UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă

România în secolul XX

Politică şi societate
PARTEA I

Autor şi Titular:
Prof.univ.dr. Gheorghe IACOB

ANUL II

SEMESTRUL II

2015 - 2016
 Sumar

 Participarea României la Primul Război Mondial ............................... 5

Neutralitatea (1914-1916) ............................................................................................... 5
Convenţiile politică şi militară dintre România şi Antanta (4/17 august 1916) ......... 8
Campania militară din anul 1916 .................................................................................. 9
Campania militară din vara anului 1917 ...................................................................... 11
Armistiţiul. Pacea separată. Reintrarea în luptă ......................................................... 13

 Marea Unire de la 1918 ....................................................................... 15

Contextul istoric ............................................................................................................. 15
Unirea Basarabiei cu România ...................................................................................... 16
Unirea Bucovinei cu România ....................................................................................... 18
Unirea Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Transilvaniei cu România ............... 20
Recunoaşterea internaţională ........................................................................................ 23

 Locul României Întregite în Noua Europă ........................................... 25

Teritoriul ......................................................................................................................... 26
Populaţia ......................................................................................................................... 26
Regimul politic ................................................................................................................ 28
România în relaţiile internaţionale ............................................................................... 28

 Regimul constituţional în România interbelică ................................... 30

Votul universal şi sistemul pluripartid ......................................................................... 30
Constituţia de la 1923 ..................................................................................................... 34
Viaţa parlamentară ........................................................................................................ 38

 Rolul elitei politice în modernizarea României ................................... 46

 Evoluţia social-economică (1918-1938) .............................................. 60

Agricultura ...................................................................................................................... 60
Industria .......................................................................................................................... 66
Capitalul străin ............................................................................................................... 74
Comerţul exterior ........................................................................................................... 76

3
 Cum trăiau românii în România interbelică ......................................... 80
Locuinţele ........................................................................................................................ 81
Alimentaţia ...................................................................................................................... 82
Asistenţa sanitară şi starea de sănătate a populaţiei .................................................... 85
Natalitatea şi mortalitatea .............................................................................................. 86
Salariile ............................................................................................................................ 87
Preţurile ........................................................................................................................... 89

 Poziţia geopolitică a României (secolele XIX-XXI). Permanenţă şi

schimbare ............................................................................................ 95
România la 1914 ............................................................................................................. 99
România interbelică ..................................................................................................... 101
România la începutul mileniului III .............................................................................. 103
Permanenţe ..................................................................................................................... 104
Schimbarea ..................................................................................................................... 105
Al doilea Război de 100 de ani (1914-2014). Implicaţii geopolitice pentru
România……………………………………………………………………………….. ....107

Bibliografie ............................................................................................. 118

4
 Participarea României la Primul Război Mondial

Neutralitatea (1914-1916). Declanşarea războiului găsea România

într-o situaţie extrem de complexă. Situată strategic între cele două tabere,
avea puţine şanse să-şi afirme şi să-şi păstreze neutralitatea. Tradiţia istori-
că – faptul că secole de-a rândul a constituit „câmpul de bătaie” pentru
armatele puterilor vecine – confirmă această apreciere. În luarea unei deci-
zii liderii de la Bucureşti trebuiau să ţină seama de apartenenţa la Tripla
Alianţă; în acelaşi timp, trebuia avut în vedere că nivelul economiei ţării şi
dotarea armatei erau departe de a satisface necesităţile unui război modern.
În condiţiile în care armatele marilor puteri erau dotate cu blindate, avioa-
ne, mitraliere etc., România avea doar trei întreprinderi care produceau
armament uşor şi muniţie. Poziţia guvernului de la Bucureşti trebuia să ia
în consideraţie şi opinia publică – care era alături de fraţii din Austro-Un-
garia şi de Franţa – şi să obţină garanţii solide din partea marilor puteri,
pentru a se evita situaţia din 1878, când Rusia s-a purtat mai mult ca ina-
mic decât ca aliat la încheierea ostilităţilor. Prin urmare, deşi pentru politi-
cienii români era limpede că desăvârşirea unităţii naţionale nu era posibilă
fără participarea la un război, fără un important „tribut” de sânge, declanşa-
rea primei conflagraţii mondiale, oarecum previzibilă după războaiele bal-
canice, a găsit Bucureştiul nepregătit. Entuziasmul provocat de pacea din
august 1913 a fost repede înlocuit de un sentiment de îngrijorare, chiar de
teamă, legat de marile probleme privind implicarea ţării în marele război.
O şansă a fost prezenţa în fruntea guvernului a lui I.I.C. Brătianu, care a
dat măsura calităţilor sale de mare om politic.
Pentru adoptarea unei decizii a fost convocat Consiliul de Coroană, la
Sinaia, în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Această instituţie politică nu era
prevăzută în Constituţie; era convocată de către monarh, la cererea guver-
nului, având un rol consultativ, decizia politică revenind executivului.

5
Participau liderii elitei politice a ţării: primul-ministru, membri ai guvernu-
lui, foşti premieri, şefi ai partidelor politice şi alţii. Primul Consiliu de
Coroană avusese loc la 2 aprilie 1877, determinat de criza orientală în care
România era implicată. La Consiliul de Coroană de la Sinaia au participat:
regele Carol I şi principele moştenitor Ferdinand; I.I.C. Brătianu, preşedin-
tele Consiliului de Miniştri, şi membrii guvernului; Mihail Pherekyde,
preşedintele Adunării Deputaţilor; Th. Rosetti şi P.P. Carp, foşti premieri;
Al. Marghiloman (preşedinte), I. Lahovari, I.C. Grădişteanu – din partea
Partidului Conservator; Take Ionescu (preşedinte), C.C. Dissescu, C. Can-
tacuzino-Paşcanu – din partea Partidului Conservator-Democrat. Deşi între
I.I.C. Brătianu şi şefii partidelor de opoziţie – Al. Marghiloman şi Take
Ionescu – exista o înţelegere de principiu asupra declarării neutralităţii,
lucrările Consiliului de Coroană au fost deosebit de tensionate. Faptul a
fost determinat de discursul regelui Carol I, care, punând tratatele cu Tripla
Alianţă pe masă (de notat că mulţi dintre participanţi le vedeau pentru pri-
ma dată), a susţinut cu rigoare şi patetism intrarea ţării în război alături de
Puterile Centrale. Spre surpriza sa, toţi vorbitorii – cu excepţia lui P.P.
Carp, care i s-a alăturat, invocând pericolul rusesc pentru existenţa statului
român – s-au opus intrării în război alături de Puterile Centrale, susţinând –
cu diverse nuanţe – neutralitatea. Un argument convingător a fost că
tratatul nu prevedea obligaţia României de a sprijini Austro-Ungaria şi
Germania, care atacaseră şi nu fuseseră atacate; mai mult, nu informaseră
România asupra declanşării războiului. Impresionant a fost discursul lui
I.I.C. Brătianu, care a făcut o lucidă analiză a situaţiei României după
declanşarea Războiului Mondial. În finalul dezbaterilor s-a adoptat formula
neutralităţii provizorii, a expectativei armate. Consiliul de Miniştri a remis
presei un comunicat în care se făcea cunoscută hotărârea ca „România să ia
toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.
În judecarea hotărârii Consiliului de Coroană trebuie avut în vedere şi
faptul că atitudinea liderilor politici din România – stabilită înaintea
şedinţei – primise o justificare în plus din partea Italiei, care îşi declarase
neutralitatea, cu puţin timp înaintea întrunirii de la Sinaia. Prin Convenţia
din 18 septembrie/1 octombrie 1914, semnată la Petersburg, Rusia a garan-
tat integritatea teritorială a României şi a recunoscut drepturile acesteia
asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul neu-
tralităţii binevoitoare.

6
 În cei doi ani de neutralitate, viaţa politică a fost dominată de proble-
matica războiului: cum trebuia interpretată şi aplicată neutralitatea, alege-
rea taberei, momentul intrării în luptă ş.a. Liberalii, partid mai omogen şi
disciplinat, conduşi cu autoritate de I.I.C. Brătianu, – care excela prin
prudenţă şi… „tăcere” –, s-au manifestat pentru respectarea neutralităţii şi
pregătirea intervenţiei într-un momentul cât mai favorabil. Scindarea
conservatorilor s-a accentuat în jurul temei războiului. Aripa condusă de
Al. Marghiloman acţiona pentru menţinerea unei neutralităţi stricte şi a
unor bune relaţii cu Puterile Centrale; gruparea condusă de N. Filipescu
dorea intrarea grabnică în luptă alături de Antanta. Ruptura s-a produs la
congresul partidului din mai 1915, fiind urmată de apropierea şi apoi „fu-
ziunea” cu Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu. Re-
gele Ferdinand, regina Maria – aprigă „antantistă” (era nepoata reginei
Victoria şi vara primară a ţarului Nicolae al II-lea) – şi I.I.C. Brătianu au
acţionat pentru intrarea în război alături de Antanta.
Un rol important în luarea unei decizii şi în grăbirea acesteia a avut
intensificarea luptei naţionale atât în Vechiul Regat, cât şi în provinciile
aflate sub ocupaţie străină, mai ales în Transilvania. Liga pentru Unitatea
Culturală a Tuturor Românilor (organizată din anul 1891) îşi schimbă
denumirea la congresul din decembrie 1914 în Liga pentru unitatea politică
a tuturor românilor, având un Comitet format din V. Lucaciu (preşedinte),
Barbu-Ştefănescu Delavrancea (vicepreşedinte), N. Iorga (secretar), S.
Mândrescu, T. Ionescu, N. Filipescu, O. Goga. Acţiunile ligii – de la cam-
panii de presă la mitinguri şi manifestaţii populare – au mobilizat mase
largi de oameni, convingând opinia publică de necesitatea războiului de
întregire.
Răgazul oferit de neutralitate a fost folosit de guvernul I.I.C. Brătianu
pentru pregătirea condiţiilor economice, militare şi diplomatice ale intrării
în război. Situarea României între fronturi – finalizată o dată cu intrarea în
război a Bulgariei şi Turciei de partea Puterilor Centrale – a afectat grav
comerţul exterior al ţării, în special exportul cerealelor. De asemenea,
importul – inclusiv al armamentului şi muniţiei – era aproape blocat, tre-
buind să se apeleze la o rută ocolitoare, prin nordul Europei şi apoi pe căile
ferate ruseşti. Pentru dotarea armatei s-au obţinut credite din partea ţărilor
Antantei – în sumă de aproximativ 2 miliarde de lei aur, urmând a se
realiza importul de armament şi muniţie, în special din Franţa. S-a înfiinţat
Direcţia Generală a Muniţiilor, condusă de ing. Anghel Saligny.

7
 Campania diplomatică pentru stabilirea condiţiilor şi momentului intră-
rii României în război s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Puterile Centrale
nu au renunţat să facă presiuni la Bucureşti, folosindu-se şi de susţinerea
unor lideri politici, între care P.P. Carp, Al. Marghiloman, C. Stere ş.a. Ele
promiteau un regim mai liberal pentru românii din Austro-Ungaria, cedarea
unei părţi din Bucovina şi alipirea Basarabiei. Ţările Antantei au avut o
atitudine inegală şi inconstantă; faptul era determinat de interesele diferite
ale marilor puteri, dar şi de evoluţia războiului. Într-un singur punct erau
de acord: intrarea României în război cât mai repede şi cu cât mai puţine
garanţii. Aici a intervenit personalitatea lui I.I.C. Brătianu, care şi-a asumat
riscul de a fi criticat de aliaţi şi de duşmani – riscând rămânerea ţării în
afara conflictului, ce se putea încheia printr-o victorie decisivă a unei tabe-
re, pierzând prilejul eliberării provinciilor asuprite – pentru a obţine garan-
ţiile politice şi militare ale marilor puteri. Principala rezistenţă a venit din
partea Rusiei, căreia îi venea greu să accepte pretenţiile României asupra
Bucovinei, unde se aflau armatele ţarului, şi care nu dorea să-şi asume
obligaţiile militare care decurgeau din prelungirea frontului de est. Con-
textul politic şi mai ales militar din vara anului 1916 a dus la creşterea pre-
siunilor Franţei, care devin ultimative. Rusia face concesii, sperând că
acestea vor fi renegociate la sfârşitul conflagraţiei. La începutul lunii au-
gust 1916 tratativele erau finalizate.

Convenţiile politică şi militară dintre România şi Antanta (4/17 au-

gust 1916). Convenţia politică a fost semnată de către I.I.C. Brătianu, din
partea României, şi de către şefii misiunilor diplomatice ale Franţei, Marii
Britanii, Italiei şi Rusiei la Bucureşti, respectiv Saint-Aulaire, Barclay,
Fascioti şi Poklevsky. Convenţia militară a fost semnată de către I.I.C. Bră-
tianu – care era şi ministru de război – şi de către ataşaţii militari ai celor
patru state din Antanta. Prin Convenţia politică1 – numită în istoriografie şi
tratat, având în vedere conţinutul şi importanţa sa – se prevedea că puterile
semnatare garantau integritatea teritorială a României şi îi recunoşteau
drepturile asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria. Artico-
lul 4 delimita aceste teritorii, fixând frontiera pe Tisa (în Transilvania),

1
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, I,
Bucureşti, 1983, p. 765-767.

8
Dunăre (în Banat) şi Prut (în Bucovina). Articolul I din Convenţia militară2
prevedea că România va intra în război de partea Antantei, atacând Austro-
Ungaria, cel mai târziu la 15/28 august 1916, opt zile după ofensiva de la
Salonic. Se mai prevedeau: acţiuni ofensive ale armatei ruse în Bucovina,
concomitent cu declanşarea atacului românesc în Transilvania, flota rusă să
garanteze securitatea portului Constanţa, iar trupele de uscat, împreună cu
cele române, să apere Dobrogea de un posibil atac din partea bulgarilor,
ţările Antantei să asigure aprovizionarea României cu armament şi muniţie
– conform contractelor încheiate deja – într-un ritm de 300 tone pe zi şi al-
tele. Semnarea Tratatului cu Antanta reprezenta, fără îndoială, un succes al
diplomaţiei româneşti şi în special al lui I.I.C. Brătianu. Patru mari puteri
recunoşteau drepturile României asupra teritoriilor româneşti din Austro-
Ungaria, drepturi pe care se angajau să le confirme la conferinţa de pace.

Campania militară din anul 1916. Pentru ratificarea Tratatului cu

Antanta a fost convocat Consiliul de Coroană, desfăşurat la 14/27 august la
Cotroceni. Regele Ferdinand, în mai multe intervenţii, a susţinut cu tărie
decizia guvernului. Din nou, P.P. Carp a fost singurul vorbitor care, invo-
când pericolul rusesc, a cerut intrarea în război de partea Puterilor Centrale.
Într-un impresionant discurs, I.I.C. Brătianu şi-a susţinut poziţia, asumân-
du-şi întreaga răspundere şi subliniind semnificaţia majoră a momentului3:
„Faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia
revendicărilor noastre şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice
ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte,
mai mare şi mai însemnat ca oricând”. În aceeaşi seară, ministru României
la Viena, Edgar Mavrocordat, prezenta declaraţia de război la Ministerul de
Externe al Austro-Ungariei, iar în ţară se publica decretul de mobilizare şi
proclamaţia regelui Ferdinand I către toţi românii. Trebuie subliniat că într-
o ţară în care nu existau secrete, semnarea alianţei cu Antanta a fost cunos-
cută doar de câţiva oameni, astfel încât declaraţia de război a României a
luat prin surprindere atât liderii de la Berlin şi Viena, cât şi opinia publică
din ţară şi din Europa. Era şi acesta un merit al lui I.I.C. Brătianu, care a
păstrat tăcerea până şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori.

2
Ibidem, p. 771-774.
3
I.G. Duca, Memorii, I, Bucureşti, 1992, p. 282.

9
 În noaptea de 14/27 – 15/28 august 1916, armata română a pătruns în
Transilvania. În câteva zile, trupele au intrat în oraşele Braşov, Făgăraş,
Miercurea-Ciuc, Odorhei, apropiindu-se de Sibiu şi de Sighişoara. Moralul
trupei era ridicat, fiind susţinut şi de entuziasmul cu care ostaşii românii
erau primiţi de fraţii de dincolo de munţi. La scurt timp însă, soarta războ-
iului pentru România s-a schimbat radical. Deruta provocată de surpriza
atacului a fost urmată de o reacţie rapidă, bine organizată şi susţinută cu
trupe numeroase. În Transilvania au fost aduse forţe de pe frontul de vest, –
cu experienţă şi bine dotate cu artilerie şi mitraliere –, iar din sud au atacat
armatele germane şi bulgare. Înfrângerea de la Turtucaia (24 august/6 sep-
tembrie) a dezechilibrat definitiv frontul românesc. Deşi s-au făcut eforturi
disperate de a rezista în trecătorile Carpaţilor, în Dobrogea şi la Dunăre –
inclusiv printr-o operaţiune curajoasă la sudul fluviului – inamicul (supe-
rior numeric şi ca dotare) a pătruns pe la Jiu la sud de Carpaţi, a ocupat
Craiova, ameninţând Bucureştiul. Bătălia pe Neajlov şi Argeş a fost pier-
dută, capitala fiind ocupată la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Lupte grele
s-au desfăşurat şi în Carpaţii Orientali, în special la Oituz, trupele austro-
germane fiind oprite cu grele sacrificii. După alte bătălii încheiate cu ocu-
parea oraşelor Focşani şi Brăila, la începutul lunii ianuarie 1917, frontul s-a
stabilizat pe linia Carpaţilor Orientali şi a Siretului, în sudul Moldovei. Fa-
milia regală, guvernul, parlamentul s-au stabilit la Iaşi, care devine capitala
ţării. De asemenea armata, rezerviştii, recruţii şi o bună parte a populaţiei
civile s-au retras în Moldova. După o campanie de aproape cinci luni, Olte-
nia, Muntenia şi Dobrogea se aflau sub ocupaţia inamicului, existând peri-
colul dispariţiei statului român.
Explicaţiile acestui dezastru militar pot fi grupate în două categorii, de
ordin extern şi intern. În prima categorie putem include următoarele: mo-
mentul intrării României în luptă s-a dovedit nefavorabil (stoparea sau/şi
ineficienţa operaţiunilor pe frontul de vest, a campaniei ruseşti din Galiţia
şi a ofensivei aliate de la Salonic, care au permis aducerea de trupe germa-
ne în Transilvania şi de trupe germane şi bulgare la Dunăre); superioritatea
numerică şi mai ales în dotare a trupelor germane şi austro-ungare (o divi-
zie românească dispunea de 3-4 piese de artilerie de câmp şi 1-2 mitraliere
grele la un batalion, în timp ce o divizie germană sau austro-ungară avea
6-7 piese de artilerie de câmp, 6-8 mitraliere grele şi 12 mitraliere uşoare);
„defecţiunea rusă” (trupele ruseşti nu şi-au respectat obligaţiile din con-
venţia militară de a asigura frontul de sud şi mai ales Dobrogea, interve-

10
nind în luptă abia când frontul a ajuns în sudul Moldovei); aliaţii nu au asi-
gurat – conform convenţiei – aprovizionarea ritmică cu armament şi muni-
ţie a trupelor române. Între cauzele interne se află: insuficienta pregătire lo-
gistică a campaniei, armata română neavând planuri adecvate pentru un
front atât de larg şi nici pentru situaţia – care s-a creat la scurt timp după
atac – de a lupta pe mai multe fronturi; dotarea slabă a armatei, rezultat
obiectiv al nivelului economic al ţării, dar şi urmarea proastei administraţii
de la Ministerul de Război; insuficienţa numărului de ofiţeri şi slaba in-
struire a celor aproximativ 800.000 de soldaţi, dintre care mulţi fuseseră
chemaţi sub arme cu puţin timp înaintea atacului; unele greşeli de comandă
– provocate de lipsa de profesionalism, ezitări, frică etc. – care au dus la
pierderea unor bătălii, precum cea de la Turtucaia.
Deşi campania din anul 1916 s-a încheiat cu un dezastru, intrarea Ro-
mâniei în război nu a fost zadarnică. Armata română (deşi suferise grele
pierderi, depăşea încă jumătate de milion de oameni) s-a retras în Moldova,
reprezentând încă un important potenţial militar. De asemenea, luptele
grele din lunile august-decembrie au provocat mari pierderi inamicului.
Germania şi Austro-Ungaria au fost obligate să deplaseze importante forţe
de pe fronturile din vestul şi centrul Europei, uşurând sarcina aliaţilor, în
special a Franţei. Şi după stabilizarea frontului, Puterile Centrale au menţi-
nut în România peste 500.000 militari, fapt cu consecinţe importante în
„ecuaţia” războiului. De altfel, intrarea Italiei şi României în război – care
primiseră garanţii asupra unor teritorii italiene, respectiv româneşti – a
contribuit la destrămarea Austro-Ungariei.

Campania militară din vara anului 1917. Iarna anului 1917 a repre-
zentat un moment de cumpănă în istoria românilor. Iaşiul – un oraş supra-
populat, lovit de frig şi de boli – a devenit capitala „rezistenţei până la ca-
păt”, cum spunea N. Iorga într-un discurs rostit la 14/27 decembrie 1916 în
parlamentul convocat în sala Teatrului Naţional. Pentru a depăşi situaţia
critică, a fost constituit un nou guvern, condus de I.I.C. Brătianu, în care,
alături de liberali, intrau patru conservatori-democraţi, în frunte cu Take
Ionescu, numit vicepreşedinte în iulie 1917. Principalul obiectiv al guver-
nului a fost reorganizarea şi dotarea armatei, singura speranţă pentru apă-
rarea fiinţei statale. Prin noi recrutări, s-a ajuns la un efectiv de peste

11
700.000 de militari, dintre care aproximativ 450.000 reprezentau forţe
combatante. Un rol deosebit de important în reorganizarea şi instruirea tru-
pelor a avut misiunea militară franceză, formată din aproximativ 1.500 de
persoane, din care 300 de ofiţeri, condusă de generalul Henri Berthelot. În
condiţiile în care aprovizionarea cu armament şi muniţie – în special din
Franţa – a funcţionat în condiţii mai bune, armata a fost dotată şi cu artile-
rie, mitraliere, grenade etc., reducându-se decalajul faţă de trupele inamice.
Pentru ridicarea moralului şi creşterea motivării soldaţilor – în marea
majoritate ţărani – este reluat procesul legislativ de realizare a reformelor
agrară şi electorală. Guvernul propune modificarea Constituţiei, pentru a
crea condiţiile necesare înfăptuirii reformelor, proiect votat de parlament,
iar regele Ferdinand a adresat două proclamaţii către soldaţii ţărani, în care
le promitea pământ şi drept de vot la sfârşitul războiului.
Noua confruntare din vara anului 1917 găsea armata română mult mai
bine instruită şi dotată decât în vara anului 1916. Se adăuga un moral bun,
întărit de promisiunea reformelor, dar şi disperarea „ultimei şanse” de a
păstra statul român. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat în ultima decadă a
lunii iulie şi în primele trei săptămâni ale lunii august. Armata a II-a româ-
nă, condusă de generalul Al. Averescu, a repurtat o importantă victorie la
Mărăşti, eliberând un teritoriu de aproximativ 500 km2, cu 30 de sate, cap-
turând aproape 3.000 de prizonieri şi un bogat material de război. Contra-
ofensiva generalului german Mackensen – urmărind să scoată România din
război – s-a lovit de o rezistenţă îndârjită. Apogeul luptei a fost la Mără-
şeşti, în ziua de 6/19 august 1917. Deviza românilor – conduşi de generalii
C. Cristescu şi Eremia Grigorescu – „Pe aici nu se trece” a făcut din Mără-
şeşti una dintre marile bătălii ale neamului românesc. Încercările inamicu-
lui de a pătrunde pe la Oituz – pentru a slăbi rezistenţa forţelor de la Mără-
şeşti – a fost, de asemenea, oprită.
Eroismul dovedit în bătăliile din vara anului 1917 a salvat România şi
onoarea armatei române în prima conflagraţie mondială. Vitejia soldatului
român a fost recunoscută şi pe plan internaţional. Lloyd George, primul-
ministru al Marii Britanii, scria guvernului român, la 21 august 19174:
„Reconstrucţia armatei române şi rezistenţa îndârjită – rezistenţă atât de
preţioasă pentru cauza comună – pe care această armată o opune duşma-
4
C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până
astăzi, Bucureşti, 1971, p. 598.

12
nului în acest moment, în condiţii de o greutate excepţională, prezintă un
exemplu măreţ de tărie, pe care libertatea o inspiră unui popor liber”. Bătă-
lia Moldovei a avut o mare importanţă în „balanţa” generală a frontului
oriental. Trupele Puterilor Centrale au fost oprite în încercarea de a înainta
spre est. De altfel, având în vedere evoluţia politică din Rusia, acestea au
fost ultimele confruntări majore din această parte a Europei.

Armistiţiul. Pacea separată. Reintrarea în luptă. Revoluţia din Ru-

sia a provocat haos pe frontul de est, unde unităţi ruseşti dezertau în masă
sau refuzau să lupte. Situaţia s-a agravat după 7 noiembrie 1917, când gu-
vernul bolşevic şi-a exprimat intenţia de a încheia o pace separată; la 20
noiembrie/3 decembrie 1917, la Brest-Litovsk au început tratativele între
Rusia şi Germania. România se afla din nou într-o situaţie extrem de grea;
legată de Antanta prin convenţiile din august 1916, rămăsese în estul Euro-
pei în faţa presiunile militare şi politice ale Germaniei şi Austro-Ungariei.
Deşi Consiliul de Coroană din 19 noiembrie/2 decembrie 1917 – la care a
participat şi generalul H. Berthelot – a hotărât continuarea rezistenţei, pozi-
ţia generalului rus Şcerbacev în favoarea armistiţiului şi apoi încheierea ar-
mistiţiului dintre Rusia şi Germania – la Brest-Litovsk, în ziua de 22 nov./5
decembrie – au obligat România să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale,
la Focşani, în ziua de 26 noiembrie/9 decembrie 1917.
Deşi guvernul I.I.C. Brătianu a fost înlocuit cu un guvern condus de
generalul Al. Averescu, presiunile Puterilor Centrale pentru o pace separată
s-au intensificat. După încheierea păcii separate de la Brest-Litovsk dintre
Rusia şi Puterile Centrale – 18 februarie/3 martie 1918 – România era
complet izolată, fără nici o şansă de a rezista în faţa unei ofensive din toate
direcţiile a inamicului. La Iaşi s-a format un guvern conservator, condus de
Al. Marghiloman, cu speranţa amânării deznodământului sau a obţinerii
unor condiţii mai puţin înrobitoare. Speranţele au fost zadarnice. Puterile
Centrale au impus României o pace extrem de dură, semnată la Bucureşti,
în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918. Acest tratat exprima dorinţa de răzbunare
a Puterilor Centrale şi intenţiile imperialiste ale celor două mari puteri.
Tratatul a început să fie aplicat în teritoriul ocupat prin intensificarea jafu-
lui economic şi izolarea Moldovei, în care funcţionau instituţiile statului
român.

13
 Victoriile Antantei pe frontul de vest şi cele din Balcani, din toamna
anului 1918, au creat un nou raport de forţe, care a permis României decre-
tarea mobilizării şi reintrarea în luptă la 28 octombrie/10 noiembrie 1918.
Deşi Primul Război Mondial s-a încheiat prin armistiţiul de la Compiègne
(29 oct./11 noiembrie 1918), armata română a fost obligată să continue
războiul aproape un an, pentru a apăra graniţa de vest în faţa agresiunii Un-
gariei, care nu accepta hotărârea de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918,
prin care Transilvania se unea cu România.

Participarea României la Primul Război Mondial a reprezentat un uriaş

efort uman şi economic5. Pierderile armatei s-au ridicat la 220.000 de
morţi, ceea ce însemna 3% din populaţia ţării (faţă de 3,6% Franţa, 1,25%
Marea Britanie, 1,24% Italia, 0,96% Belgia, 0,12% SUA), la care se
adaugă aproximativ 80.000 de civili, cei răniţi, prizonierii, dispăruţii. După
unele calcule, care se referă şi la provinciile unite cu ţara, tributul de sânge
al naţiunii române în războiul de întregire este de aproximativ 800.000 de
oameni.
Din punct de vedere economic, despăgubirile prezentate Comisiei de
Reparaţii se ridicau la 31 de miliarde lei-aur, la care trebuie adăugate: emi-
siunea Băncii Generale în teritoriul ocupat de inamic, de peste 2 miliarde
de lei, tezaurul României confiscat de către guvernul bolşevic la Moscova
(apreciat la aproximativ 1 miliard de lei-aur), distrugerea industriei petro-
liere în retragere, plăţile efectuate în contul tratatului de pace separat, cre-
ditele faţă cu Franţa, Anglia, SUA, Italia şi Belgia (de unde se contractase
armament în valoare de peste 2 miliarde de lei-aur) ş.a.

5
C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, II, Bucureşti, 1989,
p. 496-501.

14
 Marea Unire de la 1918

Contextul istoric. România a intrat în Primul Război Mondial pentru a

elibera teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia Austro-Ungariei. Tratatul
din 4 august 1916, dintre guvernul român şi cele patru mari puteri ale An-
tantei, recunoscuse dreptul istoric al României asupra acestora. Transilva-
nia (spaţiul intracarpatic, Banatul, Crişana şi Maramureşul) se aflase – în-
cepând cu secolele XI-XIII, când fusese cucerită – sub dominaţia sau ocu-
paţia succesivă a Ungariei, a Imperiului Otoman, a Imperiului Habsburgic,
a Imperiului Austro-Ungar. Bucovina fusese ocupată de Imperiul Habs-
burgic la 1775, în urma unui „târg” cu Imperiul Otoman, la care participa-
seră Rusia şi Prusia. Deşi în august 1916 România – aliată cu Rusia – nu
putea spera la eliberarea Basarabiei (ocupată de Imperiul Ţarist la 1812),
guvernul român nu renunţase la acest obiectiv, mai ales că Puterile Cen-
trale oferiseră sprijin în acest scop.
La dreptul istoric, conferit de faptul că în acest spaţiu a avut loc etno-
geneza românească şi au fiinţat secole de-a rândul formaţiuni statele me-
dievale româneşti, trebuie adăugat faptul că, la începutul secolului al XX-lea,
românii – deşi fuseseră supuşi unei intense deznaţionalizări – reprezentau
majoritatea.
În condiţiile situaţiei dramatice din anii 1917-1918, guvernul de la Iaşi
a continuat acţiunile diplomatice pentru susţinerea cauzei româneşti. În mai
multe capitale aliate au fost trimise delegaţii formate din politicieni, oa-
meni de cultură, personalităţi din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Un
rol important în propaganda pentru întregirea României au avut: dr. C. An-
gelescu, Take Ionescu, C.I. Istrati, D. Hurmuzescu, Tr. Lalescu, S. Mân-
drescu, O. Tafrali, I. Ursu, D. Voinov, L. Lucaciu, V. Stoica, O. Goga etc.
Ca urmarea a slăbirii forţei militare a Austro-Ungariei, s-au intensificat
şi acţiunile românilor din Transilvania şi Bucovina. O semnificaţie aparte a

15
avut constituirea în Rusia a unor batalioane de voluntari ardeleni şi bucovi-
neni, proveniţi din prizonierii armatei austro-ungare. Primele batalioane au
sosit la Iaşi la începutul lunii iunie 1917. Festivităţile prilejuite de depune-
rea jurământului faţă de regele Ferdinand şi Regatul României au constituit
un moment de intensă „trăire românească”. În numele voluntarilor, locote-
nentul Victor Deleu afirma: „Azi am devenit cetăţeni ai României, dar ai
unei Românii Mari”.
Pe plan internaţional, acţiunea pentru Unire a basarabenilor a fost favo-
rizată de Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (care prevedea dreptul
popoarelor la autodeterminare), iar cea a ardelenilor şi bucovinenilor de
Declaraţia în 14 puncte a preşedintelui SUA, W. Wilson, în care se susţinea
„necesitatea unei dezvoltări autonome a popoarelor asuprite din Austro-
Ungaria”.
Constituirea României Mari este integrată într-un proces istoric mai
larg, care a cuprins centrul şi estul Europei, prin care s-au întregit ori au
reapărut ţări pe harta Europei, ca urmare a destrămării Austro-Ungariei şi a
schimbării sistemului politic în Rusia. Calea aleasă de români pentru uni-
rea provinciilor cu Regatul României a fost rezultatul unor intense şi lungi
consultări între liderii mişcării naţionale din Basarabia, Bucovina, Tran-
silvania cu guvernul de la Iaşi.

