NICU GOGA

GENEZA, EVOLUŢIA
ŞI
SFÂRŞITUL UNIVERSULUI

Lucrare Ştiinţifică

CRAIOVA
2009
Referent: Prof. univ.dr. Radu Constantinescu
Decan Faculatea de Fizică, Universitatea din Craiova

Editura SCORILO
ISBN 978-98731-21-5

2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Prezenta lucrare vine în sprijinul tuturor celor interesaţi, în special

al tinerilor de vârstă şcolară , printr-o abordare unitară , elementară , a
astrofizicii.
Lucrarea îşi propune prin conţinutul său să-i iniţieze pe tineri,să-i
familiarizeze cu conceptele de bază din astrofizică şi cosmologie , pentru
a le da posibilitatea să-şi dezvolte abilităţi şi deprinderi , să-şi însuşească
criterii valorice necesare înţelegerii , studierii sau cercetării ori pentru
a-şi putea răspunde la întrebări despre Univers.
Lucrarea prezintă câteva procese astrofizice de bază cum ar fi :
naşterea , evoluţia şi moartea stelelor deoarece sunt utile în înţelegerea
fenomenelor astronomice . În capitolul dedicat ,,Căii Lactee – Galaxia
Noastră”, autorul a sintetizat datele cunoscute , pentru a crea un tablou
unitar.
Lucrarea abordează în câteva capitole:,,Sisteme stelare” şi ,,
Galaxii ″ noţiuni despre structura Universului iar în capitolul ,,Universul″
probleme cosmologice legate de : geneza , evoluţia şi sfârşitul Universului.
Această lucrare reprezintă rodul muncii autorului de a realiza un
material compatibil cu datele observaţionale recente dar şi cu o
prezentare accesibilă celor doritori să-şi însuşească şi îmbunătăţească
cunoştinţele în acest domeniu .
Sincere mulţumiri tuturor celor care prin sugestii sau critici
constructive au ajutat autorul să elaboreze această lucrare .
AUTORUL
 În contextul actual al restructurării învăţământului obligatoriu, precum şi al
unei manifeste lipse de interes din partea tinerei generaţii pentru studiul
disciplinelor din aria curiculară Ştiinţe, se impune o intensificare a activităţilor de
promovare a diferitelor discipline ştiinţifice. Dintre aceste discipline Astronomia
ocupă un rol prioritar, având în vedere că ea intermediază tinerilor posibilitatea de a
învăţa despre lumea în care trăiesc, de a afla tainele şi legile care guvernează
Universul. În plus, anul 2009 a căpătat o co-notaţie specială prin declararea lui de
către UNESCO drept „Anul Internaţional al Astronomiei”.
Încadrată în acest context, apariţia lucrării Geneza, evoluţia şi sfârşitul
Universului reprezintă un adevărat eveniment editorial, cu atât mai mult cu cât ea este
scrisă de un pasionat iubitor al constelaţiilor stelare, de un dedicat promotor al
educaţiei astronomice la nivelul şcolilor gimnaziale şi liceale din Romania. Domnul
profesor Nicu Goga este, întradevăr, un competent cunoscător şi educator în
domeniul Astronomiei, o persoană care a valorificat foarte bine formaţia iniţială de
fizician pentru a studia legile care descriu mişcarea aştrilor cereşti şi pentru a
interpreta evoluţia Universului din perspectiva ultimelor teorii promovate de această
ştiinţă.

Prof. univ.dr. Radu Constantinescu

Decan Faculatea de Fizică
Universitatea din Craiova
 INTRODUCERE

Astrofizica reprezintă acel capitol al astronomiei care studiază fizica aştrilor .

Astrofizica analizează energia pe care o radiază un astru . Această energie depinde de
compoziţia chimică a materiei şi de condiţiile fizice ale astrului respectiv .
Fizicianul german Gustav Kirchhoff a descoperit în anul 1861 că un corp emite
o anumită radiaţie (spectru) atunci când este supus sub acţiunea unei descărcări
electrice . Aceste spectre sunt specifice fiecărui corp şi reprezintă chiar un „cod de
identificare“ al elementului respectiv .
Din această cauză dacă energia primită de la un astru este suficientă atunci cu
ajutorul unui spectroscop se poate studia fiecare radiaţie în parte .
Această metodă de cercetare este numită spectroscopie . Prin metoda
spectroscopică în anul 1868 s-a descoperit în spectrul Soarelui un element nou ,
necunoscut până atunci pe Pământ , care a fost numit heliu . Ulterior heliul s-a găsit
şi în componenţa substanţelor terestre .
Dacă energia primită de la un astru este prea mică atunci se poate studia
radiaţia globală , adică se foloseşte metoda fotometrică ce constă în fotografierea
astrului respectiv şi apoi se analizează imaginea obţinută .
În cazul stelelor foarte îndepărtate energia primită de la ele nu este suficientă
pentru a da un spectru dar cu ajutorul fotometrului putem determina unele
caracteristici ale stelei ( luminozitatea , temperatura , culoarea , dimensiunile ei , etc.)
. Desigur că informaţiile furnizate prin metoda fotometrică sunt mult mai modeste
decât cele furnizate de prin metoda spectroscopică , dar sunt singurele pe care le
avem la dispoziţie .
S-a ajuns astfel la o concluzie importantă şi anume aceea că toate corpurile
cereşti sunt formate din aceleaşi elemente care se găsesc în sistemul periodic al
elementelor chimice , cu alte cuvinte materia din Univers este unică .
Activităţile economice moderne se bazează pe radiocomunicaţii , iar acestea
pot fi perturbate de furtunile solare . Luarea deciziei între a investi în telescoape
terestre şi a investi în telescoape spaţiale în viitor pentru studiu este o problemă
complexă. Progresele în domeniul opticii adaptive au extins rezoluţia telescoapelor
terestre până la limita care le permite să realizeze imagini în infraroşu ale unor
obiecte slab luminoase. Utilitatea opticii adaptive în raport cu observaţiile Hubble
depind puternic de detaliile particulare ale fiecărui subiect de cercetare în parte.
Domeniul de lungimi de undă în care corecţiile optice adaptive de înaltă calitate este
însă limitat , mai ales în culori optice.
Telescopul Hubble păstrează abilitatea unică de a realiza imagini de mare
rezoluţie în câmp larg de frecvenţe. Pe de altă parte, tehnologiile optice terestre
puteau furniza imagini ale obiectelor luminoase la o rezoluţie superioară celor pe care
le poate obţine Hubble, chiar şi înainte de lansarea lui. A fost întotdeauna important
pentru telescopul spaţial să obţină imagini mai clare ale Universului cu toate că a
necesitat costuri de construcţie şi de operare ridicate . După primii ani, cei mai
dificili, în care oglinda defectă a ştirbit reputaţia lui Hubble în ochii publicului, prima
misiune de întreţinere a permis reabilitarea acestuia datorită numeroaselor imagini
remarcabile produse de sistemul optic corectat.
Astronomia spaţială a adus Universul mult mai aproape de noi ,iar observaţiile
făcute cu ajutorul telescoapelor spaţiale au făcut să vedem Universul până în
momentul apariţiei sale.
7
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI DE ASTROFIZICĂ

1.1.STELELE.GENERALITĂŢI

O stea este percepută ca fiind o sferă masivă de gaz incandescent , având forma
şi mărimea aproximativ constantă . Stabilitatea unei stele depinde de echilibrul care
există între forţa de gravitaţie , cu care sunt atrase straturile exterioare de gaz spre
centrul stelei şi forţa exercitată de presiunea internă a stelei care se opune , conform
principiului acţiunilor reciproce . Dacă acest echilibru se ,,rupe” atunci steaua , fie se
dilată , dacă forţa exercitată de presiunea internă este mai mare decât forţa
gravitaţională , fie se contractă , dacă forţa gravitaţională este mai mare .
Multe stele se pot vedea ca puncte strălucitoare pe cerul nopţii. Ele tremură sau
clipesc, aceasta însă numai aparent, datorită efectului atmosferei terestre. Cea mai
cunoscută stea este desigur Soarele. El este o excepţie notabilă, fiind singura stea
suficient de aproape de Terra pentru a fi vizibilă ca un disc, şi nu ca un punct.Masa
totală a unei stele este o caracteristică importantă, care decide asupra evoluţiei şi
sorţii ei finale.
Stelele sunt compuse din plasmă, compoziţia lor fiind formată în mare parte
din nuclee de hidrogen şi heliu. În plasma stelară se găsesc de asemenea şi cantităţi
mici de oxigen, carbon, neon şi azot. Stelele emană şi elemente în formă gazoasă, iar
pe parcursul evoluţiei lor şi din cauza fuziunilor atomice permanente apar în cosmos
şi cantităţi mici de elemente mai grele şi chiar metale.Stelele sunt de culori diferite,
de la roşu intens cu toate nuanţele de portocaliu şi galben până la albastru şi alb -
aceasta depinzând direct de temperatura lor. Cele mai reci stele au culoarea roşie, iar
cele mai fierbinţi au culoare albastră, temperatura lor la suprafaţă depăşind uneori
chiar 30.000 °C, în timp ce temperatura de suprafaţă a Soarelui nostru este de
"numai" 6.000 °C.
În interiorul stelelor care produc lumină au loc diverse tipuri de fuziuni
termonucleare, acestea fiind procese prin care nucleele de atomi din plasmă se
contopesc unii cu alţii pentru a forma nuclee de elemente mai grele, eliberând energie
sub formă de unde radio, lumină, căldură, Röntgen ş.a. Cea mai comună fuziune
nucleară stelară constă în combinarea a patru atomi de hidrogen cu un atom de heliu,
însoţită de eliberare de energie sub formă de căldură şi lumină. Spre deosebire de
stele, care au prin acest fapt lumină proprie, planetele din univers nu produc lumină
proprie, ci doar reflectă lumina stelară care le luminează. Din această cauză planetele
sunt mult mai întunecate şi ca atare extrem de greu de descoperit. De aceea, pe lângă
planetele sistemului nostru solar, care în mod excepţional sunt uşor de văzut (datorită
apropierii lor), până în decembrie 2006, nu se descoperiseră decât circa 200 de alte
planete.
Există şi sisteme stelare mai complexe, compuse din 2 sau chiar mai multe
stele apropiate, care în general se învârtesc unele în jurul celorlalte, având orbite
stabile, datorate interdependenţei lor gravitaţionale. În cazul când stelele sistemului
stelar sunt foarte apropiate, forţele de gravitaţie dintre ele pot fi hotărâtoare cu privire
la evoluţia lor.

