Filosofia 1

Expuneţi esenţa filosofiei ca concepţie despre lume.

Filosofia este un tip de concepţie despre lume, o formă de cultură, un mod de
valorificare a lumii. Ea este un sistem coerent de cunoştinţe, ce oferă o interpretare totalizatoare
a Universului, caută răspunsuri care privesc esenţa omului, rolul său în lume, sensul vieţii
umane, studiază concepte generale cum ar fi existenţa, bunătatea, cunoaşterea sau
frumuseţea.
Filozofia este o modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi
idei, care tinde să cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai
generale, o concepţie generală despre lume şi viaţă. Ea este un sistem de răspunsuri
desfăşurate la problemele conceptuale.
Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă şi conştiinţa
respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti
În fine, filosofia este iubire de înţelepciune, este o aventură a adevărului, este mirarea omului în
faţa Universului.
Timpul economic-?
Gnoseologia este un termen mai larg, desemnând teoria cunoaşterii în general. Din
greacă: gnosis - cunoaştere si logos-cuvânt, teorie. Ea constituie domeniul filosofiei care
se ocupă cu studiul procesului de cunoaștere. Obiectul gnoseologiei este cunoaşterea
umană în elementele sale esenţiale şi în mecanismul său esenţial. Din obiectul
gnoseologiei fac parte: obiectul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii, mecanismul
cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii, cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de
cunoaştere, genurile de cunoaştere umană.
De obicei, gnoseologia şi epistemologia se identifică, dar gnoseologia studiază
cunoaşterea în general, iar epistemologia – cunoaşterea ştiinţifică.
Deci, gnoseologia este partea filosofiei, care cercetează condiţiile generale, izvoarele,
structura, modul de desfăşurarea şi validitatea procesului cunoaşterii, privit ca proces de
producere a unor cunoştinţe. Epistemologia este teoria cunoaşterii ştiinţifice, cercetare a
valorilor cunoaşterii ştiinţifice; cercetare a valorii cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii şi
adevărului rezultatelor ştiinţei.
--Gnoseologia, din perspectiva lui Platon, include:
amnezii,dialectica si teoria ideilor
1. teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte
adevărul prin acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea ce
este nu este sau că ceea ce nu este constituie o poziţie falsă; dimpotrivă un enunţ adevărat
este acela prin care spui că ceea ce este este şi că nu este ceea ce nu este''.
Această teorie
se bucură de o largă susţinere în rândul epistemologilor, logicienilor şi filosofilor. Pentru
Heidegger (în "Fiinţă şi timp''), esenţa adevărului rezidă în "adecvarea
judecăţii la
obiectul ei". Adevărul desemnează corespondenţa sau concordanţa conţinutului
informaţional al propoziţilor noastre cu starea de fapt a lucrurilor.
2. teoria coerenţei (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii
unui sistem epistemic, prin coerenţa formală a cunaoşterii. Justificarea, verificarea
cunoştinţelor se face nu prin confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci
ale lor - axiome, principii, exigenţe empirice; de exemplu, silogismul următor - Alb este
ajectiv/Zăpada este albă/Deci, zăpada este adjectiv - concluzia este greşită datorită
respectării regulilor de coerenţă; sau exemplul folosit de Tarski: Zăpada este albă, dacă
şi numai dacă este albă.
3. teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey) asimilează adevărulutilităţii
sau eficienţei, accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa

12
instrumentală. Variantă a pragmatismului, instrumentalismul (St. Toulmin) manifestă
tendinţa de renunţare la conceptul de adevăr în aprecierea teoriilor în favoarea utilităţii
lor ca instrument. În opinia adepţilor săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false,
ci doar mai mult sau mai puţin fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile
inferenţele asupra fenomenelor, şi ca orice regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din
perspectiva celor două valori de adevăr, nu sunt adevărate sau false;
4. teoria consensului (Carnap) susţine că adevărul nu are suport ontic, legile naturii
şi abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.
Problema adevărului este cea a raportului dintre cunoaştere şi obiectul ei; adevărul nu
este o proprietate imanentă lucrurilor, ci un atribut al conţinutului informaţional al
judecăţilor; subscriem la definiţa "adevăr-corespondenţă".Epistemologia este teoria
cunoaşterii ştiinţifice. Ea studiază problemele care ţin de
cunoaşterea ştiinţifică. Epistemologia este domeniul filosofiei care se ocupă cu originile,
natura şi scopurile, metodele şi mijloacele cunoaşterii de tip ştiinţific. Epistemologia
încearcă să răspundă la întrebările: „Ce este cunoaşterea ştiinţifică?” şi „Cum este
posibilă cunoaşterea ştiinţifică?”. Însuşi termenul „epistemologie derivă din două cuvinte
greceşti: epistēme, care înseamnă cunoaștere” şi logos care înseamnă „studiu al” sau
„teorie a”. Este interesant că în antichitatea greacă epistēme semnifica cunoaştere/ştiinţă
şi era contrariul cuvântului doxa care însemna părere, opinie deci o cunoştinţă nesigură.

Metoda ştiinţifică (de la gr. methodos – mijloc, cale) este un mod de cercetare, sistem
de regului sau principii ale cunoaşterii şi de transformare a realităţii obiective.
Metoda științifică costă în următoarele faze:
Observarea unui fapt
Formularea unei probleme
Propunerea unei ipoteze
Realizarea unui experiment controlat, pentru a testa validitatea ipotezei
Treapta raţională este o formă superioară de reflectare a realităţii, este o cunoaştere
mijlocită, ne dă cunoştinţe generalizate şi abstracte, în formă de noţiuni şi legităţi, ne redă
esenţa obiectelor şi fenomenelor.
Noţiunea este forma logică, ideea cea mai simplă, ce reflectă obiectele cu însuşirile
lor esențiale. Noţiunea este o informaţie minimală, relativ la un obiect, acţiune,
proprietate, sau eveniment.
Judecata este ideea apartenenţei unei însuşiri la un obiect sau ideea neapartenenţei
însuşirii respective la obiect. Este o formă logică fundamentală, caracterizată prin
afirmarea sau negarea a ceva despre ceva şi prin însuşirea de a fi adevărată sau falsă.
Raţionamentul este forma logică ce constă dintr-o înlănţuire ordonată de judecăţi în
vederea dobândirii adevărurilor noi. Este alcătuită din premisă/premise şi concluzie.
În rezultatul cunoaşterii se obţin cunoştinţe. Acestea sunt rezultatul cunoaşterii, în care
se fixează experienţa umană şi constituie planul ideal al activităţii.
Unii autori vorbesc și despre a treia formă de cunoaștere, care este cea intuitivă. Ea
include revelația, insight-ul – Bergson, Croce, Șelling
Problema cunoaşterii vizează domeniul vast al raporturilor
V2
Expuneţi esenţa filosofiei ca concepţie despre lume.
Filosofia este un tip de concepţie despre lume, o formă de cultură, un mod de valorificare a lumii. Ea este
un sistem coerent de cunoştinţe, ce oferă o interpretare totalizatoare a Universului, caută răspunsuri care privesc
esenţa omului, rolul său în lume, sensul vieţii umane, studiază concepte generale cum ar fi existenţa, bunătatea,
cunoaşterea sau frumuseţea.
Filozofia este o modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să
cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie generală despre lume şi
viaţă. Ea este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.
Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă şi conştiinţa respectului pentru ceilalţi
alături de care trăieşti
În fine, filosofia este iubire de înţelepciune, este o aventură a adevărului, este mirarea omului în faţa Universului.