Unirea Basarabiei cu România. Evenimentele din Rusia au contribuit

la intensificarea luptei naţionale a popoarelor subjugate de ţarism, inclusiv
a românilor care locuiau teritoriul dintre Prut şi Nistru. Acţiunile românilor
basarabeni au fost influenţate de etapele revoluţiei ruse, de evoluţia războ-
iului pe frontul de est (armistiţiul, pacea separată) şi de atitudinea guvernu-
lui de la Iaşi. Interdependenţa acestor factori a condus la evenimentele
finalizate cu unirea de la 27 martie / 9 aprilie 1918.
Un prim moment, cu consecinţe importante în desfăşurarea procesului
de unire, l-a reprezentat constituirea – la 3/16 aprilie 1917 – la Chişinău a
Partidului Naţional Moldovenesc, care prevedea în program o largă auto-
nomie pentru Basarabia, obiectiv afirmat în următoarele luni, inclusiv la
Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat în septembrie la Kiev.
La 20 octombrie/2 noiembrie 1917, s-a desfăşurat la Chişinău Congre-
sul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezen-

16
tând 250.000 de militari basarabeni de pe toate fronturile. Congresul a
hotărât ca Basarabia să se bucure de autonomie teritorială şi politică, a
adoptat un program de reforme democratice şi a decis constituirea Sfatului
Ţării, care trebuia să preia conducerea administraţiei provinciei. Acesta era
format din 150 de reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor,
orientărilor politice, zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi culturale ş.a.
Structura naţională era următoarea: 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7
ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec. Preşe-
dinte a fost ales I. Inculeţ.
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării adoptă Declaraţia prin care se
proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă. Puterea exe-
cutivă era încredinţată unui Consiliu al Directorilor Generali, condus de
Pantelimon V. Erhan.
În următoarele săptămâni, situaţia din Basarabia s-a agravat. Anarhia
generală – provocată de grupările bolşevice, de bandele de soldaţi ruşi care
dezertaseră, de formaţiuni militare ucrainene – punea în pericol căile de
comunicaţii, depozitele armatei române, – organizate în timpul războiului,
cu acordul guvernului ţarist –, siguranţa cetăţenilor, indiferent de etnie. La
solicitările repetate ale oficialităţilor de la Chişinău, în primul rând ale
Consiliului Directorilor, la 10/23 ianuarie 1918 armata română a intrat în
Basarabia, cu scopul declarat de a restabili şi apăra ordinea. Ca urmare, la
10/23 ianuarie 1918 guvernul sovietic a rupt relaţiile diplomatice cu Româ-
nia şi a confiscat tezaurul românesc, aflat la Moscova.
În continuare, ritmul evenimentelor s-a accelerat. În condiţiile în care
presiunile Rusiei şi Ucrainei se intensifică, iar guvernul de la Iaşi îşi conso-
lidează sprijinul, dezbaterile politice de la Chişinău converg spre ideea
independenţei. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării adoptă cu una-
nimitate de voturi Declaraţia prin care se proclama independenţa Republi-
cii Moldoveneşti. Era ultimul pas înainte de Unirea cu România. Legăturile
politice dintre Iaşi şi Chişinău se intensifică, un rol deosebit de important
având C. Stere, basarabean refugiat la Iaşi, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Decizia de unire a fost grăbită de pretenţiile Ucrainei asupra unor părţi din
Basarabia. Trebuie subliniat şi rolul Germaniei, care promisese sprijin pen-
tru eliberarea Basarabiei încă de la începutul războiului, iar în noul context
se opunea pretenţiilor ucrainene, sprijinind poziţia României.
La 27 martie/9 aprilie, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, a votat
Hotărârea prin care se proclama Unirea Republicii Democratice Moldove-

17
neşti (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi ve-
chile graniţe cu Austria, cu România. Rezultatul votului (86 de voturi pen-
tru, 3 contra şi 36 de abţineri) şi programul radical de reforme adoptat –
depăşind mult poziţia guvernului român – demonstrează că Sfatul Ţării a
acţionat liber de orice presiune a armatei române, care nu şi-a depăşit mi-
siunea de a apăra ordinea şi graniţa Basarabiei cu Ucraina. Primul-ministru
român, Al. Marghiloman, invitat în sala de şedinţe a Sfatului Ţării – după
votarea Hotărârii – a rostit o scurtă cuvântare, în care declara că primeşte
unirea în numele guvernului român, încheind cu cuvintele: „Trăiască Ro-
mânia, una şi nedespărţită”.
Sfatul Ţării l-a ales preşedinte pe C. Stere, iar pe I. Inculeţ şi D. Ciugu-
reanu ca miniştri fără portofoliu în guvernul român. La 9/22 aprilie, prin-
tr-un Decret-lege, regele şi guvernul ratifică actul unirii Basarabiei cu
România. La Iaşi s-au desfăşurat în acele zile ample manifestaţii – la care
au participat şi delegaţii basarabeni – exprimând acordul şi entuziasmul
pentru unirea Basarabiei cu România.
În decembrie 1918, în noul context istoric creat de unirea Bucovinei şi
Transilvaniei cu România, Sfatul Ţării a renunţat la condiţiile formulate la
27 martie/9 aprilie pentru unirea cu România (referitoare la aplicarea
reformei agrare, administrarea Basarabiei, reprezentarea în Parlament ş.a.).

Unirea Bucovinei cu România. Procesul de unire a cunoscut în aceas-

tă provincie o serie de trăsături specifice. Mai întâi, structura etnică era
defavorabilă românilor. Ca urmare a unei politici dure de deznaţionalizare
a românilor, a încurajării şi organizării imigrării, în preajma declanşării
Războiului Mondial românii reprezentau aproape 300.000 dintr-o populaţie
de aproximativ 800.000 de oameni, fiind depăşiţi cu puţin de ruteni; se
adăugau aproximativ 200.000 de germani, polonezi, maghiari, armeni etc.
Apoi, Bucovina a fost teatru de război, fiind ocupată de trei ori de trupele
ţariste şi recucerită de tot atâtea ori de cele austro-ungare. Atitudinea rezer-
vată sau, uneori, binevoitoare a rutenilor faţă de trupele ţarului a provocat
măsuri represive ale armatei chezaro-crăieşti, care au mers până la execuţii.
Se adăuga divizarea elitei politice româneşti, între adepţii unirii cu Româ-
nia şi cei – foarte puţini – conduşi de Aurel Onciul, care propuneau o înţe-
legere cu ucrainenii, în vederea împărţirii provinciei între România şi
Ucraina.

18
 Revoluţia din Rusia, tratativele pentru pacea separată, evoluţia războ-
iului în vestul şi centrul Europei au intensificat iniţiativele şi proiectele de
reorganizare a Imperiului Austro-Ungar. Delegaţii Radei ucrainene au
cerut la Brest-Litovsk ca Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia să fie incluse în
Ucraina de Vest. Puterile Centrale au făcut o serie de concesii teritoriale
Ucrainei, în schimbul unei mari cantităţi de grâu, fapt care a alimentat
zvonul că Bucovina a fost „vândută pe mâncare”. Manifestul împăratului
Carol I, Către popoarele mele credincioase (3/16 octombrie 1918), pro-
clama federalizarea Imperiului Austro-Ungar, prin crearea a şase state:
austriac, maghiar, ceh, iugoslav, polonez, ucrainean. Nu se pomenea despre
românii din Transilvania şi Bucovina.
Lupta românilor bucovineni s-a intensificat în noul context istoric din
vara şi toamna anului 1918. Exemplul basarabenilor, transilvănenilor, al
celorlalte popoare din dubla monarhie a stimulat acţiunea românilor din
Bucovina. Organizarea ucrainenilor în formaţiuni paramilitare – întărite de
militari ucraineni din fosta armată austro-ungară – şi dezorganizarea insti-
tuţiilor statului au grăbit şi închegat lupta pentru unirea cu România.
La Iaşi s-a desfăşurat în ziua de 6/19 octombrie 1918 o adunare a ro-
mânilor emigraţi din Austro-Ungaria, care a adoptat o Declaraţie de respin-
gere a încercărilor de federalizare a imperiului, apreciate ca „gesturi dispe-
rate ale unei împărăţii osândite să se descompună”. Peste câteva zile, a
apărut primul număr din ziarul „Glasul Bucovinei”, cu editorialul Ce vrem,
semnat de către Sextil Puşcariu, adevărat program pentru lupta românilor
din Bucovina şi Transilvania.
La 14/27 octombrie 1918, s-a desfăşurat la Cernăuţi o adunare naţiona-
lă a românilor din Bucovina. S-a adoptat o moţiune prin care adunarea se
declara constituantă, hotărând alegerea unui Consiliu Naţional alcătuit din
50 de membri, cu un Comitet Executiv condus de Iancu Flondor. În repli-
că, la 3/16 noiembrie 1918, adunarea ucrainenilor de la Cernăuţi a hotărât
încorporarea celei mai mari părţi a Bucovinei în Ucraina. Formaţiunile
paramilitare ucrainene au devenit tot mai violente, atentând şi la securitatea
Consiliului Naţional Român. În noul context, Consiliul Naţional Român a
solicitat Guvernului României sprijin militar. La 11/24 noiembrie, Divizia
a 8-a, sub comanda generalului Iacob Zadic, a intrat în Cernăuţi şi a resta-
bilit ordinea. Astfel, a fost posibilă desfăşurarea, la 15/28 noiembrie, la Pa-
latul Mitropolitan, a Congresului General al Bucovinei, la care au parti-

19
cipat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 delegaţi ai comune-
lor ucrainene, 7 ai populaţiei germane şi 6 ai populaţiei poloneze. Basara-
bia era reprezentată de către Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdu-
gan, Grigore Cazacliu, iar Transilvania de către Gh. Crişan, Victor Deleu,
Vasile Osvadă. Congresul a votat în unanimitate Declaraţia de Unire cu
România, prezentată de către Iancu Flondor, prin care se hotăra „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Au fost adresate telegrame guvernelor Antantei, prin care se făcea cu-
noscută hotărârea de unire cu România. O delegaţie condusă de Iancu
Flondor s-a deplasat la Iaşi, pentru a prezenta regelui Ferdinand Actul de
Unire. În audienţa festivă, Iancu Flondor declara:

„Aducem Majestăţii Voastre, Rege al tuturor Românilor, Unirea unei ţări întregi, a
Ţării Bucovina. [...] Nu e o cucerire a armelor, ci întoarcerea la vatră a fraţilor des-
părţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele demult pierdut şi mult dorit”.

La 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 a fost publicat Decretul-lege,

semnat de regele Ferdinand şi de primul-ministru I.I.C. Brătianu, privind
recunoaşterea unirii Bucovinei cu România. Un alt decret stabilea intrarea
în guvern a doi miniştri fără portofoliu pentru Bucovina: unul delegat la
Cernăuţi, iar celălalt la Bucureşti. Primii numiţi au fost Iancu Flondor şi
Ion Nistor.

Unirea Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Transilvaniei cu

România. După realizarea dualismului austro-ungar (1867) şi includerea
Transilvaniei în Ungaria, lupta românilor pentru autonomie şi, apoi, pentru
unire cu România s-a intensificat. Memorandumul adresat împăratului în
anul 1892, procesul memorandiştilor, detenţia fruntaşilor luptei naţionale
au adus problema Transilvaniei în atenţia opiniei politice şi publice euro-
pene. România, de la regele Carol I la studenţii care au manifestat în stra-
dă, i-a sprijinit pe fraţii de peste munţi. Inflexibilitatea guvernului de la Bu-
dapesta faţă de revendicările românilor a radicalizat programul fruntaşilor
Partidului Naţional din Transilvania, care au exprimat cu hotărârea obiecti-
vul unirii cu România.

20
 În contextul istoric din toamna anului 1918, Unirea de la 1 Decembrie
1918 are o serie de trăsături specifice: armata română nu a fost prezentă la
Alba-Iulia şi, ca urmare, Hotărârea de unire nu poate fi suspectată de o
presiune externă; solidaritatea naţională a funcţionat la cel mai înalt nivel,
prin înţelegerea între liderii Partidului Naţional Român şi cei ai Partidului
Social-Democrat; alegerea celor 1.228 de delegaţi printr-o procedură de-
mocratică, credenţionalele depuse la Alba-Iulia, conferă actului istoric de
la 1 Decembrie un caracter plebiscitar; prevederile Rezoluţiei de unire
demonstrează maturitatea şi europenismul elitei politice româneşti, care a
hotărât unirea cu România cu gândul unei convieţuiri paşnice cu minori-
tăţile, care până în clipa unirii aparţinuseră prin etnie opresorului de la
Viena sau Budapesta.
Cronologia faptelor dovedeşte profunda dorinţă de unire a românilor,
de la elite până la locuitorii munţilor, moţi, oşeni, bănăţeni şi mulţi alţii. În
condiţiile războiului, s-a desfăşurat numeroase acţiuni pentru unire ale
românilor aflaţi în „lumea liberă”. În aprilie 1918 s-a constituit la Paris Co-
mitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, sub preşedin-
ţia lui Traian Vuia. În iunie, s-a format în Italia Comitetul de Acţiune al
Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, condus de Simion Mân-
drescu. În aceeaşi lună, la Washington, s-a înfiinţat Liga Naţională Româ-
nă, condusă de V. Stoica. Desfăşurarea accelerată a evenimentelor de pe
fronturi, acţiunile popoarelor din Imperiul Austro-Ungar s-au răsfrânt şi
asupra românilor. Conferinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional
Român a adoptat la Oradea (la 29 septembrie/12 octombrie) o Declaraţie
prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi
hotărî soarta în urma unei adunări naţionale. Ideea a fost reluată în dis-
cursul lui Al. Vaida-Voevod din parlamentul de la Budapesta, în ziua de
5/18 octombrie 1918.
La 18/31 octombrie s-a format la Budapesta Consiliul Naţional Român
Central (numit apoi şi Sfatul Naţional), compus din şase reprezentanţi ai
Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social-Democrat, condus
de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul
la Arad. A avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor)
naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei. La 7/20 noiembrie, Ma-
rele Sfat Naţional a lansat convocarea pentru Adunarea Naţională de la
Alba-Iulia, în ziua de duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Alegerea

21
delegaţilor s-a realizat în adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tutu-
ror categoriilor sociale, învăţători, preoţi, ţărani, avocaţi, studenţi, militari
şi alţii, care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România locuitorilor
a mii de localităţi, a unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii biseri-
ceşti, culturale, profesionale etc.
La Alba-Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1.228 de
delegaţi/deputaţi, de drept sau aleşi, au hotărât unirea cu România. Rezo-
luţia de Unire, prezentată de Vasile Goldiş, a fost votată în unanimitate.
Hotărârea de unire cu România a fost primită cu un mare entuziasm de cei
peste 100.000 de români prezenţi la Alba-Iulia. Maniera democratică în
care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întregul
teritoriul unit cu România, conferă o notă de specificitate istoriei românilor
în anul 1918, care nu trebuie exagerată, dar nici ignorată. De altfel, Rezo-
luţia de Unire este o sinteză între programul naţional şi cel social, între
unirea necondiţionată şi cea condiţionată. Menţionăm câteva prevederi1:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Un-
gurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 no-
iembrie – 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor terito-
riilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul
inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi
Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până
la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat ro-
mân, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare po-
por se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său
şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guverna-
rea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile
din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii
publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru
ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tutu-
ror gândurilor omeneşti.

1
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Docu-
mente externe. 1916-1918, II, Bucureşti, 1983, p. 1246-1247.

22
 5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în spe-
cial a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în
temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăra-
nului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât o să poată
munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o
parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt
legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptu-
iască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asi-
gurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine răz-
boiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. [...]”

O delegaţie, în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cris-

tea, Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta regelui Ferdi-
nand şi guvernului actul unirii. Printr-un Decret-lege, publicat în Monitorul
Oficial din 13/26 decembrie 1918, se consfinţea actul istoric de la Alba-
Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia,
de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu
Regatul României”.

Recunoaşterea internaţională. România a participat la Conferinţa de

Pace de la Paris (1919-1920), fiind inclusă în categoria statelor cu interese
limitate. Delegaţia română, condusă de primul-ministru I.I.C. Brătianu,
apoi de Al. Vaida-Voevod, s-a confruntat cu mari dificultăţi în apărarea in-
dependenţei şi suveranităţii ţării, recunoaşterea contribuţiei la război, a
uriaşelor pierderi umane şi materiale, aplicarea prevederilor Tratatului cu
Antanta din august 1916 ş.a. După îndelungi tratative, la 10 decembrie
1919, Al. Vaida-Voevod a semnat la Saint-Germain-en-Laye Tratatul cu
Austria, prin care se recunoştea unirea Bucovinei cu România. La fel de
dificile au fost tratativele pentru Tratatul cu Ungaria, ţară care nu accepta
Hotărârea de la Alba-Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali pri-
vind fixarea graniţei. România a fost obligată să facă o serie de concesii
importante, graniţa româno-ungară fiind mult mai la est faţă de cea pre-
văzută în Tratatul cu Antanta. De asemenea, a fost obligată să accepte îm-
părţirea Banatului cu Serbia. La 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I.

23
Cantacuzino şi N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin
care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia.
Soarta Basarabiei a fost, şi de această dată, vitregă. Lipsa unei delegaţii
a Rusiei la conferinţă a amânat sine die acordul acestei mari puteri faţă de
noua realitate istorică. La 28 octombrie 1920 s-a semnat la Paris un tratat
de către Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi România, prin care cele
patru mari puteri recunoşteau unirea Basarabiei cu România. Japonia – la
presiunile Rusiei – nu l-a ratificat.
Tratatele de pace din anii 1919-1920 au o uriaşă importanţă pentru ro-
mâni. Marile puteri recunoşteau hotărârile de unire de la Chişinău, Cer-
năuţi şi Alba-Iulia, precum şi contribuţia şi jertfele României pentru victo-
ria Antantei în Primul Război Mondial.

24
 Locul României Întregite în Noua Europă

Desăvârşirea unităţii naţional-statale în anul 1918 a avut consecinţe

multiple în plan teritorial, demografic, social-economic, politic şi la nivelul
mentalităţilor. Înainte de a le aborda, să ne oprim la o chestiune de termi-
nologie; România Mare sau România Întregită? Termenul de „Mare” a
avut şi are în continuare o conotaţie preponderent politică, mergând până la
sensuri vecine cu „expansionismul”. În istoriografie întâlnim expresii ase-
mănătoare: „Ungaria Mare”, „Serbia Mare”, „Grecia Mare”, „Bulgaria
Mare”, „Albania Mare”, „Polonia Mare” ş.a. Prin urmare, credem că este
mai apropiat de realitatea istorică, de sensul Marii Uniri termenul de „Ro-
mânia Întregită”. Nu întâmplător, Regele Ferdinand a fost supranumit „În-
tregitorul”.
O altă problemă pe care unii cercetători au încercat şi încearcă să o
aducă în prim-plan este cea a „beneficiarului”. Vechiul Regat a obţinut prin
unire ce dorea? A obţinut mai mult sau mai puţin? Provinciile unite şi-au
atins visul? etc. În fapt, liderii politici din România şi cei din provinciile
unite cu Ţara nu au acţionat din meschine calcule politice. Idealul Marii
Uniri fusese slujit de generaţiile anterioare, fiind încununat prin jertfa a
sute de mii de români în Primul Război Mondial. Transilvania, Banatul,
Maramureşul, Bucovina au venit cu bogăţiile subsolului, cu multe între-
prinderi industriale etc. Nu trebuie însă uitat că Vechiul Regat avea petro-
lul şi Bărăganul. Iar structura exportului din România interbelică – prin
care se asigurau costurile modernizării – era dominată de petrol (aprox.
40%) şi produse ale agriculturii (aprox. 40%).
Noua Europă era rezultatul primei conflagraţii mondiale, al destrămării
Imperiului Austro-Ungar, al căderii ţarismului, al înfrângerii Germaniei
imperiale. Conferinţa de Pace de la Paris, sistemul de la Versailles au con-
sacrat noua hartă politică a continentului european, în care statele mici şi

25
mijlocii din centrul şi estul Europei au devenit voci în viaţa internaţională.
A început să capete un nou conţinut ideea de ordine teritorială, să câştige
teren diplomaţia nouă, deschisă, în faţa celei vechi, a tratatelor secrete.
Având un rol important – prin participarea la război şi prin realizarea, cu
forţe proprii, a Marii Uniri – la crearea noii Europe, România şi-a asumat
din primii ani postbelici un rol activ în relaţiile internaţionale. Compararea
naţiunilor, stabilirea locului unei ţări într-un posibil „clasament” european
sau mondial pot părea desuete, aparţinând de modele romantice. Conside-
răm totuşi utilă o astfel de abordare, pentru stabilirea – mai precisă şi nuan-
ţată – a coordonatelor istoriei românilor în perioada interbelică. Fireşte,
există multiple dificultăţi: ce factori (domenii) comparăm? Pe care ţări –
cele dezvoltate? vecinii? – le includem în „clasament?” cum stabilim o vi-
ziune echilibrată, fără a exagera „performanţele” dar nici „limitele”? ş.a.
Conştienţi de aceste riscuri, am ales: teritoriul, populaţia, regimul politic,
relaţiile internaţionale.

Teritoriul. După Marea Unire, România – cu o suprafaţă de 295.049

2
km – reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei, ocupând locul al 10-lea
între ţările continentului. România era mai mică decât Germania (470.714
km2), Franţa (550.986 km2), Polonia (388.635 km2), dar mai mare decât
Cehoslovacia (140.499 km2), Ungaria (93.061 km2), Bulgaria (103.146
km2), Iugoslavia (249.468 km2), Grecia (130.199 km2). Prin urmare,
România întregită îşi consolida poziţia în sud-estul Europei, beneficiind de
o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depăşită
doar de Polonia şi de URSS.

Populaţia. Mărimea şi densitatea. Marea Unire de la 1918 a avut ca

urmare aproape o dublare a populaţiei: de la 7.771.341 de locuitori în 1914
la 14.669.841 de locuitori în 1919. Astfel, a devenit o ţară mijlocie, a opta
din Europa după mărimea populaţiei. În anul 1930, cu o populaţie de peste
18.000.000 de locuitori, România era întrecută doar de: URSS (inclusiv
teritoriile asiatice) – 160.000.000 de locuitori; Germania – 65.092.000 de
locuitori; Franţa – 41.610.000 de locuitori; Italia – 41.069.000 de locuitori;
Marea Britanie – 39.952.377 de locuitori; Polonia – 31.685.000 de

26
locuitori; Spania – 23.563.867 de locuitori. Avea populaţia mai numeroasă
decât: Ungaria – 8.688.319 de locuitori; Iugoslavia – 13.822.505 de locui-
tori; Cehoslovacia – 14.735.711 de locuitori; Grecia – 6.398.000 de locui-
tori; Bulgaria – 5.776.400 de locuitori ş.a. În anul 1930, densitatea popu-
laţiei României, de 61,2 locuitori pe km2, era mai mare decât media euro-
peană de 44,3 locuitori pe km2. Pentru comparaţie, oferim câteva exemple:
Marea Britanie – 265 loc./km2; Germania – 138,3 loc./km2; Ungaria – 93,4
loc./km2; Franţa – 75,5 loc./km2; Cehoslovacia – 104,9 loc./km2; Bulgaria
– 56 loc./km2; Iugoslavia – 55,6 loc./km2; Grecia – 49,1 loc./km2.
Românii rămaşi după Marea Unire în alte state erau: în Rusia –
249.711; în Iugoslavia – 229.398; în Bulgaria – 60.080; în Ungaria –
23.760; în Cehoslovacia – 13.711; în Albania – 40.000; în Grecia – 19.703.
Natalitatea. În perioada 1931-1934, natalitatea la mia de locuitori era:
România – 33,4; Iugoslavia – 32,4; Portugalia – 29,8; Polonia – 27,4;
Lituania – 25,8; Italia – 23,7; Ungaria – 22,5; Olanda – 21,4; Cehoslovacia
– 20,1; Danemarca – 17,7; Franţa – 16,8; Elveţia – 16,5; Germania – 15,9;
Anglia – 15,5; Austria – 14,7; Suedia – 14,4 etc.
Mortalitatea. În aceeaşi perioadă, mortalitatea prezenta următoarele
medii la mia de locuitori: România – 20,5; Iugoslavia – 18,5; Portugalia –
17,2; Polonia – 14,5; Lituania – 14,6; Italia – 14; Ungaria – 15,8; Olanda –
8,9; Cehoslovacia – 13,8; Danemarca – 10,8; Franţa – 15,7; Elveţia – 11,7;
Germania – 11; Anglia – 12,2; Austria – 13,5; Suedia – 11,8 etc.
Speranţa de viaţă (populaţie de 60 de ani şi peste 60 de ani) era urmă-
toarea: România (1930) – 6,6; Bulgaria (1926) – 8,1; Iugoslavia (1931) –
8,2; Grecia (1928) – 8,9; Italia (1931) – 10,8; Olanda (1930) – 9,4; Ungaria
(1930) – 9,7; Cehoslovacia (1930) – 10,2; Franţa (1931) – 14; Germania
(1933) – 11,1; Suedia (1930) – 12,8; Anglia (1931) – 11,3; Austria (1934)
– 12,2; Norvegia (1930) – 11,6; Elveţia (1930) – 10,7.
Ştiinţa de carte (în procente): Belgia (1920) – 92,5; Bulgaria (1926) –
60,3; Estonia (1922) – 89,2; Franţa (1926) – 94,1; Grecia (1928) – 56,7;
Italia (1921) – 73,2; Letonia (1930) – 81,2; Lituania (1923) – 67,3; Polonia
(1921) – 67,3; Portugalia (1920) – 34,8; România (1930) – 57; Rusia
(1926) – 51,3; Spania (1920) – 57; Ungaria (1920) – 84,8. Creşterea pro-
centului ştiutorilor de carte – aproape triplarea faţă de 1912 – are între ex-
plicaţii faptul că Transilvania, Banatul şi Bucovina aveau un procent de
alfabetizare superior Vechiului Regat, datorat în bună măsură prezenţei

27
minorităţilor; că statul român a iniţiat o politică de dezvoltare a şcolii – in-
clusiv în provinciile unite – care şi-a dat roadele încă din primul deceniu de
după 1918. Un merit incontestabil a avut în această luptă cu analfabetismul
ministrul liberal al învăţământului, C. Angelescu.

Regimul politic. În primii ani după încheierea Primului Război Mon-

dial, în Europa erau predominante regimurile democratice. Doar în Rusia
se instaurase încă din 1917 un regim totalitar, iar în Ungaria (1920) o dicta-
tură. După două decenii, numărul ţărilor cu regimuri autoritare (dictato-
riale) crescuse semnificativ: Albania, Austria, Bulgaria, Estonia, Germania,
Grecia, Italia, Iugoslavia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, România,
Spania. Din această perspectivă, trebuie subliniat că România a fost unul
dintre ultimele state ale Europei în care s-a instaurat un regim de autoritate,
cel al lui Carol al II-lea, în februarie 1938.

România în relaţiile internaţionale. Este bine ştiut că, după Confe-

rinţa de Pace de la Paris, statele Europei s-au grupat în două mari tabere; în
prima se aflau statele care au acţionat pentru aplicarea tratatelor, pentru
menţinerea graniţelor şi apărarea păcii; a doua cuprindea statele care au
urmărit încălcarea şi revizuirea tratatelor, revanşa, războiul. De asemenea,
sunt bine cunoscute acţiunile României în cadrul Micii Înţelegeri, Antantei
Balcanice, Ligii Naţiunilor, în cadrul unor conferinţe internaţionale, acţiu-
nile ferme faţă de pericolul de război, faţă de încălcările tratatelor etc. În
final, după prăbuşirea sistemului de la Versailles, după actele de forţă ale
Germaniei, Rusiei Sovietice, Italiei, Ungariei şi Bulgariei, România a fost
una dintre victimele declanşării războiului, pierzând în vara anului 1940 o
treime din teritoriu şi din populaţie. Sub ameninţarea vecinilor, a Germa-
niei şi a Italiei, România întregită s-a prăbuşit. Evoluţia istorică după iunie
1940 trebuie înţeleasă în contextul Războiului Mondial. Ar fi şi este o mare
nedreptate ca România să fie judecată – cum se întâmplă în unele lucrări –
numai din perspectiva campaniei din Est, uitându-se politica consecventă
de apărare a păcii din perioada interbelică şi campania din Vest, declanşată
la 23 august 1944.
*

28
 În metodologia cercetării perioadei interbelice – ca şi a altor perioade
din istoria noastră – se impune o abordare echilibrată, fără a exagera
performanţele sau limitele, fără etichetări grăbite şi şabloane sau judecăţi
inspirate de crezul politic. Simţul măsurii este un imperativ pentru istorici.
Deşi consecinţele Marii Uniri (în plan teritorial, demografic, economic) au
fost spectaculoase, perioada interbelică – marcată de refacere şi crize
economice – a fost prea scurtă pentru a aduce progrese la fel de semnifi-
cative şi a le consolida.
Şi viaţa culturală a cunoscut progrese semnificative. Triplarea număru-
lui ştiutorilor de carte, organizarea instituţiilor de cultură, „explozia” presei
scrise, înfiinţarea radioului ş.a. sunt doar câteva exemple, care fac din Ro-
mânia întregită un moment de referinţă în afirmarea culturii române mo-
derne. Totodată, legăturile cu cultura occidentală s-au multiplicat şi intensi-
ficat. Bucureştiul era supranumit „Micul Paris”, în primul rând din consi-
derente ale vieţii intelectuale.
Evoluţia regimului politic din România, de la democraţie la dictatură,
activitatea partidelor politice, manifestările politicianiste etc. constituie
subiectul unor ample controverse. Credem că o judecată credibilă trebuie
să aibă în vedere raportarea permanentă la celelalte ţări europene, indife-
rent de mărimea sau de tradiţia lor parlamentară. Tarele regimului politic
din România nu trebuie eludate sau subapreciate, dar nici exagerate, pentru
că va fi greu de explicat de ce trecerea la un regim de autoritate, apoi de
dictatură s-a realizat abia în contextul politic intern şi extern din preajma
declanşării Celui de-al Doilea Război Mondial.
La fel, rolul României în relaţiile internaţionale din perioada interbe-
lică nu trebuie supraestimat. Dar trebuie spus că guvernul de la Bucureşti s-
a situat alături de democraţiile occidentale până în vara anului 1940 (când
Franţa s-a prăbuşit), deci şi după instaurarea regimului de autoritate al lui
Carol al II-lea.

29
 Regimul constituţional după Marea Unire

Votul universal şi sistemul pluripartid. În preajma declanşării pri-

mului război mondial regimul constituţional din România se consolidase,
funcţionând la un nivel comparativ cu cel al unor state având veche tradiţie
constituţională. Limitele sale cele mai grave proveneau din sistemul censi-
tar şi manifestările politicianiste, care măreau mult distanţa între principii
şi realitatea politică.
În acelaşi timp, sistemul bipartid, care funcţionase aproape jumătate de
veac, era contestat tot mai mult prin apariţia unor noi partide politice cu
pretenţie de guvernare; de altfel, Partidul Conservator Democrat a fost ac-
ceptat la guvern, este drept, într-o coaliţie cu Partidul Conservator.
Problema cea mai importantă, vizând perfecţionarea regimului consti-
tuţional, era în aceşti ani modificarea sistemului electoral. După cum am
notat mai sus, P.N.L. introdusese, încă în programul de la Iaşi, din 1892,
principiul votului universal, tergiversând însă, – din numeroase motive,
între care opoziţia chiar a numeroşi lideri şi membri ai partidului –, luarea
problemei în discuţie. Abia prin scrisoarea lui I.I.C. Brătianu din septem-
brie 1913, se anunţa, alături de reforma agrară, şi o nouă reformă electorală.
După venirea la guvern a P.N.L., în ianuarie 1914, şi desfăşurarea de
alegeri parlamentare, la 24 februarie 1914, M. Orleanu, preşedintele Came-
rei Deputaţilor, propunea revizuirea Constituţiei în vederea realizării refor-
melor agrară şi electorală1. Deşi corpurile legiuitoare aprobă în lunile mar-
tie-aprilie revizuirea Constituţiei şi au loc alegeri pentru Constituantă, de-
clanşarea primului război mondial amână luarea în dezbatere a noilor re-
forme.

1
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991, Bucureşti,
1992, p.48.

30
 Procesul de revizuire a Constituţiei a fost reluat abia în Parlamentul de
la Iaşi; în urma dezbaterilor, în iulie 1917, au fost modificate, în afara
art.19 privind proprietatea, şi articolele 57 şi 67, privind sistemul electoral,
care prevedeau2: „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de
cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct şi obligatoriu şi cu
scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale” (art.57) şi: „Senatul se
compune din senatori aleşi şi senatori de drept. Legea electorală va fixa
compunerea Senatului” (art.67). A urmat decretul-lege publicat în 16/29
noiembrie 1918, care prevedea că: „Toţi cetăţenii români majori vor alege
prin vot obştesc, obligatoriu, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării
proporţionale, un număr de deputaţi proporţional cu populaţia”3.
Dreptul la vot se exercita de la 21 de ani pentru Adunarea Deputaţilor
şi de la 40 de ani pentru Senat. Vârsta minimă pentru a fi ales deputat era
de 25 de ani, iar senator de 40 de ani. Nu aveau drept de vot femeile, tinerii
sub 21 de ani, militarii şi magistraţii4.
Introducerea votului universal în România venea în întâmpinarea do-
rinţelor exprimate în hotărârile de Unire ale Basarabiei şi apoi ale Transil-
vaniei cu România. Astfel, în Declaraţia privind Unirea Basarabiei cu Ro-
mânia se prevedea:

„Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţio-

nal cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret. Toate alegerile
din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza
votului universal, egal, secret şi direct”5.

