Statul român modern : de la proiect politic la realizarea

României Mari
(secolele XVIII-XX )
Proiectul politic de formare a statului modern român a inceput sa se
contureze in secolul al XVIII-lea, devenind o realitate odata cu unirea din 1859,
Procesul de naștere a statului român a cunoscut mai multe etape. Primele
proiecte de formare a statului modern roman au fost lansate in sec al XVIII-lea
având drept obiective reorganizarea administrativa a tarii, refacerea sistemului
fiscal national si eficient, dezvoltarea învățământului, sustinerea meșteșugurilor
și a manufacturilor.

După unii istorici, epoca modernă începe la jumătatea secolului al

XVIII-lea, când încep să fie aplicate noi reguli juridice, cel puţin în privinţa
statutului juridic al ţărănimii, majoritatea covârşitoare a populaţiei, şi de când
Principatele intră tot mai serios în atenţia cancelariilor europene, pe fondul
„crizei orientale”. Tot în aceeaşi perioadă se observă creşterea preocupărilor
privind statul modern, a proiectelor de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi
a societăţii, în paralel cu acele proiecte care vizau schimbarea pozitivă a
statutului politico-juridic internaţional.

Dacă în perioada domniilor fanariote (1711/16 - 1821) au fost prea

puţine ocazii favorabile pentru ca reprezentanţii „partidei naţionale” să-şi poată
pună în practică măcar parţial proiectele privind statul modern, după mişcarea
lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi după revenirea la domniile pământene
(1822), mişcarea politică naţională va cunoaşte un nou avânt. Secolul al XIX-lea
este cel în care se va înfăptui statul român modern, prin acţiunea dârză, tenace şi
curajoasă a mai multor generaţii strălucite de oameni politici români, care s-au
ridicat la înălţimea momentului istoric pe care-l trăiau. Pentru a exemplifica
realizarea acestui important proces istoric, este de ajuns să amintesc lupta
generaţiei unioniste (1849 – 1859), care a reuşit în contextul favorabil creat de
înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) să facă din ideea „statului-
tampon” între Rusia şi Imperiul Otoman, din unirea Principatelor, i problemă
Europeană, poate cea mai importantă problemă a relaţiilor europene din anul
1857, cel puţin. Este meritul generaţiei paşoptiste că a ştiut să profite de
neînţelegerile dintre Marile Puteri şi să realizeze statul român modern, prin
„Unirea cea mică” de la 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn
atât în Moldova (5 ianuarie 1859) cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie 1859).

A urmat opera de reforme dusă de Cuza pentru punerea pe baze moderne

a statului, aducerea prinţului străin şi adoptarea Constituţiei din 1866, precum şi
foarte importantul moment al obţinerii independenţei de stat a României, prin
participarea la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Astfel, după secole de
aşteptare, spaţiul românesc, cel puţin în Moldova şi Ţara Românească, îşi
recăpăta neatârnarea şi prestigiul deţinut odată pe vremea marilor voievozi din
Evul Mediu. Schimbarea de statut politico-juridic internaţional a întărit tuturor
românilor speranţa că, odată, se va putea ajunge la unirea tuturor românilor într-
un singur stat.

O dată independența recunoscută de marile puteri, pentru a câștiga

prestigiu international, România a fost proclamata regat la 14 martie 1881. Noul
statut international trebuia consolidat . În 1883 România a semnat in secret
aderarea la Tripla Alianță, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria si
Italia, un document in esență defensiv. Această opțiune a politicii externe a
României poate fi explicata prin nevoia unei securități pe plan internațional, intr-
o perioadă când România se află in relații tensionate cu Rusia.

La inceputul secolului XX au crescut neintelegerile si tensiunile dintre cele

doua blocuri politico-militare: Tripla Alianță și Antanta. La inceputul secolului
XX, aliatii României au cerut intrarea țării noastre in razboi. Consiliul de
Coroană din 3 august 1914 de la Sinaia, la care au participat regele Carol,
reprezentanti ai Guvernului si oameni politici, au decis pe buna dreptate
neutralitatea României. Dupa mai multe discutii cu ambele parti implicate in
razboi, România a ales in vara anului 1916 sa intre in conflict de partea
Antantei. Au fost semnate o conventie militara si una politica prin care Antanta
va recunoaste unirea Romaniei cu Transilvania, Banat si Bucovina, Romania
urma sa fie admisa ca membra cu drepturi egale la viitoarea conferinta de pace,
iar Antanta acorda ajutor militar României.

Astfel, România declară război Austro-Ungariei la 14 august 1916, iar

armata româna înaintează pe mai multe directii in Transilvania.

După aceste victorii românesti, Rusia iese din război, ceea ce forțeaza
România sa incheie pacea separata de la Buftea la 24 aprilie 1918 prin care era
prevăzut faptul ca Dobrogea era ocupata de Bulgaria, Austro-Ungaria se
extindea pe teritoriul Romaniei, iar Germania avea drept de monopol asupra
petrolului, lemnului si a cerealelor. Pe finalul razboiului si al infrângerii
Puterilor Centrale, actul păcii va fi declarat nul si neavenit de catre România,
care va reveni in randul puterilor aliate.

Această speranţă a trebuit să mai aştepte câteva decenii, până când s-a ivit
un moment favorabil şi anume izbucnirea primului război mondial (1914-1918).
Acesta a facilitat acţiunile românilor în lupta pentru înfăptuirea unirii. O primă
şi foarte importantă acţiune a fost implicarea directă în război din 1916, ştiute
fiind sacrificiile uriaşe făcute de către populaţie şi de statul român pentru a putea
lupta şi rezista în 1916-1917; alte acţiuni au fost cele ale românilor din
Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se organiza, propune, dezbate şi hotărî
unirea cu România în 1918. Prin urmare, acţiunea concretă a populaţiei
româneşti din afara statului naţional a fost încununarea unui şir întreg de eforturi
în direcţia împlinirii dezideratului naţional, consfinţit de evenimentul de la 1
decembrie 1918 de la Alba Iulia, când cei 1228 de delegaţi aleşi şi peste 100.000
de oameni au hotărât Unirea cu România. Consecinţa acestui fapt a fost
realizarea României Mari, urmată apoi de obţinerea recunoaşterii internaţionale.

Realizarea României Mari a avut loc in 1918, prin Marea Unire ce a alipit
statului român Basarabia, Bucovina si Transilvania. A fost favorizata de un
cadru extern(victoriile Antantei,disparitia Imperiului Rus si celui Austro-ungar)
si a fost rezultatul hotararilor luate de organelelocale de conducerea din
Basarabia (Sfatul Țării-27 martie 1918), din Bucovina (Congresul General
Bucovinei-28 noiembrie 1918) și de adunarea reprezentativă a locuitorilor din
Transilvania (Marea Adunare de la Alba-Iulia-1 decembrie 1918).

Modificarea granițelor statului român a fost recunoscută prin tratatele de

pace semnate la sfârsitul primului război mondial si a fost legitimata prin
adoptarea unei noi legi fundamentale in 1923.

Evoluția statului modern român a urmat calea firească de la memoriile

boierești din secolul XVIII și începutul secolului al XIX-lea, la prima unire a
Principatelor, obținerea independenței de stat si apoi, după participarea la Primul
Război Mondial, realizarea reîntregirii naționale, un deziderat de veacuri al
românilor. Aceste câștiguri, chiar dacă nu sau obținut fără eforturi si sacrificii au
demonstrat importanța acestor idealuri pentru români si capacitatea României de
a se afirma ca un stat modern si suveran în Europa în secolul XX.