2. Care este obiectul de studiu al filosofiei?

Filozofia este o ştiinţă complexă, ce caută răspunsuri la multe probleme. Însuşi obiectul filozofiei nu a fost unul şi
acelaşi în diferite perioade istorice. Dar de fiecare dată s-a axat pe generalul în sistemul “lume – om”.
Obiectul filozofiei îl constituie cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei omului. Obiectul
filosofiei îl constituie legăturile şi raporturile generale şi esenţiale în înţelegerea diferitor întrebări conceptuale.
Filosofia pune aşa întrebări specifice, cum ar fi: ce este lumea, ce stă la baza lumii – materia sau spiritul? se
dezvoltă oare lumea înconjurătoare? poate oare fi cunoscută lumea?

3. Numiţi şi caracterizaţi succint domeniile reflecţiei filosofice.

Ontologia – teoria existenţei, ramură a filosofiei, care are ca obiect Fiinţa şi Existenţa. Ea studiază fundamentele
existenţei, nivelurile, modurile si formele esenţiale de manifestare ale acesteia şi oferă premisele, teoretico-
metodologice, tuturor celorlalte domenii de reflexie filosofica.
Gnoseologia –constituie domeniul filosofiei care se ocupă cu studiul procesului de cunoaştere. Obiectul ei
este cunoaşterea umană. Din obiectul gnoseologiei fac parte: obiectul cunoaşterii, subiectul cunoaşterii,
mecanismul cunoaşterii, condiţiile cunoaşterii, cauzele cunoaşterii, legile cunoaşterii, căile de cunoaştere, genurile
de cunoaştere umană.
Logica este domeniul filosofiei care studiază formele şi principiile gândirii corecte.
Antropologia se ocupă de studiul ştiinţific al omului. Ea este ştiinţa despre om, despre fenomenul uman,
despre esenţa umană, despre raporturile sale cu Universul.
Axiologia este teoria generală a valorii. Acest domeniu al filosofiei studiază esenţa valorilor, geneza
acestora, ierarhizarea lor şi relaţiile dintre ele.
Etica este ştiinţa realităţii morale, este studiul fundamentelor şi principiilor morale. Ea este o filosofie
asupra moralei, a binelui, răului şi a datoriei.
Estetica este studiul principiilor şi expresiilor frumosului, este teoria despre criteriile frumosului şi despre
diferite tipuri ale artei.
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dee într-o formă maximal generalizată tabloul lumii,
omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”.
Enumeraţi şi caracterizaţi succint funcţiile filosofiei.
Filosofia îndeplineşte în societate mai multe funcţii.
Funcţia conceptuală contribuie la formarea unui tablou unitar al lumii, a reprezentărilor despre structura lumii, a
locului omului în lume şi a principiilor interacţionării omului cu lumea.
Funcţia metodologică constă aceea că filosofia studiază şi elaborează metode de cunoaştere.
Funcţia gnoseologică - filosofia contribuie la cunoaşterea obiectivă a lumii. Filosofia este şi un mecanism de
cunoaştere a lumii, învăţând a gândi conceptual şi a teoretiza – a generaliza realitatea, a crea scheme logice a
acesteia.
Funcţia critică se referă la capacitatea filosofiei de a supune îndoielii lumea, cunoştinţele despre aceasta, de a
căuta noi caracteristici, de a descoperi contradicţiile, de a ruina dogmele.
Funcţia axiologică constă în evaluarea lumii, a acţiunilor, fenomenelor, proceselor din perspectiva valorilor –
morale, sociale, politice ş. a. În acelaşi timp, însăşi filosofia este o valoare importantă a culturii.
Funcţia educativă constă în a cultiva valori şi idealuri umaniste, a contribui la fortificarea moralei, a ajuta omul în a
se adapta în lume, a-şi înţelege rostul în aceasta.
Funcţia prognostică constă în aceea că în baza cunoştinţelor filosofice despre lume de a prognoza tendinţele
dezvoltării lumii în general, a societăţii, a omului.
Existenţa
– categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce existăindependent de conştiinţă, de
asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea ceamai generală care cuprinde tot ce
fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există: realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa
omului.
Deosebim următoarele
tipuri
de existenţă:- E x i s t e n ţ a n a t u r i i ş i l u c r u r i l o r î n n a t u r ă . -