La fel, Rezoluţia privind Unirea Transilvaniei cu România, adoptată la

1 decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, stipula la
art.3:

„Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii pu-
blice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune în mod proporţional, pentru am-
bele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţ ori Parlament”6.

2
I. Scurtu, Viaţa politică din România. 1918-1944, Bucureşti, 1982, p.40.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p.283.
6
I. Scurtu (coordonator), Gh.Z. Ionescu, Eufrosina Popescu, Doina Smârcea, Istoria
României între anii 1918-1944. Culegere de documente, Bucureşti, 1982, p.26.

31
 Congresul general al Bucovinei a votat „Unirea necondiţionată” cu
România. Prevederile decretului-lege din noiembrie 1918 au fost confirma-
te de Constituţia adoptată în martie 1923. Articolul 6 prevedea:

„Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice determină care

sunt, osebit de calitatea de român, condiţiunile necesare pentru exercitarea acestor
drepturi. Legi speciale, votate cu majoritatea de două treimi, vor determina condiţiu-
nile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale fe-
meilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe”7.

Cu excepţia alegerilor administrative din 1929, femeile nu vor bene-

ficia de dreptul de vot8.
În martie 1926 s-a adoptat o nouă Lege electorală, care stabilea un sis-
tem nou de centralizare a rezultatelor alegerilor şi repartizare a mandatelor;
gruparea politică care obţinea cel mai mare procent în alegeri, dar nu mai
mic de 40%, beneficia de aşa-numita „primă electorală”, care consolida
sensibil poziţia în parlament.
Această măsură a provocat opinii diferite în rândul oamenilor politici,
dar şi între istorici, jurişti ş.a. Înclinăm a crede că Eleodor Focşeneanu se
apropie de adevăr atunci când concluzionează9:

„Această lege a fost dictată de împrejurări obiective. Prin unirea celorlalte provin-
cii româneşti cu Vechiul Regat, sistemul de două partide puternice, conservator şi
liberal, care se succedau la putere, se destrămase, deoarece la partidele tradiţionale
din Vechiul Regat s-au adăugat partidele existente în noile provincii. Acestea, cu
timpul, vor fuziona cu partide din Vechiul Regat (cu excepţia partidului conservator
care avea să dispară de pe scena politică), dar până atunci, în acea perioadă de
confruntări cu situaţii dificile de după război şi de adaptări la aceste situaţii, distribui-
rea pur proporţională a mandatelor ar fi creat dificultăţi enorme în obţinerea majorită-
ţii în adunările legiuitoare şi deci în formarea guvernelor, obligând la coaliţii guver-
namentale, improprii în acea perioadă: putere instabilă în împrejurări puţin stabile”.

Noul sistem electoral a determinat creşterea spectaculoasă a numărului

de partide politice, care în deceniul al 4-lea au depăşit 30; cele mai impor-
tante erau10:
7
Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, 1990, p.611-612.
8
I. Scurtu, Viaţa politică din România..., p.37.
9
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p.69.
10
Informaţii din M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II, Partea
a II-a, p.107-108.

32
 Denumirea partidului Data Preşedinţi în deceniul IV
creării
Partidul Naţional Liberal 1875 I.G. Duca, C.I.C. Brătianu
Partidul Naţional Liberal 1930 Gh. Brătianu
Partidul Liberal Democrat 1931 Jean Th. Florescu
Partidul Naţional Ţărănesc 1926 Al. Vaida-Voievod, Iuliu Maniu,
I. Mihalache
Frontul Românesc 1935 Al. Vaida-Voievod
Partidul Ţărănesc Radical 1933 Grigore Iunian
Partidul Naţional Creştin 1935 O. Goga, A.C. Cuza
Partidul Naţionalist-Democrat 1910 Nicolae Iorga
Partidul Poporului 1920 Alexandru Averescu
Liga Agrară 1929 Constantin Garoflid
Partidul Agrar 1932 Constantin Argetoianu
Liga Naţional Corporatistă 1933 Mihail Manoilescu
Partidul Conservator 1932 Grigore N. Filipescu
Blocul Cetăţenesc pentru Salvarea Ţării 1930 Grigore Forţu
Partidul „Totul pentru Ţară” (Garda de Fier) 1934 Gh. Cantacuzino-Grănicerul,
Gh. Clime
Cruciada Românismului 1935 Mihail Stelescu
Partidul Maghiar 1922 György Bethlen
Partidul Ţărănesc Maghiar
(Partidul Micilor Agrarieni Maghiari) 1933 Dr. Imre Réthy
Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari
din România (MADOSZ) 1934 Szepesi Sándor, Gyárfás Kurkö
Partidul German din România 1919 Hans Otto Roth, Fritz Fabricius
Partidul Poporului German 1935 Alfred Bonfert
Uniunea Evreilor Pământeni 1909 Dr. Wilhelm Filderman
Partidul Evreiesc din România 1931 Th. Fischer
Consiliul Central al Evreilor din România 1936 Dr. Wilhelm Filderman
Partidul Naţional Ucrainean din România 1919 Zaloziecki Wladimir
Partidul Ţărănesc Ucrainean din Bucovina 1931 Constantin Cracalia
Frontul Renaşterii Naţionale 1938 Al. Vaida-Voievod
Partidul Naţiunii 1940 Ernest Urdăreanu
Partidul Comunist Român 1921 Alexandr Danieluk-Stefanski
(Gorn), Eugen Iacobovici,
Boris Ştefanov, Ştefan Foriş
Partidul Social-Democrat din România 1927 I. Moscovici, George Grigorovici
Partidul Socialist Unitar din România 1928 Dr. L. Ghelerter
Partidul Socialist din România 1933 C. Popovici
Frontul Plugarilor 1933 Dr. Petru Groza

Se constată o evidentă schimbare faţă de tabloul politic dinaintea pri-

mului război mondial. În acelaşi timp, trebuie subliniat că sistemul politic a
fost dominat tot de două partide (de astă dată P.N.L. şi P.N.Ţ). Cu excep-
ţiile cunoscute (alegerile din 1919 şi 1937), masa de alegători, cu mult mai
numeroasă în aceste decenii, s-a orientat, în principal, spre P.N.L. sau
P.N.Ţ.

33
 Lărgirea masei electorale a reprezentat, fără îndoială, un pas deosebit
de important în procesul de democratizare a vieţii politice. Un tabel11 cu
rezultatele alegerilor parlamentare între anii 1919-1928 ne oferă date edi-
ficatoare privind nivelul votării:

Anul Populaţia Alegători % alegători Voturi % din Voturi % din

României înscrişi din populaţie exprimate liste neexprimate liste
1919 15.287.528 1.916.225 12,53 1.480.270 77,25 435.955 22,75
1920 15.541.424 2.924.527 18,82 1.937.561 66,25 986.966 33,75
1922 15.970.836 2.908.015 18,21 2.210.370 76,01 693.645 23,85
1926 16.926.647 3.496.814 20,66 2.622.565 75,00 874.249 25,00
1927 17.149.321 3.586.086 20,91 2.762.779 77,04 823.307 22,96
1928 17.390.605 3.671.325 21,11 2.840.680 77,37 830.672 22,63

Constituţia de la 1923. Noua Constituţie a României a fost adoptată la

26 martie 1923 în Cameră, la 27 martie în Senat, fiind promulgată de Re-
gele Ferdinand la 28 martie, cu decretul regal nr. 1360 şi publicată în „Mo-
nitorul Oficial” nr. 282 din 28 martie acelaşi an. Cercetările asupra „pro-
blemei constituţionale” din România au evidenţiat elementele de continui-
tate şi noutate în raport cu Constituţia de la 1866. Ne oprim asupra celor
mai semnificative.
Principiul suveranităţii naţionale era limpede exprimat încă din prime-
le articole12:

„Art. 1: Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil.

Art. 2: Teritoriul României este nealienabil. Hotarele statului nu pot fi schimbate
sau rectificate decât în virtutea unei legi.
Art. 3: Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţiuni de gintă străină”.
Art. 33: Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât
numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de
faţă.”

Principiul legalităţii şi supremaţiei Constituţiei era „mai bine exprimat

decât în cea de la 1866”13:

11
Aurel-Constantin Soare, Regimul politic din România în deceniul al III-lea al seco-
lului al XX-lea. Studiu comparativ cu statele din centrul şi sud-estul Europei, Teză de
doctorat, Bucureşti, 1994, p.191.
12
Constituţia din 1923..., p.611, 618.
13
Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923..., p.78.

34
 „Numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionali-
tatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiunii. Ju-
decata asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat.
Curtea de Casaţie se va rosti ca şi în trecut asupra conflictelor de atribuţiuni. Dreptul
de recurs în casare este de ordin constituţional”.

De asemenea, problema modificării Constituţiei capătă forme mai ri-

gide. Art. 129 prevedea14:

„Constituţiunea poate fi revizuită în total sau în parte din iniţiativa regelui sau ori-
căreia din Adunările legiuitoare.
În urma acestei iniţiative, ambele adunări, întrunite separat, se vor rosti cu majori-
tate absolută dacă este locul ca dispoziţiunile constituţionale să fie revizuite.
Îndată ce necesitatea revizuirii a fost admisă, ambele Corpuri legiuitoare aleg din
sânul lor o comisiune mixtă, care va propune textele din Constituţiune ce urmează a
fi supuse revizuirii.
După ce raportul acestei comisiuni va fi citit în fiecare adunare, de două ori în
interval de cincisprezece zile, ambele adunări întrunite la un loc, sub preşedinţia celui
mai în vârstă dintre preşedinţi, în prezenţa a cel puţin două treimi din totalitatea
membrilor ce le compun, cu majoritate de două treimi, stabilesc în mod definitiv cari
anume articole vor fi supuse revizuirii.
În urma acestui vot adunările sunt de drept dizolvate şi se va convoca corpul
electoral în termenul prescris de Constituţiune”.

Constituţia cuprindea 8 titluri15 (totalizând 138 articole): – Despre teri-

toriul României; – Despre drepturile românilor; – Despre puterile statului;
– Despre finanţe; – Despre puterea armată; – Dispoziţiuni generale; –
Despre revizuirea Constituţiunii; – Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare.
Noua Constituţie prelua aproximativ 60% din Constituţia de la 186616.
Trebuie însă reţinut că au fost votate atât articolele revizuite, cât şi cele
menţinute din vechiul text; iar Constituţia a fost publicată ca un text nou.
Faptele conduc pe Eleodor Focşeneanu la concluzia că „Formal, era o
Constituţie nouă; în fond, era Constituţia veche amplu revizuită”17.

14
Ibidem, p.633.
15
Ibidem.
16
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992,
p.250.
17
Eleodor Focşeneanu, op.cit., p.59.

35
 Având în vedere semnificaţia lor majoră, redăm în continuare textul
unor articole care stipulau principiile unei adevărate democraţii burgheze
ce se instaura în România18:

„Art. 5: Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucu-
ră de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de liber-
tatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin legi.
Art. 6: Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice determi-
nă cari sunt, osebit de calitatea de român, condiţiunile necesare pentru exercitarea
acestor drepturi. Legi speciale, votate cu majoritatea de două treimi, vor determina
condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile
ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe.
Art. 7: Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origină etnică şi de limbă
nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le
exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drep-
turilor politice. Naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniştri, în
urma constatării unei comisiuni, compusă din: primul-preşedinte şi preşedinţii Curţii
de apel din Capitala ţării, că solicitantul îndeplineşte condiţiunile legale. O lege
specială va determina condiţiunile şi procedura prin care străinii dobîndesc naturali-
zarea. Naturalizarea nu are efect retroactiv. Soţia şi copiii minori profită, în condi-
ţiunile prevăzute de lege, de naturalizarea soţului sau tatălui.
Art. 8: Nu se admite în stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi
românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea
legii şi datori a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice. Numai ei sunt
admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare. Legi speciale vor
determina statutul funcţionarilor publici. Străinii nu pot fi admişi în funcţiunile pu-
blice decât în cazuri excepţionale şi anume statornicite de legi”.

În acelaşi context se situează art. 24 privind învăţământul, art. 25 pri-

vind libertăţile individuale, art.27 privind secretul corespondenţei, art.28
privind dreptul de întrunire etc.
Deosebit de importante sunt şi prevederile referitoare la rolul statului
în viaţa social-economică a ţării (art.17, 19, 20). Se prevedea, între altele,
că „Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate”, iar „Zăcămintele din ele, precum şi bogăţiile de orice natură ale
subsolului sunt proprietatea statului”19. De asemenea, statul putea interveni

18
Constituţia din 1923..., p.611, 612, 615, 616, 617.
19
Ibidem, p.613-614.

36
în relaţiile dintre patroni şi muncitori. Art. 21 prevedea20: „Toţi factorii
producţiunii se bucură de o egală ocrotire. Statul poate interveni, prin legi,
în raporturile dintre aceşti factori pentru a preveni conflicte economice sau
sociale. Libertatea muncii va fi apărată. Legea va regula asigurarea socială
a muncitorilor, în caz de boală, accidente şi altele”.
În privinţa separaţiei puterilor în stat, trebuie menţionat mai întâi că
„Cele trei puteri erau independente una de alta, fiind prevăzute o serie de
prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii”21.
Puterea executivă participa la opera de legiferare prin dreptul Regelui
de iniţiativă, sancţionare şi promulgare a legilor, de dizolvare şi prorogare
a reprezentanţei naţionale.
Puterea legislativă putea controla exercitarea atribuţiilor puterii execu-
tive în privinţa votării şi adoptării bugetului, a controlului preventiv de
gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului; de asemenea, prin dreptul de-
putaţilor şi senatorilor de a adresa interpelări miniştrilor.
Puterea judecătorească limita atribuţiile puterii legislative, controlând
constituţionalitatea legilor. De asemenea, cenzura legalitatea actelor puterii
executive (art.107).
În acelaşi timp, puterea executivă putea interveni în exercitarea puterii
judecătoreşti prin dreptul de graţiere şi amnistie (art.88).
Se poate aprecia că noua Constituţie răspundea necesităţilor de dezvol-
tare a societăţii româneşti de după înfăptuirea României Mari. În principii,
Constituţia de la 1923 era una din cele mai înaintate din Europa vremii.
Trebuie subliniat că, deşi nu a fost votată de toate partidele politice, ea a
fost „aplicată de toţi factorii politici, deoarece contestarea ei nu privea con-
ţinutul, ci procedura de adoptare...”22; „...şi partidele care s-au declarat îm-
potriva acesteia au acceptat-o, au guvernat pe baza ei, iar în anii când era
atacată de forţele de dreapta, au militat pentru apărarea Constituţiei din
martie 1923”23.

20
Ibidem, p.614-615.
21
Angela Banciu, op.cit., p.83.
22
E. Focşeneanu, op.cit., p.59.
23
I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români..., p.27.

37
 Viaţa parlamentară. După 1918 activitatea parlamentară a fost
marcată de introducerea votului universal. Caracterul reprezentativ al
Corpurilor legiuitoare devine o realitate politică; dacă în 1914 un deputat
era ales de 400 de cetăţeni, în 1919 acesta era ales de 30.000 cetăţeni, iar în
1920 de 50.000 cetăţeni24.
În comparaţie cu perioada de până la 191425, au loc importante schim-
bări în structura pe profesii a Parlamentului; scade numărul proprietarilor şi
agricultorilor şi creşte numărul avocaţilor şi al altor reprezentanţi ai inte-
lectualităţii. După datele prezentate de I. Scurtu26, pentru intervalul 1922-
1937 structura Camerei Deputaţilor era următoarea: avocaţi – 41,8%; agri-
cultori – 6,3%; profesori secundari – 6,3%; cadre universitare – 6,1%; in-
stitutori – 5,5%; proprietari – 5,1%; medici – 3,6%; preoţi – 3,6%; publi-
cişti-artişti – 3,5%; ingineri, agronomi, arhitecţi – 3,2%; directori de bancă
– 1,1%; comercianţi – 1,1%; industriaşi – 1,0%; ofiţeri în rezervă – 0,5%
etc.
În Senat situaţia era asemănătoare: avocaţi – 25,3%; înalţi prelaţi –
10,9%; proprietari – 6,7%; agricultori – 7,2%, cadre universitare – 7,1%;
profesori secundari – 6,2%; preoţi – 6%; institutori – 4,1%; ofiţeri în
rezervă – 3,8%; medici – 3,7%; pensionari – 3,1%; ingineri, arhitecţi, agro-
nomi – 2,7%; industriaşi – 2%; publicişti, artişti – 2%; comercianţi – 1,6%;
directori de bancă – 1,1% etc.
Există, fireşte, un anume grad de relativitate a acestor date, determinate
de maniera în care s-au stabilit meseriile de bază ale parlamentarilor (unii
au declarat funcţia şi nu profesia etc); ele ne oferă, totuşi, o imagine revela-
toare asupra structurii socio-profesionale a Parlamentului României.
Din Parlamentul României Întregite au făcut parte mari personalităţi
ale vieţii politice, precum: I.I.C. Brătianu, Vintilă I.C. Brătianu, Take Io-
nescu, N. Titulescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Al. Vaida-Voevod, I.G.
Duca, Gr. Iunian, Al. Averescu, Dr. N. Lupu şi alţii. Se poate constata că
mulţi lideri politici continuau activitatea începută cu ani sau chiar decenii
înaintea primului război mondial. Schimbarea „generaţiilor” a început la
sfârşitul deceniului trei şi a continuat în deceniul patru al veacului nostru.

24
Ibidem, p.124.
25
L. Colescu, Statistica electorală..., p.66.
26
I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români..., p.125.

38
 De asemenea, în Parlament au intrat şi au avut un rol important în viaţa
politică a ţării mari personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice: N. Iorga, C.
Stere, I. Borcea, O. Goga, S. Mehedinţi, D. Gusti, Şt. Zeletin, M. Manoi-
lescu, V. Madgearu, G. Taşcă, C. Rădulescu-Motru, G. Brătianu, Ioan Lu-
paş, Silviu Dragomir şi mulţi alţii.
Împlinirea idealului naţional, schimbarea regimului constituţional au
determinat atragerea spre viaţa politică a unor largi categorii de intelec-
tuali, de la profesori secundari la academicieni; iar motivaţiile nu au fost,
în primul rând, de natură politicianistă.
În privinţa caracterului regimului politic din România în perioada in-
terbelică, I. Scurtu ajunge, în urma unor îndelungate cercetări, la conclu-
zia27:

„Departe de a fi fost un «centru al reacţiunii europene» – cum s-a scris o vreme la

noi şi cum se mai scrie şi astăzi de unii istorici de peste hotare – România a urmat un
curs ascendent după Marea Unire din 1918, democraţia burgheză s-a dezvoltat, viaţa
politică a devenit mai plină şi bogată în conţinut”.

De acord cu această apreciere, nu putem să eludăm manifestările poli-

ticianiste. Argumentele nu sunt mai puţine decât pentru perioada dinaintea
Marii Uniri. Un observator al perioadei sesiza:

„Trebuie [...] să recunoaştem că în orice democraţie este un decalaj între teorie şi

realitate. Putem totuşi spune că nicăieri acest decalaj nu a fost mai profund ca în
România, ţara care n-a cunoscut o democraţie reală. Suveranitatea populară nu a fost
decît cu numele şi dreptul electoral nu avea nimic dintr-un regim reprezentativ... S-a
luptat prea puţin pentru libertăţi, pentru a putea fi înţelese... Educaţia politică lipsea.
Existau multe principii, dar nu se realiza un progres. Abuzuri şi rea credinţă a guver-
nanţilor, indolenţă şi neputinţă a guvernaţilor, poporul român nu înţelese valoarea
principiilor înscrise în Constituţie şi nu-şi integră cu adevărat sensul virtuţilor demo-
cratice...”28.

27
I. Scurtu, Evoluţia politică a Europei în perioada 1918-1940. Situaţia României, în
Românii în Istoria universală (coordonatori: I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), I,
Iaşi, 1986, p.576.
28
Crişan Axente, Essai sur le régime représentatif en Roumanie, Paris, 1937, p.11,
apud Matei Dogan, Analiza statistică a democraţiei parlamentare din România, Bucu-
reşti, 1946, p. 110.

39
 Deosebit de interesante sunt comparaţiile cu alte state din centrul şi
sud-estul Europei. O recentă cercetare29 prezintă o serie de tabele privind
rezultatele electorale ale partidelor politice din unele ţări din centrul şi sud-
estul continentului european:

Tabel comparativ cu vârsta şi sexul alegătorului pentru parlament:

Ţara Constituţia Vârsta pentru parlament Sexul alegătorului

Cameră Senat Bărbat Femeie
ROMÂNIA 1923 21 40 DA NU. Legi
speciale (Da)
Albania 1925 21 40 DA NU
1928 18 – DA NU
Austria 1920 21 21 DA DA
(c. naţional) (c. federal)
Bulgaria 1879 21 – DA NU
Cehoslovacia 1920 21 26 DA DA
Grecia 1927 21 40 DA NU
Regatul Sârbo-
Croato-Sloven 1921 21 – DA NU. Legi
speciale (Da)
Polonia 1921 21 30 DA DA
Turcia 1924 18 – DA –
Ungaria Legea 26/1925 24/30 – B./F. 24/30 – B./F. DA DA, după
30 ani

Tabel comparativ cu vârsta şi sexul celui ales în parlament:

Ţara Constituţia Vârsta pentru parlament Sexul alegătorului

Cameră Senat Bărbat Femeie
ROMÂNIA 1923 25 40 DA NU
Albania 1925 30 35 DA NU
1928 30 – DA NU
Austria 1920 24 24 DA DA
(c. naţional) (c. federal)
Bulgaria 1879 30 – DA NU
Cehoslovacia 1920 30 45 DA DA
Grecia 1927 25 40 DA NU
Regatul Sârbo-
Croato-Sloven 1921 30 – DA NU
Polonia 1921 25 30 DA DA
Turcia 1924 30 – DA –
Ungaria Legea 26/1925 30 35 DA DA, după
30 ani

29
Aurel-Constantin Soare, op.cit., p.187, 188, 204, 218, 233, 239, 251, 263, 277.

40
 Rezultatele alegerilor parlamentare din Austria (24 aprilie 1927):

Partidul Voturi Mandate

Nr. % Nr. %
Partidul Creştin-social 1.728.175 47,45 73 44,0
Partidul Social-Democrat 1.509.511 41,45 71 43,0
Partidele Naţionale Germane
Partidele Tradiţionaliste 114.973 3,15 12 7,3
Partidul Popular Marea Germanie
Partidul Agricultorilor Germani
Liga Agrară 223.691 6,14 9 5,5
Blocul Patriei
Blocul Economic Agricol 651.176 1,78

Rezultatele alegerilor parlamentare din Bulgaria (29 mai 1927):

Partidul Mandate
Nr. %
Partidul Armonia Democratică 168 30,80
Partidul Democrat (Malinov) 12 2,20
Partidul Social-Democrat 10 1,83
Partidul Radical 2 0,37
Partidul Comunist 5 0,92
Partidul Agrarian (Markov) 44 8,06
Partidul Agrarian (Draghiev)
Partidul Agrarian (Tomov) 3 0,55
Partidul Naţional Liberal 6 1,10
Partidul Naţional Liberal (Stambolov) 6 1,10
Partidul Naţional Liberal (Smilov) 1 0,18
Lista cetăţenească (Karangiulov) 11 2,01
Meseriaşii 5 0,92
Independenţi
TOTAL 273 100,0

Rezultatele alegerilor parlamentare din Cehoslovacia (3 noiembrie 1929):

Partidul Senat
Voturi Mandate
Republicanii (agrarieni) cehi 966.211 22
Social-democraţii cehi 833.695 20
Populiştii cehi 550.765 15
Comuniştii 639.515 15
Naţional-socialiştii cehi 668.995 16
Populiştii slovaci 377.786 9
Naţional-democraţii cehi 325.331 8
Micii artizani 279.539 6
Creştin-socialii germani 314.930 8
Social-democraţii germani 457.749 11
Naţionaliştii germani 167.549

41
 Partidul Senat
Voturi Mandate
Uniunea electorală germană 357.419 9
Social-naţionalii germani 176.012 4
Creştin-socialii unguri 233.613 6
Agrarienii unguri 6.691
Polonii evrei 27.823
Disidenţa slovacă Juriga 5.780
Liga STRBRNY-GAJDA 51.662 1
Liberal-democraţii germani 0

Rezultatele alegerilor parlamentare din Grecia (19 august 1928):

Partidul Cameră
Voturi % Mandate %
Liberalii 477.021 46,94 178 71,20
Naţionalii 243.543 23,94 19 7,60
Opinia liberă 53.958 5,30 1 0,40
Republicanii Independenţi 18.069 1,78 6 2,40
Agrarienii 17.042 1,68
Front Unit (Comuniştii) 14.325 1,41
Uniunea Republicană 68.278 6,71 20 8,00
Regaliştii Independenţi 38.556 3,79 4 1,60
Coaliţia Conservatorilor
Republicanii Naţionali 27.603 2,71 9 3,60
Progresiştii 25.729 2,53 3 1,20
Republicanii Conservatori 15.852 1,56 5 2,00
Uniunea Progresistă 13.452 1,32 5 2,00
Uniunea Naţională 1.958 0,19
Independenţii 1.414 0,14
TOTAL 250

Rezultatele alegerilor parlamentare din Regatul Sârbo-Croato-Sloven

(11 septembrie 1927):

Partidul Voturi Mandate

Nr. % Nr. %
Radicalii 742.111 31,90 112 35,60
Democraţii 326.656 16,60 61 19,40
Democraţii Independenţi 204.456 3,30 23 7,30
Radiciştii/Republicanii 368.320 15,30 60 19,00
Populiştii sloveni 139.611 6,01 21 6,67
Mahomedanii 129.676 5,58 18 5,71
Ţărăniştii sârbi 147.822 6,36 9 2,86
Neutrii 58.042 2,50 6 1,90
Socialiştii 24.102 1,04 1 0,32
Republicanii sârbi 6.122 0,26

42
 Partidul Voturi Mandate
Nr. % Nr. %
Federaliştii muntenegreni 13.608 0,67 1 0,32
Comuniştii 43.114 1,05
Bunjevitii din Backa (sârbi)
Djamistii (albanezii)
Trumbici-Drinkovici
Partidul Sârbesc (Naţional) 2.143 0,09
Partidul Naţional Român
Radicalii Independenţi
Diverse grupări 6.327 0,28
Agrarienii sloveni coal.11 1 0,32
Ţărăniştii croaţi
Turcii macedoneni
Solidaritatea Croată 50.470 2,17 2 0,63
Republicanii
TOTAL 2.324.676 100,0 315 100,0

Rezultatele alegerilor parlamentare din Polonia (1928):

Partidul Seim Senat

Mandate % Mandate %
Asoc.Naţ.Creştină
Partidul Populist 37 8,33 7 6,3
Partidul Socialist 64 14,40 10 9
Partidul Populist Radical 36 8,11 7 6,3
Partidul Naţional Muncitoresc 9 2,03 2 1,8
Comuniştii 5 1,13
Populiştii Catolici
Grupul SKULSKI
Gr. ţărănist dizident STAPINSKI
Gr. ţărănist al abatelui OKON
Blocul Minorităţilor Naţionale 24 22,0
Evreii dizidenţi
Evreii democraţi 21 4,73
Sioniştii galiţieni
Agricultorii ruteni
Uniunea Polonă a Ţinuturilor Estice
Bl. fără partid pt. colab. cu guvernul 135 30,4 49 44,0
Partidul Ţărănesc, 3 2,7
Partidul Naţional Democrat 37 8,33 9 8,1
Ucrainenii 45 10,01
Bieloruşii 5 1,13
Germanii 20 4,50
Partidul Ţărănesc 25 5,63
Partidul Ţărănesc Radical 2 0,45
Uniunea Ţărănistă 3 0,68
TOTAL 444 100,0 111 100,0

43
 Rezultatele alegerilor parlamentare din Ungaria (1926):

Partidul Mandate
Nr. %
Partidul Unităţii 170 69,4
Partidul Creştin-Naţional 35 14,3
Partidul Social-Democrat 14 5,7
Partidul Naţional-Democrat 9 3,7
Partidul Legitimist-moderat
Partidul Legitimist
Partidul Legitimist-liberal
Partidul 48-I.A. independent 1 0,4
Partidul Liberal-democrat
Partidul Agrarian-dizident 3 1,2
Partidul Agrarian-radical
Partidul Naţional-Muncitoresc
Partidul Apărării Naţiei 3 1,2
Partidul Micilor Întreprinzători 1 3,7
Independenţi 9 0,4

Prezentăm în continuare rezultatele alegerilor parlamentare din Româ-

nia, desfăşurate în iulie 1927 şi în decembrie 1928 30:

1927
Partidul % din totalul număr număr
voturilor deputaţi senatori
Partidul Naţional-Liberal 61,69 318 92
Partidul Naţional-Ţărănesc 22,09 54 17
Blocul Maghiar-German 6,28 15 1
Partidul Poporului 1,93
L.A.N.C. 1,90
Partidul Social-Democrat 1,81
Blocul Muncitoresc-Ţărănesc 1,14
Partidul Naţional 1,02
Gruparea C.Z. Codreanu 0,39
etc.
1928
Partidul Naţional-Ţărănesc 77,76 348 115
Partidul Naţional-Liberal 6,55 13
Partidul Maghiar 6,08 16 3
Partidul Ţărănesc (Dr. N. Lupu) 2,48 5
P. Poporului + P. Naţional 2,48 5
Blocul Muncitoresc-Ţărănesc 1,35
L.A.N.C. 1,14
etc.

30
I. Scurtu, I. Bulei, op.cit., p.105-106.

44
 Se poate constata: – În privinţa participării la alegeri, vârsta cea mai
scăzută era prevăzută în Albania (18 ani pentru Cameră), Turcia (18 ani
pentru Cameră), Cehoslovacia (26 ani pentru Senat) şi Polonia (30 de ani
pentru Senat); – femeile aveau drept de vot doar în Austria, Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria (după 30 de ani) şi în cazuri prevăzute în legi speciale, în
România şi Iugoslavia; – vârsta necesară pentru a fi ales deputat era de 25
sau 30 de ani; iar pentru Senat vârsta candidaţilor varia între 30 şi 45 de
ani; – în cele 8 ţări a participat şi obţinut un număr de voturi semnificativ la
alegerile parlamentare din a doua jumătate a deceniului al treilea un număr
mare de partide politice, variind între 7 în România, (alegerile din decem-
brie 1928), şi 25 în Polonia (alegerile din acelaşi an); – numărul partidelor
care reuşeau să trimită reprezentanţi în parlamente a variat de la 3 partide
în România (alegerile din iulie 1927) şi 14 partide în Polonia (alegerile din
1928). Situaţia din România se explică prin modificarea legii electorale din
1926, care introdusese „prima electorală”.
În finalul acestor consideraţii asupra evoluţiei regimului constituţional
din perioada interbelică, subliniem necesitatea unei abordări echilibrate a
problematicii. Nu trebuie exagerate nici principiile prevăzute în Constituţie
– confundându-le cu realitatea politică –, dar nici tarele politicianiste.
Trebuie neapărat avut în vedere că România, spre deosebire de multe
state ale Europei, în care s-au instaurat încă din 1920 regimuri dictatoriale,
şi-a menţinut monarhia constituţională până în preajma izbucnirii celui de-al
doilea război mondial. Abia când noul context internaţional, dar şi intern, a
impus renunţarea la Constituţia din 1923, s-a ajuns la instaurarea „Monar-
hiei autoritare”, apoi a „regimului de război” în frunte cu I. Antonescu.

45
 Rolul elitei politice în modernizarea României

Este un fapt cunoscut că modernizarea României a devenit obiectiv al

politicii de stat în timpul domniei lui Al. I. Cuza. De atunci şi până la al
doilea război mondial, poate fi urmărit drumul urmat pentru integrarea ţării
între statele civilizate ale Europei. Se pot stabili etape, împliniri, limite,
merite, răspunderi etc.
O problemă de un interes aparte se referă la cei „responsabili” de
modernizarea ţării, la elita politică. Evident, este greu şi riscant de a veni
cu abordări globale, având în vedere că până la anul 1918 era „Vechiul
Regat”, cu vot censitar, iar apoi România Mare, cu vot universal.
Prin urmare, şi structura elitei politice este diferită. Credem, de altfel,
că trebuie făcută o diferenţiere între clasa politică şi elita politică. În prima
ar intra cei implicaţi direct în viaţa politică, dintre care mulţi au ajuns par-
lamentari. În elită ar trebui să menţinem doar pe cei care au avut funcţii
executive, adică şefi de partide, prim-miniştri şi miniştri. Este o interpre-
tare amendabilă – mai ales de către politologi – dar care poate oferi posibi-
lităţi de interpretare interesante asupra vieţii politice din România în
această perioadă istorică.
Din această perspectivă, putem compara structura camerei Deputaţilor
de la începutul secolului al XX-lea cu cea din perioada interbelică.
În anul 19111 în Camera Deputaţilor se aflau: 46,1% – mari proprietari
agricoli; 26,6% – avocaţi; 8,2% – profesori; 6,1% – rentieri pensionari;
5,5% – medici; 2,7% – comercianţi, industriaşi; 1,7% – ingineri; 3,1% –
alte profesiuni.