8
 Singura parte vizibilă a unei stele este atmosfera. De exemplu, atmosfera
soarelui are înălţimea de 320 de km şi diametrul de 1.392.000 de km. Chiar atunci
când atmosfera este relativ mică în comparaţie cu dimensiunea stelei, astronomii pot
aduna de la ea informaţii importante despre stea.
Lumina emisă de o stea are mai multe proprietăţi:
♦magnitudinea este cea cu care astronomii măsoară strălucirea unei stele;
♦luminozitatea reprezintă intensitatea totală a luminii pe care steaua o emite.
Astronomii se folosesc de luminozitate pentru a clasifica spectrul din care face
parte steaua; ea mai oferă date şi despre temperatura şi compoziţia chimică a stelei.
În 1920, cercetătorii au măsurat diametrul unghiular al câtorva stele gigant şi
supergigant, cu un instrument numit Interferometru stelar Michelson. Acest
diametru unghiular reprezintă diametrul măsurat în grade şi minute de arc; în raport
cu distanţa până la stea s-a calculat apoi şi diametrul linear al stelei. Arcturus, a patra
stea ca strălucire pe cer, are un diametru solar de 23, cu alte cuvinte de 23 de ori mai
mare decât diametrul Soarelui nostru (diametrul acestuia este de 1,39 x 106 km).
Betelgeuse, stea în constelaţia Orion, are un diametru solar de 1.000 de ori mai mare
decât diametrul Soarelui nostru.

Figura 1.1. Betelgeuse.Credit:NASA.

Forţa gravitaţională a unei stele depinde de masa acesteia şi de distribuţia

materiei pe care o conţine. Astronomii pot calcula masa stelelor binare măsurând
distanţa dintre ele precum şi durata revoluţiei lor; orbitele stelelor binare depind de
atracţia gravitaţională a acestora, iar atracţia depinde de masa lor şi de distanţă.
Relaţia masă-luminozitate ne arată cât de masivă este steaua. De aici,
astronomii calculează mărimea miezului stelei şi cantitatea de material expulzat ca
urmare a reacţiilor de fuziune. Cu cât masa stelei este mai mare, cu atât cantitatea de
materie transformată în energie este şi ea mai mare. Piticele albe şi-au consumat deja
cea mai mare parte a combustibilului avut, şi conform diagramei sunt mai mici.
Din cauza distanţelor enorme, mişcarea stelelor nu se poate constata direct, cu
ochiul liber sau telescoape, dar de fapt ele se pot deplasa cu viteze chiar foarte mari,
relativ la poziţia Pământului. Astronomii pot calcula viteza cu care acestea se
deplasează prin studierea spectrului lor.
Studiind stelele din apropierea sistemului nostru solar, astronomii au ajuns la
concluzia ca acestea se deplasează pe orbite nedeterminate cu viteza de aproximativ
24 km/sec. Soarele se deplasează cu 26 km/sec în direcţia constelaţiei Hercule, de
lângă steaua Vega.
9
 Dacă urmărim o stea suficient de apropiată de Pământ la un interval de şase luni,
adică în două perioade când Pământul se află în poziţii opuse pe orbită, nu o vedem pe cer
exact în acelaşi loc. Cunoscând diametrul orbitei terestre (300 de milioane de kilometri),
putem calcula unghiul sub care steaua pare că s-a deplasat pe cer. Distanţa stelei faţă de
Pământ se obţine pornind de la valoarea jumătăţii acestui unghi. Această metodă se
numeşte Paralaxă, dar nu poate fi aplicată decât în cazul celor mai apropiate stele. Pentru
celelalte stele, unghiurile de măsurare sunt prea mici.
Distanţa care le separă de Pământ nu poate fi evaluată decât prin metode indirecte.
Stelele, chiar şi cele mai apropiate, se află atât de departe, încât distanţa lor este greu de
exprimat în kilometri. Se preferă folosirea unei unităţi mult mai mari: anul lumină). Acesta
este distanţa parcursă de lumină într-un an, în vid. Lumina se propagă cu cea mai mare
viteză posibilă: ea parcurge în vid aproximativ 300.000 de kilometri pe secundă. Steaua
cea mai apropiată de noi se află la o distanţă de peste 4,22 ani-lumină, adică aproximativ
40 de mii de miliarde de kilometri (Proxima Centauri).
Stelele se grupează în mai multe categorii.
♦După strălucirile lor absolute şi după temperaturile sau spectrele lor:
- stele normale, (cele din secvenţă principală),
- stele gigante, (de diferite categorii),
- stele pitice albe,
- stele subpitice.
♦După compoziţia lor chimică, după poziţia în galaxie şi după mişcările lor,
stelele se împart în diferite:
- populaţii de stele .
♦După existenţa sateliţilor care le însoţesc (cu sateliţi luminoşi sau sateliţi
întunecaţi):
- stele duble.
- stele duble optice,
♦După modul de separare spre a fi vizibile:
- stele duble vizuale, (separate cu luneta),
- stele duble spectroscopice, (puse în evidenţă prin deplasarea periodică a liniilor
spectrale).
- stele duble cu eclipsă, (puse în evidenţă prin eclipsarea lor reciprocă).
- stele duble fizice.
- stele multiple,
- sisteme planetare.
♦După modul de grupare în spaţiu:
- asociaţii de stele,
- roiuri de stele:
- roiuri difuze,
- roiuri globulare, (care pot conţine sute de mii de stele).
- galaxii, ( care pot conţine sute de miliarde de stele).
♦După modul de strălucire:
- stele cu strălucire constantă,
- stele cu strălucire variabilă, periodică sau neregulată, datorită pulsaţiilor
intrinseci sau exploziilor, (numite stele variabile).

10
 1.2. NOŢIUNI ELEMENTARE DESPRE STRĂLUCIREA, MAGNITUDINEA ŞI
LUMINOZITATEA ŞI STELELOR

În funcţie de instrumentul optic pe care îl folosim pentru a observa cerul ,

strălucirea stelelor o percepem prin intermediul luminii pe care o emit şi pe care o
recepţionează observatorul respectiv .
Din acest motiv strălucirile aparente(I) reprezintă cantitatea de energie (de
lumină) ce cade în unitatea de timp , pe suprafaţa receptoare orientată perpendicular
pe direcţia astrului . De exemplu pentru Soare la zenit obţinem o valoare de 150 000
sb [1 sb(stilb) = unitatea de măsură pentru strălucirea uniformă emisă de o suprafaţă
plană de un centimetru pătrat în direcţia normalei sale] . Pentru că aceste valori sunt
mari şi incomode în calcule în calcule se folosesc magnitudinile aparente (m) , care
reprezintă exprimarea într-o scară logaritmică a strălucirilor aparente.
Încă din antichitate astronomii au clasificat stelele cele mai luminoase de
magnitudinea întâia (1 m ) , iar cele care abia se observă cu ochiul liber erau de
magnitudinea a 6-a (6 m ) . Astfel avem intervalul de strălucire împărţit în cinci
subintervale , fiecare fiind egal cu o magnitudine stelară .
În 1855 Pogson a stabilit între magnitudinea aparentă , m , şi strălucirea
aparentă , I , următoarea relaţie :

⎛ Im ⎞
log 10 ⎜⎜ ⎟⎟ = – 0,4 (m – m`),
I
⎝ m′ ⎠
unde I m şi I m′ reprezintă strălucirile aparente a doi aştri de magnitudini aparente m şi
m` .
Formula lui Pogson ne permite să lucrăm şi cu fracţiuni de magnitudine , cu
magnitudini negative negative sau cu magnitudini mult mai mari , care corespund la
stele mult mai slab luminoase .
Ştim că stelele se află la distanţe foarte mari faţă de observatorul terestru . Din
acest motiv este necesar ca să definim câteva noţiuni de distanţe astronomice pentru
a putea înţelege legătura dintre magnitudine , strălucire şi luminozitate .
Se defineşte paralaxa stelară anuală ca fiind unghiul sub care un observator
situat pe steaua respectivă ar vedea raza orbitei terestre atunci când linia Soare-stea
este perpendiculară pe direcţia Soare-Pământ .
Pământul descrie în jurul Soarelui în timp de un an orbita sa adevărată care
poate fi asimilată cu un cerc trasat în planul eclipticii cu centrul în Soare. Din cauza
acestei mişcări a Pământului în timp de un an, o stea nu rămâne fixă faţă de un
observator, ci aparent descrie un cerc pe bolta cerească. Poziţia aparentă a stelei este
raportată la poziţia ei mijlocie σo corespunzătoare poziţiei din care este văzută din
Soare.

11
 σ

σ σo
p

p
T
r
S
T
Figura 1.2.

Notând cu r distanţa Pământ - Soare, cu d distanţa Soare – stea şi cu p paralaxa

stelară, din triunghiul STσ care are unghiul din T de 90o , obţinem :
r r
sin p = sau p =
d d
Ultima egalitate s-a obţinut din faptul că p este foarte mic. Din măsurători
paralaxa stelară se obţine în secunde de arc, atunci ultima egalitate se scrie :
p r r
= ⇔ p = 206.265 ⋅
206 .265 d d
Din această relaţie obţinem distanţa de la Soare la celelalte stele din Univers în
funcţie de distanţa Soare – Pământ şi paralaxa stelară a stelei.
r
d = 206.265 ⋅
p
Distanţele tuturor stelelor în raport cu Soarele fiind mari în comparaţie cu
semiaxa mare a orbitei terestre putem neglija variaţia razei vectoare r considerând
orbita terestră circulară cu raza egală cu unitatea, numită unitate astronomică (u.a).
Folosind această unitate distanţa d este dată de relaţia :
206.265
d = u.a.
p
Unitatea astronomică de lungime fiind prea mică, se introduc şi alte unităţi de
măsură. Pentru distanţele stelare se utilizează ca unitate secunda-paralaxă sau
parsecul, care este distanţa care este corespunzătoare paralaxei stelare de 1′′.
Până în prezent nu se cunoaşte nici o stea a cărei paralaxă să atingă valoarea de
0′′,8. Toate paralaxele cunoscute sunt sub această valoare. În relaţia pentru distanţa
stelelor exprimată în u.a punând p = 1 obţinem : 1 parsec = 206.265 u.a.
O unitate de distanţă larg răspândită este anul-lumină, care reprezintă distanţa
parcursă de lumină cu viteza c = 299792,5 km/s în timp de un an tropic(un an tropic
12
având 365,2422 zile, iar o zi având 86.400 secunde, atunci anul tropic are
365,2422·86.400 = 31.556.926 secunde). Un an lumină reprezentat în km este :
1 an-lumină = 31.556.926 · 299792.5 = 9,461 · 1012 km
Lumina străbătând distanţa medie Pământ – Soare în 498,7 secunde, putem
exprima anul-lumină în unităţi astronomice :
31.556.926
1 an-lumină = u.a. = 63.278 u.a.
498,7
Pentru a calcula numărul n de ani în care ne vine lumina de la o stea de
paralaxă p , împărţim depărtarea stelei în u.a. la numărul de u.a. câte conţine un an-
lumină, adică :
206.265
u.a.
d u.a. p 206.265 1 1
n= = = ⋅ = 3,26
63.304 u.a. 63.304 u.a. 63.278 p p
Cea mai apropiată stea este Proxima Centauri care se găseşte la o distanţă de
1,36 parseci, având paralaxa heliocentrică de 0′′,76 , iar lumina ne vine de la ea în :
1
n = 3,26 ⋅ ≈ 4,24 ani
0,76
De la Steaua Polară (steaua α din Ursa mică) având paralaxa heliocentrică de
0′′,07 lumina ne vine în :
1
n = 3,26 ⋅ ≈ 46,57 ani.
0,07
Pentru o mai bună corelare a proprietăţilor fizice ale stelelor cu strălucirea lor
s-a introdus noţiunea de magnitudine absolută , M , care este definită ca fiind
magnitudinea aparentă a aceleiaşi stele aflată la distanţa de 10 parseci .
Între magnitudinea aparentă , m , magnitudinea absolută , M , şi paralaxa , p,
avem următoarea relaţie :

M = m + 5 + 5 log 10 p" = m + 5 – 5 log 10 d ,

unde p este exprimat în secunde de arc , iar d este distanţa în parseci .