Existenţa spiritualului.- E x i s t e n ţ a o m u l u i - E x i s t e n ţ a s o c i a l
Cunoaşterea constituie un proces specific uman de reflectare activă, complexă şi
conştientă a lumii reale, de însuşire informaţională a realităţii şi transpunere a
rezultatelor în limbajul specific al abstracţiilor.
caracterul absolut şi relativ - adevărul absolut are următoarele accepţii: de
cunoaştere completă, totală a realităţii; de reflectare deplină a stării obiectului, care nu
mai poate fi infirmată de dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii. În primul sens, apare doar
ca posibilitate, din perspectiva succesiunii infinite a generaţiilor; în cel de al doilea sens,
el devine posibil ca excepţie; de exemplu, universalitatea cauzalităţii, divizibilitatea
atomului etc.; adevărul relativ - reflectă aproximativ starea obiectului, exprimă un
anumit grad de corespondenţă a cunoaşterii cu obiectul. Această trăsătură pune în
evidenţă caracterul cumulativ, incomplet şi revizuibil al adevărului. În lumea ştiinţifică se
vorbeşte de "teoria gradelor de adevăr" (M. Bunge) şi "teoria gradelor de verosimilitate"
(K. Popper). Între adevărul absolut şi cel relativ există o unitate dialectică; adevărul
absolut nu poate fi dobândit dintr-o dată, el se formează din adevăruri relative, acestea
fiind trepte, etape spre adevărul absolut; de exemplu, teoria ondulatorie şi teoria
corpusculară asupra luminii; mecanica clasică şi mecanica relativistă.
Rezolvarea corelaţiei dintre adevărul absolut şi adevărul relativ arată caracterul istoric al
cunoaşterii; în orice adevăr relativ există un sâmbure de adevăr absolut.
Opoziţia dintre adevăr şi eroare este relativă, contradicţia lor este motorul cunoasterii
Epistemologia economică studiază natura şi limitele cunoaşterii economice
ştiinţifice, concentrându-se asupra structurii logice a teoriei şi a validităţii explicaţiei
economice. Epistemologia economică are scopul să caute răspunsul la o serie de întrebări
care au ca subiect cunoaşterea economică ştiinţifică: Ce este cunoaşterea economică
ştiinţifică? Cum este posibilă cunoaşterea economică ştiinţifică? Care sunt fundamentele
cunoaşterii economice ştiinţifice?
Ideile şi principiile de bază ale epistemologiei economice au fost dezvoltate de către
L. von Mises, care a publicat lucrarea "Problemele epistemologice ale teoriei economice"
(1933). Obiectul de studiu al epistemologiei economice devine economia bazată pe
cunoaştere ca modalitate de a înţelege procesul real al activităţii economice umane.
Epistemologia economică dezvoltă teoriile economice şi identifică condiţiile de
aplicare a acestora în practică, în scopul de a transforma economia. După cum consideră
cercetătorii, economia bazată pe cunoaştere este treapta cea mai înaltă a economie
contemporane inovatoare, post-industriale.
Treapta senzorială a cunoaşterii este o cunoaştere nemijlocită, ea ne oferă
informaţie primară despre fenomen, ea este momentul iniţial al cunoaşteri şi se
efectuează în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.
Senzaţia este prima formă de reflectare psihică a realităţii. Ea reproduce în creier
realitatea, reflectă însuşirile simple ale obiectului care acţionează sub formă de stimuli
direct asupra organismului. Senzaţia reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului.
Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre
lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Ea realizează o imagine sintetică, în care
obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt
reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.
Reprezentarea este imaginea perceptual-senzorială a obiectelor sau fenomenelor, evocată
mintal în absenţa acestora. Ea reflectă obiecte care au acţionat în trecut asupra simţurilor.
Ea este un pas în direcţia procesului de abstractizare.
VAR 3
Existenţa
– categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce existăindependent
de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea
ceamai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există:
realitatea material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului.
Deosebim următoarele