1
L. Colescu, Statistica electorală. Alegerile generale pentru Corpurile legiuitoare în
1907 şi 1911, Bucureşti, 1913, p. 66.

46
 După 1918, în urma introducerii votului universal, au loc importante
schimbări în structura pe profesii a Parlamentului; scade numărul marilor
proprietari agricoli şi creşte cel al avocaţilor şi a altor reprezentanţi.
Conform statisticii întocmite de I. Scurtu2, structura Camerei Deputaţi-
lor în intervalul 1922-1937 a fost următoarea: 41,8% – avocaţi; 6,3% –
agricultori; 6,3% – profesori secundari; 6,1% – cadre universitare; 5,5% –
institutori; 5,1% – proprietari; 3,6% – medici; 3,6% – preoţi; 3,5% – pu-
blicişti, artişti; 3,2% – ingineri, agronomi, arhitecţi; 1,1% – directori de ban-
că; 1,1% – comercianţi; 1,0% – industriaşi; 0,5% – ofiţeri în rezervă etc.
Există, fireşte, ca în orice statistică, un anumit grad de relativitate a
acestor date, determinat de maniera în care s-au stabilit profesiile parla-
mentarilor; spre exemplu, unii au declarat funcţia şi nu profesia etc. Ele ne
oferă, totuşi, o imagine revelatoare asupra structurii socio-profesionale a
Parlamentului României în „epoca modernizării”.
Despre elita politică a României – în perioada cuprinsă între Indepen-
denţă şi cel de-al doilea război mondial – s-ar putea face un studiu special,
având în vedere etapa când s-a scris, locul – în ţară sau străinătate –
„culoarea” politică a autorului etc. Opiniile sunt variate, evoluând de la en-
tuziasm la detractare.
Este adevărat că, în numeroase cazuri, se interferează trăsăturile siste-
mului politic cu cele privind calitatea prestaţiei elitei politice. Spre exem-
plu, S.A. Madievschi3 reuşeşte să contabilizeze toate relele clasei şi ale
elitei politice din Vechiul Regat.
Referindu-se la aceeaşi perioadă, A. Tibal4 minimaliza la maxim rolul
Parlamentului:

„Cât despre Parlament, rolul său era nul. Regele avea propria sa autoritate, asupra
căreia nu putea interveni nici un vot parlamentar; însărcina un om politic să formeze
un nou cabinet, iar prima grijă a acestuia era de a dizolva Parlamentul şi de a proceda
la noi alegeri, care, neapărat, îi dădeau majoritate zdrobitoare.”

În ultimul deceniu se bucură de o atenţie aparte perioada interbelică, cu

care se realizează comparaţii, în dorinţa de a stabili direcţiile evoluţiei
actuale a ţării. Au fost scrise numeroase cărţi, studii, articole etc.
2
I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români. 1866-1938, Bucureşti, 1990, p. 125.
3
S.A. Madievschi, Elita politică a României (1866-1918), Chişinău, 1993.
4
A. Tibal, Prolèmes politiques contemporaines d’Europe orientale, Paris, 1930, p. 5.

47
 Analizând „democraţia” anilor ’20 – ghilimelele aparţin autorului –
Ştefan Fischer-Galaţi5 apreciază că:

„Opţiunea cu care se confrunta Bucureştiul era fie aceea a integrării «străinilor» în

viaţa ţării, cu pierderea implicită a puterii politice oligarhice, fie aceea a unui mariaj
de convenienţă, de sorginte românească, numai cu liderii politici din Transilvania.
Adoptarea celei de-a doua alternative, considerată drept răul cel mai mic, a avut
repercursiuni mult mai profunde şi dezastroase.”6

Florin Constantiniu, în a sa O istorie sinceră a poporului român7, are

un subcapitol privind perioada interbelică intitulat „Adevărata faţă a demo-
craţiei”, în care găsim şi următoarea apreciere concluzivă:

„Ceea ce trebuie însă relevat este că, în Europa Central-Răsăriteanâ şi de Sud-Est,

lăsând la o parte Cehoslovacia, ţară de adevărată democraţie, toate celelalte state
cunoşteau regimuri semidictatoriale sau autoritare şi că, în această lume de orbi în ale
democraţiei, România apărea ca acel chior din proverb, devenit împărat.”8

Din zona aparţinând politologilor, filosofilor, jurnaliştilor ş.a. menţio-

năm doar două exemple. Este vorba despre cartea lui Sorin Alexandrescu9
şi revista „Dosarele Istoriei”, nr. 12/1998.
Într-un articol intitulat „O posibilă explicaţie pentru dezastrul Româ-
niei Mari. Lunga tradiţie a democraţiei găunoase”, I. Cristoiu scrie, între
altele:

„Adevărul e însă altul. Anii dintre cele două războaie au fost cei ai unor grave ma-
ladii ale politicii româneşti. Democraţia n-a fost una autentică. A fost o democraţie
atinsă atât de balcanism, cât şi de infantilism [...]. România trebuie să pună capăt nu
numai mentalităţii comuniste, dar şi mustăriei balcanice, tipice istoriei moderne a
ţării. Putem realiza o adevărată democraţie, putem intra în Europa cu fruntea sus, nu
numai prin înlăturarea sechelelor comuniste, dar şi prin întreruperea lungii tradiţii
orientale în politica autohtonă. Europenizarea vieţii noastre politice nu înseamnă
altceva decât crearea unei democraţii adevărate. În nici un caz a unei democraţii de
tip interbelic. Pentru că această democraţie nu atingea standardele europene de azi.”10

5
S. Fischer-Galaţi, România în secolul al XX-lea, Iaşi, 1998.
6
Ibidem, p. 46.
7
F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.
8
Ibidem, p.334.
9
S. Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, 1998.
10
„Dosarele Istoriei”, nr. 12/1998, p. 1, 5.

48
 Înainte de a ne prezenta propria poziţie, ne oprim şi asupra opiniei ex-
primate de I. Agrigoroaiei, într-o sinteză privind modernizarea României:

„În vreme ce în unele ţări ale Europei se instaurau regimuri dictatoriale, fasciste
sau profasciste, care au îngrădit serios ori chiar au lichidat drepturile cetăţeneşti, la
noi s-a adoptat o Constituţie care a înscris principii democratice, menite să favorizeze
evoluţia societăţii româneşti. Analiza comparativă a regimurilor politice din statele
Europei subliniază constatarea că România a urmat un curs ascendent după Marea
Unire din 1918, democraţia – departe de a fi fără cusur – s-a dezvoltat, viaţa politicâ
a devenit mai plină şi bogată în conţinut [...]. Cu toate slăbiciunile, imperfecţiunile
sale, regimul democraţiei parlamentare a rezistat în România până în februarie 1938,
când – într-un context internaţional şi intern foarte complex – s-a instaurat regimul
monarhiei autoritare.”11

Revenind la problema pusă în discuţie, la cei „responsabili” de moder-

nizarea României, credem că, în afara delimitării dintre „clasa politică” şi
„elita politică”, trebuie evitată interferenţa, accentuată până la suprapunere
uneori, între caracterul sistemului politic (cu toate trăsăturile sale, de la
democraţie la dictatură) şi „prestaţia” elitei politice. Acest amestec al pla-
nurilor poate – şi – duce la aprecieri prea puţin nuanţate asupra vieţii poli-
tice din România în „epoca modernizării” şi mai ales în perioada inter-
belică.
Dacă acceptăm că cei aleşi în Parlament fac parte din „clasa politică”,
constatăm că în România interbelică au ajuns deputaţi şi senatori 4.353
persoane, în urma celor 11 alegeri parlamentare12.
Este mai dificil a stabili ce înseamnă „elita politică”. După cum men-
ţionam mai sus, am inclus aici doar pe cei care au avut funcţii executive,
adică miniştri, şefi de partid, prim-miniştri. Pentru o analiză privind în-
treaga perioadă a modernizării (1859-1939), lista ar cuprinde câteva sute de
personalităţi politice. Riscând o critică a sociologilor – şi nu numai – ne-
am permis să stabilim un „eşantion” al personalităţilor aflate la conducerea
vieţii politice din România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în perioada
interbelică. Ne-am oprit la cei care au trăit şi după anul 1900 şi s-au
încadrat în cele trei categorii menţionate (prim-miniştri, şefi de partide,
11
Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit
România modernă, Iaşi, 1993, p. 319.
12
I. Scurtu, România Mare: „Paradisul” (deocamdată pierdut) în „Dosarele Isto-
riei”, nr. 12/1998, p. 22.

49
miniştri). Pentru uşurarea calculelor statistice, am limitat lista la numărul
de 100. Sunt deci personalităţi care au pregătit Marea Unire şi au fost
implicate direct în viaţa politică a României interbelice. Dintre acestea, 24
au fost şefi de partide, 27 – prim-miniştri, iar 71 – miniştri.
O primă observaţie se referă la studiile celor 100 de personalităţi. Ana-
liza arată că 81 au studiat în străinătate şi 19 în ţară. Este interesantă şi lista
ţărilor în care au studiat politicienii români; din cei 81: 50 au făcut studii în
Franţa şi Belgia, 17 în Germania, 10 la Viena şi Budapesta, 2 în Italia şi 2
în Rusia (este, evident, vorba despre basarabeni).
Între specializări întâlnim: 47 – Drept; 14 – Litere, Filosofie, Ştiinţe
politice; 13 – Medicină, Agronomie, Ştiinţe naturale; 7 – Ştiinţe econo-
mice; 5 – Studii militare ş.a.
Anexarea unui tabel ar fi încărcat intervenţia noastră. În acelaşi timp,
pentru a face credibilă „demonstraţia” vom enumera pe cei care au studiat
în Franţa şi Belgia, având în vedere faptul că reprezintă 50% din „eşan-
tionul” ales13: C. Angelescu, V. Antonescu, C. Argetoianu, C. Arion, P.S.
Aurelian, A. Bădărău, I.I.C. Brătianu, C.I.C. Brătianu, Vintilă I.C. Bră-
tianu, Gh.I. Brătianu, Gh.Gr. Cantacuzino, I. Cantacuzino, M.Gr. Cantacu-
zino, A. Carp, C. Coandă, M. Constantinescu, T. Constantinescu, I. Costi-
nescu, A.C. Cuza, C.C. Dissescu, A.G. Djuvara, M. Djuvara, I.G. Duca, N.
Filipescu, Gr. Gafencu, C. Garoflid, M. Ghelmegeanu, I. Grădişteanu, D.A.
Greceanu, Spiru Haret, Take lonescu, N. lorga, Iacob Lahovari, I.N. Laho-
vari, V. Lascăr, Al. Marghiloman, Gh.Gh. Mironescu, V.Gh. Morţun (în
Belgia), C. Olănescu, M.G. Orleanu, P. Pherekyde, V. Pogor, P. Poni, E.
Stătescu, T. Stelian, B. Ştirbey, Gh. Tătărescu, N. Titulescu, G.D. Ver-
nescu, C. Zelea-Codreanu.
Proporţia mare a celor care au studiat în străinătate – de fapt în Vestul
şi Centrul Europei – demonstrează că elita noastră politică a fost în contact
direct cu „civilizaţia europeană”. Ca urmare, personalităţile politice au
înţeles, încă din perioada studiilor, că singura cale era dezvoltarea „în pas
cu Europa”.
Constituirea statului român modern şi apoi cucerirea independenţei de
stat au obligat elita politică românească să analizeze contextul integrării în

13
Informaţii din: I. Mamina, I. Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1914), Bucureşti,
1994; I. Mamina, I. Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, 1996, ş.a.

50
concertul statelor europene. Modernizarea statului român impunea adapta-
rea la cerinţele şi ritmul Europei dezvoltate.
I.C. Brătianu, unul dintre făuritorii României moderne, declara în Adu-
narea Deputaţilor, încă la 10 ianuarie 1861:

„Eu, Domnilor, am fost în străinătate, am vorbit cu capitalişti, am tratat chiar cu

dânşii şi mi-au zis că până nu vom avea instituţii care să le dea garanţii tranzac-
ţiunilor, ei nu vor veni să-şi verse capitalurile aici...”14

Ideea o găsim formulată şi în Raportul asupra Legii de încurajare a indus-

triei din anul 1887:

„... nimeni nu va veni din străinătate spre a ne ajuta să înfiinţăm industrii, dacă nu
va fi atras de sistema de stat adoptată în acest scop în ţara noastră.”15

Cu prilejul dezbaterilor asupra Legii minelor, P.P. Carp declara în şe-

dinţa Adunării Deputaţilor, din 14 aprilie 1895:

„Cerinţele moderne se impun; degeaba voim noi să menţinem un trecut, oricât de

glorios ar fi el. Trecutul s-a dus. Degeaba voim să închidem uşile aspiraţiunilor mo-
derne, căci viitorul se impune de la sine şi devine prezent"16.

O astfel de declaraţie, chiar având iz politicianist, demonstrează că

Partidul Conservator nu era împotriva modernizării, ci a ritmului acesteia,
impus de liberali17.
În acelaşi spirit, Vasile Lascăr, cunoscut fruntaş al P.N.L., spunea în
şedinţa Senatului din 15 februarie 1906:

„Nu trebuie să ne facem iluzii; trebuie să îndoim această energie ca să ajungem

lumea civilizată; trebuie cu orice preţ să ne punem pe picior de egalitate cu celelalte
ţări europene.”"18

14
Naţionalismul economic şi doctrina partidelor în România. Rezultatele politicii
economice de la 1859 până la 1930, Bucureşti, 1930, p. 34.
15
„Studii. Revistă de Istorie”, nr. 1/1972, p. 194.
16
P.P. Carp, Discurs în Adunarea Deputaţilor, şedinţa din 14 aprilie 1895, apud C.
Gane, P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, II, Bucureşti, 1936, p. 136.
17
Vezi pe larg: Gh. Iacob, Economia României (1859-1939). Fapte, Legi, Idei, laşi,
1996, cap. III.
18
V. Lascăr, Discurs în Senat, şedinţa din 15 februarie 1906, în Discursuri politice,
adunate şi adnotate de M. Theodorian-Carada, Bucureşti, 1912, II, p. 1073.

51
 Raportarea la Europa – deci la civilizaţia occidentală19 – de pe poziţiile
unei ţări europene – o regăsim şi mai intensă în perioada interbelică, atât în
mediul politic cât şi în cel intelectual. Amintim pe Eugen Lovinescu20,
Ştefan Zeletin21, Nae Ionescu22, Mircea Eliade23, Emil Cioran24, Vintilă
I.C. Brătianu25, Virgil Madgearu26, M. Manoilescu27 şi alţii.
Alegem, spre exemplificare, una dintre concluziile lui Ştefan Zeletin,
şi pentru că se referă la întreaga „epocă a modernizării”:

„Desigur – scria el în Neoliberalismul, publicat în anul 1927 – că toate neamurile

europene au trebuit să săvârşească această trecere de la viaţa pastorală agricolă la
viaţa capitalistă. Dar naţiunile europene au săvârşit această tranziţie în vreo şapte
veacuri, pe când românii au îndeplinit-o în patru decenii. Trebuie să fie cineva destul
de ros la şcoala istoriei spre a-şi putea da bine seama ce înseamnă asemenea bruscă
adaptare la un mod diametral opus de viaţă. În adevăr, puterea noastră de adaptare la
nevoile regimului capitalist este unică în dezvoltarea statelor moderne: ea are toate
proporţiile unui miracol psihologic.”28

Încercând o caracterizare a „elitei politice” din România, credem că

prin pregătire, ca şi prin calitatea actului politic, aceasta era comparabilă cu
elita politică din ţările occidentale. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu sau P.P.
Carp pot sta oricând alături de personalităţile politice ale Europei. La fel,
I.I.C. Brătianu, I. Maniu, Al. Vaida-Voevod sau Gh.I. Brătianu şi lista este
mai lungă. Faptul că au reprezentat o ţară mică până la Război, apoi una de
19
Vezi pe larg Gh. Iacob, România şi Europa. Consideraţii privind metodologia cer-
cetării, în M. Timofte (coordonator), Concepte şi metodologii în studiul relaţiilor inter-
naţionale, laşi, 1997.
20
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, III, Bucureşti, 1992.
21
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, 1992.
22
Nae Ionescu, Între realităţile noastre, în vol. Roza vânturilor, Bucureşti, 1990.
23
Mircea Eliade, A nu mai fi român, în vol. Oceanografie, Bucureşti, 1934.
24
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1990.
25
Vintilă I.C. Brătianu, Memoriu adresat Comitetului Central al Partidului Naţional-
Liberal, 23 septembrie 1930, Bucureşti, 1930.
26
Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti,
1940.
27
M. Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, 1942; Idem,
Forţele productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului interna-
ţional, Bucureşti, 1986.
28
Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, p. 47.

52
mărime mijlocie, nu le scade cu nimic din meritele politice. Ba, poate dim-
potrivă, întrucât au avut de înfruntat situaţii politice mai dificile decât
liderii din ţările mai mari.
Fireşte, astfel de aprecieri, fără o strânsă argumentaţie, pot părea hazar-
date. Spaţiul afectat acestei intervenţii nu permite o demonstraţie pe etape,
ani, momente, acţiuni etc. În acelaşi timp, însă, credem că şi o simplă
perspectivă asupra calităţii activităţii liderilor partidelor politice dovedeşte
responsabilitatea acestora. Cu alte cuvinte, în raportul dintre interesul per-
sonal – interesul de partid – interesul naţional, pentru marii lideri, ponderea
a fost pentru interesul ţării.
Cel mai bun exemplu îl reprezintă solidaritatea elitei politice – indife-
rent de partid – în politica externă a ţării29. Astfel, P.P. Carp a acceptat să
fie reprezentantul ţării la Viena în timpul guvernării liberale. Interesele ţării
o cereau şi el a renunţat la ambiţiile personale şi interesele imediate ale
partidului. De altfel, a fost consecvent în această atitudine. El declara în
şedinţa Adunării Deputaţilor din 26 noiembrie 1899:

„... trebuie date dovezi că conservatorii şi liberalii urmăresc aceeaşi ţintă, neatâr-
nat de luptele interne. O politică externă nu poate fi naţională, decât dacă şi unii şi
alţii o admit.”30

În perioada interbelică, N. Titulescu a fost ministru de Externe sub

guverne diferite, iar obiectivele politicii externe ale ţării nu s-au schimbat
timp de două decenii, indiferent de cine a fost la guvernare.
Acţiunea guvernului condus de Al. Marghiloman trebuie reinterpretată
din această perspectivă, şi nu a „reabilitării” acestui lider al elitei politice.
Un „profil” al elitei politice nu trebuie să omită manifestările politicia-
niste. Acestea au existat şi sunt bine cunoscute. Până la primul război
mondial, având în vedere votul censitar, participarea la viaţa politică era
aproape simbolică. Pentru Adunarea Deputaţilor votau direct 93.250 cetă-
ţeni, adică 1,3% din populaţia ţării, iar pentru Senat, 27.260 cetăţeni, ceea
ce reprezintă 0,34% din populaţia ţării. Totodată, implicarea administraţiei
în politică decurgea atât din numirile realizate de către guvernul care lua
puterea, cât şi din maniera în care se recrutau funcţionarii; mulţi dintre ei

29
Vezi pe larg Gh. Platon ş.a., Cum s-a înfăptuit România modernă, p. 213 şi urm.
30
Ibidem, p. 215.

53
se înscriau într-un partid sau altul numai pentru a primi funcţii odată cu
schimbarea guvernului. Existau chiar situaţii când primarii – probabil şi
alţi funcţionari – treceau în partidul care forma guvernul, pentru a-şi păstra
funcţia31.
În perioada interbelică astfel de fenomene continuă să se manifeste,
chiar în forme mai variate, având în vedere noua configuraţie a sistemului
politic. Un observator din epocă nota:

„Trebuie [...] să recunoaştem că în orice democraţie este un decalaj între teorie şi

realitate. Putem totuşi spune că nicăieri acest decalaj nu a fost mai profund ca în
România, ţară care n-a cunoscut o democraţie reală. Suveranitatea populară nu a fost
decât cu numele şi dreptul electoral nu avea nimic dintr-un regim reprezentativ [...].
S-a luptat prea puţin pentru libertăţi, pentru a putea fi înţelese [...]. Educaţia politică
lipsea. Existau multe principii, dar nu se realiza un progres. Abuzuri şi rea credinţă a
guvernanţilor, indolenţă şi neputinţă a guvernaţilor, poporul român nu înţelese valoa-
rea principiilor înscrise în constituţie şi nu-şi integră cu adevărat sensul virtuţilor
democratice...”32

Considerăm că problema politicianismului trebuie abordată în mod

echilibrat, pentru că astfel de tare nu se întâlneau doar în România sau în
ţări care erau la începutul „exerciţiului democraţiei”, cum rezultă dintr-o
serie de lucrări33. Politicianismul – în forme diferite – se manifestă în toate
ţările, indiferent de vechimea regimului constituţional34.
Referindu-se la politicianismul din Anglia, I.G. Duca nota:

„De altminteri aceasta nu a fost singura ocazie în care pe vremea neutralităţii şi a

războiului mi-a fost dat să constat că ne place să ne calomniem, pe când de fapt în
celelalte state se petrec netulburate lucruri cu mult mai grave, mult mai certate cu
morala decât în România”;

31
M. Iosa, Încercări de modificare a Legii electorale în ultimul deceniu al secolului
ul XlX-lea, „Revista de Istorie”, tom 30, nr. 8/1977, p. 1419.
32
Vezi Gh. Iacob, Modernizare–Europenism. România de la Cuza-Vodă la Carol al
II-lea, vol. l, Iaşi, 1995, p. 260 şi urm.
33
Crişan Axente, Essai sur le représentatif en Roumanie, Paris, 1937, p. 111, apud
Matei Dogan, Analiza statistică a democraţiei parlamentare din România, Bucureşti,
1946, p. 110.
34
Vezi Gh. Iacob, Cătălin Turliuc, Viaţa politică din România modernă. Opinii în
istoriografia străină, în Românii în Istoria Universală (coordonatori: I. Agrigoroaiei, Gh.
Buzatu, V. Cristian), III1, Iaşi, 1988.

54
dar, îndeamnă autorul,

„Să continuăm totuşi a fi severi faţă de noi înşine este condiţia esenţială a îndrep-
tării, este marele imbold spre progres.”35

Aprecierea lui I.G. Duca referitoare la perioada anterioară declanşării

primului război mondial este valabilă şi pentru deceniile interbelice. Pentru
că trebuie avut în vedere că România, spre deosebire de multe state ale
Europei, în care s-au instaurat imediat după Război regimuri dictatoriale,
şi-a menţinut monarhia constituţională până în preajma izbucnirii celui de-
al doilea război mondial. Politicianismul a existat în toate statele. Este
dificil de făcut o comparaţie între formele de manifestare într-un stat cu
regim autoritar, dictatorial, totalitar şi un stat în care instituţiile democraţiei
parlamentare continuau – în diverse limite – să funcţioneze. Oricum, orice
analiză, pentru a fi credibilă, trebuie realizată prin comparaţie între state.
Altfel, etichetările prezente într-o serie de lucrări şi articole recente nu fac
decât să mute accentul dintr-o extremă în alta, folosind prea puţin la
reconstituirea unui tablou veridic privind România interbelică.
În acelaşi context, al stabilirii rolului elitei politice în modernizarea
ţării, o problemă esenţială este aceea dacă partidele politice au avut o stra-
tegie pentru construcţia României moderne. Acest aspect, deosebit de im-
portant, după opinia noastră, nu este discutat explicit; atitudinea autorilor
poate fi doar dedusă.
Pentru perioada 1859-1914, opiniile cercetătorilor – istorici, econo-
mişti, sociologi, politologi ş.a. – pot fi grupate în două mari categorii.
O primă categorie apreciază ca exagerat a se vorbi de o construcţie
conştientă, urmărind obiective precise în viaţa social-economică şi politică.
Este acceptată mai mult ideea unei dezvoltări „din aproape în aproape”. În
sprijinul acestei opţiuni sunt aduse mai multe argumente: – în respectiva
perioadă istorică nu s-au cristalizat doctrine politice sau economice; – apoi,
după unii autori, între cele două partide politice de guvernământ (Partidul
Naţional-Liberal şi Partidul Conservator) se realizase un adevărat compro-
mis politic asupra direcţiilor construcţiei României moderne.

35
I.G. Duca, Amintiri politice, I, München, 1981, p. 204.

55
 O a doua categorie de opinii apreciază că în această perioadă istorică,
mai ales după cucerirea independenţei de stat, se poate vorbi de o strategie
a construcţiei României moderne36.
După părerea noastră, delimitarea celor două curente de idei – libera-
lismul şi conservatorismul – a fost urmată de cristalizarea unor doctrine,
liberală, respectiv conservatoare, care au reprezentat suportul ideologic
pentru partidul liberal şi cel conservator.
Confruntarea dintre cele două partide politice – determinată de dife-
renţa de optică politică, de doctrină – a fost permanentă, variind în inten-
sitate, în funcţie de o serie de factori interni şi externi.
Prin urmare, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, dezvoltarea social-economică şi politică a României urma coordo-
natele pe care se înscrisese după Unirea de la 1859 şi după cucerirea inde-
pendenţei de stat, dezvoltare aflată în cadrul unei strategii, stabilită printr-
un complex de factori politico-economici. Între trăsăturile definitorii ale
vieţii social-economice şi politice, un loc aparte îl ocupă raportul specific
dintre doctrina liberală şi cea conservatoare, între Partidul Naţional-Liberal
şi Partidul Conservator.
Ambele partide politice de guvernământ erau de acord cu moderniza-
rea ţării. Partidul Naţional-Liberal a acţionat pentru dezvoltarea industriei,
pentru afirmarea elementului naţional, pentru consolidarea independenţei
economice a ţării, condiţie a unei adevărate independenţe politice.
De cealaltă parte, Partidul Conservator concepea modernizarea ca un
proces lent, care să nu-i afecteze poziţiile economice şi politice. Ori de câte
ori s-a pus problema unor transformări care ameninţau echilibrul de forţe
politico-economice interne, conservatorii s-au opus cu înverşunare; poziţia
lui P.P. Carp în istorica şedinţă a Parlamentului din martie 1907, opoziţia
Partidului Conservator cu prilejul anunţării şi dezbaterii reformelor în anii
1913-1914 o demonstrează cu prisosinţă.
Se poate aprecia că această coparticipare la acţiunea de modernizare –
în limitele în care s-a realizat – a fost impusă, fiind o încercare de adaptare
a Partidului Conservator la noile necesităţi ale unei societăţi în plin efort de
dezvoltare.
36
Gh. Iacob, Raporturile dintre liberali şi conservatori în viaţa politică a României
la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, I şi II, în „Anuarul
Institutului de Istorie «A.D. Xenopol» Iaşi”, XXV şi XXVI, 1988, 1989.

56
 Pentru perioada interbelică există un acord aproape general în rândul
cercetătorilor cu privire la existenţa unei strategii a modernizării, chiar
dacă nu întotdeauna se foloseşte această terminologie. Preocuparea expli-
cită pentru definirea doctrinelor politice37, afirmarea neoliberalismului şi
ţărănismului, activitatea teoretică, concretizată în numeroase volume şi
studii aparţinând unor personalităţi precum Ştefan Zeletin, Virgil Mad-
gearu, Mihail Manoilescu, Gh. Taşcă, I.N. Angelescu, Victor Slăvescu,
Mitiţă Constantinescu ş.a. reprezintă manifestări ale preocupărilor privind
strategia modernizării României.
După 1918, atât oamenii politici, cât şi numeroşi intelectuali – înregi-
mentaţi sau nu politic – s-au implicat direct în dezbaterile politice şi teore-
tice asupra direcţiilor, căilor şi ritmului dezvoltării României Întregite38.
În această confruntare de idei, un loc aparte 1-a ocupat Mihail Manoi-
lescu:

„Un economist al ţării a putut deveni al Europei şi al lumii, fiindcă opera lui s-a
axat pe procesele şi caracteristicile «erei transformărilor» pe continent şi mapamond,
în contextul cărora a inclus şi ţara sa, cu preocuparea de a-i găsi un loc mai bun, pe
care-l merita într-o nouă ordine ce se prefigura. El n-a căutat să subordoneze înţele-
gerea dezvoltării lumii unor interese egoiste ale propriei ţări, ci să le elucideze pe
acestea în contextul prefacerilor care aveau loc.”39

Se poate constata că pentru întreaga perioadă istorică de la 1859 la

1939 s-a manifestat o anumită continuitate în strategia modernizării; spre
exemplu, preocuparea pentru protecţia şi încurajarea industriei, protecţia
vamală în timpul guvernărilor liberale; de asemenea, implicarea statului în
viaţa economică a ţării etc.
După Marea Unire, problematica modernizării este pe larg dezbătută în
cercurile politice, ale economiştilor, istoricilor etc. Lupta politică pentru
impunerea unor anumite direcţii şi mijloace în procesul de modernizare
este tot mai mult susţinută de lucrări şi studii teoretice.

37
Sultana Sută-Selejan, Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi
contemporană, Bucureşti, 1992, p. 359- 391.
38
I. Saizu, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Bucureşti,
1991.
39
Vasile C. Nechita (coordonator), Mihail Manoilescu – creator de teorie econo-
mică, Iaşi, 1993, p. 224.

57
 Faptele şi ideile politice dovedesc că 1918 nu a reprezentat un nou
început pentru dezbaterile asupra modernizării, ci a contribuit doar la po-
tenţarea şi îmbogăţirea acestora în noul context istoric40.
*
Pe baza acestor consideraţii, formulăm câteva aprecieri cu valoare de
concluzii:
 în încercarea de „rescriere”, de „demitizare” a istoriei noastre, este ne-
cesară o abordare echilibrată, care să evite etichetările, „remistifica-
rea”, înlocuirea unor şabloane cu altele etc.;
 o astfel de manieră se impune, poate, cel mai mult în discutarea rapor-
tului dintre meritele elitei politice şi limitele activităţii acesteia, con-
cretizate în manifestările politicianiste;
 este dăunătoare confuzia care se face uneori între trăsăturile sistemului
politic şi eficienţa acţiunii elitei politice pentru modernizarea ţării. Cel
mai bun exemplu este maniera de prezentare a guvernării Tătărescu;
 România a avut în „epoca modernizării” o elită politică de nivel euro-
pean. Liderii politici au gândit în spirit european şi au acţionat pentru a
apropia România de grupul ţărilor civilizate ale continentului;
 în ambele etape ale acestei „epoci” – 1859-1914 şi 1918-1939 (având
în vedere, fireşte, specificul domniei lui Al. I. Cuza) – elita politică a
fost dominată de câte două partide politice, P.N.L. şi Partidul Conser-
vator, respectiv P.N.L. şi P.N.Ţ. Deşi aveau opţiuni diferite privind
problemele fundamentale ale dezvoltării ţării, aceste partide – din
ambele etape – au fost de acord cu modernizarea societăţii şi integrarea
ţării în Europa. Difereau căile, mijloacele şi, ca urmare, ritmul;
 elita politică a condus procesul de modernizare a României în confor-
mitate cu o strategie. O dovedesc programele partidelor politice, dis-
cursurile liderilor politici, legislaţia adoptată, lucrările teoretice etc.;
 împlinirile şi limitele modernizării pentru fiecare dintre cele două
etape, ca şi pentru întreaga perioadă, în general, trebuie judecate nu
doar prin prisma „prestaţiei” elitei politice. Se impune o abordare glo-

40
Gh. Iacob, Economia României (1859-1939)..., p. 136 şi urm.

58
bală, care să aibă în vedere şi factorii politico-economici interni, cei
externi etc.

59
 Evoluţia social-economică (1919-1938)

1. Agricultura
Informaţiile statistice referitoare la perioada 1918-1938 sunt deosebit
de bogate. Am încercat selectarea acelor date cu un mare grad de semni-
ficaţie.
Repartizarea teritoriului României în anul 19371
Cifre %
Categorii de terenuri absolute din
(mii ha) total
Terenuri arabile 13.941 47,30
Fâneţe naturale 1.870 6,30
Păşuni 3.293 11,20
Pomi fructiferi 290 1,00
Vii 369 1,20
Teren folosit în mod agricol 19.763 67,00
Păduri 6.584 22,03
Vetrele satelor şi oraşelor, drumuri, diferite terenuri 1.801 6,10
Ape, bălţi, inundabile 1.020 3,50
Terenuri nerecenzate 337 1,10
TOTAL 29.505 100,00

Evoluţia suprafeţelor însămînţate pe categorii de cultură în perioada 1921-19382

Teren Cereale Plante Plante Fâneţe Ogoare
Anii arabil alim. ind. cultivate
mii mii %* mii %* mii %* mii %* mii %*
ha ha ha ha ha ha
1921-1925 11.224 9.778 87,1 375 3,3 246 2,2 468 4,2 357 3,1
1926-1930 12.669 10.823 85,4 422 3,3 390 3,1 642 5,1 392 3,1

1
I.C. Vasiliu, Agricultura, în Aspecte ale economiei româneşti, Bucureşti, 1939,
p.84, apud Producţia agricolă. 1848-1945. Texte de gândire economică (coordonator V.
Axenciuc), Bucureşti, 1989, p.117.
2
Ibidem, p.118.