Ultima relaţie ne permite să facem legătura între magnitudinea absolută şi
luminozitatea , L , care este definită ca fiind cantitatea de energie emisă de o stea în
unitatea de timp :

log 10 L – log 10 L☼ = – 0,4 (M–M☼),

unde : L☼ =3,86 · 1026 J/s , reprezintă luminozitatea Soarelui , iar M☼=+4,71,

magnitudinea absolută a Soarelui .
Stelele strălucitoare sunt acele stele pe care le vedem că emit lumină fie
pentru că sunt foarte strălucitoare, fie că sunt aproape de noi sau ambele. Magnitudiea
aparentă măsoară luminozitatea pe care o putem observa cu ochiul liber, pe când
magnitudinea absolută ne indică luminozitatea reală a stelelor.

13
 1.3.TEMPERATURA STELARĂ

Un parametru definitoriu pentru o stea îl reprezintă temperatura sa . În

astronomie nu putem ca să punem în contact un termometru cu o stea pentru a-i
măsura temperatura . De aceea în astronomie se ţine cont de faptul că lumina primită
de la stea conţine radiaţia termică , singura sursă de informaţie . Din aceste
considerente , temperatura unei stele se poate determina în funcţie de mai mulţi
parametri stelari şi anume :
a)Temperatura cinetică(căldura ) este o măsură a concentraţiei medii de energie
internă pe moleculă într-o masă de gaz ;
b)Temperatura de radiaţie( temperatura de suprafaţă) este obţinută din radiaţia
care vine de la suprafaţa stelei ;
c) Temperatura efectivă (Te) este temperatura la care trebuie adus un corp
negru astfel încât energia radiată de 1 cm 2 din suprafaţa lui pe secundă să fie egală cu
energia emisă pe secundă de 1 cm 2 din suprafaţa stelei .
d) Temperatura de culoare este temperatura care se poate determina din
observarea stelelor în două culori .
În astronomie, clasificarea stelară este o clasificare a stelelor bazată iniţial pe
temperatura fotosferică şi de caracteristicile spectrale ale acesteia. Temperatura
stelară poate fi clasificată folosind legea lui Wien; dar aceasta nu este valabilă la
stelele îndepărtate. Spectroscopia stelelor ne dă posibilitatea de a clasifica stelele
dupa linia de absorbţie a stelelor, aceasta fiind posibil de observat doar la o anumită
temperatură a straturilor de pe atmosfera stelară, pentru că doar această temperatură
oferă informaţii despre energia atomică de pe suprafaţa stelei. O primă schemă, din
secolul 19 clasifică stelele de la A la P, şi care este originea spectrului folosit azi.
Morgan şi Keenan au propus o clasificare a stelelor în culoarea stelei care
depinde de temperatura sa de la suprafaţă :

Clasa Temperatura Culoarea Stelei

O 30,000 - 60,000 K Albastră
B 10,000 - 30,000 K Alb- Albăstrui
A 7,500 - 10,000 K Alb
F 6,000 - 7,500 K Alb-Gălbui
G 5,000 - 6,000 K Galben (ca şi Soarele)
K 3,500 - 5,000 K Portocaliu
M 2,000 - 3,500 K Roşu

14
 1.4.CLASIFICAREA SPECTRALĂ A STELELOR

Diagrama Hertzsprung-Russell ne arată clasificarea stelelor după magnitudine

absolută, luminozitate, şi temperatura la suprafaţă. Literele din spectru au o ordine
anume :

Astronomii au observat că stelele sunt foarte diferite funcţie de cantitatea

de hidrogen de la suprafaţă în ordine de la ce a mai puternică A până la cea mai slabă
Q. Alte linii cum ar fi cele ionizate sau neutre au fost înlăturate din spectru pentru
că s-au dovedit a fi duplicate . Doar , foarte târziu s-a descoperit că intensitatea
liniei de hidrogen este de fapt legată de temperatura de la suprafaţa stelei . Aceste
clasificări sunt subdiviziuni notate cu numere arabe de la 0 la 9. A0 este cea mai
fierbinte stea din clasa A, iar A9 este cea mai rece.
Stelele din fiecare clasă spectrală au următoarele caracteristici:
• Stelele din clasa O sunt foarte fierbinţi şi foarte strălucitoare, având culoarea
albastru intens.Naos (în Puppis) străluceşte de un milion de ori mai tare decât
Soarele. Aceste stele au linii predominant neutre şi ionizate de heliu şi linii
foarte slabe de hidrogen.Aceste stele emit radiaţii sub formă de ultraviolete.
• Stelele din clasa B sunt şi ele foarte luminoase, Rigel (în Orion) este o stea de
tip B, supergigantă albastră. Spectrul acestora au linii de heliu si de hidrogen în
cantităţi moderate. Stelele de tip O si B sunt foarte puternice, cu o viata scurtă.
• Stelele din clasa A sunt stelele comune vizibile cu ochiul liber. Deneb în
Cygnus este o altă stea cu o putere formidabilă, pe când Sirius este tot o stea de
clasă A , dar nu atât de puternică. Toate stelele din clasa A sunt albe. Multe
pitice albe sunt clasificate in această categorie. Au linii puternice de hidrogen
şi metale ionizate.

15
 • Stelele din clasa F sunt tot puternice dar spre sfârşitul vieţii, ca şi Fomalhaut în
Pisces Australis(constelaţie). Spectrul lor este caracterizat prin linii slabe de
hidrogen şi metale ionizate, culoarea este albă cu tentă de galben.
• Stelele din clasa G sunt probabil cele mai cunoscute tipuri, chiar şi Soarele
face parte din această clasă. Au linii slabe de hidrogen şi metale ionizate şi au
şi linii de metale neutre. Supergigantele se află de obicei între O şi
B(albastre),şi, K şi M (roşii).În general aceste stele nu stau în clasa G din cauza
proportiilor uriaşe pe care le au şi sunt foarte instabile , Soarele este în clasa
G2.
• Stelele din clasa K sunt stele cu tentă de portocaliu fiind mai reci decât
Soarele. Unele stele K sunt stele gigant sau supergigant ca şi Arcturus pe cand
altele ca Alpha Centauri B sunt spre sfârşitul vieţii. La aceste stele predomină
liniile de metale neutre şi foarte slab hidrogenul.
• Clasa M este cea mai comună clasă dacă luăm cifra stelelor care sunt în această
clasă. Toate piticele roşii se află în acestă categorie, şi mai mult de 90% din
stele sunt pitice roşii, ca şi Proxima Centauri. M este de asemenea clasa unor
supergiganţi ca Antares şi Betelgeuse, la fel şi Mira, stea variabilă. Spectrul
acestor stele arată linii de metale neutre şi în general hidrogenul este absent.
Oxidul de titaniu poate fii prezent în aceste stele. Culoarea lor este roşie dar
totuşi relativ neadevărată. Depinde de dimensiunile stelei. Dacă un obiect la fel
de fierbinte, de exemplu un bec cu halogen (3000 K) care este un obiect
fierbinte cu lumină albă, dacă e pus la câţiva kilometri distanţă apare ca un
punct roşu .
Există stele rare care nu se încadrează în nici unul din spectrele de mai sus, iar
pentru asta a fost necesară o numire adiţională a stelelor după ordinea descoperirii.
• W: Până la 70,000 K - stele Wolf-Rayet .
• L: 1,500 - 2,000 K - Stele cu o masă insuficientă de hidrogen ca să poată crea
fuziune 5 piticele brune) Clasa L contine si litiu care este rapid distrus în
stelele mai fierbinţi .
• T: 1,000 K - Mai reci; Pitice brune cu metan în spectru.
• C: Stea de carbon.
• R: Reprezintă stelele de carbon din clasa; ex: S Camelopardalis.
• N: Stele de carbon similare celor din clasa M; ex: R Leporis.
• S: Stele similare clasei M dar oxidul de titaniu este înlocuit cu oxidul de
zirconiu
• D: Piticele albe, ex:. Sirius B.

♦Caracteristici ale stelelor rare :

• Stelele din clasa W sunt stele superluminoase Wolf- Rayet, fiind totuşi diferite
deoarece conţin mai mult heliu decât hidrogen. Sunt stele supergigant pe cale
de a se stinge. Clasa W este la rândul ei subdivizată în clasa WN şi WC în
funcţie de cantitatea de carbon sau nitrogen din atmosfera stelară.

16
 • Stelele din clasa L au denumirea după litiul prezent în miezul stelei. Orice
cantitate de litiu ar fi distrusă în fuziune nucleară la stelele ocbişnuite, dar
aceste stele nu arată nici un proces de fuziune. Sunt stele de culoare roşu închis
şi strălucire în infraroşii. Gazul lor este atât de rece încât permit metalelor
alcaline să apară în spectru.
• Stelele din clasa T sunt stele foarte tinere si cu o densitate mică, de obicei
localizate în norii interstelari de unde s-au şi născut. Aceste stele sunt prea mici
pentru a se numi stele, de aceea poartă denumirea de substele asemănătoare
piticelor brune. Au culoare neagră, emit lumină foarte puţină sau deloc, dar
sunt puternice în infrarosu. Temperatura de la suprafaţă este foarte scazută iar
în spectru apare metanul.
• Stelele din clasa R şi N sunt stele de carbon (giganţi roşii ajunşi la sfârşitul
vieţii) care se pot clasifica în clasa G până la M.
• Stelele din clasa S sunt stelele aflate între clasa M şi stele de carbon. Aceste
stele conţin oxigen şi carbon în cantităţi egale şi toate sunt blocate în molecule
de CO.
• Clasele P şi Q sunt folosite la obiectele nonstelare. Tipul P sunt nebuloasele iar
tipul Q sunt novele.

1.5.SURSE DE ENERGIE STELARĂ .