Structura cunoaşterii
Procesul cunoaşterii presupune patru elemente:
1. obiectul cunoaşterii (ceea ce trebuie cunoscut: acea parte a realităţii asupra căreia
este orientată acţiunea cognitivă şi transformatoare a omului; el cuprinde lumea externă,
conştiinţa individuală, structura bio-psihică a individului, în cazul când acesta devine
subiect de cunoaştere.
2. subiectul cunoaşterii - cel care cunoaşte, purtătorul conştiinţei, individul uman şi
societatea, care au posibilitatea să-şi reflecte conştient realitatea. Subiectul este fiinţa
care percepe, imaginează, gândeşte şi doreşte, în opoziţie cu obiectul percepţiei, al
cunoaşterii şi acţiunii. Nota sa caracteristică este cea a raţionalităţii, a sistemului de
structuri cognitive care-i permit omului să prelucreze informaţii obţinute prin
perceptibilitate într-o manieră logico-raţională;
3. activitatea de cunoaştere propriu-zisă (realizată prin operaţiile gândirii - analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea - tehnici şi metode de cunoaştere -
inducţia, deducţia, ipoteza, experimentul, observaţia, teoria, axiomatizarea etc. Procesul
de cunoaştere presupune raportul dintre subiect şi obiect, impus de practica social-
istorică.
Actul de cogniţie presupune rolul activ al subiectului, deoarece produsul cunoaşterii
nu este o simplă reproducere fidelă a originalului; esenţa sa, din perspectiva acestei
relaţii, implică descrierea lucrurilor, proprietăţilor şi relaţiilor prin noţiuni şi judecăţi
de către subiect);
4. rezultatul cunoaşterii - cunoştinţele se supun verificării şi validării.

Minciuna este o afirmație contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ.
Minciuna este oferită în mod premeditat sau spontan prin deformarea totală sau parţială a
faptelor şi a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a
faptelor. Minciuna se consideră o acţiune intenţională pentru a produce confuzie, a
determina o anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care
serveşte într-un fel sau altul mincinosului.
Eroarea este cunoştinţa, care, datorită limitelor specifice ale cunoaşterii, ale
observaţiei superficiale, experimentului organizat defectuos, nerespectării legilor logice,
nu reflectă adecvat, veridic realitatea obiectivă. Este afirmaţie în care realitatea apare
deformată fără a intenţiona acest lucru, deşi vorbind despre erorile logice, ele se
divizează în intenţionate – sofisme şi neintenţionate – paralogisme.

Etica este ştiinţa realităţii morale, este studiul fundamentelor şi principiilor morale. Ea este o
filosofie asupra moralei, a binelui, răului şi a datoriei.
V4
Filosofia economică este o disciplină ştiinţifică, relativ nouă, care apare la interacţiunea
dintre filosofie şi economie, şi este orientată spre studierea vieţii economice ca una din cele mai
importante sfere ale activităţii umane şi sociale, prin prizma aparatului categorial şi principiilor
folosofice. Filosofia economică constituie o reflexie asupra activităţii
economice a omului în toate formele ei de manifestare. Anume acesta este domeniul de bază al
filosofiei economice. Ea caută să înţeleagă şi să explice esenţa şi cauzele fenomenelor economice
care se produc, nu doar într-o lume pur economică, ruptă de alte sfere ale sistemului social, ci ca
o activitate, o realitate care împleteşte în sine şi alte activităţi şi, la rândul ei, este împletită în
multe alte sfere şi activităţi.