60
 Teren Cereale Plante Plante Fâneţe Ogoare
Anii arabil alim. ind. cultivate
mii mii %* mii %* mii %* mii %* mii %*
ha ha ha ha ha ha
1931-1935 13.324 11.175 83,9 480 3,6 379 2,8 727 5,5 563 4,2
1936 ........ 13.940 11.609 83,8 532 3,8 493 3,5 783 5,6 523 3,8
1937 ........ 13.941 11.488 82,4 516 3,7 503 3,6 721 5,2 712 5,1
1938** .... 14.785 11.272 – 473 – 481 – 626 – – –
*)
Procentul considerat din totalul terenurilor arabile.
**)
Cifre provizorii.

Repartizarea suprafeţelor arabile pe categorii de culturi şi terenuri în anul 19363

Categorii Întinderea % din totalul
de culturi (mii ha) terenurilor arabile
Totalul terenurilor arabile 13.940 100,00
Cereale 11.609 83,28
Ovăz 804 5,77
Grâu 3.432 24,62
Porumb 5.260 37,73
Orz 1.610 11,55
Secară 421 3,02
Altele, 82, 0,59
Fâneţe cultivate şi alte culturi de nutreţ 783 5,62
Alte culturi şi ogoare 1.548 11,10
Plante alimentare 532 3,81
Plante industriale 493 3,54
Ogoare sterpe 523 3,75

Şi în această etapă istorică, cerealele ocupă cea mai mare parte din te-
renul arabil; procentul este aproape identic cu cel dinaintea primului război
mondial. În privinţa culturilor, se constată o schimbare. Dacă la 1906 su-
prafeţele cultivate cu grâu şi porumb erau aproape egale (2.023.000 ha
grâu, respectiv 2.082.000 ha porumb)4, în anul 1936 porumbul ocupa
37,73% din suprafaţa arabilă, pe când grâul, 24,62%. Factorii care explică
răspândirea mai mare a culturii de porumb erau următorii5: – consumul
populaţiei; – consumul animalelor; – porumbul putea fi cultivat mai mulţi
ani pe acelaşi ogor, fără epuizarea solului; – succesul culturilor intercalate
(fasole, mazăre, cartofi, dovleci etc.); – permitea eşalonarea semănatului şi
a recoltatului; – rezistenţa la insecte, boli, accidente climaterice etc.
3
Ibidem, p.123.
4
L. Colescu, Progresele economice..., p.50-52.
5
Producţia agricolă. 1848-1945..., p.124.

61
 Repartizarea terenurilor agricole pe categorii, după întinderea exploatării,
în anul 19306
Categorii Exploatări Suprafaţa totală Suprafaţa cultivată
mii ha % mii ha % mii ha %
Total 3.280,0 100,0 19.750,0 100,0 12.850,0 100,0
sub 5 ha 2.460,0 74,9 5.535,0 28,0 4.600,0 35,8
din care:
sub 1 ha 610,0 18,6 320,0 1,6 275,0 2,1
1-3 ha 1.100,0 33,5 2.200,0 11,1 1.850,0 14,4
3-5 ha 750,0 22,8 3.015,0 15,3 24.750,0 19,3
5-10 ha 560,0 17,1 3.955,0 20,0 3.110,0 24,2
10-20 ha 180,0 5,5 2.360,0 12,0 1.715,0 13,3
20-50 ha 55,0 1,7 1.535,0 7,8 1.015,0 7,9
50-100 ha 12,8 0,4 895,0 4,5 540,0 4,2
100-500 ha 9,5 0,3 2.095,0 10,6 920,0 7,2
peste 500 ha 2,7 0,1 3.375,0 17,1 950,0 7,4

Se constată: – exploatările agricole mai mari de 100 de hectare repre-

zentau 27,7% din întreaga suprafaţă, mult mai puţin decât înainte de refor-
ma agrară, dar încă destul de mult; – aceste exploatări deţineau o suprafaţă
de teren agricol egală cu cea deţinută de 74,9% din exploatările de până la
5 hectare; – cu cît exploatarea agricolă era mai mică, cu atât se însămânţa
mai mult din ea şi, invers, cu cît exploatarea agricolă era mai mare, se
semăna mai puţin.

Înzestrarea cu unelte şi maşini agricole7

Maşini şi unelte Supraf. ce Supraf. ce
(în bucăţi) 1927 revine pe 1937 revine pe
unealtă (ha) unealtă (ha)
pluguri 1.684.439 7,4 2.264.977 6,1
grape 1.098.902 11,3 2.065.542 6,6
căruţe 1.660.787 7,4 2.362.926 5,8
rariţe 319.139 39,0 582.387 24,0
semănători 42.428 293,4 72.533 191,6
vânturători-trioare 130.000 95,5 152.860 90,9
maşini de recoltat 55.470 224,4 86.306 161,5
maşini de treierat 12.779 982,1 14.664 724,3
tractoare 3.257 3.822,0 4.685* 2.959,6
*)
În anul 1935.

6
Gh. Dobre, Producţia şi consumul de cereale în România interbelică (1920-1939),
Bucureşti, 1987, p.16; vezi şi: Bréviaire Statistique..., p.129.
7
Istorie economică (sub redacţia prof. univ. N. Marcu), Bucureşti, 1979, p.344-345.

62
 Tabelul evidenţiază progresele apreciabile în dotarea cu maşini şi unel-
te agricole în raport cu perioada de până la 1914 şi chiar primul deceniu
postbelic; în acelaşi timp, raportul maşini-unelte agricole/hectar indică încă
un grad de slabă dotare tehnică a agriculturii româneşti.
Producţia la unele cereale în perioada 1921-19388
Totalul în mii chintale – Media în chintale/ha
Anul Cereale Grâu Porumb Orz Secară
Total Media Total Media Total Media Total Media Total Media
1921 71.277 7,8 21.381 8,6 28.104 8,1 9.853 6,3 2.307 7,1
1925 90.325 8,6 28.506 8,6 41.591 10,5 10.193 5,9 2.032 7,5
1930 121.642 11,0 35.590 11,6 45.199 10,2 23.713 12,0 4.645 11,9
1933 110.162 10,0 32.406 10,4 45.544 9,4 18.843 10,4 4.459 11,5
1934 86.461 7,8 20.834 6,7 48.462 9,6 8.713 4,9 2.110 5,7
1935 99.058 8,6 26.247 7,6 53.792 10,4 9.238 5,6 3.232 8,3
1936 121.107 10,5 35.031 10,2 56.120 10,7 16.119 10,0 4.532 10,7
1937 104.307 9,1 38.098 10,7 46.560 9,2 9.462 6,3 4.542 9,9
1938 119.758 10,5 47.570 12,5 52.231 9,6 8.232 6,6 5.093 10,6

Recoltele de cereale şi structura lor în perioada 1920-19399

Culturi 1920-1924 1925-1929 1930-1934 1935-1939
Grâu
în mii q 22.013,2 28.721,1 28.153,8 38.324,3
% în total 26,3 27,4 26,0 33,9
Porumb
în mii q 36.545,5 45.836,5 51.953,6 53.823,2
% în total 43,6 43,8 48,0 47,6
Orz
în mii q 12.988,1 16.435,0 16.016,9 10.203,0
% în total 15,5 15,7 14,8 9,0
Ovăz
în mii q 9.622,3 10.213,9 7.677,9 5.807,3
% în total 11,5 9,7 7,1 5,1
Secară
în mii q 2.199,8 2.708,4 3.486,4 4.352,9
% în total 2,6 2,6 3,3 3,9
Altele
în mii q 433,3 821,6 886,2 603,3
% în total 0,5 0,8 0,8 0,5
TOTAL
în mii q 83.802,2 104.736,5 108.174,8 11.114,0
% în total 100,0 100,0 100,0 100,0

8
M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II, partea a doua, nov. 1933 –
sept. 1940, Bucureşti, 1988, p.33.
9
Gh. Dobre, op.cit., p.31.

63
 Producţia medie agricolă la cereale a crescut, variind în funcţie, mai
ales, de factorii climaterici, dar şi de la o regiune la alta10. De asemenea, se
constată o creştere a ponderii grâului în totalul recoltelor de cereale.
Deosebit de interesante sunt informaţiile privind randamentul la hectar
la unele culturi cerealiere şi raportarea acestora la alte ţări europene11:
1920-1924 1925-1929 1930-1934 1935-1939
Ţările q/ha România q/ha România q/ha România q/ha România
100 100 100 100
Grâu
România 8,68 100,0 9,2 100,0 8,5 100,0 10,4 100,0
Danemarca 28,9 334,9 28,3 307,6 28,8 323,6 27,9 287,5
Anglia 22,1 256,9 22,5 244,5 22,5 252,8 22,7 208,3
Germania 17,6 204,6 21,7 235,8 23,2 260,7 25,0 240,4
Franţa 13,8 160,5 14,8 160,9 15,5 174,2 15,3 147,1
Italia 10,1 117,4 12,3 133,7 33,5 151,7 14,8 142,3
Ungaria 11,2 130,2 14,0 152,2 13,0 146,1 14,9 143,3
Polonia 10,7 124,4 12,6 136,5 11,7 131,5 12,1 116,3
Bulgaria 9,6 111,6 10,2 110,9 11,5 129,2 13,7 131,7
Iugoslavia 9,1 105,8 11,9 129,3 10,5 118,0 12,2 117,3
Orz
România 7,9 100,0 9,2 100,0 8,6 100,0 8,0 100,0
Danemarca 23,9 302,5 27,1 294,6 27,8 323,2 29,3 366,2
Anglia 19,7 236,7 30,9 227,2 20,8 232,5 21,1 263,7
Germania 16,9 213,9 21,6 234,5 21,5 254,6 23,9 298,7
Franţa 13,3 168,4 15,4 167,4 14,5 166,3 15,0 187,5
Italia 8,4 106,3 10,1 109,8 10,7 124,4 11,3 141,2
Ungaria 10,1 127,8 13,9 151,1 13,5 157,0 13,9 173,7
Polonia 11,7 148,1 11,9 129,3 11,9 138,4 11,8 147,5
Bulgaria 9,3 117,7 11,6 126,1 13,1 152,3 15,2 190,0
Iugoslavia 7,7 97,5 9,9 107,6 9,7 112,8 9,7 121,2
Porumb
România 10,7 100,0 10,6 100,0 10,9 100,0 10,6 100,0
Italia 15,7 146,7 16,4 154,7 18,8 172,5 19,6 184,9
Franţa 10,5 98,1 12,5 119,7 15,0 137,6 16,5 155,6
Ungaria 13,9 129,9 16,6 156,6 16,5 151,4 19,9 187,7
Iugoslavia 13,5 126,2 14,6 137,7 16,2 148,6 16,8 158,5
Bulgaria 9,3 86,9 9,9 93,4 12,2 111,9 12,8 115,1

Din acest tabel, ca şi din alte surse, rezultă că România se găsea:

10
Producţia medie agricolă la hectar a variat de la o regiune la alta astfel: în 1938 era
de 1.950 kg, în Basarabia; în Muntenia – între 1.600 şi 2.542 kg; în Transilvania – între
1.600-2.000 kg.; în Moldova, 2.000-2.750 kg. (M. Muşat, I. Ardeleanu, România după
Marea Unire, II, partea a II-a), p.33.
11
Gh. Dobre, op.cit., p. 43; vezi şi: Bréviaire Statistique..., p.141.

64
 „Într-o vădită inferioritate de producţie (deşi ocupă 3,2% din suprafeţele mondiale
şi 12,7% din cele europene, totuşi producţia României nu reprezintă decât 2,7% din
cea mondială şi 8,3% din cea europeană); această situaţie se deduce şi mai clar din
randamentele cantitative medii (pe 1933-1937): a) la grâu am obţinut media de 9,2
chintale pe hectar, pe când media mondială este de 9,4, iar cea europeană de 13,6
chintale; b) la secară am obţinut media de 9,4 chintale pe hectar, pe când media mon-
dială este de 10,4 iar cea europeană de 13,4 chintale; c) la orz am obţinut media de
7,5 chintale pe hectar, pe când media mondială este de 10,9, iar cea europeană de 14
chintale; d) la ovăz am obţinut media de 8,2 chintale pe hectar, pe când media mon-
dială este de 11,2, iar cea europeană de 15,1 chintale; e) la porumb am obţinut media
de 9,6 chintale pe hectar, pe când media mondială este de 12,8, iar cea europeană de
13,9 chintale”12.

Între factorii care explică această situaţie se aflau: – nivelul tehnic scă-
zut al agriculturii româneşti; – sistemul de cultivare a pământului practicat
în aceste decenii; – nefolosirea îngrăşămintelor chimice şi insuficienta uti-
lizare a celor organice; – nivelul scăzut al investiţiilor din agricultură etc.13.
Creşterea animalelor* în perioada 1929-193814
Specii mii capete
1929 1931 1932 1935 1936 1937 1938
Cabaline 1.959 1.988 2.034 2.166 2.025 2.065 2.158
Bovine 4.334 4.079 4.189 4.327 4.171 4.184 4.161
Bivoli 187 189 193 193 142 185 175
Ovine 12.406 12.356 12.294 11.838 11.809 12.372 12.768
Caprine 373 425 421 409 398 408 399
Porcine 2.412 3.221 2.964 2.970 3.030 3.170 3.165
*)
Nu sunt cuprinse animalele folosite de armată.

Ca şi în perioada de până la 1914, se constată o creştere constantă doar

la cabaline. Pe plan european, România, cu un procent de 7,3 cabaline/100
ha teren agricol, depăşea Albania (2,4), Austria (3,1), Bulgaria (4,7), Iugo-
slavia (4,9), Cehoslovacia (5); dar era întrecută de Anglia (7,5), Polonia
(9,7), Danemarca (12,1). În privinţa numărului de bovine, România era ur-
mată doar de Albania, Bulgaria şi Grecia15.
12
M. Popa-Vereş, Comerţul nostru de cereale sub aspectul vieţii economice româ-
neşti, Bucureşti, 1938, p.233-234, apud Producţia agricolă. 1848-1945..., p.111.
13
În anul 1938 ponderea investiţiilor realizate în agricultură era de 10,6% din totalul
investiţiilor pe întreaga economie. (Gh. Dobre, op.cit., p.46).
14
Bréviaire Statistique..., p. 147.
15
Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919-1939. Culegere de studii
(coordonatori: V. Puşcaş, V. Vesa), Bucureşti, 1988, p.156.

65
 2. Industria
Dintr-un material extrem de bogat, am selectat informaţii mai ales pen-
tru deceniul al patrulea.

Industria mare, pe ramuri, după indicatorii principali şi structură, în anul 193016

Ramura / Într. Capital fix Forţa Perso- Val.prod.
Ponderea mil. lei motrice nal mil. lei
– C.P. –
TOTAL 3.646 40.591 492.715 174.227 48.354
% 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Alimentară 991 11.281 124.875 25.196 14.134
% 27,2 27,8 25,3 14,4 29,3
Textilă 517 5.798 43.312 34.822 7.506
% 14,2 14,3 8,8 20,0 15,5
Metalurgie şi prel. metal. 435 6.282 87.190 32.220 7.661
% 11,9 15,4 17,7 18,5 5,8
Electrotehnică 20 77 2.000 797 156
% 0,5 0,2 0,4 0,5 0,3
Hârtie 154 2.297 29.934 9.185 2.228
% 4,2 5,7 6,1 5,2 4,6
Chimică 261 6.542 65.216 17.615 9.004
% 7,2 16,1 13,2 10,1 18,6
Sticlă 30 516 2.335 3.309 482
% 0,8 1,3 0,5 1,9 1,0
Ceramică 31 105 491 682 76
% 0,9 0,3 0,1 0,4 0,2
Materiale de construcţii 302 2.967 53.333 12.326 1.310
% 8,3 7,3 10,8 7,1 2,7
Prelucrarea lemnului 717 3.448 69.645 31.005 3.706
% 19,6 8,5 14,2 17,8 7,7
Pielărie 188 1.278 14.384 7.070 2.091
% 5,2 3,1 2,9 4,1 4,3

Industria mare, pe ramuri, după indicatorii principali şi structură, în anul 193817

Ramura / Într. Capital fix Forţa Perso- Val.prod.
Ponderea mil. lei motrice nal mil. lei
– C.P. –
TOTAL 3.767 50.069 746.789 289.117 69.207
% 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Alimentară 974 10.773 137.018 38.376 15.567
% 25,9 21,5 18,3 13,2 22,4
Textilă 640 8.230 79.561 74.077 14.692
% 17,0 16,4 10,7 25,6 21,2

16
Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României..., p. 108.
17
Ibidem, p. 116.

66
 Ramura / Într. Capital fix Forţa Perso- Val.prod.
Ponderea mil. lei motrice nal mil. lei
– C.P. –
Metalurgie şi prel.metal. 366 8.467 152.147 51.321 11.363
% 9,8 16,9 20,4 17,8 16,4
Electrotehnică 31 200 2.958 2.684 675
% 0,8 0,4 0,4 0,9 1,0
Hârtie 157 3.577 53.366 15.222 3.088
% 4,2 7,2 7,1 5,3 4,5
Chimică 397 12.326 183.393 28.298 14.155
% 10,5 24,6 24,6 9,8 20,5
Sticlă 39 561 3.216 5.691 527
% 1,0 1,1 0,4 2,0 0,8
Ceramică 34 143 1.031 1.652 149
% 0,9 0,3 0,1 0,6 0,2
Materiale de construcţii 258 2.493 56.563 15.104 1.960
% 6,8 5,0 7,6 5,2 2,8
Prelucrarea lemnului 713 2.274 64.129 43.326 3.583
% 18,9 4,6 8,6 15,0 5,2
Pielărie 158 1.025 13.415 13.366 3.438
% 4,2 2,0 1,8 4,6 5,0

Forţa motrice în industria mare în anii 1932-1938 (C.P.)18

Ramura 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938
TOTAL 514.745 529.968 558.468 582.946 579.543 722.638 746.789
Alimentară 130.570 128.635 125.935 128.991 130.835 127.873 137.018
Chimică 65.659 83.257 89.944 99.368 77.599 182.022 183.393
Metalurgică 103.102 105.364 112.225 112.644 125.828 148.816 152.147
Textilă 42.941 44.678 49.830 51.491 58.170 66.655 79.561
Prel. lemnului 68.526 64.952 67.201 66.687 67.237 64.476 64.121
Pielărie 12.679 12.388 14.006 14.430 16.352 12.573 13.415
Hârtie 33.652 33.855 42.337 49.033 50.898 54.008 53.366
Mat. de constr. 52.720 51.966 52.238 55.124 46.865 59.246 56.563
Sticlă 2.263 2.225 2.306 2.729 2.827 3.832 3.216
Electrotehnică 2.115 2.130 1.823 1.911 1.924 2.261 2.958
Ceramică 518 518 553 538 1.008 876 1.031

Numărul salariaţilor în industria mare, în anii 1932-193819

Ramura 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938
TOTAL 152.198 184.777 208.240 230.797 260.934 278.919 289.117
Alimentară 20.720 28.254 29.828 31.334 33.146 34.724 38.376
Chimică 13.753 17.179 20.282 22.539 21.685 27.626 28.298
Metalurgică 26.083 31.319 37.796 43.705 55.861 49.529 51.321
Textilă 38.074 47.681 50.562 54.228 61.703 70.450 74.077

18
Bréviaire Statistique..., p. 172.
19
Ibidem, p. 170.

67
 Ramura 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938
Prel. lemnului 24.056 26.375 31.228 36.309 39.974 44.160 43.326
Pielărie 6.647 1.075 9.766 9.853 10.952 11.959 13.366
Hârtie 8.916 9.686 11.585 12.788 13.915 14.780 15.222
Mat. de constr. 9.807 10.690 11.051 13.226 14.910 16.065 15.104
Sticlă 2.866 4.299 4.634 4.800 5.775 6.088 5.691
Electrotehnică 592 509 621 998 1.469 1.950 2.684
Ceramică 684 710 887 1.017 1.544 1.588 1.652

Valoarea producţiei în marea industrie

în anii 1932-1938 (mil. lei)20
Ramura 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938
TOTAL 32.475 34.941 41.835 47.288 51.333 64.567 69.207
Alimentară 8.513 9.329 10.621 11.897 11.205 12.940 15.577
Chimică 7.384 6.597 8.477 9.503 8.935 14.682 14.154
Metalurgică 4.327 5.240 6.461 8.516 9.938 10.495 11.363
Textilă 6.138 7.311 8.372 8.973 11.786 14.228 14.692
Prel. lemnului 1.508 1.481 1.902 2.198 2.499 3.532 3.584
Pielărie 4.492 1.591 1.963 1.766 2.193 2.770 3.438
Hârtie 1.834 1.903 2.283 2.488 2.569 3.163 3.088
Mat. de constr. 862 914 1.102 1.266 1.297 1.639 1.960
Sticlă 278 439 482 459 550 589 527
Electrotehnică 98 87 112 148 278 417 675
Ceramică 41 49 60 74 83 112 149

Evoluţia raportului producţie/consum pentru industria metalurgică

în anii 1924, 1929, 193821
Denumirea Producţia faţă de consum (%)
produselor 1924 1929 1938
Fontă 98,30 83,40 93,30
Oţel 99,99 63,90 73,20
Laminate 51,00 70,30 94,00
Piese forjate 65,0* 63,10 92,20
Piese turnate 62,70 62,80 96,50
Construcţii metalice 76,30 83,20 66,80
Sârmă, cuie, articole de sârmă 68,30 79,70 97,60
Articole de menaj, ambalaje metalice 98,60 79,90 92,00
Mobile de metal, lăcătuşerie 57,80 79,20 93,90
Vagoane şi locomotive 66,0* 75,0* 97,70
Autovehicule 20,0* 10,0* 48,90
Unelte şi scule 22,50 33,70 50,50
Tuburi trase – 0,02 37,80
Produse electrotehnice – 10,00* 28,40
Aparate şi maşini 3,60 9,00 13,10
Pondere medie 50,70 53,50 71,70
*)
Aproximări ale autorului lucrării citate.

20
Ibidem, p. 172.
21
Dezvoltare şi modernizare în România interbelică..., p.229.

68
 Valoarea totală a investiţiilor industriale din România
în perioada 1924-193922

Anul Mii lei GBP USD

1924 35.033.089 39.060.631 172.474.840
1925 43.093.591 42.718.946 206.753.300
1926 52.775.950 49.526.051 223.248.520
1927 61.592.283 75.216.192 368.418.970
1928 65.071.131 81.565.257 397.405.220
1929 68.382.577 84.050.415 409.035.630
1930 71.375.813 87.334.434 423.872.040
1931 73.870.715 127.653.820* 433.079.380
1932 69.984.360 125.505.470* 416.548.780
1933 69.795.506 124.412.670* 596.542.790**
1934 72.189.912 144.669.160* 684.589.020**
1935 73.749.894 107.742.720 521.384.900
1936 78.966.540 113.817.440 558.857.320
1937 88.856.164 128.627.920 642.488.530
1938 95.105.046 141.420.140 661.738.420
1939 98.937.289 147.063.970 689.458.460
*)
Valorile crescute în timpul crizei se explică prin scăderea
cursului lirei sterline pe piaţa monetară.
**)
În anii 1933-1934, cursul dolarului a scăzut brusc.

Repartizarea numărului de întreprinderi industriale, comerciale şi de transport

în municipiile României, în anul 193023

Municipii Număr Între- Municipii Număr Între-

locuitori prinderi locuitori prinderi
Bucureşti 631.288 18.125 Brăila 68.310 2.725
Chişinău 117.016 4.023 Craiova 63.063 2.132
Cernăuţi 111.147 3.891 Braşov 59.234 2.224
Iaşi 102.595 3.638 Constanţa 58.258 1.901
Galaţi 101.148 3.453 Satu-Mare 49.917 1.797
Cluj 98.569 3.036 Sibiu 48.019 1.836
Timişoara 91.866 3.249 Târgu-Mureş 38.116 1.839
Oradea 82.355 2.735 Cetatea-Albă 33.495 1.074
Ploieşti 77.325 2.178 Bacău 31.264 1.400
Arad 77.225 1.800 Bălţi 30.667 1.529

Observaţii: În structura pe ramuri a industriei mari, la număr de între-

prinderi pe primul loc se situează, ca şi până la 1918, industria alimentară,

22
Ibidem, p.235.
23
Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op.cit., p.20.

69
urmată de industria lemnului, textilă, metalurgică şi prelucrarea metalelor;
– referitor la forţa motrice a industriei mari, este interesant de urmărit
evoluţia din deceniul al IV-lea; la 1930, ordinea era: industria alimentară,
metalurgie şi prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului, industria chimică
şi altele; în anul 1938, ordinea s-a schimbat: industria chimică, metalurgia,
industria alimentară, industria textilă, industria lemnului şi altele; şi această
schimbare reflecta ritmul procesului de industrializare a ţării. Pentru
valoarea producţiei, însă, schimbările sunt mai puţin semnificative: la 1930,
ordinea era: industria alimentară, industria chimică, metalurgie şi prelucra-
rea metalelor, industria textilă; iar la 1938, industria alimentară, chimică,
textilă, metalurgie ş.a.; – mărimea personalului din industria mare determi-
nă următoarea ordine a ramurilor la 1930: industria textilă, metalurgie şi
prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului şi abia apoi industria alimenta-
ră; – tabelul referitor la raportul producţie/consum pune în evidenţă ritmul
procesului de modernizare a industriei româneşti în perioada interbelică şi
prin aceasta reducerea dependenţei economice faţă de străinătate. Dacă în
1924 industria metalurgică asigura doar 50,7% din necesităţile interne, în
1938 acest procent se ridica la 71,7%; iar pentru unele dintre produse
(fontă, laminate, piese forjate, piese turnate, locomotive şi vagoane, sârmă,
cuie) se apropia de 100%. De asemenea, „pe ansamblul industriei, nevoile
interne erau acoperite în proporţie de aproape 80%, existând diferenţe de la
o ramură la alta”24.
Ritmul dezvoltării industriale în perioada interbelică este evidenţiat şi
de valoarea totală a investiţiilor industriale, calculate în lei sau valută forte:
între 1924 şi 1939 aceasta a crescut de aproximativ 3 ori; – ultimul tablou
prezentat oferă o imagine asupra forţei economice a principalelor oraşe ale
ţării. Din totalul de 120.627 întreprinderi comerciale, industriale şi de
transport, câte existau în oraşele ţării la 1930, 63.785 întreprinderi (52,9%)
se găseau în cele 20 de municipii, iar 54.411 întreprinderi (47,1%) în cele-
lalte 152 de oraşe25.

Materialul statistic consultat ne oferă, pentru unii parametri, o serie de

date comparative cu alte state ale Europei şi ale lumii.
24
Ilie Puia, Justin Tambozi, Istoria economiei naţionale, Constanţa, 1993, p. 207.
25
Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op.cit., p.19-20.

70
 Dinamica producţiei industriei prelucrătoare din România şi alte ţări
în perioada 1913-193826
baza 1913 = 100
Anul Mondial România Franţa Germania Ceho- Ungaria Polonia
slovacia
1913 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
1920 93,2 – 70,4 59,0 69,8 – 35,1
1921 81,1 47,2 61,4 74,7 100,0 64,0 46,8
1922 99,5 73,2 87,8 81,8 91,8 80,0 73,9
1923 104,5 73,2 95,2 55,4 96,7 56,6 71,2
1924 111,0 89,0 117,9 81,8 129,0 66,6 56,8
1925 120,7 92,2 114,3 94,9 136,4 76,7 63,1
1926 126,5 103,7 129,8 90,9 130,4 83,4 58,9
1927 134,5 118,8 115,6 122,1 153,8 98,7 76,1
1928 141,8 131,8 134,4 118,3 166,0 108,0 86,1
1929 153,3 136,9 142,7 117,3 171,8 113,9 85,9
1930 137,5 132,5 139,9 101,6 155,5 108,1 75,8
1931 122,5 140,6 122,6 85,1 138,5 98,6 64,4
1932 108,4 111,9 105,4 70,2 107,6 91,3 52,7
1933 121,7 136,2 119,8 79,4 101,4 101,1 59,4
1934 136,4 167,8 111,4 101,8 113,4 114,4 68,2
1935 154,5 165,2 109,1 116,7 120,1 123,1 74,2
1936 178,1 175,0 116,3 127,5 138,3 136,6 83,3
1937 195,8 182,9 123,8 138,1 164,8 150,0 97,6
1938 182,7 177,9 114,6 149,3 145,5 143,3 105,2

Producţia de petrol în România şi alte ţări în perioada 1857-193727

Ţările mii tone
1857 1859 1880 1900 1913 1923 1929 1937
Total mondial 0,2 4,7 3.904 20.168 53.710 136.277 192.025 280.339
România 0,2 0,4 16 247 1.848 1.512 4.837 7.150
Statele Unite – 0,3 3.443 8.334 34.030 100.371 138.104 172.866
Rusia – 4,0 352 10.378 9.193 – – –
URSS – – – – – 5.276 13.576 27.821
Columbia – – – – – 61 2.911 2.831
Irak – – – – – – 121 4.255
Indonezia – – – 426 1.526 2.833 5.239 7.262
Peru – – – 37 276 752 1.855 2.309
Mexic – – – – 3.838 22.704 6.700 7.159
Iran – – – – 248 3.361 5.549 10.331
Trinidad – – – – 70 443 1.213 2.180
Venezuela – – – – – 639 20.402 27.734
Argentina – – – – – – – 2.238
Arabia Saudită – – – – – – – 8

26
V. Axenciuc, Evoluţia economică a României..., p. 589.
27
Ibidem, p. 291.

71
 Producţia mondială de petrol între anii 1931-193828
Continente, mii tone
ţări
1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938*
Producţia
mondială 189.299 180.541 197.102 208.061 226.384 246.490 279.663 272.044
Africa 290 272 239 221 182 183 173 229
America
de Nord 116.877 107.776 122.679 123.105 135.094 149.056 173.233 165.017
America
Centrală 6.305 6.267 6.432 7.200 7.615 7.954 9.068 8.149
America
de Sud 23.016 22.805 23.084 26.941 28.999 30.375 35.545 35.927
Asia
(fără URSS) 12.694 13.753 14.887 16.935 19.817 21.792 25.472 25.864
URSS 22.392 21.413 21.489 24.218 25.240 27.385 27.821 28.859
Europa
(fără URSS) 7.725 8.255 8.294 9.443 9.449 9.819 8.331 7.999
Albania – – 2 2 12 48 88 127
Germania 229 230 239 318 427 445 451 552
Austria – – 1 4 7 7 33 63
Franţa 74 75 79 78 76 71 71 72
Ungaria – – – – – – 2 43
Italia 16 27 27 20 16 16 14 13
Polonia 630 557 551 529 515 511 501 507
ROMÂNIA 6.756 7.348 7.377 8.466 8.376 8.676 7.153 6.603
Cehoslovacia 20 18 18 26 20 19 18 19
*)
Cifre provizorii.

Valoarea netă a producţiei industriale, agricole şi construcţiilor

în anul 193829
„Dacă analizăm un indicator sintetic de mare importanţă, cel al valorii nete a pro-
ducţiei industriale, agricole şi construcţiilor, pentru anul 1938, vom observa că dintr-un
total de 18 ţări europene, România ocupa locul al 10-lea, cu un nivel al producţiei
evaluat la 915 mil. dolari, ceea ce reprezenta aproximativ 2,2% din total. Primul loc
era deţinut de Germania, cu o valoare netă totală a producţiei de 12.958 mil. dolari,
urmată de Anglia, cu 8.688 mil. dolari, Franţa cu 5.680 mil. dolari, apoi Polonia
(2.145 mil. dolari), Cehoslovacia (1.500 mil. dolari), iar în urma României, Austria
cu 683 mil. dolari, Elveţia (776 mil. dolari), Ungaria (580 mil. dolari), Bulgaria, (266
mil. dolari), care ocupa locul al 18-lea.

28
Bréviaire Statistique..., p.151.
29
Ilie Puia, Permanenţe economice româneşti, Bucureşti, 1992, p. 162-163.

72
 În schimb, sub raportul valorii nete a producţiei industriale şi agricole pe locuitor,
România ocupa locul 17 cu numai 46 de dolari pe locuitor, în timp ce media celor 18
ţări europene era de 124 dolari pe locuitor. După România, urma Bulgaria cu numai
43 dolari pe locuitor...”.