REACŢII TERMONUCLEARE

Legea de conservare a energiei ne spune că în natură nimic nu se pierde , nimic

nu se câştigă ci totul se transformă . Această lege universală este valabilă şi în cazul
stelelor în sensul că energia radiată de stele trebuie să provină din alte surse de
energie .
În prima fază de evoluţie stelară o posibilă sursă de energie o reprezintă
contracţia gravitaţională iar după aceea intervin alte surse de energie bazate pe reacţii
termonucleare .
Atomul , ca unitate de bază a materiei , este alcătuit din nucleu şi înveliş
electronic . Nucleul este alcătuit la rândul său din protoni şi neutroni (nucleoni) . Aici
, în acest domeniu microscopic , întâlnim un tip special de forţe care acţionează într-
un spaţiu extrem de mic , numite forţe nucleare , pentru a ţine nucleonii legaţi .
Măsurători foarte precise ale maselor atomice au demonstrat că masa unui nucleu este
mai mică decât suma maselor atomilor componenţi . Acest deficit de masă reprezintă
tocmai forţa nucleară care ţine legaţi nucleonii fiind tocmai energia care trebuie
furnizată din afară pentru „a rupe“ nucleul în protoni şi neutroni .
Conform ecuaţiei lui Einstein :

ΔE = Δm · c2

unde Δm reprezintă tocmai deficitul de masă care trebuie transformat în energie,

avem două posibilităţi :
• Fisiunea nucleară – proces care constă în ruperea unui nucleu greu în două
sau mai multe fragmente atunci când este bombardat de particule libere ,
eliberând în acest mod energie .
17
 • Fuziunea nucleară – proces obţinut în urma contopirii a două sau mai mai
multe particule uşoare pentru a forma un nou nucleu .
Pentru a se putea realiza ultimul proces trebuie ca să fie îndeplinite următoarele
condiţii :
(1) Nucleele care urmează a se uni în alte nuclee mai complicate trebuie să
învingă forţele electrostatice corespunzătoare de respingere .
(2) Particulele care urmează a se uni trebuie să fie foarte numeroase pentru a
putea avea un randament foarte mare de energie .
(3) Dacă particulele respective erau în număr foarte mare în momentul când s-
au format stelele atunci ele trebuie să fie numeroase şi în prezent .
În interiorul stelelor , în centrul lor , temperaturile sunt extrem de mari ,
particulele circulă cu viteze mari iar atomii sunt complet ionizaţi (toţi electronii au
fost smulşi de pe orbite) .
În aceste condiţii , două nuclee de hidrogen , adică doi protoni se pot ciocni iar
la vitezele pe care le au pot învinge forţele lor de respingere electrostatică intră în
fuziune pentru a forma heliu în lanţ proton-proton:
41H → 22H + 2e+ + 2 νe; (4.0 MeV + 1.0 MeV) ,
2
unde H reprezintă „izotopul deuteriu“ al hidrogenului ,
21H + 22H → 23He + 2γ (5.5 MeV) ,
3
He reprezintă tritiul , un alt izotop al hidrogenului iar γ radiaţia gamma.
Dacă un proton 1H întâlneşte un atom de tritiu 3He atunci se obţine un atom
stabil de heliu , protoni , fotoni (lumină) şi energie care se degajă :
1
H +3He → 4He + 2e+ + 2γ + 2νe (26.7 MeV) .
Acest tip de reacţii se produc foarte încet în timp , deoarece durata de viaţă a
unui proton este de circa 14 milioane de ani , dar reacţia de fuziune nucleară odată
declanşată nu se mai opreşte decât odată cu epuizarea combustibilului nuclear . Sigur
că această schemă , vezi figura 10.1 , este una simplistă dar în pricipiu ea stă la baza
aprinderii şi funcţionării furnalului nuclear al Soarelui şi al stelelor similare lui .

Figura 1.3.Lanţul proton-proton.

18
 Pentru stele mai masive decât Soarele , sursa de energie este ciclul carbon –
nitrogen care , de asemenea , duce la transformarea a patru protoni într-un nucleu de
heliu dar acum intervine şi carbonul . Teoria acestui ciclu a fost elaborată de către
Bethe care a presupus că nucleele uşoare , începând de la litiu, ard repede în stele prin
reacţii cu protonii . Aceste elemente nu se refac iar contribuţia arderii lor la energia
radiată este mică , şi de aceea , aceste nuclee îşi aduc aportul în faze foarte timpurii
, în cursul formării stelelor .
Nucleul de carbon nu arde în timpul acestor reacţii dar se comportă ca un
catalizator . El ia parte la reacţiile nucleare dar la sfârşitul unui ciclu complet de
reacţii el reapare în forma sa iniţială , după ce s-a format heliul .
Cele două cicluri : carbon-nitrogen şi lanţul proton-proton sunt responsabile de
energia radiată de stele . Lanţul proton-proton este eficace pentru stelele mai puţin
masive decât Soarele iar ciclul Bethe are un randament ridicat pentru stelele mai
masive decât Soarele .
După ce hidrogenul din nucleul unei stele este transformat în heliu ,
temperatura centrală a unei stele devine de ordinul milioanelor de grade . Această
temperatură înaltă poate cauza arderea heliului din nucleu şi transformarea lui în
carbon . În acest caz va intra în funcţiune aşa – numitul proces triplu α ( reacţiile
triplu α ) în care heliul devine combustibilul nuclear .
În cadrul acestor procese două particule α se ciocnesc şi formează temporar un
nucleu instabil de beriliu . Acest nucleu instabil de beriliu se poate descompune din
nou în părţile componente , iar pentru temperaturi mai mari de 108 K se menţine şi se
combină cu un alt nucleu de heliu formând astfel carbonul şi degajând căldură .
După arderea heliului în interiorul stelelor rămâne carbonul . Astfel au apărut
stelele carbonice a căror energie este întreţinută mai departe de către arderea
carbonului şi transformarea lui în oxigen . Astfel , la temperaturi de peste 100 de
milioane de grade , unde există în stea carbon şi heliu , acestea racţionează formând :
oxigen , un foton şi eliberând energie .
În mod analog , arderea oxigenului poate duce la alte reacţii care să elibereze
energie , iar reacţiile nucleare reprezintă sursa de energie a stelelor contribuind la
configuraţia compoziţiei chimice a unei stele .

1.6.STUCTURA INTERNĂ A STELELOR-

MODELE STELARE

Din cercetările de astrofizică , care au efectuate până acum , se ştie că în

funcţie de densitatea centrală în natură există cel puţin patru categorii de stele: stele
ordinare , pitice albe , stele de neutroni şi stele colapsate , acestea din urmă încă nu au
fost detectate pe cale observaţională .
Prin studiul interiorului unei stele se înţelege cunoaşterea condiţiilor fizice din
interiorul stelei . Parametrii fizici care se studiază sunt : presiunea , densitatea ,
temperatura , compoziţia chimică , transportul energiei în stele , ş.a.
Orice model porneşte de la o condiţie de echilibru , iar în funcţie de parametrii
specifici vom avea două tipuri de echilibru :

19
 a)Echilibrul hidrostatic . Condiţia de echilibru hidrostatic ne spune că în orice
punct din interiorul unei stele , greutatea straturilor de materie care se află deasupra
acestuia trebuie să fie egală cu presiunea care se exercită de la centru spre exterior .
Sub acţiunea forţei de atracţie proprii sfera considerată ar trebui să se comprime dar
forţa presiunii interne tinde s-o dilate . În acest caz când cele două forţe sunt egale
spunem că steaua este în echilibru hidrostatic .
b)Echilibrul radiativ . Condiţia de echilibru radiativ este îndeplinită atunci
când energia stelară care se generează în centrul stelei este egală cu energia mcare
iese în afară sub formă de radiaţie .
Energia din centrul stelei poate fi transportată spre exterior în două feluri : prin
radiaţie şi prin convecţie .
i)Radiaţia este un proces prin care fotonii radiaţiei care pleacă de la sursa de
energie din centrul stelei sunt difuzaţi spre exterior suferind absorbţii şi reemisii. Prin
deplasarea radiaţiei fotonii lovesc un anumit strat de materie rece pe care îl încălzesc
şi astfel acesta ajunge atât de fierbinte încât este şi el în stare să emită şi el la rândul
său radiaţii . În acest mod se pierde o cantitate de energie iar vizualizarea lui se
traduce prin opacitate stelară sau transparenţă stelară .
Într-un corp opac prezenţa razelor de lumină este iniţiată atunci când energia
lor se transformă în căldură sau când razele pot fi difuzate în diverse direcţii .
Opacitatea corpului depinde de grosimea lui şi de densitatea sa . Un corp este perfect
transparent dacă o rază de lumină trece nestingherită prin el şi urmează o traiectorie
rectilinie .
ii)Convecţia este procesul în care temperatura din centrul stelei este suficient
de mare iar densitatea masei din volumul considerat scade , astfel materia fierbinte
urcă spre straturile mai înalte şi mai reci care la rândul lor având o densitate mai mare
coboară luând astfel locul rămas liber , exact ca într-o oală în care fierbe un lichid .
Cantitatea de energie transportată prin convecţie depinde de masa care a participat la
acest proces şi de viteza de deplasare a maselor respective .
Cercetările efectuate asupra stelelor pitice albe , (white dwarfs) din diagrama
Hertzsprung-Russell , au arătat că datorită temperaturii din interior , materia lor se
află într-o stare gazoasă care nu se supune legii gazelor perfecte , având proprietăţi
neobişnuite , iar o astfel de materie cu aceste proprietăţi se numeşte materie
degenerată.
O pitică albă este formată în interior din gaz degenerat , dar la periferie are şi
un strat de gaz nedegerat cu transparenţă mai redusă iar în interiorul acestui strat de
gaz nedgenerat cu transparenţă mai redusă are loc toată scăderea de temperatură .
În partea degenerată a unei pitice albe nu poate exista mai mult de 0,05%
hidrogen , iar în stratul exterior predomină hidrogenul şi de aceea este de aşteptat ca
aici ,în înveliş , să predomine reacţiile termonucleare . Şi acest lucru ne poate explica
de ce piticele albe au aşa de mică luminozitate în raport cu temperatura lor .
La baza calculelor de modele stelare stau anumite legi fizice iar rezultatele
obţinute trebuie să coincidă cu anumite date observaţionale : masa , luminozitatea ,
raza stelei , etc .
Legile fizice care stau la baza elaborării modelelor stelare sunt :
• Condiţia de echilibru hidrostatic.
20
 • Convecţia sau radiaţia , adică transportul energiei de la centru spre periferie.
• Energia stelară produsă prin reacţiile termonucleare .
• Ecuaţia de stare a gazelor perfecte (în care energia internă U depinde numai de
temperatură) în stele normale sau ecuaţia de stare a gazului degenerat pentru
piticele albe .
• Compoziţia chimică a materiei stelare .
• Dependenţa opacităţii de temperatură precum şi continuitatea masei .
Modelele cele mai uzuale sunt :
a)Modelul de stea politropică . A fost propus acum aproape un secol , fiind
definit ca un model de stea sferică politropică unde nu se ţine cont de nici de
opacitate , nici de natura surselor de energie stelară . Politropul este un model de
configuraţie gazoasă în care presiunea (p) şi densitatea (ρ) a gazului sunt legate între
ele prin relaţia de mai jos :
p = k · ρ ·exp (1+1/n) ,
unde k este o constantă iar n este indice politropic .
b)Modelul standard . A fost propus pentru prima dată în 1921 de către
Eddington care a pornit de la ipoteza că degajarea de energie stelară pe unitatea de
masă este constantă în tot volumul stelei , opacitatea este constantă iar transferul de
energie se efectuează prin radiaţie , fiind defapt un model politropic cu indicele
politropic n = 3 .
c) Modelul lui Cowling , propus în 1936 , considera că sursele de energie sunt
situate în partea centrală a stelei adică în centrul stelei aflându-se un nucleu convectiv
. Acest model descrie destul de bine stelele din partea de sus a secvenţei principale
adică stelele din vecinătatea Soarelui şi cele din partea inferioară a secvenţei
principale nu au nuclee convective şi în consecinţă nu pot fi aproximate prin acest
model .
Din mulţimea de modele care s-au calculat doar cinci sunt reprezentative
pentru stelele din regiunile diagramei Hertzsprung-Russell :