Materalismul susține că singurul lucru care poate fi dovedit cu adevărat că există este materia. Astfel, în
conformitate cu materialismul, toate lucrurile sunt compuse din materie și toate fenomenele sunt
rezultatul interacțiunilor materiei, fără să ţină cont de spirit sau de conştiinţă. Ca un concept general în
Metafizică, se aplică în special la problema minte-corp în Filosofia minții.
idealismul este o orientare fundamentală în filozofie. Ca orientare monistă (spre deosebire
de ontologiile dualiste sau pluraliste), ea se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportului
dintre spirit și materie sub aspectul primordialității. Grupările idealiste ale filozofilor consideră astfel ca
fiind primordial sub aspectul cronologic și cauzal, spiritul. Orientarea idealistă consideră materia ca fiind
factorul secund, dependent de spirit sau chiar neagă existența materiei. Pentru idealiști tot ce există,
există în consecință datorită spiritului.

Cunoaşterea ştiinţifică (teoretică) se realizează independent de practică; dezvăluie

esenţa, legile obiectelor şi fenomenelor; foloseşte un limbaj specializat, de multe ori
simbolic; se desfăşoară sistematizat; foloseşte o metodologie complexă şi adecvată -
observaţia, experimentul, ipoteza, modelarea, axiomatizarea, teoria.
Treapta senzorială a cunoaşterii este o cunoaştere nemijlocită, ea ne oferă
informaţie primară despre fenomen, ea este momentul iniţial al cunoaşteri şi se
efectuează în procesul interacţiunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectivă.

Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri de cunoaştere umană şi în primul rând de cea
comună, proprie oricărui om datorită înzestrării sale native, din mai multe puncte de vedere:
*al formei: cunoaşterea ştiinţifică se constituie sub forma unor teorii ştiinţifice-sisteme de adevăruri
ierarhizate, caracterizate printr-o deplină coerenţă internă pe linia conţinutului şi o riguroasă organizare
pe linia logico-deductivă pe linia formei-care explică şi prevăd evoluţia fenomenelor şi proceselor şi legile
obiective ce acţionează în fiecare domeniu.
*al metodelor: cunoaşterea ştiinţifică determină proprietăţile calitative ale fenomenelor cercetate şi
conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode şi instrumente precise, care permit: înregistrarea,
clasificarea, măsurarea şi compararea tuturor caracteristicilor lor cantitative.
*al procedeelor de verificare: cunoaşterea ştiinţifică dispune de procedee şi tehnici de verificare a
adevărului ipotezelor sale de la observarea dirijată ştiinţific şi experimentul ştiinţific până la analiza
structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind supuse unor probe tot mai exigente, cunoştinţele ştiinţifice
se îmbunătăţesc şi se dezvoltă în permanenţă.
*al limbajului: cunoaşterea ştiinţifică foloseşte un limbaj specializat, cu un înalt grad de abstractizare,
diferenţiat de la o ştiinţă la alta, şi într-o anumită măsură deosebit de limbajul comun. Semnificaţiile
termenilor limbajului ştiinţific sunt precizate cu ajutorul unor definiţii explicite şi univoce, care nu lasă loc
unor interpretări alternative, iar enunţurile sale au întotdeauna o temeinică justificare faptică sau
demonstrativă şi servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea altor enunţuri care decurg în mod logic din
ele.
Pentru a răspunde exigenţelor puse de cunoaşterea ştiinţifică, o teorie trebuie să satisfacă unele
condiţii elementare:
*coerenţă logică - enunţurile să se afle în relaţii de compatibilitate reciprocă
*deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele
*completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ domeniul la care se referă, să formuleze
toate relaţiile semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un moment dat.
*verificabilitate - orice teorie ştiinţifică trebuie să cuprindă procedee care să o lege de experienţă, precum
şi criterii esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.

ANTROPOLOGÍE s. f. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în
corelație cu condițiile naturale și social-culturale.

Ex 7 subdomenii ale filosofie :

Ontologia Axiologia Etica