Combustibilul consumat, după surse, în anul 1937, în echivalent kwh30

%
Ţara Cărbune Lemn şi Petrol şi Gaze Electri-
şi similare similare similare citate
Mondial 54,7 10,5 15,9 7,4 11,5
România 11,1 30,2 32,6 17,8 8,3
Bulgaria 43,9 43,8 6,2 – 6,1
Cehoslovacia 81,3 4,8 2,2 2,8 8,9
Franţa 69,6 5,1 10,2 2,8 12,2
Germania 73,2 2,2 3,8 5,5 15,3
Grecia 57,9 4,8 27,5 0,5 9,3
Ungaria 65,3 12,7 6,5 1,2 14,3
Italia 46,3 5,3 12,9 2,6 32,9
Polonia 73,3 14,3 1,9 4,1 6,4
Iugoslavia 42,5 44,3 2,8 0,2 10,2
URSS 49,5 19,9 15,1 4,1 11,4
Europa 66,5 8,3 8,5 4,0 12,7
Statele Unite 46,2 6,1 24,4 14,1 9,2

Observaţii: – Deşi indicii privind dinamica producţiei industriale au un

grad mare de relativitate, trebuie subliniat că ritmul creşterii producţiei
industriale din România între anii 1933-1938 era comparabil cu cel din alte
ţări europene; faptul era reflectat şi de mărimea valorii nete a producţiei
industriale, agricole şi a construcţiilor; – la producţia de petrol, România
s-a aflat între primii trei producători ai lumii până la primul război
mondial. În 1937, din datele prezentate rezultă că România se situa pe lo-
curile 5-7 (diferenţele sunt minore) în lume şi pe locul al 2-lea în Europa,
după URSS; – trebuie, totodată, să avem în vedere şi faptul că în privinţa
valorii nete a producţiei industriale, agricole şi construcţiilor pe locuitor,
România se situa pe locul 17 din 18 ţări europene.
La consumul de cărbuni, pe locuitor, situaţia se prezenta asemănător:

„În anul 1928, de pildă, consumul de cărbuni pe locuitor era mai mare decât în Ro-
mânia, după cum urmează: în Belgia de peste 23 de ori, în S.U.A. de 22 de ori, în
Anglia de peste 19 ori, în Germania de peste 13 ori, în Cehoslovacia de peste 11 ori,

30
V. Axenciuc, Evoluţia economică a României..., p. 256.

73
 în Franţa de peste 10 ori, în Olanda de 8,4 ori, în Ungaria de 4,7 ori, în Suedia de 4,5
ori, în Polonia de 4,3 ori, în Elveţia de 3,2 ori, în Austria de 3,4 ori, în Spania de 1,2
ori şi în Italia cu 60%”31.

3. Capitalul străin
Abordarea problemei privind poziţia capitalului străin în economia
României prezintă o serie de dificultăţi metodologice; nu de puţine ori ci-
frele par sau chiar sunt contradictorii. După cum notează Victor Axenciuc:

„... calculele şi evaluările asupra capitalului străin în România sunt carenţate de

faptul că iau în considerare numai capitalul social, care adesea este de 1-2 ori mai
redus decât întregul capital în funcţiune; acesta mai cuprinde, pe lângă capitalul sub
formă de acţiuni, şi celelalte fonduri proprii şi toate fondurile împrumutate. Ceea ce
se cere în determinarea mărimii capitalului străin este tocmai totalitatea fondurilor
utilizate care circumscriu adevărata lui putere financiară de participare în România.
În acest sens, istoriei economice îi rămâne o sarcină importantă de cercetare”32.

Pe linia obiectivului lucrării noastre, am selectat o serie de date, care,

cu tot gradul de relativitate, ne poate oferi o imagine concludentă asupra
rolului capitalului străin în economia românească.

Structura capitalului din industria petrolului, după ţara de provenienţă,

în anii 1913 şi 193833

Naţionalitatea 1913 1938

capitalului
englez 16,15 20,62
anglo-olandez 15,64 16,21
olandez 7,18 0,56
francez 7,95 15,49
belgian 4,10 6,44
american 6,67 10,10
german 33,33 0,38
italian 1,28 3,47
român 4,62 26,16
alte naţionalităţi 3,08 0,57

31
Adrian Platon, Producţia şi consumul de produse petroliere şi de cărbuni în Româ-
nia interbelică, Bucureşti, 1987, p. 108.
32
Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României..., p.453.
33
Constanţa Bogdan, Adrian Platon, Capitalul străin în societăţile anonime din Ro-
mânia în perioada interbelică, Bucureşti, 1981, p.54.

74
 Capitalul străin în principalele ramuri ale industriei
(după capitalul social), în anul 193834
Ramura % Ramura %
industrială industrială
Petrol 70 Textilă 46
Cărbuni 71 Zahăr 58
Metalurgică 31 Ciment 67
Chimică 50 Ceramică-
Lemn 40 sticlă 22

Capitalul străin în economia României, între anii 1929-193835

Capitalul Capitalul Ponderea
Ramura ramurii străin %
Anul
1929 1938 1929 1938 1929 1938
Marea industrie 34,1 71,6 23,8 29,0 70,0 40,5
Marile bănci 20,0 21,8 13,0 5,4 65,0 25,0
Marele comerţ 13,7 17,0 6,9 6,9 50,9 43,5
TOTAL 67,8 110,4 43,7 43,7 61,6 36,3

Observaţii: – 80,4% din capitalul investit la 1915 în societăţile indus-

triale era străin; ramurile cu ponderea cea mai mare de capital străin erau:
electricitatea, gaz şi apă, industria zahărului şi cea a petrolului; de subliniat
că din 513.945.000 lei capital străin, 370.921.000 lei erau investiţi în in-
dustria petrolului; – cercetătorii problemei au ajuns la concluzia că „o deli-
mitare foarte precisă a naţionalităţii capitalului nu se poate face, deoarece,
alături de societăţi deţinute în exclusivitate de capitaliştii dintr-o anumită
ţară, există şi întreprinderi – şi de regulă nu dintre cele mai nesemnificative
– în care împletirea capitalului diferitelor naţionalităţi este atât de strânsă
încât separarea lor este imposibil de realizat”36; – nu e de mirare, deci, că
datele privind naţionalitatea capitalului străin diferă de la o sursă la alta.
Câteva constante există totuşi: – înainte de primul război mondial, în in-
dustria petrolului domina capitalul german, englez şi olandez; în 1938, ca-
pitalul german aproape dispăruse, principalele poziţii fiind ocupate de capi-
talul englez, olandez, francez, american; – ceea ce este deosebit de impor-
tant este creşterea ponderii capitalului românesc din industria petrolului, de
la 4,62% în 1913, la 26,16% în 1938; – în structura capitalului din princi-
34
Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României..., p. 453.
35
M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II, partea a II-a, p.70.
36
Constanţa Bogdan, Adrian Platon, op.cit., p.54.

75
palele bănci, înainte de criza economică, capitalul străin era aproape de
două ori mai mare decât capitalul autohton; în anul 1938, însă, ponderea
capitalului străin în marile bănci a scăzut la 25%; la fel, în marea industrie,
capitalul străin a scăzut de la 70% în 1929, la 40,5% în 1938; – şi în anul
1939, ca şi înainte de război, ponderea cea mai mare a capitalului străin era
în industria extractivă (68%).

4. Comerţul exterior
„Pulsul” vieţii economice al unei ţări, pentru o perioadă istorică, poate
fi luat cel mai bine studiind evoluţia şi structura comerţului exterior.

Poziţia diferitor ţări, în cadrul exportului României,

în anii 1929, 1934, 193837
Ţara %
1929 1934 1938
Anglia 6,4 10,0 11,1
Austria 9,4 9,1 anexată la
Germania
Belgia şi Luxemburg 1,6 2,5 2,8
Cehoslovacia 6,2 5,4 9,6
Egipt 5,2 5,1 3,9
Franţa 4,5 9,7 4,7
Germania 27,6 16,6 26,5
Grecia 3,5 3,7 6,8
Italia 7,7 7,7 6,2
Polonia 2,0 1,5 1,2
Turcia 1,5 0,9 0,9
Ungaria 11,1 5,5 5,1
Spania 0,6 2,2 2,0

Poziţia diferitor ţări în cadrul importului României,

în anii 1929, 1934, 193838
Ţara %
1929 1934 1938
Germania 24,1 15,5 36,8
Cehoslovacia 13,6 9,9 13,1
Austria 12,5 9,9 anexată la
Germania
Anglia 7,3 16,3 8,1
Italia 6,9 7,3 5,0

37
M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II, partea a II-a, p. 84.
38
Ibidem.

76
 Ţara %
1929 1934 1938
Polonia 5,1 3,2 1,0
Statele Unite 6,1 4,2 4,9
Belgia şi Luxemburg 3,1 5,2 5,3
Franţa 5,5 11,1 7,7
Ungaria 5,0 4,1 3,6

Structura exportului pentru principalele grupe de produse

între anii 1934-193839
% din total export
Anul Produse Cereale şi Lemn Animale Seminţe Produse
petroliere legumi- vii şi legume animale şi
noase alimentare
1934 52,8 17,4 10,8 4,6 6,3 2,9
1935 51,7 19,6 8,7 5,7 6,6 2,6
1936 41,3 31,5 7,8 5,0 5,3 3,1
1937 40,5 32,2 9,0 4,2 5,5 2,3
1938 43,3 24,4 11,4 5,7 6,8 3,0

Structura importului pentru principalele grupe de produse

între anii 1934-193840
Anul % din total import
Animal Alimentar Materii prime Produse
şi semifabricate finite
1934 – 5,3 14,3 80,3
1935 – 6,5 14,1 79,5
1936 0,1 5,1 14,5 80,2
1937 – 4,4 17,5 77,5
1938 – 4,9 20,2 74,4

Observaţii: – Deşi apar unele diferenţe (inerente, având în vedere şi

anii sau grupele de ani luate în calcul), se poate constata că în perioada
1866-1905, atât volumul cât şi valoarea comerţului exterior al României au
crescut de aproximativ 4 ori; – principalii parteneri ai României la 1913
erau:  la export: Belgia (mai ales ca ţară de tranzit), Austro-Ungaria,
Italia, Franţa, Germania;  la import: Germania (40,31%), Austro-Ungaria
(23,42%), Anglia (9,45%), Franţa (5,79%), S.U.A. (5,41%) etc.; – dacă
până la 1914 cerealele aveau o mare pondere în totalul exportului, în

39
M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, II, partea a II-a, p. 84.
40
Ibidem, p.81.

77
perioada interbelică fondul de consum intern evoluează între 78,7 şi 85,1
din totalul disponibilităţilor de cereale; pentru export rămâneau cantităţi
variind între 14,9 şi 21,3%. Între explicaţiile acestei evoluţii se află41:
– după 1918 s-a realizat o redistribuire a totalului de cereale şi pentru pro-
vinciile care prezentau deficit la acest capitol; – în aceşti ani a crescut per-
manent numărul locuitorilor din oraşe, deci a neproductivilor agricoli;
– exportul a fost afectat şi de scăderea, chiar prăbuşirea preţurilor la cereale
în anii crizei economice. Există şi părerea că „Reducerea disponibilului
exportabil se datorează exclusiv scăderii cantitative a randamentelor în
agricultura României interbelice”42; – în anul 1938, principalii parteneri ai
României erau:  la export: Germania (26,5%), Anglia (11,1%), Cehoslo-
vacia (9,6%), Grecia (6,8%), Italia (6,2%), Franţa (4,7%) etc.;  la import:
Germania (36,8%), Cehoslovacia (13,1%), Anglia (8,1%), Franţa (7,7%),
Belgia şi Luxemburg (5,3%) etc.; – în anul 1938, structura exportului Ro-
mâniei (expresie valorică) era următoarea: produse petroliere (43,3%); ce-
reale şi leguminoase (24,4%); lemn (11,4%); animale vii (5,7%); seminţe
şi legume (6,8%); produse animale şi alimentare (3,0%) etc.; – în acelaşi
an, 1938, structura importului era: produse finite (74,4%), materii prime şi
semifabricate (20,2%), produse alimentare (4,9%); – deşi în perioada inter-
belică are loc o creştere a participării României la comerţul european şi
mondial, ponderea sa rămâne destul de mică; pe plan european, cel mai
bun an pentru import a fost 1934 (1,14% din importul european), iar la ex-
port anul 1937 (1,42 % din exportul european); – deci, pentru comparaţie,
în anul 1937 România avea un export de 58,6 milioane franci elveţieni, faţă
de Polonia – 57,9 şi Cehoslovacia – 106,6; în acelaşi an, România realiza
un import de 36,6 milioane franci elveţieni, Polonia de 60,8 iar Cehoslo-
vacia de 97,7; – pentru perioada 1862-1938 putem observa că soldul balan-
ţei comerciale a fost pozitiv în majoritatea anilor; – în privinţa partenerilor
României în comerţul exterior, dacă vom compara anii 1898 şi 1939, ob-

41
Gh. Dobre, op.cit., p. 86 şi urm.
42
I. Tatos, Tehnica operaţiunilor de cereale, Bucureşti, 1944, p.74, apud Producţia
agricolă. 1848-1945..., p.148.

78
servăm că între primele trei locuri se găseau, în ambele cazuri, Germania şi
Anglia. În anul 1938, Cehoslovacia ocupa locurile 2 la import şi 3 la
export. În 1898, dar şi în 1938, Franţa se situa pe locurile 4-6.

79
 Cum trăiau românii în perioada interbelică

După 1989, perioada interbelică s-a bucurat de o atenţie specială din

partea cercetătorilor – istorici, economişti, sociologi –, dar şi a unor publi-
cişti, politicieni etc. Faptul este firesc. Pentru mulţi, România a reluat un
„curs istoric” întrerupt de al II-lea război mondial şi perioada comunistă.
Reorganizarea partidelor istorice a potenţat această preocupare şi confrun-
tările de idei asupra problemei. Aprecierile privind nivelul de trai se pla-
sează pe o „scală” largă: de la exagerări evidente, care văd doar belşug şi
trai bun, la cele care consideră România un „pol” al sărăciei şi înapoierii în
Europa vremii.
În consecinţă, o discuţie pe această temă devine deosebit de dificilă. O
primă cauză priveşte chiar definirea termenilor. Sunt greu de armonizat
opiniile istoricilor, sociologilor, economiştilor etc. Spre exemplu, într-un
recent Dicţionar de sociologie, pentru „nivel de trai” sau „nivel de viaţă”
se propune următoarea definiţie1:

„Corespunde nivelului de consum (pentru o gospodărie) sau venitului naţional pe

locuitor (pentru o ţară). A nu se confunda cu puterea de cumpărare”.

Credem necesară o viziune care să includă mai multe repere ale vieţii
cotidiene şi anume: locuinţele, alimentaţia, asistenţa sanitară şi starea de
sănătate a populaţiei, mortalitatea şi natalitatea, raportul salarii/preţuri. De
asemenea, sunt utile comparaţii cu alte ţări ale Europei, atât din Occident
cît şi din rândul vecinilor. La fel, numai printr-o abordare echilibrată,
nuanţată, care să evite „şabloanele” şi „etichetările” poate fi oferită o ima-

1
G. Ferréol ş.a., Dicţionar de sociologie, Iaşi, 1998, p. 134.

80
gine veridică asupra modului de viaţă al românilor în perioada interbelică.
Este ceea ce ne propunem în intervenţia noastră.
Ca metodă, ne-am propus prezentarea informaţiilor pentru fiecare
„reper”, urmând ca în finalul intervenţiei să concentrăm comentariile şi
concluziile, ce le putem desprinde asupra nivelului de trai în România
interbelică.

1. Locuinţele
Mediul urban. Acest „reper” trebuie încadrat în problematica generală
privind urbanizarea în România. Procesul de tranziţie de la oraşul-târg la
oraşul modern, de tip occidental, a fost lent în sud-estul Europei. El s-a
accelerat în perioada interbelică, cunoscând grade diferite, în funcţie şi de
mărimea oraşelor. Un aspect semnificativ este structura populaţiei active a
oraşelor în anul 19302: industrie şi construcţii – 24%; agricultură – 20,5%;
instituţii publice – 18,5%; diverse – 17%; comerţ – 13,5%; transport –
6,5%. Dacă avem în vedere doar prezenţa lucrătorilor în agricultură, în
proporţie de 1/5, trebuie să acceptăm că oraşele din România erau mai
apropiate de cele europene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, decât de
cele din anii ’30 ai secolului XX.
Conform recensământului din anul 19303, repartiţia clădirilor era ur-
mătoarea: din totalul de 3.792.992, 560.558 se aflau în mediul urban şi
3.232.434 în mediul rural.
Structura clădirilor din mediul urban, după materialul de construcţie, se
prezenta astfel4: 50% din cărămidă şi piatră; 20% din lemn (în zonele
muntoase şi subcarpatice); 30% din paiantă, nuiele şi pământ. Se constată o
„armonizare” a procentelor cu structura populaţiei active din oraşe.
Deosebit de interesante sunt datele privind oraşul Bucureşti, cuprinse
în recensământul din anul 19415. Au fost recenzate 105.000 corpuri de casă
cu 266.000 apartamente. Dintre acestea 75,8% erau din cărămidă, iar
24,2% din paiantă. 78,9% dispuneau de apă curentă, iar 21,1% foloseau
apa din fântâni. Doar 54% din locuinţe aveau electricitate. Caloriferele
erau introduse în 11% dintre apartamente, restul fiind încălzite cu lemne.

2
V. Axenciuc, Introducere în Istoria economică..., p. 373.
3
Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op. cit., p. 16-17.
4
V. Axenciuc, op.cit., p. 381.
5
Ibidem, p. 378.

81
 Mediul rural. Conform unei statistici întocmite de Ministerul Muncii,
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în anul 1929, locuinţele din mediul rural se
prezentau astfel6:

„663.000 locuinţe la ţară nu posedă decât o singură încăpere, cu un spaţiu de 20-30 mc

şi cu ferestrele lipite; 2.188.207 locuinţe au pardoseala din pământ lipit cu bălegar.”
„[...] Dintr-un total de 3.078.820 case de la ţară, numai 772.594 sunt de zid;
189.881 sunt de piatră; 1.022.556 din bârne lipite cu pământ; 40.485 sunt bordeie;
887.613 sunt pardosite cu scânduri; 2.188.287 sunt lipite pe jos; 388.169 locuinţe
sunt acoperite cu paie, 456.181 cu stuf, 901.982 cu şindrilă, 760.239 cu tablă şi
572.251 cu ţiglă.”

Anchetele echipelor studenţeşti din anul 1938 au adunat un material

deosebit de bogat şi variat privind viaţa la ţară. Un astfel de raport con-
semna7:

„Locuinţele celor bogaţi au de obicei câte 3-4 încăperi, uneori cu cîte o bucătărie
de vară...; odăile au podeaua de scânduri, ori sunt lipite cu lut... . Dar multe odăi
rămân nelocuite, întrebuinţându-se o încăpere sau două, celelalte sunt păstrate, cu o
adevărată sfinţenie, pentru oaspeţi sau pentru nunţi, botezuri etc.
Casele celor săraci sunt mult mai mici şi mai simple. Au două încăperi, chiar una,
în genere acoperite cu stuf, lipite cu lut, clădite din garduri de nuiele umplute cu
pământ. Interiorul este sărăcăcios – oglindă a mizeriei economice – cu ferestre mici,
fără podoabe. Hambarele, chiar grajdurile lipsesc.”

O imagine asemănătoare ne oferă şi monografia comunei Gropeni, din

judeţul Brăila, publicată în anul 19318.

2. Alimentaţia
Informaţiile pe care le-am putut depista au un caracter general sau se
referă la lumea satelor. Deşi sunt disparate, ele ne pot oferi câteva indicii
asupra acestei componente importante a nivelului de trai.

6
G. Banu, Sănătatea poporului român, Bucureşti, 1935, p. 124, apud Starea materia-
lă a ţărănimii şi premisele mişcărilor ţărăneşti. 1848-1945. Texte de gândire economică
(coordonator: V. Axenciuc), Bucureşti, 1989, p. 195; vezi şi D. Şandru, Populaţia rurală
a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980, p. 163.
7
V. Axenciuc, op.cit., p. 386.
8
I. Bogoiu, Schiţa monografică a comunei Gropeni, „Analele Brăilei”, III, nr. 3-4,
iulie-decembrie 1931, apud N. Radu ş.a., Prefaceri socio-umane în România secolului XX.
De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Bucureşti, 1996, p. 154.

82
 Structura consumului de cereale alimentare
în perioada 1920-19399
% în chintale
Cereale 1920- 1925- 1930- 1935- 1920- 1930- 1920-
1924 1929 1934 1939 1929 1939 1939
Porumb 45,4 53,2 55,2 55,8 50,3 55,5 53,3
Grâu şi secară 54,6 46,8 44,8 44,2 49,7 44,5 46,7
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Consumul unor produse alimentare

în Europa10
Cereale Carne Lapte şi brânză Zahăr
kg. kg. kg. kg.
Anglia 94 60 110 49
Franţa 121 52 89 24
Polonia 134 26 128 9
Bulgaria 222 22 78 3
România 202 18 103 5

Hrana ţăranilor din comuna Gropeni,

jud. Brăila11
„Iarna, săteanul munceşte mai puţin şi trăieşte mai bine, mai ales după Crăciun, cît
ţine dulcele «câşlegi». Atunci se mănâncă mai mult carne de porc, pe care-l taie de
sfintele sărbători şi ţăranul bea mai mult. Din primăvară până toamna, când munceşte
din greu la munca câmpului, mănâncă mai mult legume şi zarzavaturi: fasole, praz,
ceapă şi salată (lăptuci) cu oţet, cartofi, borş, peşte, mai puţin ouă, brânză şi lapte.
Carne de pasăre, numai la zile mari. Se mănâncă mămăligă. Pâinea o cumpără de la
brutari, numai la pomeni, nunţi, botezuri, cumetrii, petreceri familiale, sau când merg
la vreo muncă în depărtare vreunul din membrii familiei, unde nu are posibilitatea să
gătească mămăliga, cum ar fi plecatul în baltă. Se obişnuieşte în post şi «turtoiul»,
făcut din făină de grâu cu mult mălai opărit şi copt la cuptor în tavă; azima (pâine
nedospită făcută din făină de grâu sau orz). Mâncarea o găteşte femeia. Se mănâncă
la masă rotundă, cu trei picioare mici. Se aşează toţi împrejur pe scăunele sau jos şi
mănâncă din vase de pământ cu linguri de lemn. A început a înlocui lingurile de lemn
cu cele de aluminiu sau tablă şi a început a întrebuinţa furculiţa parte din săteni.”

9
Gh. Dobre, Producţia şi consumul de cereale în România interbelică (1920-1939),
Bucureşti, 1987, p. 117.
10
V. Axenciuc, op.cit., p. 403.
11
N. Radu, op. cit., p. 154-155.

83
 Alimentaţia copiilor
în perioada interbelică12
„Cercetările asupra alimentaţiei la copii în diferite zone ale ţării arătau că 29,7%
dintre ei nu mâncau decât una sau două mese pe zi, 21,4% nu serveau niciodată
dejunul, 11,8% nu consumau leguminoase, 42,3% mâncau o dată pe săptămână
carne, iar 83,9% mâncau în mod constant mămăligă. Rezultate similare au dat şi an-
chetele efectuate cu prilejul recrutării tinerilor pentru armată. În anii 1936-1937, la
Căianul Mic, judeţul Someş, au fost cercetaţi, timp de 8 zile la rând, 50 de elevi. Din-
tre aceştia, 14% nu mâncau dimineaţa, 60% mâncau mălai gol şi restul de 26% mân-
cau zeamă ori carne cu mălai; la prânz, 78% mâncau mălai cu lapte, cârnaţi ori zea-
mă, 18% pită ori mămăligă goală, iar 4% nu mâncau; seara, 40% mâncau mălai gol,
18% pâine goală şi 42% mălai cu groştior. Din cei 50 de elevi, unul singur era hrănit
bine. În curs de 8 zile, s-a constatat că ei au mâncat de 3 ori carne, 17 o singură dată,
iar unul niciodată. Pâine au mâncat în medie 4 elevi pe zi, şi numai la o singură masă.
Din cele 1.200 mese, în cursul a 8 zile, elevii au servit ceai, cafea ori zahăr în 9.”

Concluzii ale unor anchete privind alimentaţia ţăranilor

în perioada interbelică13
„Concluzia tuturor cercetărilor a fost aceasta: insuficientă alimentaţie cantitativă şi
calitativă.
Baza alimentaţiei ţăranului român este porumbul, care prin el însuşi este un ali-
ment incomplet, fiindcă din substanţele sale proteice îi lipsesc unii aminoacizi, ca
triptofanul, iar lizina, cistina şi glicocolul sunt în cantităţi mici; de asemenea, îi lip-
sesc vitaminele necesare creşterii, precum şi cele pentru combaterea rahitismului şi
xeroftalmiei.
Uneori, însă, porumbul este consumat în cantitate insuficientă, alteori este stricat şi
din această cauză dă naştere unei boli numită pelagră, destul de răspândită în România.
Porumbul în alimentaţia ţăranului român mai este însoţit cu ceva fasole, cartofi,
varză, ceapă, castraveţi, puţină carne şi peşte, puţin lapte şi derivate.
În concluzie, constatăm că o bună parte a populaţiei rurale, nutrindu-se cu porumb
insuficient cantitativ, uneori stricat, însoţit de insuficiente alimente calitative, duce la
mortalitate timpurie, debilitate organică, lipsa creşterii normale şi la o muncă de
producţie inferioară.”
„... Cercetările ştiinţifice şi analizele au dat, în privinţa alimentaţiei ţăranului ro-
mân, următoarele rezultate: a) raţia calorică insuficientă; b) raţia de proteine animale
insuficientă; c) substanţe ternale (grăsimi şi hidraţi de carbon) insuficiente; d) ele-
mente minerale, exceptând calciul, insuficiente; e) vitaminele A şi D, insuficiente.”

12
D. Şandru, op.cit., p. 157.
13
Institutul de drept agrar şi economie agrară din România. Studii şi comunicări,
Bucureşti, 1943, p. 150-153, apud Starea materială a ţărănimii..., p. 230-231.

84
 3. Asistenţa sanitară şi starea de sănătate a populaţiei

Reţeaua sanitară în anul 192114

Nr. comune/ Mii locuitori/ Nr. circ. Medie locuitori/

Provincie circ. sanitară circ. sanitară sanitare circ. sanitare
urbane rurale urbane rurale urbane rurale urbane rurale pe ţară
Vechiul Regat 1,03 11,49 1.399,7 6.971,5 70 228 19.996 27.949 26.078
Transilvania 0,47 7,66 723,9 4.390,2 83 533 8.722 8.237 8.302
Basarabia 0,75 39,04 3.343,7 2.001,1 12 50 28.642 40.022 37.819
Bucovina 0,71 7,76 171,8 628,2 14 42 12.274 14.958 14.287
România 0,73 10,53 2.639,1 13.391,1 179 853 14.744 15.699 15.533

Cheltuieli în scopuri sanitare în diferite ţări în anul 193515

România 83 lei/locuitor
Olanda 170 lei/locuitor
Ungaria 216 lei/locuitor
S.U.A. 250 lei/locuitor
Italia 261 lei/locuitor

Număr de medici la sate în anul 193716

(situaţie comparativă cu alte state)
Nr. loc. rurali Nr. loc. rurali
Ţara Ţara
la un medic la un medic
România 8.130 Belgia 2.344
Iugoslavia 3.568 Grecia 1.727
Polonia 3.289 Franţa 1.697
Bulgaria 3.059 Germania 1.552
Brazilia 2.958 Uruguay 1.067
Suedia 2.980 Statele Unite 789

Mortalitatea prin tuberculoză între anii 1932-193917

(comparaţie cu Europa)
„După cifrele oficiale din Buletinul Demografic al României, rezultă că între anii
1921 şi 1938 mortalitatea prin tuberculoză pe ţară a oscilat între limitele de 165,7 în
1933 şi 182,3 în anul 1932, la 100.000 de locuitori. Pe medii de locuire se observă o
mai mică mortalitate la sate decât la oraşe. [...] Deşi tuberculoza era mai răspândită la
oraşe, ea făcea în mediul urban cele mai multe victime în rândurile populaţiei venită

14
D. Şandru, op.cit.., p. 187.
15
C. Banu, op. cit., apud Starea materială a ţărănimii..., p. 209.
16
D. Şandru, op. cit., p. 193.
17
Ibidem, p. 205-206.

85
 de la sate. [...] Explicaţia acestei stări constă în faptul că, în timp ce orăşeanul, trăind
în mediu infectat de tuberculoză, se imuniza încet, încet prin mici contaminări, locui-
torii de la ţară, nefiind vaccinaţi, nu posedau această imunizare, iar o infecţie masivă
îi omora.”
„România se situa printre ţările cu o mortalitate tuberculoasă apropiată de aceea
găsită în statele agrare din sud-estul Europei: Polonia având 201 morţi la 100.000
locuitori, Ungaria – 197, Iugoslavia – 210, Bulgaria – 207, şi cu mult peste mortali-
tatea medie a ţărilor industrializate din Occident, Anglia având o mortalitate de 86 de
locuitori la 100.000, Germania – 87, Danemarca – 69, Belgia – 18, S.U.A. – 75,
Olanda – 73 şi Italia – 108.”

4. Natalitatea şi mortalitatea

Natalitatea între anii 1931-193418

(comparaţie cu alte ţări)
Clasificare Născuţi la 1.000 locuitori
Ţara
1931-1934 (1931-1934)
România 1 33,4
Iugoslavia 2 32,4
Japonia* 3 32,1
Portugalia 4 29,8
Grecia* 5 29,2
Bulgaria* 6 28,8
Polonia 7 27,4
Spania* 8 27,1
Lituania 9 25,8
Argentina 10 25,4
Italia 11 23,7
Ungaria 12 22,5
Uruguay* 13 22,3
Canada 14 22,1
Olanda 15 21,4
Cehoslovacia 16 20,1
Finlanda* 17 20,0
Irlanda liberă 18 19,2
Letonia* 19 18,8
Danemarca 20 17,7
Belgia* 21 17,5
Australia 22 17,0
Franţa 23 16,8
Estonia 24 16,7
Statele Unite* 25 16,6
Elveţia 26 16,5

18
Informaţii din: Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op. cit., p. 86; vezi şi: Bréviaire
Statistique..., p. 48.

86
 Clasificare Născuţi la 1.000 locuitori
Ţara
1931-1934 (1931-1934)
Noua Zeelandă 27 16,3
Germania 28 15,9
Anglia 29 15,5
Norvegia 30 15,5
Austria 31 14,7
Suedia 32 14,4
*)
Proporţii medii în perioada 1931-1933.

Mortalitatea între anii 1931-193419

(comparaţie cu alte ţări)
Clasificare Morţi la 1.000 de locuitori
Ţara
1931-1934 1931-1934
România 1 20,5
Iugoslavia 2 18,5
Japonia* 3 18,1
Grecia* 4 17,5
Portugalia 5 17,2
Spania 6 16,3
Ungaria 7 15,8
Franţa 8 15,7
Bulgaria 9 15,6
Letonia 10 15,0
Lituania 11 14,6
Polonia 12 14,5
Olanda 13 8,9
*)
Proporţii medii în perioada 1931-1933.

5. Salariile

Repertoriul alfabetic al funcţiunilor existente în bugetul general al statului

pe anii 1934-193520
Denumirea Limitele de salarizare
funcţiunii (lei)
Agent sanitar, clasa a III-a 3.015-2.582
Arhiepiscop 27.050
Avocat, clasa a III-a 8.300-5.650
Bibliotecar, clasa a II-a 8.600
Brutar 2.650-750
Bucătar 3.600-500
Căpitan de armată 9.350-8.500

19
Ibidem, p. 86; vezi şi: Bréviaire Statistique..., p. 48.
20
Ibidem, p. 455-497.

87
 Denumirea Limitele de salarizare
funcţiunii (lei)
Chestor de poliţie 10.600-10.300
Cizmar 1.000
Colonel 18.050-16.700
Conferenţiar universitar cu 6 gr. 19.150-17.750
Consul general, clasa I 17.400-11.900
Contabil şef, clasa III 10.440-7.700
Controlor vamal 5.650-5.200
Electrician, clasa a II-a 3.300
Gardian public 2.300
General de divizie 25.450
Impiegat, clasa a II-a 4.800-2.250
Inginer 19.500-3.300
Institutor cu 3 gradaţii 10.500-5.550
Învăţător definitiv cu 3 gradaţii 4.700-3.700
Judecător 19.150-9.250
Locotenent 7.800-7.200
Mareşal 35.100
Mecanic locomotivă pr., clasa a II-a 5.535-4.288
Medic 11.900-850
Ministru 30.400
Mitropolit 28.350-23.500
Notar 4.000-1.900
Patriarh 31.550
Plutonier şef de post 3.400
Prefect de judeţ 17.250-16.750
Prefect de poliţie 19.900-10.950
Profesor universitar cu 6 gradaţii 29.550-25.350
Şofer 5.350-1.900
Uşier 3.240-2.400
Zidar de cazane 2.650

Salariile muncitorilor agricoli

în anul 193821
„În anul 1938, salariile bărbaţilor au variat, după datele oficiale, între 36 lei şi 43
lei pe zi, iar ale copiilor între 19 şi 29 lei. Ziua cu carul s-a plătit între 123 şi 128 lei;
cu plugul, între 159 şi 182 lei; iar aratul unui hectar între 375 şi 383 lei etc. Aceste
preţuri sunt însă cele stabilite de Minister; în realitate, sunt cu mult mai mici.”