i)Modelul pentru stele din partea

superioară a secvenţei principale
Toate stelele din partea de sus a secvenţei principale (Main sequence) sunt mai
fierbinţi decât Soarele . Au ca sursă de energie transformarea hidrogenului în heliu ,
prin intermediul ciclului carbon-nitrogen , cu eliberarea unei cantităţi mari de
energie .
Din acest motiv , în apropierea centrului stelei radiaţia nu este capabilă să
transporte spre exterior toată cantitatea de energie , aceasta fiind transportată prin
convecţie .

ii) Modelul pentru stele din partea

de jos a secvenţei principale
În aceste stele nu există nucleu convectiv iar energia este transportată prin
radiaţie . Cu toate acestea există o zonă convectivă superioară care conţine circa 11%
din masa stelei . Formarea acestei zone convective se datorează faptului că în acest
tip de stele densitatea este mai mare şi temperatura mai mică decât în stelele din
partea superioară a secvenţei principale . Opacitatea acestor stele creşte spre
marginea lor astfel încât energia nu mai poate fi transportată prin radiaţie ci prin
convecţie .
Sursa de energie a acestui tip de stele o reprezintă arderea hidrogenului prin
lanţul proton – proton.
21
 iii) Modelul Soarelui
Pentru Soare există mai multe modele calculate , dar dacă ţinem cont de datele
observaţionale atunci Soarele este o sferă de gaz incandescent formată dintr-un
nucleu radiativ cu raza r > 0,25R¤ şi un înveliş convectiv (15% din rază şi 2% din
masă) . În centru avem :
TC = 14,6 ·106 K , ρC = 1,35·105 kg/m3 ,
iar sursa de energie o reprezintă transformarea hidrogenului în heliu prin lanţul
proton – proton .
Pentru Soare timpul Kelvin (timpul necesar unei configuraţii de a se contracta
de la infinit în starea sa actuală , o sferă de rază R ) calculat este :
tK Soare = 2,4·107 ani
iar dacă ţinem cont de formula lui Einstein :
Δ ε nucleară = Δm · c2
şi de faptul că doar aproximativ 10% din masa stelei participă la reacţii
termonucleare atunci energia nucleară a unei stele este :
ε nucleară = 10-3 Mc2 ,
de unde timpul nuclear al stelei va fi :
tnuclear = ε nucleară·L-1,
unde M reprezintă masa stelei , iar L luminozitatea sa .
În concluzie stelele care au o masă şi o luminozitate foarte mare , adică stelele
masive , au o evoluţie mult mai rapidă de ordinul milioanelor de ani decât cele cu
masă mai mică a căror evoluţie se desfăşoară pe parcursul a miliarde de ani . Pentru
Soare timpul nuclear este de 1010 ani .

iv) Model de stele gigantice

Modelul numeric pentru acest tip de stele ţine cont de următoarele caracteristici
:M = 1,3M¤ , L = 226 L¤ şi R = 21 R¤

Figura 1.4. Structura unei stele gigantice. Credit:NASA.

22
 În centrul stelei pe care o reprezentăm prin acest model , vezi figura 10.3 , se
află un nucleu izotermic cu o temperatură de aproximativ 40 de milioane de grade ,
care se menţine constantă . În nucleu nu există hidrogen şi nici reacţii termonucleare ,
el fiind format din heliu , iar sursa de energie provine din arderea hidrogenului aflat
într-un strat din învelişul care înconjoară nucleul respectiv. Nucleul izotermic al unei
stele gigante este deja o stea pitică albă . Acest nucleu este înconjurat de un înveliş
care conţine 0,7 din masa de heliu a stelei şi are grosimea 0,9 din rază . Densitatea în
acest înveliş este foarte mică iar temperatura sub un milion de grade , transportul
energiei fiind asigurat de o zonă convectivă .

v) Model de stele pitice albe

Dacă ţinem cont că nu există o limită până la care se poate contracta materia
degenerată , piticele albe se pot contracta foarte mult mărindu-şi astfel densitatea .
Chiar la densităţi de ordinul a 100 tone/cm3 nucleele îşi menţin identitatea lor şi gazul
electronic degenerat se mai poate menţine sub formă de pitică albă .

1.7.STELE DUBLE ŞI MULTIPLE –

STELE VARIABILE

1.7.1 Stele duble şi multiple

Unele stele se observă atât de aproape , una de alta , datorită unghiului mic
dintre direcţiile sub care se văd , încât au primit denumirea de stele duble . Totuşi
există stele atât de apropiate încât una se află în câmpul gravitaţional al celeilalte ,
numite stele duble fizic. Odată cu perfecţionarea tehnicilor observaţionale , numărul
stelelor duble şi multiple creşte mereu , scăzând astfel numărul stelelor considerate
singulare .
Există stele care se văd foarte aproape una de alta având aspectul unei stele
duble . Unele dintre acestea sunt duble optic din cauză că direcţiile de la observator
spre ele sunt foarte apropiate formând un unghi foarte mic .
Există însă şi stele duble fizic , unde distanţa reală dintre componente este atât
de mică încât una se găseşte în câmpul gravitaţional al celeilalte .
Importanţa stelelelor duble este cu atât mai mare cu cât , odată cu
perfecţionarea tehnicilor de observaţie , numărul acestora creşte mereu , micşorându-
se astfel numărul stelelor care sunt considerate singulare.
După natura observaţiilor prin care s-au pus în evidenţă stelele duble şi
multiple , distingem următoarele categorii :
• Stele duble vizual .
• Stele duble spectroscopice .
• Stele duble fotometrice .

• Stele duble vizual-Atunci , când cu ajutorul unei lunete sau al unui telescop ,
cele două componente ale unei stele se pot distinge separat , putem spune că steaua
este dublă vizual . Natura duplicităţii reale , adică natura stelei duble fizice , este
confirmată abia atunci când se poate pune în evidenţă mişcarea unei componente în

23
jurul celeilalte , sau mişcarea ambelor componente în jurul centrului comun de de
greutate .
Din mai multe observaţii care constau în determinarea poziţiilor celor două
stele componente , se poate determina orbita reletivă a unei componente în jurul
celeilalte . De aici rezultă concluzia că cele două stele componente , sunt relativ
îndepărtate în spaţiu , una de alta şi tocmai de aceea ele mai pot fi observate ca fiind
obiecte separate .
Din feluritele observaţii s-a putut constata uneori că una dintre componentele
unei stele duble vizual este şi ea la rândul său dublă . Astfel s-au pus în evidenţă stele
triple , în particular , multiple în general .

• Stele duble spectroscopice-În anul 1889 , astronomul american Pickering a

examinat spectrul unei stele mai luminoase (Mizar A) şi a constatat că liniile
respective erau duble, deplasându-se alternativ spre roşu sau violet . El a interpretat
acest rezultat ca fiind cauzat de apropierea celor două componente ale stelei de
centrul comun de masă , astfel încât nici cu ajutorul celui mai puternic telescop nu se
pot vedea separat . Aceste componente se mişcă în jurul centrului comun de masă .
Mizar A este prima stea dublă spectroscopic descoperită , dar numai una din
componente este vizibilă în domeniul optic .
Cu ajutorul observaţiilor spectroscopice , s-au pus în evidenţă nori de materie
în jurul componentelor unor stele duble . Aceste rezultate sunt foarte importante în
teoria formării şi evoluţiei stelelor .

• Stele duble fotometrice fotometrice -Dintre stelele duble , unele pot fi puse
în evidenţă datorită străluciriicare se detectează prin metoda fotometrică . Din acest
motiv ele se numesc stele duble fotometrice .
Aceste stele sunt alcătuite din două componente care se rotesc în jurul centrului
comun de greutate . Pentru simplificare , considerăm că steaua mai puţin masivă se
mişcă în jurul stelei mai masive . Dacă se întâmplă ca planul orbitei să treacă prin
linia de vizare , linia observator - steaua principală sau prin apropierea ei , cele două
componente se eclipsează reciproc . Atunci când componenta secundară intră peste
discul aparent al componentei principale atunci strălucirea sistemului , ca înreg ,
începe să scadă până când avem eclipsă totală sau fază maximă a unei eclipse parţiale
, după care urmează ieşirea din eclipsă şi creşterea strălucirii până la punctul de
maxim . În acest mod avem de-a face cu un minim principal şi un minim secundar ,
iar intervalul de timp dintre două minime consecutive şi de acelaşi fel se numeşte
perioadă .
Având în vedere faptul că aici are loc o „variaţie“ a strălucirii , pe care o vede
observatorul , acest tip de stele a fost inclus inclus în categoria stelelor variabile şi
anume find numite stele pseudovariabile . Din cauza eclipselor , care produc variaţia
strălucirii observate , aceste stele sunt cunoscute şi sub denumirea de stele duble cu
eclipse sau stele variabile cu eclipse .
Pe baza unor efecte gravitaţionale se poate pune în evidenţă prezenţa unor
corpuri invizibile care să fie ataşate fizic de stele duble fotometric . Cercetarea
stelelor duble fotometrice este foarte importantă şi din acest motiv se lucrează intens
24
în acest domeniu , atât observaţional cât şi teoretic , pentru că prelucrarea rezultatelor
observate pe cale fotometrică combinate cu cele obţinute pe cale spectroscopică sunt
extrem de utile , deorece fiecare tip de observare şi analiză a adus contribuţii
semnificative în cunoaşterea şi catalogarea obiectelor de acest tip , au furnizat
informaţii importante privind teoria formării şi evoluţiei stelelor .