21
Ibidem, p. 137. Utilizând alte surse, D. Şandru indică următoarele preţuri la munci-
le agricole: „... media lor pe ţară a înregistrat 20 lei la ziua de muncă a bărbaţilor, 15 lei la
cea a femeilor şi 10-12 lei pentru tinerii sub 17 ani” (D. Şandru, Satul românesc între anii
1918-1944..., p. 408).

88
 6. Preţurile

Preţul mediu de vânzare al unor articole în anul 193422

Articolul U.M. lei

Bucureşti Iaşi
Carne de vacă, calitatea I 1 kg. 17,50 15,10
Carne de porc, calitatea I 1 kg. 28,40 22,15
Mezeluri 1 kg. 48,50 48,50
Lapte 1 l. 8,25 5,15
Unt proaspăt 1 kg. 65,10 61,90
Brânză de burduf 1 kg. 53,75 38,20
Ouă 100 buc. 154,15 104,60
Găină 1 buc. 40,90 33,00
Gâscă 1 buc. 90,00 55,00
Grâu 100 kg. 452,25 377,10
Porumb 100 kg. 213,50 220,85
Orz 100 kg. 193,10 190,00
Ovăz 100 kg. 263,45 240,40
Făină de grâu, calitatea 000 1 kg. 10,00 9,35
Pâine albă 1 kg. 7,75 7,10
Pâine neagră 1 kg. 5,55 5,75
Cafea 1 kg. 88,50 107,90
Măsline 1 kg. 33,90 36,25
Cartofi 1 kg. 3,10 2,40
Ulei de floarea-soarelui 1 l. 25,75 24,65
Vin alb 1 l. 19,50 22,65
Şifon indigen 1 m. 34,10 30,00
Stofă haine indigenă 1 m. 458,00 400,00
Pantofi bărbăteşti 1 per. 530,00 425,00
Pantofi de damă 1 per. 430,00 450,00
Lemne de fag 1.000 kg. 712,00 746,25
Petrol lampant 1 l. 4,65 4,35
Benzină uşoară 1 l. 8,35 9,00
Alcool rafinat 1 l. 94,00 94,15
Săpun de toaletă 1 buc. 18,00 16,00

Dezechilibrul între preţurile agricole şi cele industriale în perioada 1929-193923

(baza 1929 = 100)
Indicele preţurilor produselor
Indicele preţurilor Raport între preţurile
Anul industriale cumpărate de
produselor agricole agricole şi industriale
agricultori
1929 100,0 100,0 100,0
1930 68,2 93,2 73,2

22
Statistica preţurilor şi a costului vieţii pentru 1934, cu o Introducere de dr. I. Teo-
dorescu, Bucureşti, 1935, p. 44, 54, 59, 67.
23
D. Şandru, Populaţia rurală a României..., p. 149.

89
 Indicele preţurilor produselor
Indicele preţurilor Raport între preţurile
Anul industriale cumpărate de
produselor agricole agricole şi industriale
agricultori
1931 50,8 74,5 68,2
1932 47,7 68,6 69,5
1933 44,9 69,0 65,1
1934 44,1 74,1 59,5
1935 48,4 89,5 54,1
1936 54,8 102,9 52,5
1937 64,6 106,8 60,5
1938 67,1 108,0 62,1
1939 72,7 123,0 59,1

*
* *
Pe baza acestor consideraţii şi date statistice, putem formula o serie de
observaţii şi concluzii:
 România întregită a cunoscut un proces accelerat de modernizare, de
integrare în Europa vremii. Rezultatele obţinute trebuie comparate cu
perioada anterioară, cu cele din alte ţări europene, inclusiv cele vecine.

„S-au depăşit mari greutăţi, au existat abuzuri, n-au lipsit convulsii sociale, dar, în
ansamblul său, societatea românească a mers pe un drum ascendent, întrerupt brutal
de tragedia anului 1940. În cei aproape 22 de ani, vocaţia constructivă, materială şi
spirituală s-a manifestat mai puternic, în plan naţional şi universal”24.

 În condiţiile în care peste 78% din populaţia activă se afla la sate, ima-
ginea asupra nivelului de trai este dominată de datele privind viaţa la
sate. Este cît se poate de clar că realizarea reformei agrare din anul
1921 a dus la creşterea nivelului de trai a ţărănimii din Vechiul Regat
şi din provinciile unite cu Ţara. Cu toate greutăţile determinate de apli-
carea reformei, refacerea economică, criza economică, „foarfecele pre-
ţurilor”, ţăranul din România interbelică a trăit mai bine decât ţăranul
dinainte de primul război mondial.
 Nivelul de trai al orăşenilor a crescut evident în perioada interbelică. În
oraşele mari, aceştia beneficiau de electricitate, apă curentă, transport,
telefon etc. În oraşele mici, aveau avantajul preţurilor mai mici la
transport, chirie, produse de consum ş.a. În acest sens, este semnifica-
24
I. Agrigoroaiei, Modernizarea societăţii româneşti în perioada interbelică. Propu-
neri pentru o dezbatere, în „Xenopoliana”, VI, nr. 1-2/1998, p. 36.

90
 tiv faptul că, în anul 1931, aproape 80% din casele din Bucureşti aveau
apă curentă, iar peste jumătate aveau lumină electrică. În raport cu
Occidentul este puţin, dar în comparaţie cu anul 1914 sau cu alte oraşe
din sud-estul Europei la această dată – 1941 – era o evoluţie evidentă.
 Nivelul de trai al ţărănimii – de la cei cu pământ puţin până la cei cu
40-50 ha – era afectat de lanţul de intermediari din procesul de vânzare
a produselor agricole. Ca urmare, „mărfurile agricole pentru export
erau vândute de ţărănime abia la un sfert sau la o treime din preţul lor
de desfacere pe piaţa externă”25. Cei care aveau proprietăţi foarte mari,
beneficiind şi de informaţiile necesare, puteau reduce aceste pierderi
provocate de intermediari.
 Preţurile produselor industriale au fost mărite de organizaţiile mono-
poliste private26; de asemenea, statul a mărit taxele şi impozitele în
procesul de dirijare a economiei şi de sprijinire a industriei; toate
aceste creşteri erau suportate de ţărani, meşteşugari, mici industriaşi,
comercianţi etc., influenţând direct nivelul de trai.
 Schimbul dintre sat şi oraş reflectă o componentă esenţială a problemei
agrare. „Foarfecele preţurilor” nu permitea acumulări pentru moder-
nizarea agriculturii, afectând traiul ţăranilor.
 În privinţa preţurilor, trebuie avut în vedere că mecanismul stabilirii
acestora la nivelul pieţei europene „a determinat un mod de formare a
preţurilor pe piaţa românească în detrimentul economiei naţionale, al
producătorului mic agricol şi al consumatorului salariat. Preţurile de
import şi export au constituit, ca pretutindeni şi oricând în ţările slab
dezvoltate, mijloace şi canale de transfer din economia naţională,
printr-un flux în unisens către piaţa europeană, a unei cote-părţi din
venitul naţional, contribuind la diminuarea resurselor de dezvoltare
internă şi la nevoie permanentă de capitaluri externe”27.
 La sate, nivelul de trai era determinat de mărimea suprafeţei de pământ
avută în proprietate. În anul 1930, aproape 30% dintre proprietăţi erau
sub 5 ha, din care jumătate sub 3 ha. Ceea ce înseamnă – din perspec-

25
V. Axenciuc, Introducere în Istoria economică..., p. 335.
26
Conform unei statistici, „din 26 de produse industriale, 17 se aflau sub regim şi cu
preţuri de monopol” (V. Axenciuc, Evoluţia economică a României..., II, p. 728).
27
Idem, Introducere în Istoria economică..., p. 388.

91
 tiva statisticii – că aproape o treime din ţărănime avea un trai modest,
iar jumătate din aceasta se afla la limita subzistenţei.
 În oraşe, 1/5 din populaţie era formată din lucrători în agricultură. Aceş-
tia beneficiau de unele dintre avantajele civilizaţiei, având şi resursele
agriculturii. Aveau o situaţie superioară ţăranilor, dar mult inferioară
orăşenilor cu salarii.
 Faptul că între cele aproape 3.100.000 de case de la ţară – în anul
1929 – existau şi 40.000 de bordeie, ne arată că cel puţin 200.000 de
oameni trăiau la nivelul Evului Mediu.
 Statistica comparativă cu unele ţări europene, privind consumul unor
produse alimentare, ne dezvăluie faptul că românii consumau cereale,
lapte şi brânzeturi în limite apropiate de ţările dezvoltate, dar erau sur-
clasaţi la carne (1:3) şi zahăr (1:5).
 Alimentaţia ţăranilor era influenţată de mărimea proprietăţii. Cei care
aveau până la 5 ha trăiau modest; ei mâncau bine doar duminica, la
sărbători şi după Crăciun, „în dulcele câşlegi”. Nu de puţine ori prefe-
rau să vândă păsări, animale şi alte produse pentru a obţine bani, decât
să le consume în gospodărie.
 În privinţa asistenţei sanitare, deşi s-a înregistrat o evidentă îmbună-
tăţire, România continua să se situeze între ţările cu alocaţii bugetare
total insuficiente. Situaţia cea mai gravă era la sate, unde numărul me-
dicilor era de peste 2 ori mai mic în comparaţie chiar cu ţări vecine din
estul Europei.
 Un „reper” semnificativ pentru nivelul de trai al unei ţări îl reprezintă
natalitatea şi mortalitatea. Înainte de primul război mondial, România
ocupa primele locuri într-un „clasament” european28. Cu toate transfor-
mările social-economice care au influenţat nivelul de trai, România
continua să se situeze pe primele locuri în acelaşi „clasament”, fiind
„concurată” doar de ţări din aceeaşi zonă geografică.
 Analiza structurii ministerelor ne arată că existau aproape 250.000 de
salariaţi. Prin urmare, aproximativ acelaşi număr de familii beneficia
de un salariu în casă. Fireşte, astfel de aproximaţii sunt într-o anumită

28
L. Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României
de la 1899, Bucureşti, 1944, p. 26.

92
 măsură riscante. Totuşi, având în vedere numărul mediu al membrilor
de familie, putem aprecia că circa un milion de persoane beneficiau de
un salariu în casă – ca bugetari. Ceea ce însemna – vom vedea la rapor-
tul salarii/preţuri – un trai decent.
 Repertoriul funcţiilor din bugetul general dovedeşte că în perioada
interbelică a existat o concepţie unitară asupra raportului dintre diferite
domenii de activitate, dintre plata muncii fizice şi celei intelectuale,
dintre diferitele trepte de responsabilitate, dintre stagiari şi cei aproape
de pensie etc. Menţionăm doar câteva aspecte: un profesor universitar
avea salariu cît un ministru; un prefect de judeţ nu depăşea un confe-
renţiar universitar; un mecanic de locomotivă avea cel mult cît un in-
stitutor; un şef de post avea de aproximativ 8 ori mai puţin decât un
profesor universitar; un colonel avea aproximativ cît un conferenţiar
universitar; un deputat primea circa 20.000 lei pe lună, pe când un
profesor universitar aproape 30.000 lei etc.
 În privinţa populaţiei salariate, trebuie observat că în anul 1930, în
industrie şi transporturi lucrau 920.825 de persoane. Scăzând numărul
ucenicilor, se poate aprecia că existau cel puţin 750.000 de familii care
aveau un salariu în familie, ceea ce însemna – cum am mai subliniat –
un trai decent.
 Nivelul de trai impune şi o raportare a salariilor la preţuri. Dacă luăm
exemplul anului 1934, constatăm că un învăţător, care avea un salariu
de aproximativ 4.000 lei, putea cumpăra: peste 40 kg cafea, sau 80 kg
mezeluri, sau 250 kg carne de vacă etc. În acelaşi timp, ţăranii erau
grav dezavantajaţi. În anul 1938, un bărbat nu putea obţine pentru o zi
de muncă la câmp decât circa 40 de lei. Şi aceasta în condiţiile în care
dinamica puterii de cumpărare a agricultorilor a scăzut de la 100% în
anii 1927-1929 la 56,9% în anul 1933 şi 61,9% în anul 1940.
 Dacă luăm în consideraţie structura populaţiei după mediul de locuire,
structura populaţiei active, repartiţia proprietăţii în agricultură, numă-
rul salariaţilor, raportul salarii/preţuri ş.a., constatăm că: – aproximativ
1/3 din ţărănime (cei cu proprietăţi până la 5 ha) aveau un nivel de trai
foarte scăzut (la limita subzistenţei) şi scăzut; – o jumătate din numărul
familiilor ţărăneşti (incluzând deci şi proprietarii cu 5-10 ha) aveau un
nivel de trai foarte scăzut, scăzut şi decent; – aproximativ 20% din

93
populaţia oraşelor trăia modest sau decent; – un nivel de trai bun şi
foarte bun aveau proprietarii agricoli care deţineau peste 10 ha de pă-
mânt, salariaţii din industrie, transporturi, construcţii etc., bugetarii,
meseriaşii, patronii etc. Adăugând şi celelalte repere – locuinţele, ali-
mentaţia, asistenţa sanitară etc. –, se poate concluziona că aproximativ
o treime din populaţia ţării avea un nivel de trai foarte scăzut şi scăzut.
Două treimi trăiau decent, bine, foarte bine etc.
Trebuie subliniat că populaţia României interbelice avea un nivel
de trai mai ridicat decât în perioada anterioară şi superior la unele ca-
pitole – locuinţele, alimentaţia – unor ţări vecine. Înfăptuirea reformei
agrare – cea mai radicală din această parte a Europei –, procesul de
urbanizare, creşterea semnificativă a numărului de lucrători în indus-
trie, transporturi, construcţii, mărirea personalului bugetar, au determi-
nat creşterea numărului de familii care aveau un nivel de trai peste cel
decent.

94
 Poziţia geopolitică a României (secolele XIX-XXI).
Permanenţă şi schimbare

De la cronicari până în prezent, poziţia geopolitică a spaţiului locuit de

români a fost abordată în variate moduri, cu concluzii asemănătoare, dar şi
contradictorii.
O primă problemă care a suscitat şi suscită dezbateri şi controverse
este cea privind aria geografică în care trebuie inclusă România; se întâl-
nesc diverse formulări: „balcanică”. „sud-estul” sau „estul Europei”, „Eu-
ropa centrală”, „spaţiul carpatic”, „spaţiul carpato-danubiano-pontic” şi al-
tele. Uneori s-a ajuns la situaţii (absurde) ca România să apară în atlase pe
planşe diferite: partea de nord în Europa centrală, iar partea de sud în Pe-
ninsula Balcanică1.
Fireşte, o opţiune sau alta a fost de multe ori influenţată – când n-a fost
vorba de ignoranţă – de factori de natură politică şi mai puţin de natură
geografică. Nu ne propunem să detaliem problema; ar fi nevoie de o cerce-
tare aparte. Oferim, totuşi, câteva puncte de vedere. Astfel, Ion Simionescu
scria în 1937:

„Limita orientală a Europei centrale se socoate cam linia dusă de la vărsarea flu-
viului Niemen în Marea Baltică la gurile Dunării. România se află în cuprinsul aces-
tui ţinut, strâns legată de Carpaţi, şira de munţi care străbate Europa centrală. Prin
adânci linii de fractură, ca şi prin cel mai de seamă fluviu al Europei, România este
despărţită de Peninsula Balcanică, în care adesea, dar pe nedrept, este reprezentată în
atlasele străine (subl.ns., Gh.I.). Ţara noastră nu e legată de Europa centrală numai
prin arhitectura pământului, ori prin condiţiile climaterice, ci şi prin mare parte din
evoluţia ei istorică. Se află însă la limita extremă a Europei centrale, ca şi Polonia, ori
o parte din Germania. Nu poate fi deci lipsită de influenţa climei răsăritene, după

1
Goodess World Atlas, Chicago, 1966, planşele 121 şi 127, apud C.C. Giurescu,
Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977, p. 17.

95
 cum nu a rămas neatinsă de valurile popoarelor mereu agitate, venite din inima Asiei.
În toate privinţele, fizice, biologice şi istorice se află la o răscruce de drumuri”2
(subl.ns., Gh.I.).

Un an mai târziu, N.Al. Rădulescu, concluziona în urma unei analize a

literaturii de specialitate din Europa:

„...putem trage concluzia că majoritatea lucrărilor geografice recente, consideră

România Mare ca un fragment al Europei centrale – părăsind astfel pentru totdeauna
ideea de a plasa ţara noastră în cadrul Peninsulei balcanice. E un drept care ni s-a
refuzat prea mult timp şi privim cu toată recunoştinţa pe cercetătorii apuseni care ni
l-au anunţat”3.

În contextul celui de-la doilea război mondial, atât de nefavorabil

României, Gh. Brătianu afirma:

„Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire,
la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul com-
plex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele
două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit
este că pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex
geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte”4.

După aproape 40 de ani, C.C. Giurescu opina:

„Din punct de vedere geografic, răspunsul la cele două întrebări [...] este limpede:
România aparţine spaţiului carpatic sau carpato-danubian, care şi-a luat numele de la
lanţul Carpaţilor – lanţ mai lung decât cel al Balcanilor –, în timp ce statele de la sud
de Dunăre şi Drava îşi iau numele de la munţii respectivi. Adăugăm că numele Bal-
can (Balkan) vine, după toate probabilităţile, de la turcii osmanlâi ai secolului XVI,
care au dat un nume nou, turcesc, vechiului Hæmus. Aşadar, România face parte,
geografic, din spaţiul carpatic, aşa cum face şi Ungaria, şi Slovacia. [...] România
aparţine, prin urmare spaţiului carpatic sau carpato-danubian, iar nu Peninsulei
Balcanice (subl.ns., Gh.I.). Ea a avut şi are însă legături strânse cu peninsula, legături
politice, economice şi culturale. De aceea şi nordul Dunării şi sudul ei pot fi

2
I. Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti, 1937, p. 17.
3
N.Al. Rădulescu, Poziţia geopolitică a României, I, în Geopolitica, I (ed. Emil I.
Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu), Iaşi, 1994, p. 96.
4
Gh.I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, curs 1941-1942, p. 11-12, apud, Paul Do-
brescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 61.

96
 înglobate într-o unitate mai mare, care este sud-estul european. [...] Sub acest nume
cuprinzător, sud-estul european, urmează a fi înglobat, deci, atât sudul cât şi nordul
Dunării, Peninsula Balcanică şi regiunea carpatică sau carpato-danubiană”5.

În perioada tranziţiei, dezbaterile privind poziţia geopolitică a Româ-

niei, raportarea la Europa sunt, fireşte, marcate de noul context politic in-
tern şi internaţional.
De pe poziţia geografului, Vasile S. Cucu scria în anul 1994:

„Regional, în cadrul fizico-geografic şi geopolitic al Europei, spaţiul României co-

respunde regiunii de tranziţie - atât către răsărit, apus cât şi spre miazăzi, la interfe-
renţa dintre Europa peninsulară şi cea continentală”6.

Preocupat de definirea procesului de integrare europeană, Andrei Mar-

ga subliniază că:

„Geografia şi istoria sunt condiţii indispensabile, dar unificarea europeană fiind un

proces în primă linie instituţional şi cultural, apartenenţa europeană se judecă consi-
derând instituţiile şi cultura. Situarea în geografia şi istoria europeană nu generează
automat o europenitate culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsită şi
în ţări care nu aparţin geografic şi istoric, în sens strict, Europei...”7

Pe o poziţie apropiată se situează şi Octavian Paler:

„... e clar că Europa nu poate să însemne, deocamdată, pentru noi ceea ce înseamnă
pentru un occidental sau ceea ce ar fi putut să însemne, în mod normal, şi în repre-
zentările noastre, dacă n-ar fi existat istoria silnică de după Yalta. Şi e la fel de clar
reintrarea noastră în Europa e o problemă mai complicată decât pare la prima vedere.
Ea depăşeşte cu mult aranjamentele diplomatice”8.

Deosebit de interesantă este şi opinia exprimată de Alina Mungiu

Pippidi:
5
C.C. Giurescu, op. cit., p. 77.
6
Vasile S. Cucu, România – Consideraţii geopolitice (I), în Geopolitica, I, p. 361.
7
Andrei Marga, Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene, Cluj,
1995, apud Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti. 1900-1995, antologie şi
prefaţă de Adrian Marino, Craiova, 1996, p. 24.
8
Octavian Paler, Noi şi Europa, în „România liberă”, 6 martie 1992, apud Revenirea
în Europa..., p. 226.

97
 „La această oră (1995 – n.ns., Gh.I.) putem spune că există trei Europe şi soarta
noastră depinde în care dintre ele vom rămâne. Prima este Europa propriu-zisă, care
nu are nimic de a face cu cea din cărţile de istorie româneşti sau din discursurile de-
magogilor noştri. În Occident, când se spune: şi ce facem cu Europa?, întrebarea se
referă în exclusivitate la statele Uniunii Europene. [...] A doua Europă este ceea ce se
numeşte «Europa centrală». [...] După Geremek (consilier al lui Lech Wałesa), Euro-
pa centrală se poate extinde oricât spre est, poate include la o adică ţările baltice şi
chiar Ucraina, dar nu şi spre sud, oricât de ciudat ar părea. [...] Dincolo de Europa
centrală de succes şi de cea lărgită (plus Slovenia, Balticele), începe cea de-a treia re-
giune a Europei”9.

Al. Duţu acordă importanţă factorului religios:

„Europa nu se împarte geografic, ci după cum şi-a construit existenţa politică: de o

parte o societate permisivă, care îngăduie cetăţeanului iniţiative şi-i impune răspun-
dere; de cealaltă parte o societate a constrângerii care cere cetăţeanului să participe
la «fericirea patriei», a «poporului», a «ţării» şi-i impune ascultare. [...] Pe cât este de
greşit să folosim termeni religioşi pentru realităţi politice, vorbind despre state
ortodoxe cu o politică ortodoxă (şi aceasta după decenii lungi de ateism), pe atâta
este de nefiresc să ignorăm elementul religios în construcţia politică”10.

Într-un studiu intitulat Europele provinciale, Sorin Alexandrescu oferă

o „şansă” şi „marginilor” Europei:

„Noua Europă este una a nesfârşitelor diferenţe, nu a blocurilor închise, omogene

în interior şi opuse unul altuia, precum Vestul, Estul şi Mitteleuropa par a sugera.
În acest context, «culturile provinciale» îşi pot redobândi interesul, demnitatea, şi
chiar dreptul la existenţă. Marginile devin la fel de interesante ca centrele. [...]. Da,
sunt multe aceste Europe ale marginilor – nu ale minorităţilor, deşi ale lor de aseme-
nea – şi ale culturilor provinciale şi regionale, constituind în subteranele marilor cen-
tre culturale viaţa culturală locală adevărată, pulsând în tempoul ei modest, dar tena-
ce, persistând în ciuda istoriei făcute şi mai ales desfăcute, distruse de cei mari, lup-
tându-se să devină ele însele, dar nereuşind niciodată. Europele uitate, neglijate, dis-
preţuite ale Europei. Europele care, odată studiate, ne-ar vindeca de propriile noastre
spaime pentru că le-am regăsi, aceste spaime, la foarte mulţi alţii, şi am înceta să ne
mai identificăm cu ele”11.

9
Alina Mungiu Pippidi, Vom alunga „Fantomele Balcanilor”?, în „România liberă”,
11 mai 1995, apud Revenirea în Europa..., p. 229-231.
10
Al. Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, 1999, p. 52.
11
S. Alexandrescu, Europele provinciale, în „Secolul 20”: Europele din Europa,
nr. 10-12/1999, 1-3/2000, p. 38-39.

98
 Se observă că preocupările şi opiniile privind geopolitica sunt extrem
de variate. În continuare, vom prezenta câteva aspecte semnificative pentru
poziţia României pe parcursul a peste 100 de ani – de la începutul secolului
al XX-lea până în prezent – (teritoriul; vecinii; populaţia; nivelul econo-
mic; obiectivul strategic), grupate pe trei etape: – România la 1914; – Ro-
mânia interbelică; – România la începutul mileniului III. Pe baza acestor
date şi aprecieri propunem o serie de concluzii privind permanenţele şi
schimbările în poziţia geopolitică a României.

România la 1914

Teritoriul
La începutul secolului al XX-lea, România, cu o suprafaţă de 137.903
2
km , ocupa 1,3% din suprafaţa Europei. Deşi un stat mic, România avea o
suprafaţă mai mare decât statele sud-dunărene12: Serbia – 48.382 km2;
Bulgaria – 95.704 km2; Grecia – 64.688 km2.

Vecinii
La vest şi la nord România se învecina cu Imperiul austro-ungar, la est
cu Imperiul ţarist, la sud-vest cu Serbia, iar la sud cu Bulgaria. Începând cu
anul 1878 ţara are ieşire la Marea Neagră.

Populaţia
România era situată, între ţările mici, având o populaţie mai mică decât
Austria (26.150.599 – 1900), Ungaria [cu provinciile subjugate, n.ns. –
Gh.I.] (19.254.559 – 1900), Germania (56.367.178 – 1900), Franţa
(38.961.945 – 1901), Anglia (41.458.721 – 1901) ş.a. Totuşi, pentru poziţia
ţării în sud-estul continentului trebuie menţionat că avea populaţia cu mult
mai mare decât statele sud-dunărene13: Bulgaria (3.733.189 – 1900), Serbia
(2.493.770 – 1900), Grecia (2.430.807 – 1896).

12
Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit
România modernă, Iaşi, 1992, p. 145.
13
L. Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României
de la 1899, Bucureşti, 1944, p. 40.

99
Nivelul economic
Un reper semnificativ priveşte structura populaţiei după ocupaţii.
Aproximativ 80% dintre locuitori lucrau în agricultură, care asigura, de
altfel, un procent asemănător din exportul ţării. Trebuie subliniat, însă, că
după adoptarea Legii de încurajare a industriei din anul 1887 (completată
cu legea din anul 1912) s-au creat condiţii pentru dezvoltarea unei industrii
mecanizate. Legea minelor din anul 1895 a favorizat exploatarea petrolu-
lui, România devenind un important exportator în preajma declanşării
primului război mondial. Totuşi, la 1914 economia României era dominant
agrară, fiind dependentă de importul produselor şi tehnologiilor industriale.

Obiectivul strategic
După cucerirea independenţei de stat, idealul românilor din Regat şi
din provinciile subjugate – crearea unui stat unitar – este afirmat cu tot mai
multă tărie, convingere şi speranţă. Alianţa cu Puterile Centrale, impusă de
conjunctura politică din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a asigu-
rat un climat de securitate necesar consolidării statului, inclusiv prin atra-
gerea de capital străin. Treptat, diplomaţia românească s-a apropiat de An-
tantă, care putea sprijini desăvârşirea unităţii naţional-statale.

*
La 1914, România era considerată o ţară europeană, care redusese mult
din distanţa care o separa faţă de Occident la 1859. Situarea geografică
prezenta deosebită importanţă din punct de vedere strategic: aproximativ
900 km graniţă cu Imperiul ţarist, aproximativ 1.300 graniţă cu Imperiul
austro-ungar, poziţia la Dunăre, deschiderea la mare confereau României
atu-uri importante în timp de pace sau de război. Resursele economice ale
ţării (grâu, lemn, petrol ş.a.), importante pentru propria dezvoltare econo-
mică, pentru comerţul exterior, reprezentând un important potenţial în
eventualitatea unui conflict, contribuiau la asigurarea poziţiei dominante în
sud-estul Europei.
De asemenea, sistemul de comunicaţii şi telecomunicaţii prezenta o
reală valoare strategică. Din aceeaşi perspectivă – eventualitatea unui con-
flict european – trebuie menţionată valoarea armatei, nu numai pentru mă-
rime şi dotare, cât şi pentru prestigiul câştigat în războiul din 1877-1878.

100
 În acelaşi timp, ritmul modernizării ţării a fost sesizat în epocă, unii is-
torici, oameni politici sau ziarişti supranumind România „Belgia Orien-
tului” sau „Japonia europeană”.
Pe de altă parte, stadiul dezvoltării economice situa România în partea
a II-a a „tabloului” european, aflându-se în continuare în sfera de interese
politico-economice a marilor puteri.

România interbelică

Teritoriul
După Marea Unire, România, cu o suprafaţă de 295.049 km2
reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei, ocupând locul 10 între ţările
continentului14. România era mai mică decât Germania (470.714 km2),
Franţa (550.986 km2), Polonia (388.635 km2), dar mai mare decât
Cehoslovacia (140.499 km2), Ungaria (93.061 km2), Bulgaria (103.146
km2), Iugoslavia (249.468 km2), Grecia (130.199 km2)15.
Prin urmare, România Întregită îşi consolida poziţia în sud-estul Euro-
pei, beneficiind de o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte
state, fiind depăşită doar de Polonia şi, evident, de URSS.

Vecinii
România Întregită are vecini noi: la est Rusia sovietică (apoi URSS), la
nord Polonia şi Cehoslovacia, la vest Ungaria, la sud-vest Iugoslavia, la
sud Bulgaria. De asemenea, îşi consolidează poziţia la Marea Neagră, prin
lungirea semnificativă a litoralului, care se întinde din Cadrilater la gurile
Nistrului. Dispariţia Austro-Ungariei, ca şi vecinătatea cu Polonia şi Ceho-
slovacia mărea sentimentul de securitate în această parte a Europei.

Populaţia
Marea Unire de la 1918 a avut ca urmare aproape o dublare a popu-
laţiei: de la 7.771.341 locuitori în 1914 la 14.669.841 locuitori în 191916.

14
Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti, 1937, p. 9.
15
Bréviaire Statistique..., Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 10.
16
Ibidem, p. 9.

101
Astfel, devine o ţară mijlocie, fiind a opta din Europa, după mărimea
populaţiei17.
În anul 193018, cu peste 18.000.000 locuitori, România era întrecută
doar de: URSS (inclusiv teritoriile asiatice) – 160.000.000 locuitori; Ger-
mania – 65.092.000 locuitori; Franţa – 41.610.000 locuitori; Italia –
41.069.000 locuitori; Marea Britanie – 39.952.377 locuitori; Polonia –
31.685.000 locuitori; Spania – 23.563.867 locuitori. Avea populaţia mai
numeroase decât: Ungaria – 8.688.319 locuitori; Iugoslavia – 13.822.505
locuitori; Cehoslovacia – 14.735.711 locuitori; Grecia – 6.398.000 locui-
tori; Bulgaria – 5.776.400 locuitori ş.a.
O problemă importantă este cea a românilor rămaşi după Marea Unire
în alte state19: în Rusia – 249.711; în Iugoslavia – 229.398; în Bulgaria –
60.080; în Ungaria – 23.760; în Cehoslovacia – 13.610; în Albania –
40.000; în Grecia – 19.703.

Nivelul economic
Direcţia principală a procesului de modernizare în perioada interbelică
a fost industrializarea. Legislaţia adoptată de guvernele liberale între anii
1922-1926 şi 1934-1937 a favorizat consolidarea industriei şi capitalului
autohton. În anul 1938, industria contribuia cu peste 30% la crearea venitu-
lui naţional şi asigura aproximativ 80% din produsele necesare consumului
intern. Progrese însemnate au fost înregistrate în transporturi; locomotivele
şi automotoarele româneşti erau competitive pe plan european; la fel,
aviaţia civilă se putea compara cu ale altor ţări europene, care aveau un
nivel superior de dezvoltare economică.
Totuşi, România era în continuare dependentă la importul de maşini
unelte, de produse industriale de înaltă tehnicitate etc. Iar în privinţa pro-
centului populaţiei care lucra în agricultură, era depăşită doar de URSS şi
Bulgaria. De asemenea, în privinţa productivităţii în agricultură, a venitului
naţional/cap de locuitor, România se situa în ultima parte a unui posibil
„clasament” european.

17
Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu, op. cit., p. 9.
18
Bréviaire Statistique..., p. 8.
19
D. Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi,
1980, p. 49.

102
Obiectivul strategic
Este bine ştiut că politica externă a României interbelice a urmărit
menţinerea statu-quo-ului, aplicarea şi apărarea prevederilor tratatelor de
pace semnate la Conferinţa de pace de la Paris. România s-a bazat pe spri-
jinul Franţei şi Angliei, pe alianţele regionale – Mica Înţelegere şi Antanta
–, pe buna vecinătate cu Polonia; de asemenea, a crezut – mai ales prin N.
Titulescu – în rolul Ligii Naţiunilor în apărarea păcii.
*
După 80 de ani de la instituţionalizarea procesului de modernizare – în
timpul domniei lui Al. I. Cuza –, România era o ţară din zona „medie” a
Europei: locul 8 ca populaţie (cu aproximativ 20 milioane locuitori în
1940); locul 10 ca suprafaţă; performanţe economice comparabile cu cele
din ţările dezvoltate. La unele repere însă (venit naţional/cap de locuitor;
productivitate; natalitate şi mortalitate ş.a.), se afla între ţările slab dezvol-
tate ale continentului.
Era considerată – la nivelul cancelariilor dar şi al opiniei publice – ca o
ţară a familiei europene. Al II-lea război mondial a întrerupt un proces,
care în câteva decenii putea să-i îmbunătăţească semnificativ poziţia în
„clasamentul” european.

România la începutul mileniului III

Teritoriul
Suprafaţa României a variat în ultima jumătate de secol cu câteva sute
de km2, ca urmare a unor fenomene naturale (extinderea uscatului la gurile
Dunării, schimbarea cursului Prutului ş.a.). În prezent, are o suprafaţă de
aproximativ 238.000 km2 (238.391 în anul 2002)20, mai mică decât
Ucraina (603.700 km2), dar mai mare decât Moldova (33.700 km2), Unga-
ria (93.030 km2), Iugoslavia (102.173 km2), Bulgaria (110.971 km2). Se
află pe locul 11 în Europa (12, dacă includem şi Rusia). Este cea mai mare
ţară din centrul şi estul Europei, după Polonia (cu o suprafaţă de 312.685
km2)21.
20
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia Statelor Lumii, Bucureşti,
2004, p. 398.
21
Ibidem, p. 543-544.

103
Vecinii
După 1990, ca şi după 1918, ne-am schimbat vecinii. La est şi nord
apar Ucraina şi Moldova, la vest rămâne Ungaria, la sud-vest o „nouă” Iu-
goslavie (compusă doar din Serbia şi Muntenegru), la sud Bulgaria, la sud-
est Marea Neagră. Prin prezenţa armatei ruseşti în Transnistria, şi prin
Marea Neagră, rămânem şi în vecinătatea Rusiei.

Populaţia
Conform recensământului din anul 2002, populaţia României era de
21.698.181 locuitori22. Ocupă locul 8 în Europa (ca şi în anul 1930), după
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Ucraina, Spania, Polonia şi locul
9, dacă includem şi Rusia23.

Nivelul economic
Economia ţării se află în etapa finalizării tranziţiei de la economia so-
cialistă (centralizată şi controlată de stat) la cea capitalistă (de piaţă) şi de
trecere la integrarea – inclusiv economică – în Uniunea Europeană. Aceste
transformări au determinat şi determină o nouă structură a economiei ţării,
a societăţii şi a distribuţiei bogăţiei naţionale.

Obiectivul strategic
În perioada tranziţiei, România a urmărit două mari obiective: aderarea
la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Primul a fost împlinit, al
doilea este în curs de realizare. Noul statut politic, militar şi economic ofe-
ră şansa unui „nou început” pentru naţiunea română.

Permanenţe

Se consideră, în general, că poziţia geopolitică a unui popor este de-

terminată de aceiaşi factori de-a lungul mileniilor. Pe de altă parte, ritmul
accelerat al istoriei din ultimele secole impune noi factori şi noi perspective
în stabilirea poziţiei geopolitice.

22
Sursa: www.recensamant.ro.
23
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, op. cit., p. 544-545.

104
 Pentru istoria românilor în secolul al XX-lea, permanenţa (continui-
tatea) este reprezentată de:
 Spaţiul locuit de români continuă să fie o punte între EST şi VEST.
 Factorii naturali (Munţii Carpaţi, Dunărea, Marea Neagră) îşi menţin
importanţa, chiar dacă din perspective noi. Spre exemplu, Munţii Car-
paţi nu mai au importanţă militară, dar şi-au păstrat-o pe cea econo-
mică, la care se adaugă rolul turistic, ecologic etc.
 Din punct de vedere economic, societatea românească se află într-o
continuă tranziţie, în ultimii 200 de ani, cu scurte etape de aşezare şi
normalitate.
 Tranziţia a fost şi este impusă de încercarea de modernizare, de pre-
luare şi consolidare a modelului occidental, cu dorinţa de a reduce dis-
tanţa care ne desparte de statele din vestul şi centrul Europei. Aceasta
este integrarea europeană, deşi are conţinuturi şi sensuri diferite
pentru fiecare epocă istorică în parte.
 Fiind un stat mic, apoi mijlociu al Europei, situat între imperii sau într-
o zonă de confruntare a marilor „actori” ai relaţiilor internaţionale,
România a căutat mereu soluţii de securitate, care să-i apere fiinţa na-
ţională şi statală, să-i asigure condiţii de dezvoltare normală.
 Ca orice stat din categoria menţionată, cu o economie dependentă de
cea a marilor puteri, România s-a confruntat permanent cu presiunile
externe – ale statelor sau capitalurilor străine – pentru controlul resur-
selor şi a avuţiei naţionale.
 Secolul al XX-lea, dar şi începutul mileniului III arată că istoria Ro-
mâniei a fost şi este influenţată de prezenţa marelui „actor” de la est,
Rusia.

Schimbarea

Între factorii care marchează schimbarea în poziţia geopolitică a Ro-

mâniei după 1990, putem include:
 Noii vecini influenţează semnificativ noul context istoric. La est se
menţine Rusia – chiar dacă nu avem graniţă comună –, la care se adau-
gă Ucraina. Aflată ea însăşi în căutarea identităţii şi a direcţiei de dez-
voltare, este un vecin cu acţiuni şi atitudini imprevizibile. Şi relaţiile cu
Moldova au fost şi sunt sinuoase, de la „podul de flori” la acţiuni

105
 premergătoare ruperii relaţiilor diplomatice. Tot la est, trebuie să ob-
servăm că Turcia reduce semnificativ distanţa geografică – prin rela-
ţiile economice şi cele politice –, iar ţările din Caucaz „vin tot mai
aproape” de Europa şi, implicit, de România. Destrămarea Iugoslaviei
are efecte multiple. Am pierdut un partener economic şi un aliat (mai
mult ipotetic, dar oricum nu un duşman). În acelaşi timp, am revenit la
poziţia dinaintea primului război mondial, când eram cea mai mare ţară
din sud-estul Europei. Nici dispariţia Cehoslovaciei nu ne este favora-
bilă. Se pierde o bună tradiţie de relaţii economice şi politice. Cehia s-a
integrat uşor în Occidentul dezvoltat, dar Slovacia are încă prea multe
probleme de identitate şi adaptare la UE.
 În privinţa populaţiei, trebuie subliniat că, pentru prima oară de la
crearea statului român modern, are loc o scădere semnificativă şi per-
manentă. Între cauze se află: – emigrarea (mult mai amplă decât o arată
datele oficiale); – scăderea natalităţii; – creşterea mortalităţii.
 Din punct de vedere economic, ţara cunoaşte o tranziţie de tip nou, de
la socialism la capitalism, cu efecte multiple şi complexe, inclusiv în
privinţa mentalităţilor populaţiei. De asemenea, economia ţării este
marcată de veniturile aduse de românii care lucrează în străinătate.
 România are un nou loc şi un nou rol. Într-o nouă Europă, la care
aspiră Ucraina, ţările din Caucaz şi Turcia, România este considerată o
ţară din centrul Europei, cu rol în „europenizarea Orientului”. Ca ur-
mare, formula „între Orient şi Occident” trebuie înlocuită cu cea „între
Occident şi Orient”. Specificul poporului român (latini ortodocşi) ne
conferă o mai mare deschidere spre est şi sud-est (decât Poloniei, spre
exemplu), mai multe afinităţi şi punţi.
 Aderarea la NATO a împlinit obiectivul strategic în privinţa securităţii.
Integrarea în UE obligă însă România la o soluţie de echilibru întru
NATO/SUA şi UE/Marea Britanie, Franţa, Germania, problemă nouă
şi dificilă pentru diplomaţia românească.
 Are loc o pierdere treptată, programată şi acceptată a suveranităţii
naţionale, prin aderarea la NATO şi UE.
 Suntem implicaţi în al III-lea (sau al IV-lea, dacă includem şi războiul
rece) război mondial, cel împotriva terorismului.

106
 *
Pornind de la factorii de schimbare, se desprind câteva concluzii:
 Statutul geopolitic al României este într-o continuă tranziţie, fapt de-
terminat de ritmul accelerat al evenimentelor pe plan internaţional.
Doar în ultimii aproape 25 de ani au avut loc: căderea „lagărului
socialist” din Europa, destrămarea URSS, criza iugoslavă, criza
irakiană, 11 septembrie 2001 ş.a.
 Factorii politici din România sunt obligaţi să „gestioneze” situaţiile in-
ternaţionale, pentru a se putea răspunde oricăror provocări, cu soluţii
cât mai favorabile ţării şi cetăţenilor săi.
 În contextul în care Europa este în căutarea şi stabilirea unei noi identi-
tăţi, poate deveni o zonă de echilibru şi putere a marilor magistrale şi
tensiuni planetare, iar România o zonă de echilibru a „noii Europe”:
integrată în Vest şi un factor de acţiune spre Est.
 Integrarea în Uniunea Europeană determină şi impune trei procese
(deosebit de complexe) concomitente şi interdependente: – compatibi-
litatea instituţională, în fond nu doar în formă; – adaptarea la nivelul
concurenţei din ţările dezvoltate; – schimbarea mentalităţilor (de la ţă-
rani, la profesori universitari, de la manageri la lideri politici).
 România se află la un NOU ÎNCEPUT, pe care trebuie să-l finalizeze.

Al doilea Război de 100 de ani (1914-2014).

Implicaţii geopolitice pentru România

Consideraţii generale

După l991, asistăm la o intensificare a dezbaterii asupra globalizării

(mondializării), asupra posibilelor etapizări a ultimelor decenii, din
perspective multiple. Alături de istorici s-au pronunţat politologi, ziarişti,
polticieni şi multi alţii, mai mult sau mai puţin avizaţi...; dar, în mod sigur,
majoritatea având interese variabile, cuantificabile, mai bine sau mai
puţin bine plătite... Astfel, s-a vorbit de un „nou Război Rece”, de

107
revenirea la lumea „bipolară” sau „multi-polară” sau chiar de un „Al
Doilea Război de 100 de ani”...
Între primii autori care au scris despre „noul Război Rece” a fost
Gilbert Achcar24, în anul l999. Am preluat ideea şi, pornind de lucrarea lui
Neagu Djuvara (Razboiul de şaptezeci de ani şi premisele hegemoniei
americane (l914-1991)25, am propus integrarea conceptului de „nou Război
Rece” într-o analiză mai amplă, plecând de la periodizarea unui „Al Doilea
Război de 100 de ani”. Cercetarea ulterioară a regăsit sintagma „Al Doilea
Război de 100 de ani” într-un articol aparţinând jurnalistului american
Barry Casselman26.
În ceea ce ne priveşte, sintagma „Al Doilea Război de 100 de ani” este
un pretext pentru o analiză a momentului actual traversat de Europa şi
România, contextualizând informaţiile şi comparându-le cu fenomene
istorice petrecute în anul 1914. Pornind de aici, ne propunem şi o etapizare
a perioadei 1914-2014.
Argumentul principal al perspectivei pe care o supunem analizei este
că anii 2008-2014 (crizele din Georgia şi Ucraina) marchează întoarcerea
la o „logică a confruntării” specifică anului 1914. De altfel, încă din anii
’90, unii analişti apreciau că Europa ar putea reveni, din punctul de vedere
al disputelor politice, la „modelul perioadei interbelice”.
Anticipând critica istoricilor de profesie, care vor acuza metoda de
cercetare, afirm de la început opţiunea pentru perspectiva politologică,
chiar eseistică, mai generoase în „periplul prin secol” şi pretabile la o
incursiune în perioada actuală27.

24
Gilbert Achcar, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, 2002.
25
Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci de ani şi premisele hegemoniei americane
(l914-1991), Bucureşti, 2010.
26
http://barrycasselman.blogspot.ro/2012/12/the-praire-editor-new-hundre-years.htm,
10. 09. 2014.
27
Vezi: Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în Europa,
Iaşi, 2000; Arnaud Blin, Gérard Chaliand, François Gere (coord.), Puteri şi influenţe.
Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Bucureşti, 2001; Pasacal Boniface, Vers
la Quatriéme Guerre mondiale?, Paris, 2005; Idem (coord.), Atlas des relations
internationals, Paris, 2003; Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia
americană şi imperativele sale strategice, Bucureşti, 2000; R. J. Crampton, Europa
răsăriteană în secolul al XX lea...şi după, Bucureşti, 2002; Martin McCauley, Rusia,
America şi războiul rece. 1949-l991, Iaşi, l999; Herve Macquart, Thémes d’actualité

108
 x

Ca urmare, propunem o serie de observaţii, ipoteze de lucru şi mai ales

întrebări privind cursul politicii internaţionale şi situaţia României de-a
lungul aproape întregului secol XX şi a începutului de secol XXI.
O primă problemă majoră este structura acestei perioade, fundamentală
pentru a înţelege lanţul cauzalităţilor şi pentru a susţine comparaţia.
Propunem următoarea etapizare, preluând în parte segmentele cronologice
deja consacrate, pe care le integrăm însă, logicii războiului de 100 de ani şi
la care adăugăm altele noi:

- Primul Război Mondial (1914-1918);

- „Armistiţiul interbelic” (1918-1939);
- Al Doilea Război Mondial (1939-1945);
- Războiul Rece (1945-1990/1991);
- „Armistiţiul post-Război Rece”(1990/1991-2008/2014)
- Al Doilea Război Rece (2008/2014-?)

Încercăm aşadar, pornind de la segmentele temporale identificate să

surprindem trăsăturile fiecărei etape, dominantele, care vor servi la
înţelegerea lor intrinsecă, dar şi prin raportare la provocarea de a le înţelege
într-un context mai larg, al continuităţilor şi discontinuităţilor.
Analizând Primul Război Mondial (1914-1918) şi mai ales implicaţiile
conflictului pentru România, constatăm că statul român a fost surprins
nepregătit militar şi economic în momentul declanşării conflictului. Ţara a
fost marcată de dispute politice în privinţa alianţei în care avea să intre:
Antanta sau Puterile Centrale; după momentul exprimării opţiunii, în
august 1916, aliaţii Occidentali, dar mai ales Rusia nu şi-au respectat
angajamentele stipulate în Convenţia militară, accentuând starea de izolare
a României şi determinând un efort de război greu de suportat pentru statul
român. Constatăm şi astăzi că Rusia, indiferent de regimul politic parcurs
de-a lungul întregii perioade, nu şi-a schimbat „năravurile”, ceea ce nu

géopoliques, Paris, 2006; Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă ?, Bucureşti, 2005; Maurice
Vaïsse, Les relations internationales depuis 1945, Paris, 2004.

109
poate fi decât un semnal de alarmă pentru România şi un pericol. Căderea
financiară, apoi politică şi teritorială a Imperiului britanic, a avut la rândul
ei efecte şi asupra micilor aliaţi din Europa, inclusiv România. Dificultăţile
provocate de lungimea frontului, de slăbiciunile economice şi militare şi de
aliaţi au fost însă, compensate de diplomaţia abilă a lui Ionel Brătianu,
armata dovedind o capacitate combativă şi de sacrificiu mare, peste
valoarea dotării şi conducerii operative. România a avut apoi şansa istorică
a prăbuşirii celor două imperii vecine: Austro-Ungar şi Rus. După l918,
România şi-a schimbat statutul în Europa: a devenit o ţară aflată la mijlocul
clasamentului european, plasată pe locurile 7-8 ca teritoriu şi populaţie. De
asemenea, a devenit un actor relativ important, oricum mult peste statutul
de până la l914, în relaţiile internaţionale.

În cadrul „armistiţiului” interbelic (l918-1939), România s-a bazat pe

„sistemul” de la Versailles, dar a încercat şi coagularea de alianţe regionale
(Mica Înţelegere, Antanta Balcanică) sau tratate bilaterale (cu Franţa şi
Polonia), toate derivând din strategia păstrării statu-quo-ului. România a
rămas, de altfel, alături de aliaţii occidentali până în vara anului 1940,
când, forţată de contextul cedărilor teritoriale şi de presiunea statelor
revizioniste, a intrat în sfera de influenţă germană. Este o realitate istorică
prea uşor uitată de istoriografie şi de mediile politice occidentale. În
România regimul autoritar se va instaura abia în anul l938, deşi multe ţări
europene experimentaseră acest tip de regim, cu accente chiar totalitare,
mult mai devreme.
Trebuie subliniat şi faptul că România a fost una dintre victimele
slăbirii constante a „taberei” aliate din Primul Razboi Mondial: Statele
Unite ale Americii urmând calea idealismului, a neimplicării în problemele
Europei şi punând accent pe politica internă; Marea Britanie confruntându-
se cu probleme economice şi slăbirea unităţii imperiului; Franţa, mai ales
din cauza disputelor politice şi lipsei de viziune asupra unei strategii
militare. De asemenea, România ca stat slab dezvoltat economic, care se
baza pe exportul de materii prime - produse agricole şi petrol - a fost grav
afectată de criza economică dintre anii l929-1933, care s-a prelungit,
pentru această parte a continentului - până la Al Doilea Război Mondial.
În plan intern s-a făcut prea puţin, după legile de unificare, pentru
consolidarea profundă a Marii Uniri; prea târziu s-a înţeles că trebuie să

110
existe o armată cu dotare modernă. În plan extern s-a supralicitat garanţia
aliaţilor; de dragul principiilor - care mai târziu nu au fost apreciate la justa
însemnătate - România, prin diplomaţia sa, şi-a trecut propriile interese în
plan secund.
Disputele politice interne, duse până la conflicte sângeroase şi
asasinate, au slăbit ţara, a cărei construcţie s-a prăbuşit în vara anului 1940.
O explicaţie, poate marginală, derivă şi din analiza vieţii cotidiene, mai
ales în mediul bucureştean: elita din România a intrat în „jocul recuperativ”
de după Marele Razboi, ceea ce va „adormi” vigilenţa faţă de pericolele ce
se apropiau cu mare viteză de graniţele ţării...

Al Doilea Război Mondial (l939-1945). România s-a dovedit, încă o

dată, o ţară prea mică pentru un „război atât de mare” şi din nou s-a aflat
între două „forţe ale răului”: Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin. La fel
de insuficient pregătită şi dotată militar, România a avut o conducere la
înalt nivel slabă sau neinspirată într-o serie de momente decisive (iunie
l940, august-septembrie 1940, trecerea Nistrului ş.a.). Ca şi în Marele
Război, sacrificiul a peste 800.000 de oameni, dintre care 170.000 pe
frontul de Vest, a salvat o bună parte a teritoriului ţării, iar anularea
Dictatului de la Viena este rezultatul direct al acestei contribuţii.
Spre deosebire de finalul Primului Război Mondial, când Marile Puteri
occidentale au contribuit decisiv la unificarea şi reapariţia pe hartă a
statelor din centrul şi estul Europei, după l945 acest spaţiu a fost cedat
dominaţiei sovietice. În acest context, România pierde Basarabia, nordul
Bucovinei, ţinutul Herţa şi Cadrilaterul.
Izolarea internaţională a României a durat apoi peste l5 ani; abia la
începutul anilor ’6o s-au reluat legăturile politice şi economice cu ţările
occidentale.

Războiul Rece (1945-1990/1991). Perioada cuprinde mai multe etape,

determinate de factori externi şi interni, între care: moartea lui Stalin
(1953); conflictul ideologic - şi nu numai - sovieto-chinez (în prima parte a
deceniului 6); „Declaraţia de Independenţă” (aprilie l964); venirea la
putere a lui Nicolae Ceauşescu (martie l965); criza cehoslovacă (august
l968); vizitele lui Ceauşescu din China şi Coreea de Nord (l971);
cutremurul din 1977 (pentru efectele economice); decizia lui Nicolae

111
Ceauşescu de a plăti datoria externă (începutul deceniului 8); venirea la
putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov (1985).
Din perspectivă geopolitică, România rămâne pentru întreaga perioadă
- cu difereţe majore între diverse etape şi momente în privinţa legăturilor
cu Occidentul - după „cortina de fier” stabilită la finalul celui de-Al Doilea
Război Mondial de puterile aliate vestice şi URSS.
Noul echilibru mondial (dublarea numărului de state independente) a
permis dezvoltarea economică a ţărilor din „lumea a III-a” şi a României.
Rezultatele din industrie (chiar forţate în ultima etapă a perioadei),
agricultură, transporturi, energie, educaţie, sănătate, urbanizare (cu
excesele din ultima etapă) au dus ţara la un alt nivel faţă de perioada
interbelică.
Noul context internaţional, noul statut al ţării, ambiţiile lui Nicolae
Ceauşescu au permis României să joace un rol semnificativ în unele
probleme ridicate de relaţiile internaţionale postbelice: relaţiile chino-
americane, criza din Orientul Apropiat, adoptarea unor rezoluţii la ONU
ş.a.
Această etapă istorică anunţă globalizarea, cu efectele sale pozitive şi
negative.

„Armistiţiul post Război Rece” (1990/1991-2008/2014). Dominanta

externă a perioadei este reintrarea României în „lumea liberă”, principalele
obiective de politică externă fiind integrarea în NATO şi Uniunea
Europeană. Consecinţele atentatelor din 11 septembrie 2001, noua strategie
de apărare a Statelor Unite au favorizat integrarea în NATO a României în
anul 2004. Globalizarea, reaşezarea raporturilor politice şi economice în
lume şi mai ales în spaţiul euro-asiatic au grăbit extinderea UE şi
integrarea României în structura europeană în anul 2007.
România s-a afirmat - prin contribuţia şi jertfele armatei române - ca
un membru activ şi de încredere deplină a NATO. Pe de altă parte, se
afirmă de multe ori - şi pe bună dreptate că România „a câştigat aderarea şi
a ratat (întârziat) integrarea” în UE.
După 2007, România nu a reuşit să contruiască, afirme şi să
urmărească realizarea unei strategii naţionale. Politica românescă a fost
dominată de dispute sterile pentru putere şi îmbogăţire rapidă, pe orice
cale, a unei elite hibride - de la infractori de drept comun, la intelectuali de

112
valoare; politizarea excesivă a dăunat grav tuturor sectoarelor de activitate.
În numele democraţiei, a libertăţii economice şi de exprimare, a luptei
împotriva corupţiei, România a devenit „terenul de joc şi de joacă” a unor
state străine, a unor multinaţionale, a unor „penali” străini şi români.
Penetrarea informativă externă a fost devastatoare după l990 pentru
interesul naţional. Probabil că este necesară schimbarea unei generaţii
pentru intrarea în normalitate.

Al Doilea Război Rece (2008/2014-?). După conflictele din Georgia şi

mai recent Ucraina, tot mai mulţi „observatori” (istorici, ziarişti, analişti de
politică externă ş.a.) acceptă caracterizarea actualei etape ca o întoarcere la
„logica Războiului Rece”. Într-o lume multipolară avem numeroase
conflicte, cu armate în uniformă, cu armate în uniforme fără însemne, cu
mercenari pe criterii ideologice sau religioase etc. România, alături de alte
ţări din Estul Europei, este victima agresiunii Rusiei lui Putin, a reacţiei
slabe şi neunitare a UE şi NATO, a jocului multiplu făcut de Germania, a
lipsei de viziune strategică a SUA sau poate a lipsei de interes pentru
această parte a lumii, în comparaţie cu zona Pacificului. Se dovedeşte,
astfel, înca o dată, că România, neavând un proiect naţional, asumat de
toata elita politică şi eventual de către cetăţeni, nu are o reacţie clară,
coerentă, credibilă, unanim asumată în faţa provocărilor noii situaţii
geopolitice din această parte a lumii.

Observaţii generale
Pornind de la succinta analiză a dominantelor interne şi internaţionale
ale ultimului secol, propunem un set de interogaţii care vor deschide
probleme sau unghiuri de analiză, în perspectiva temei asumate:
În anul 1914 se declanşează un război mondial, care în diferite forme
continuă şi astăzi28?
Reîntoarcerea în anii 2008/2014 la „logica confruntării” din anul 1914
justifică această apreciere?
Putem considera că anul 1991 deschide un „armistiţiu” post Război
Rece?

28
http://barrycasselman.blogspot.ro/2012/12/the-praire-editor-new-hundre-years.htm,
10. 09. 2014.

113
 Dacă acceptăm expresia „Noua Rusie”, putem vorbi şi de un „Nou
Război Rece”, din care lipseşte componenta ideologică29?
Politica Occidentului în criza iugoslavă30 a lăsat „goluri” în „manualul
de diplomaţie” speculate de Rusia după 2008?
Atentatele din septembrie 2001, solidaritatea SUA-Rusia în faţa
terorismului au amânat doar noua confruntare?
Cine este în ofensivă: Occidentul, Rusia sau ambele ?
În ce măsură nivelul încrederii indică stadiul relaţiilor dintre cele două
„tabere” şi, mai ales, între SUA şi Rusia?
Unde stabilim noul „zid al Berlinului”: pe Prut? pe Nistru? pe Nipru?
pe Don?
Dezinteresul SUA după 2008 faţă de Estul Europei (în favoarea
Pacificului) a grăbit radicalizarea poziţiei Rusiei?
Ce rol revine crizei economice în reaşezarea raporturilor de forţă pe
plan european şi mondial?
Summit-ul NATO de la Bucureşti (2008) a fost ultima „picătură” în
acutizarea confruntării sau doar un pretext31?
Criza actuală a fost declanşată şi de „diferenţe culturale”: acordurile de
asociere la Uniunea Europeană ale Moldovei şi Ucrainei au fost văzute de
Occident ca având un sens „tehnic”, iar Moscova le-a dat un profund sens
politic?
La logica confruntării specifică secolelor XIX-XX, reînviată de Rusia,
trebuie răspuns cu aceeaşi logică, cu o logică actuală sau cu una
combinată?
Trebuie să fim îngrijoraţi şi de opinia lui Andrei Pleşu privind
capacitatea şi responsabilitatea liderilor lumii actuale de a decide asupra
relaţiilor internaţionale ? („Am mai spus-o: având de-a face, de-a lungul a
doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi
se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă rareori anvergura reală a
acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că,

29
Gilbert Achcar, op.cit.
30
Vezi: Dr. Nicolae Niţu, Iulian Niţu, Destrămarea Jugoslaviei, Bucureşti, 2006;
Doina Mureşan, Securitate şi insecuritate în Balcanii de Vest: criza interetnică din noua
federaţie iugoslavă, Bucureşti, 2008.
31
Vezi: Iulian Chifu, Monica Oproiu, Războiul ruso-georgian. Reacţiile decidenţilor
în timpul crizei, Bucureşti, 2009.

114
de vreme ce, cu „administratorii” ei de-acum, lumea pare totuşi să
funcţioneze, meritul e al Providenţei...”32)
Pot fi războaie fără pierderi umane? În afară de profesionişti mai găsim
soldaţi să-şi dea viaţa pentru principii şi drepturi naţionale?
În ce măsură interferenţele economice, multinaţionalele, importanţa
resurselor oferite de Rusia vor influenţa deciziile politico-diplomatice?
Există o înţelegere de câţiva ani între Rusia şi Germania privind
graniţa de est a Uniunii Europene?
Ce rol va reveni în această parte a Europei Ungariei, sprijinită de
Moscova, tolerată de Bruxelles, încurajată de diaspora şi unele forţe de
dreapta din Uniunea Europeană?
Actuala criză va conduce la consolidarea Uniunii Europene şi a NATO
sau doar a NATO?
De la „coexistenţa paşnică”, specifică primului Război Rece, se va
trece la „co-evoluţia paşnică”, prin evitarea conflictelor şi potenţarea
reciprocă a resurselor de dezvoltare?
Acţiunea Rusiei urmăreşte, de fapt, o cât mai bună poziţionare în
viitoarele negocieri cu Uniunea Europeană şi SUA? În acest sens s-ar
explica sprijinirea federalizării Georgiei, Moldovei, Ucrainei?
Recenta Uniune Euro-Asiatică marchează un avantaj pentru Rusia?
Rusia are nevoie de această criză pentru a se redefini intern şi
internaţional?
Referendumul din Scoţia a închis sau a deschis o nouă-veche problemă
a Europei? Concesiile soluţionează crizele sau le adâncesc şi propagă?
Intrăm în post-democraţie şi nu ne dăm noi seama?

Observaţii privind România

Experienţa istorică din ultimul secol arată că în momentele de

cumpănă România a fost surprinsă nepregătită sau slab pregătită33. În
ultimul sfert de secol, deşi ţara a aderat la NATO şi UE, diplomaţia noastră
a dat dovadă de slăbiciune, incoerenţă, lipsă de atitudine şi susţinere

32
Andrei Pleşu, Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Bucureşti,
2013, pp. 443 şi urm.
33
Vezi şi: Mihail E. Ionescu, România Orientală -160 de ani (1848-2009),
Bucureşti, 2009.

115
unitară din partea forţelor politice. O comparaţie cu Ungaria, Polonia,
Bulgaria este suficientă34.
Poate ar trebui ca forţele politice şi noi toţi să ne întrebăm: de ce
Germania de est s-a adaptat destul de repede la noul sistem economic?
Cehoslovacia nu şi-a distrus industria? Ungaria nu şi-a distrus agricultura?
Polonia nu a avut criza economică? Bulgaria ne întrece net la turism?
Fostele republici iugoslave reuşesc - după un război devastator - să aibă
performanţe in sport? şi toate au autostrăzi şi drumuri mai bune decât ale
noastre!
În prezent, România are nevoie imperios de „un nou proiect
naţional”.Trebuie conştientizat că suntem ţara cea mai mare din sud-estul
Europei şi că problema graniţelor sale nu va mai fi niciodată negociată.
Conferinţele şi tratatele internaţionale, ca şi sacrificiile a peste 1.500.000
de români in cele două războaie mondiale ar trebui să o apere de orice
ameninţare.
Este necesară solidarizarea tuturor partidelor politice, a societăţii
civile, a opiniei publice în privinţa intereselor naţionale. România trebuie
să fructifice situarea într-un spaţiu de interferenţă între Est şi Vest, între
Nord şi Sud, putând deveni un model pentru estul şi sud-estul Europei.
Spre exemplu, un model poate fi modul în care s-a instituţionalizat raportul
majoritari-minoritari.
România poate avea un rol important în politica UE şi NATO în
privinţa Estului - unde evenimentele sunt în plină desfăşurare -, mai ales că
în ultima perioadă doar Polonia şi România îşi respectă angajamentele
luate la intrarea în NATO şi UE.
Diplomaţia românească ar trebui să fie mai activă şi mai atentă la
diversele „axe” afirmate public sau mai puţin vizibile: Moscova-
Washington, Moscova-Berlin, Moscova-Budapesta, Moscova-Beijing,
Moscova-Sofia, Moscova-Belgrad şi altele.
De asemenea, o atenţie sporită trebuie şi în relaţia cu Chişinăul, care
chiar în perioadele cu declaraţii pro-europene şi pro-româneşti a manifestat
ezitări pe „drumul” de la Est la Vest.
România trebuie să fie mai sensibilă decât alte ţări la evenimentele
recente, pentru că: suntem vecini ai Rusiei de 300 de ani, suntem „păţiţi”

34
Andrei Pleşu, op.cit., pp.44 şi urm.

116
(13 invazii) şi am avut mereu vecini doritori să speculeze o astfel de
conjunctură.
NATO nu ne poate apăra de „războiul” neconvenţional sau cel
psihologic: manipularea (pe diferite căi şi cu variate mijloace) unor forţe
politice, a ONG-urilor, a media, a opiniei publice etc.
România trebuie să evalueze cu prudenţă atitudinea Occidentului, care
are poziţii diferite - nu doar de nuanţă – în raport cu actuala criză, inclusiv
la nivelul ţărilor (poate şi ca rezultat, în afara intereselor economice, a
factorilor enumeraţi mai sus).
Opţiunea pro-americană trebuie afirmată răspicat, consecvent şi
respectată după „manierele” occidentale, nu cele balcanice.

117
 Bibliografie

AGRIGOROAIEI, I., România interbelică, Iaşi, 2001;

BĂRBULESCU, M. ş.a, Istoria României, Bucureşti,1998;

CONSTANTINIU, F., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997;

GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre,

Bucureşti, 1992;

HITCHINS, K., România. 1866-1947, Bucureşti, 1996;

IACOB, Gh., Modernizare – Europenism. România de la Cuza-Vodă la

Carol al II-lea, I, Iaşi, 1995;

IACOB, Gh., Modernizarea României (1859-1939). Legislaţie şi strategie,

Iaşi, 2012;

IACOB, Gh., România în epoca modernizării (1859-1939). Towards a

modern România, Iaşi, 2013;

Istoria României, vol. VIII (coord.: I. Scurtu), Academia Română, Bucu-

reşti, 2003;

Istoria României. Compendiu (coord.: I.A. Pop, I. Bolovan), Cluj-Napoca,

2004;

SCURTU, I., BUZATU, Gh., Istoria Românilor în secolul XX, Bucureşti, 2002.

118