1.7.2. Stele variabile, nove şi supernove

Ştim că atmosfera terestră induce perturbări în observarea bolţii cereşti . Dar ,

cu toate acestea , la unele stele aceste fluctuaţii de strălucire nu sunt datorate
perturbărilor atmosferice şi de aceea astfel de stele , a căror strălucire variază datorită
stării fizice a stelei respective , se numesc stele variabile .
Datele observaţionale au scos în evidenţă o serie mare de stele variabile , care
au fost grupate pe categorii ce ţin cont de particularităţile comune ale stelelor
respective .

1.7.2.1. Stele pulsante(cefeide)

Au fost denumite cefeide deoarece prima stea care a fost descoperită cu

asemenea particularităţi a fost steaua δ Cephei . Cefeidele sunt foarte îndepărtate de
noi , dar ele radiază suficientă energie pentru a putea fi văzute ca aştri destul de
luminoşi .
O explicaţie a acestui tip de comportament a fost dată după numeroase
observaţii . Se pare că echilibrul dintre forţa de gravitaţie şi forţa datorată presiunii
interne este destul de fragil , astfel că steaua se dilată rapid , producând o strălucire
maximă , pentru ca apoi să se contracte rapid , producând o strălucire minimă ,
realizându-se în acest fel o pulsaţie .
,, De ce au început să pulseze cefeidele ?”; ,, Cum sunt întreţinute pulsaţiile?” ;
‚,Cum sau când se vor opri ?”. Acestea sunt întrebări care-şi vor găsi răspunsul în
viitor .

1.7.2.2. Stele cu explozii

Acest tip de stele a fost observat din cele mai vechi timpuri , dar înregistrări
scrise ne-au parvenit mai recent , deoarece aceste fenomene astronomice nu se produc
decât întâmplător şi rar la scară astronomică .
În anul 1054 un astronom chinez consemnează în Constelaţia Taurus a apărut
un astru care , pe neaşteptate , a devenit mai strălucitor decât Venus . Cât timp a
luminat, steaua ,, musafir” , noaptea se vedea mai bine decât în nopţile cu Lună Plină
În anul 1572 , Tycho Brache a observat o stea în Casiopeeia care de asemenea,
pe neaşteptate , a devenit atât de luminoasă încât putea fi vazută şi în timpul zilei , dar
care mai târziu , cam după un an , a slăbit atât de mult în cât nu se mai putea vedea .
Pentru că apăreau pe neaşteptate au fost numite stele noi sau nove , în limba
latină . Azi ştim că novele au existat şi înainte , dar nu au putut fi observate datorită
lipsei instrumentelor astronomice . Prin explozia lor , strălucirea le-a crescut
25
semnificativ şi din obiecte abia vizibile au devenit sori gigantici . Cauza exploziei
unei stele se datorează ruperii echilibrului dintre forţa gravitaţională şi forţa datorată
presiunii ei interne . Mecanismul prin care se produce acest dezechilibru nu este pe
deplin lămurit . Explozia unei nove poate dura între 100 de zile şi 250 de zile ,
aruncând în spaţiu o cantitate de masă egală cu o miime din masa stelei iniţiale .
Există o serie de stele nove la care strălucirea creşte numai cu aproximativ 8
magnitudini faţă de cele 12 magnitudini observate la novele obişnuite . Aceasta , cu
toate că au explozii mai mici , au exploziile care se repetă în medie odată la 30 de ani
. Din acest motiv au fost numite nove cu repetiţii .
Cele mai violente explozii , cunoscute în natură , sunt cele produse de
supernove . Acestea sunt de câteva mii de ori mai strălucitoare decât o novă obişnuită
şi de aproximativ 100 de miliarde de ori mai luminoase decât Soarele .
Până acum se cunosc numai trei supernove în Galaxia Noastră observate şi
consemnate : Supernova din 1.054 , Nova lui Tycho Brache din 1572 şi Nova lui
Kepler din 1604 , celelalte supernove , peste 200 cunoscute , aparţin altor galaxii .
Supernova din 1054 este foarte importantă , deoarece gazele ejectate au format
Nebuloasa Crabului . Pentru cercetătorii din domeniul astrofizicii aceasta constituie
una dintre cele mai puternice radiosurse , fiind prima de acest fel al cărui
corespondent optic a fost identificat .

1.8.NAŞTEREA ŞI MOARTEA STELELOR .

PROBLEME DE EVOLUŢIE STELARĂ

Principiul conservării energiei ne conduce la ipoteza că şi stelele la rândul lor

se nasc , se maturizează , îmbătrânesc şi mor .
În faza timpurie a unei stele principala sursă de energie o reprezintă contracţia
gravitaţională , apoi , odată cu creşterea temperaturii interne , structura stelei se
schimbă iar sursa principală de energie se obţine din reacţiile termonucleare în care
hidrogenul se transformă în heliu , heliul în carbon , ş.a.m.d. În consecinţă
transformarea hidrogenului în heliu se realizează printr-o generare de energie în care
se cheltuieşte masă iar această masă nu mai poate fi recuperată , prin urmare , în viaţa
unei stele există anumite etape care marchează evoluţia stelară .
Evoluţia stelelor este un fenomen ireversibil , stelele radiind energie în spaţiu
din rezervele interne fără ca această rezervă să mai poată fi realimentată de agenţi
externi , argument care stă la baza ipotezei îmbătrânirii stelelor .

1.81.Date observaţionale privind evoluţia stelară

a)Din distribuţia aştrilor în Galaxie se constată că stelele strălucitoare sunt

situate mai ales acolo unde există o mare cantitate de gaz şi praf interstelar , cum sunt
braţele spirale . Legătura fizică dintre acest tip de stele şi materia interstelară arată că
formarea stelelor se produce prin condensarea gravitaţională a norilor de praf şi gaz .
b)Dacă se presupune că toate stelele unui roi s-au format în acelaşi timp şi că
toate au avut iniţial aceeaşi compoziţie chimică , caracteristicile actuale se deosebesc
între ele numai datorită diferenţelor maselor iniţiale . Stelele evoluează în dreapta
26
secvenţei principale până la gigante sau supergigante , apoi revin spre secvenţa
principală dar pe o poziţie superioară . Aceste roiuri sunt foarte bătrâne şi probabil s-
au format odată cu Galaxia . Unele roiuri foarte tinere arată că o parte din stele , cele
mai masive , sunt deja pe secvenţa principală .
c)Observarea asociaţiilor de stele este o altă dovadă cu privire la evoluţia
stelelor tinere , deoarece vârsta acestora este de ordinul milioanelor de ani .
d)Alte evidenţe observaţionale cu privire la diferitele vârste ale stelelor o
constituie abundenţa elementelor uşoare . De aceea se poate afirma că la stelele în
care se observă elemente uşoare sunt tinere , iar celelalte , în care lipsesc elementele
uşoare , sunt stele bătrâne .

1.8.2.Formarea stelelor

i)Consideraţii teoretice . La început , fragmentul de nebuloasă se contractă

rapid – colapsează . Părţile de la periferie cad spre centru în conformitate cu legile
căderii libere . În acest timp densitatea centrală creşte rapid şi se formează un nucleu
central care îşi măreşte masa prin căderea altei materii din învelişul mai puţin dens .
Formaţiunea respectivă începe să lumineze şi se formează protosteaua (steaua
iniţială) .
Tot la început luminozitatea creşte brusc iar apoi nucleul devine opac şi energia
nu mai poate ieşi afară decât sub formă de radiaţie mărindu-se considerabil
temperatura internă . În aceste condiţii , nucleul va suferi o „explozie“ iar unda de
şoc produsă se propagă în înveliş . O nouă explozie are loc în nucleu iar unda de şoc
ajunge până la suprafaţa configuraţiei şi întreaga protostea se dilată până când se
realizează echilibrul . De aici colapsul încetează iar în conformitate cu legile căderii
libere se produce o contracţie lentă . În urma condensării nucleul devine mult mai
dens , semănând cu o stea care evoluează spre secvenţa principală , iar sursa de
energie devine contracţia gravitaţională .
În continuarea evoluţiei ei , protosteaua, ajunge la un punct în care temperatura
devine atât de mare încât amorsează reacţiile termonucleare . Acest punct reprezintă
vârsta zero de pe secvenţa principală a stelei considerate .
În concluzie putem distinge două faze :
• Faza hidrodinamică -dominată de colapsul gravitaţional .
• Faza cvasihidrodinamică – care domină evoluţia protostelei până la atingerea
vârstei zero .
ii)Observarea obiectelor stelare tinere.Observându-se anumite obiecte stelare
tinere s-a ajuns la concluzia că ele sunt alcătuite din nuclee asemănătoare cu stelele şi
înconjurate de învelişuri nebuloase , iar materia din norii circumstelari , în acord cu
modelul hidrodinamic , se depune pe nucleul central .
Există însă unele obiecte de pe secvenţa principală care se comportă altfel
decât prevăde modelul teoretic , adică materia din nori nu cade ci se scurge spre
exterior , exact ca vântul solar. Explicaţia cea mai plauzibilă este aceea că aceste stele
au zone convective adânci care le încălzesc cromosfera şi coroanele . Un astfel de
,,vânt solar “ este mult mai puternic decât al Soarelui .

27
 iii)Fenomenul FU Orioris.Steaua a suferit o creştere considerabilă a strălucirii ,
creştere care nu era prevăzută de teorie , în evoluţia stelelor din faza de pe secvenţa
principală .
Acest fenomen se explică printr-un fel de limpezire a învelişului stelar ,
probabil datorită faptului că praful remanent existent în înveliş a fost suflat afară de
către presiunea de radiaţie din steaua care evoluează .
Dacă ipoteza curăţirii învelişului ar fi adevărată , atunci fluxul infraroşu
observat înainte şi după curăţire ar trebui să fie acelaşi sau cel mult să scadă . Din
păcate , nu există observaţii în infraroşu efectuate înainte de erupţie , de aceea ipoteza
nu este verificată observaţional .

1.8.3.Evoluţia stelelor de-a lungul

Secvenţei principale

Această fază este atinsă când a început arderea hidrogenului din centrul sferei ,
după ce contracţia gravitaţională încetează de a mai fi efectivă , dar nu fost
transformată o cantitate apreciabilă de hidrogen în heliu .
Stelele care au masa mai mică decât 0,08 mase solare nu pot deveni niciodată
destul de fierbinţi pentru a începe arderea hidrogenului central . De aceea ele nu se
află pe secvenţa principală şi trebuie să se contracte direct în starea de pitică albă fără
a-şi consuma rezerva de hidrogen.
Faza de secvenţă principală este asociată timpului în care are loc arderea
hidrogenului central . Această ardere menţine temperatura stelei la un nivel aproape
constant , contracţia gravitaţională fiind staţionară .
Din modelele calculate pentru pentru Soare , s-a constat că atunci când Soarele
a ajuns pe secvenţa principală el a fost cu circa 40% mai puţin strălucitor decât este
astăzi iar raza lui a fost cu 4% mai mică decât cea actuală .
Stelele părăsesc secvenţa pricipală atunci când din hidrogenul central a rămas
cel mult 1% din cantitatea iniţială .

1.8.4.Evoluţia după faza secvenţei principale

a)Epuizarea hidrogenului central.Această fază este caracteristică pentru stelele

cu M >1,5M☼ . Aici încetează producerea de energie prin arderea hidrogenului
central dar temperatura nu a crescut destul de mult pentru a aprinde ciclul carbon în
înveliş , energia nu este suficientă pentru menţinerea echilibrului hidrostatic iar
steaua se contractă .
Trebuie remarcat faptul că numai stelele bătrâne au reuşit să se deplaseze de pe
secvenţa principală (stelele din populaţia II).
b)Faza arderii hidrogenului într-un strat din înveliş . În acestă fază temperatura
centrală a ajuns destul de mare pentru a aprinde hidrogenul dintr-un strat de înveliş .
Arderea hidrogenului continuă aici să fie sursa principală de energie stelară .
Deorece o parte din masa învelişului este transformată treptat în heliu , creşte masa
centrală , nucleul se contractă iar învelişul se dilată . În această fază scade
temperatura iar luminozitatea rămâne constantă.
28
 c)Faza arderii heliului central . Pentru stelele cu mase mai mici de 1,5M☼ ,
contracţia continuă a nucleului de heliu poate duce la apariţia în nucleu a gazului
degenerat . În cazul stelelor cu mase mici , nucleul degenerat va fi supus unei
„explozii“ – explozia heliului – prin care nucleul se dilată până când gazul degenerat
din interior a încetat de a mai fi degenerat .
Pentru stelele mai puţin masive , care au suferit deja explozia heliului, acestea
evoluează spre ramura gigantelor roşii iar modelele lor sunt în concordanţă cu ramura
orizontală a gigantelor roşii observate .

1.8.5.Evoluţia spre stadii finale

a)Stele de neutroni . La densităţi foarte mari , gazul din interiorul stelei devine
degenerat şi pe măsură ce steaua se contractă , densitatea creşte foarte mult . În acest
mod creşte considerabil energia cinetică a protonilor care se transformă în neutroni şi
neutrini , iar steaua respectivă devine o stea neutronică .
Stelele neutronice se pot menţine în echilibru hidrostatic dacă au o masă
cuprinsă ăntre 1,5 şi 2 mase solare . Ele au razele de ordinul a 10 km şi o intensitate a
câmpului gravitaţional enormă de 2 × 1011 N kg−1. Din acest motiv, lumina care
vine de la alte stele şi trece pe lângă o stea neutronică este deviată în

Fig.1.5.Stea neutronică .Credit:NASA.

mod dramatic astfel încât acest tip de stele pot juca rolul de lentile gravitaţionale.
Având în vedere temperatura mare care se găseşte la suprafaţa stelelor cu
neutroni , circa 107 K , din legile radiaţiei rezultă că aceste stele emit în domeniul
spectral al undelor scurte , adică emit radiaţii X .

b)Stele de hiperoni . La energii mari , temperaturi şi densităţi mari , neutronii

se transformă în hiperoni , particule elementare stabile , iar steaua neutronică devine
o stea de hiperoni .
O stea de hiperioni are masa aproximativ egală cu cea a Soarelui dar o rază de
numai câţiva kilometri . Structura unei stele de hiperoni se poate shiţa astfel :
• Nucleul de hiperoni .
29
 • Mantaua – stratul ce înconjoară nucleul şi care este format din gaz degenerat (
nuclee şi electroni ) .
• ,,Învelişul“- stratul de la suprafaţă care are o grosime de numai câţiva metri şi
este alcătuit din atomi ordinari .
Dacă o stea de hiperoni s-ar ciocni cu cu un obiect oarecare , energia realizată
prin ciocnire ar da posibilitatea hiperonilor să se dezintegreze în nucleoni şi s-ar
produce o explozie enormă cu o degajare colosală de energie .

c)Stele colapsate ( prăbuşite ) . O stea în colaps devine invizibilă pentru

observatorul îndepărtat chiar dacă ea mai emite fotoni . Acest lucru se poate explica
prin următoarele :
• Prăbuşirea straturilor exterioare şi îndepărtarea lor faţă de observator .
• Din cauza câmpului gravitaţional puternic , fotonii au nevoie de de un anumit
timp foarte îndelungat pentru a scăpa de atracţia stelei.
• Curbura spaţiului din vecinătatea stelei devine tot mai mare iar steaua devine
izolată .
Din aceste considerente acest tip de stea în stadiul final poate fi pus în
evidenţă, dacă ele există şi în realitate , prin efectele lor gravitaţionale (efectul
lenticular gravitaţional).

30
 CAPITOLUL 2
CALEA LACTEE-GALAXIA NOASTRĂ

Cine nu a admirat pe cerul înstelat , într-o noapte senină şi fără Lună , o fâşie
albicioasă a cărei lăţime diferă din loc în loc ? . Dacă am privi printr-un binoclu sau
lunetă am putea vedea că este compusă dintr-o puzderie de stele .
Această fâşie i-a fascinat şi pe strămoşii noştri care au numit-o Calea Laptelui
. Grecii i-au spus Galaxis , iar romanii Via Lacteea . Galaxia , din care face parte
sistemul nostru solar , este alcătuită din aproximativ 200 de miliarde de stele
împreună cu planetele lor şi peste 1.000 de nebuloase . Este o formaţiune cosmică
gigantică cu masa de circa 750-1.000 de miliarde de ori mai mare decât a Soarelui şi
cu un diametru de aproximativ 100.000 de ani-lumină , care are o formă discoidală ,
spiralată ale cărei braţe conţin pe lângă altele : materie interstelară , nebuloase şi stele
tinere ce iau naştere din această materie .

Figura 2.1.Calea Lactee, într-o reprezentare artistică bazată

pe analiza a zeci de milioane de stele ale galaxiei.Credit:NASA/ESA.

31
 2.1. STRUCTURA GALAXIEI

Centrul galactic se află situat în direcţia Constelaţiei Săgetătorului , la o

distanţă de circa 28.000 de ani-lumină , având planul ecuatorial de simetrie situat mai
jos cu 20 de ani-lumină faţă de planul ecuatorial al sistemului nostru solar .
Marginile Galaxiei nu sunt delimitate cu precizie , exact ca în cazul atmosferei
terestre care se pierde în spaţiu , dar dacă admitem că Galaxia se întinde până acolo
unde există cel puţin o stea într-un volum de un parsec cub , atunci diametrul mare al
Galaxiei este de 30.000 de parseci , iar diametrul mic (grosimea de la centrul discului
galactic ) de numai 2.500 de parseci .
Pentru a ne forma o imagine cât de cât apropiată asupra dimensiunilor cu
adevărat galactice ale Căii Lactee , să spunem că lumina străbate sistemul nostru
solar într-o jumătate de zi , iar pentru a străbate , de la o margine la alta discul
galactic , lumina are nevoie de circa 100.000 de ani.
Centrul galactic este format dintr-un nucleu , cu un diametru de circa 1.300
parseci , iar materia are o structură foarte complexă , aflându-se într-o mişcare
violentă şi având o temperatură înaltă . Galaxia efectuează o mişcare de rotaţie în
jurul axei de simetrie , dar spre deosebire de corpurile solide , unde viteza de rotaţie
este constantă , are o viteză de rotaţie ce se micşorează de la centru spre margine . În
centrul Galaxiei se află o gaură neagră , adică o entitate orbitând la trei ani lumină de
constelaţia Săgetătorului descoperită în noiembrie 2004 de un grup de cercetători , iar
în februarie 2005 , o stea gigantică(SDSS J090745,0+24507), părăseşte Calea Lactee
având o viteză de două ori mai mare decât în mod normal (aproximativ 0,0022 din
viteza luminii), fapt care dovedeşte existenţa unei găuri negre foarte mari în centrul
galaxiei.
În jurul centrului galactic se desfăşoară patru braţe spirale mari, ce încep
chiar din centrul galaxiei.

Figura 2.2.Galaxia Noastră văzută de sus.

Aceste braţe au primit numele constelaţiei

în care se proiectează:
-Braţul Perseu.
-Braţul Norma-Cygnus.
-Braţul Crux-Scutum.
-Braţul Carina-Sagittarius.
-Braţul Orion.

32
 Figura 2.3.Galaxia Noastră văzută în plan orizontal .Credit:NASA.

Soarele împreună cu planetele, dar şi alte stele sunt situate în braţul Orion
(numit şi Braţul Local).Iniţial între stelele din braţ se afla gaz, dar unda de şoc a unei
supernove a golit o regiune de gaz. Această regiune, în care s-a format şi Soarele se
numeşte acum "Bula Locală". Distanţa până la centrul galatic este de 26.000 ani
lumină.Până la următorul braţ spiral, braţul Perseus, este o distanţa de 6500 ani
lumină.

Figura 2.4.Locul Soarelui în Galaxie.

Faţă de stelele din vecinătate, Soarele se deplasează în direcţia constelaţiei
Hercules, acest loc fiind numit apexul solar.În regiunea unde se află situat Soarele,
se cunosc poziţiile exacte (în spaţiu) a peste 100.000 de stele. Pe o rază de 10 ani
lumină se află 12 stele. Şapte din cele 12 stele sunt pitice roşii. Doar stelele Sirius A
si alpha Centauri A sunt mai mari decât Soarele.Cea mai apropiată stea se află la 4,24
ani lumină şi se numeşte Proxima Centauri.
Sistemul nostru solar efectuează o rotaţie completă în jurul centrului galactic
odată la aproximativ 250 de milioane de ani , cu o viteză de 220 km/s . Această
durată se numeşte an galactic . Din punct de vedere al timpului galactic Soarele are o
frumoasă vârstă de 20 de ani galactici . Vârsta Galaxiei este estimată la circa 10
miliarde de ani , iar a Soarelui la 5 miliarde de ani .

33
 Discul galactic, în care se găsesc stele tinere si mult gaz, este înconjurat de un
halou sferic de stele bătrâne, dar şi de un halou de roiuri stelare globulare, formate
odată cu Galaxia Noastră.Dar marea majoritatea a materiei din galaxie se afla sub
forma de materie întunecată.

2.2. COMPOZIŢIA GALAXIEI

Principalele componente ale Galaxiei sunt :

• gazul interstelar – este repartizat neuniform în Galaxie , cu o masă estimată
la o valoare cuprinsă între o sutime până la două sutimi din masa totală a
tuturor stelelor din Galaxie .
• praful interstelar – este deobicei amestecat cu gazul interstalar , dar în
regiuni distincte ale Galaxiei diferă proporţiile în care se află fiecare . Praful
interstelar are o masă estimată la o valoare egală cu a suta partea din masa
totală a stelelor din Galaxie şi din acest motiv este considerat o componentă
esenţială .
• nebuloasele – sunt distribuite circa 1.000 într-un disc subţire în planul
galactic .
• stelele – sunt neuniform distribuite în Galaxie , iar după densitatea lor s-a
determinat aspectul în formă de disc al sistemului nostru galactic , astfel că
în interiorul discului se află stelele duble şi multiple care au o densitate mai
mare ce descreşte de la centru la periferie .

2.3.POPULAŢII STELARE

Asociaţiile şi roiurile de stele care constituie aşa-numitele populaţii de stele au

fost împărţite în trei subsisteme mari :
a. Populaţia I .În acest subsistem intră acea categorie de stele care prezintă o
puternică concentrare spre planul galactic şi mai ales în braţele spirale ale Galaxiei .
La această categorie de stele majoritatea este formată din stele duble . Tot în această
categorie mai găsim stele supergigantice fierbinţi , stele variabile periodice şi stele
pitice . De asemenea , tot aici pot fi observate stele alb-albastre luminoase şi tot în
această categorie mai putem include norii de gaz şi roiurile deschise .
Stelele din această categorie se caracterizează prin viteze mici , motiv pentru
care ele execută oscilaţii mici în jurul planului galactic , neputându-se astfel îndepărta
prea mult.
b. Populaţia II . Aştrii care alcătuiesc această categorie se pot întâlni atât în
vecinătatea planului galactic , cât şi la mari depărtări de aceasta . Având o distribuţie
sferică este numită şi componenta sferică a Galaxiei . Din această categorie fac parte
roiuri globulare , stele subpitice galbene şi roşii , stele variabile , etc .
Din punct de vedere chimic , stelele din această categorie au un conţinut
metalic mai mare decât stelele din Populaţia I . Analiza lor spectrală a arătat că în
compoziţia lor chimică se mai găsesc molecule CH şi CN , în afară de hidrogen ,
heliu şi calciu .

34
 Stelele din această categorie au viteze mari şi din acest motiv orbitele lor sunt
foarte alungite în jurul centrului galactic . Datorită faptului că stelele nove sunt
puternic concentrate spre planul galactic , cele mai multe nedepăşind 10° distanţă de
la ecuatorul galactic , dar şi datorită faptului că sunt concentrate mai mult spre centrul
galactic , s-a tras concluzia că pot fi catalogate în această categorie de stele .
c. Populaţia mixtă.Corpurile din această categorie se caracterizează prin faptul
că sunt concentrate spre planul galactic , dar nu atât de puternic precum obiectele din
Populaţia I . Din această categorie fac parte stele pitice galbene şi roşii , stele
gigantice galbene şi roşii . Tot aici putem întâlni nove şi nebulose planetare .
În concluzie putem spune că nucleul şi roiurile globulare conţin stele bătrâne ,
cunoscute ca stele care aparţin categoriei Populaţia II ce s-au format din materia
cosmică originară . În braţele spiralei se află concentrată categoria Populaţia I ,
formată din stele tinere şi de vârstă medie , bogate în metale . Tot aici se află
creuzetul în care se nasc stele noi din materia stelară reciclată .
Vârsta celor mai vechi stele din Calea Lactee a fost estimată recent , în urma
prelucrării observaţiilor transmise de telescopul spaţial Hubble , la 13,6 miliarde de
ani , în concordanţă cu vârsta Universului de 13,7 miliarde de ani , şi în acord cu
modelul standard de formare a Universului .
În jurul galaxiei noastre, orbitează alte caâteva galaxii mici, numite sateliţii
galaxiei , dar cei mai importanţi vecini rămân: galaxia Andromeda şi Norii lui
Magellan. Până în prezent s-au descoperit 50 de sateliţi ai Galaxiei Noastre,dar
probabil sunt mai mulţi.

Cele mai apropiate 10 galaxii :

• Pitica din Canis Major - 25.000 ani lumina.
• Grupul de stele din Virgo - 30.000 ani lumina.
• Pitica eliptica din Sagittarius - 81.000 ani lumina.
• Norul Mare al lui Magellan - 168.000 ani lumina.
• Norul Mic al lui Magellan - 200.000 ani lumina.
• Pitica din Ursa Minor - 240.000 ani lumina.
• Pitica din Sculptor - 254.000 ani lumina.
• Pitica din Draco - 280.000 ani lumina.
• Pitica din Sextans - 320.000 ani lumina.
• Pitica din Ursa Major - 330.000 ani lumina.

35
 CAPITOLUL 3
SISTEME STELARE

3.1.ROIURI STELARE .
ASOCIAŢII DE STELE

Într-o noapte senină şi fără Lună , scrutarea atentă a cerului îi oferă

observatorului satisfacţia de a vedea o serie de pete cu aspect nebulos , distribuite în
diferite părţi ale bolţii cereşti . O examinare mai atentă şi amănunţită a acestor pete
arată că ele sunt foarte diferite atât ca structură fizică dar şi în privinţa modului lor de
distribuţie spaţială .
Unele pete nebuloase , privite prin telescop sau lunetă , se prezintă ca nişte
îngrămădiri enorme de stele , aspectul nebular fiind cauzat de distanţa mare care
există între observator şi ele . Printre acestea există unele îngrămădiri care aparţin
Galaxiei Noastre , iar altele sunt mult mai îndepărtate . Acestea din urmă se numesc
nebuloase extragalactice şi sunt sisteme enorme de stele fiind asemănătoare cu
Galaxia Noastră .
Deoarece numărul obiectelor cu aspect nebular este destul de mare pe bolta
cerească în dese rânduri căutătorii de comete au fost induşi în eroare pentru că un
astfel de obiect putea fi confundat uşor cu o cometă . Acesta este motivul principal
pentru care s-au alcătuit cataloage cu poziţiile tuturor nebuloaselor cunoscute la un
moment dat . Activitatea de gestionare a observaţiilor şi catalogare precisă a
poziţiilor obiectelor cosmice , în epoca modernă , a fost începută în anul 1781 de
astronomul francez C.Messier , atunci când acesta publică un catalog care conţinea
aproximativ 100 de obiecte cu aspect nebular .
Ulterior au fost efectuate noi descoperiri , în mod special de William Herschel
şi fiul său John , ceea ce a dus la necesitatea întocmirii unui catalog, mai cuprinzător ,
al obiectelor nebuloase . În acest scop , în anul 1888 , Draper a publicat un nou
catalog cu nebuloasele cunoscute ce conţinea peste 7.800 de obiecte în ,, New
General Catalogue “ . Între anii 1894 şi 1908 , Draper a scos suplimente la catalogul
său în care erau trecute obiectele nebulare nou descoperite , astfel încât de la
denumirea în engleză a acestor suplimente ,, Index Catalogue “ s-a păstrat notaţia
prescurtată IC , urmată de numărul obiectului respectiv .
Unele dintre petele nebuloase se prezintă tot sub aspect nebular oricât de
puternic ar fi telescopul cu care le observăm . Aceste obiecte sunt nebuloase galactice
care sunt alcătuite din gaz şi praf interstelar .
După aspectul lor putem distinge :
i) roiuri deschise sau roiuri galactice ;
ii) roiuri globulare ;
iii)asociaţii de stele .

36
 i) Roiuri deschise sau roiuri galactice

Unele dintre îngrămădirile de stele , existente în Galaxia Noastră , prezintă o

concentrare pronunţată spre planul determinat de Calea Lactee , motiv pentru care au
şi fost denumite roiuri galactice. După forma lor , ele se mai numesc şi roiuri
deschise deoarece distanţa dintre stelele ce le compun este destul de mare şi aproape
toate stelele componente se pot vedea în mod separat atunci când sunt privite prin
telescop .
Pentru roiurile deschise este greu de stabilit o formă geometrică bine conturată
aşa că ele pot avea uneori forme neregulare din cauza distribuţiei întâmplătoare a
stelelor din interiorul lor .
Cu ochiul liber se pot vedea vreo 30 de roiuri deschise , dar în prezent există
catalogate peste 750 de asemenea roiuri . Depărtarea roiurilor deschise , în raport cu
Soarele , variază între 40 şi 3.300 parseci . Roiurile deschise se caracterizează prin
diametre liniare foarte mari , între 1,5 şi 15 parseci .
Numărul stelelor dintr-un roi deschis variază între 15 ÷ 20 pentru roiurile mici
şi până la 300 în roiurile mari . Tot în aceste roiuri se întâlnesc stele gigante albe şi
albastre , dar nu se observă stele supergigantice roşii şi galbene . Azi sunt cunoscute
circa 500 de roiuri galactice . Cele mai cunoscute sunt Pleiadele (Cloşca cu pui ) ,
formate din circa 350 de stele aflate la 400 de ani-lumină .

ii) Roiuri globulare

Sunt aglomerări de sute şi mii de stele sau uneori chiar milioane de stele. Ele
sunt foarte îndepărtate şi prezintă o puternică concentrare a stelelor spre centrele
corespunzătoare . Numele lor provine din simetria lor aproape sferică .
Roiurile globulare se găsesc distribuite în toate direcţiile spaţiului şi nu au o
preferinţă deosebită pentru planul galactic al Căii Lactee , cum s-a observat la roiurile
deschise . Aglomerarea sferică este spre centru iar rarefierea stelelor spre periferie .
În regiunea centrală , stelele sunt atât de apropiate unele de altele încât imaginile lor
se contopesc şi nu mai putem distinge stele separate.
În total se studiază peste 120 de roiuri cunoscute , dar numărul acestora se
evaluează la peste 100 de milioane . Diametrele roiurilor globulare se găsesc cuprinse
între 7 şi 200 de parseci . O examinare atentă a acestora poate pune în evidenţă
efectul de turtire , ceea ce duce la concluzia că ele au mişcări de rotaţie în jurul unei
axe de simetrie .
Numărul de stele cuprinse într-un roi globular variază între 10.000 şi 1.000.000
, iar densitatea unui astfel de roi este de mii de ori mai mare decât densitatea stelară
din vecinătatea Soarelui nostru . Într-un nucleu de 5 parseci ai unui roi globular există
30.000 ÷ 40.000 de stele . Roiurile globulare sunt formaţiuni vechi , deosebit de
stabile în timp .

37
 iii)Asociaţii de stele
Asociaţiile de stele sunt grupuri de stele în care forţele gravitaţionale nu sunt
destul de puternice pentru a menţine stelele la un loc pe o perioadă mai mare de timp
. Prin urmare , asociaţiile de stele sunt grupări de stele în curs de destrămare .
Studiile de dinamică stelară arată că dacă într-o grupare de stele densitatea
stelară este mai mică decât 0,1 mase solare pe parsecul cub atunci configuraţia este
instabilă şi se destramă . Această destrămare este cauzată de efectul forţelor de rotaţie
galactică care produc o acţiune echivalentă cu cea a mareelor . Un astfel de efect nu
este sensibil în cazul grupurilor dense de stele deoarece forţele gravitaţionale sunt
mult mai puternice . Asociaţiile de stele nu pot exista mai mult de 10 milioane de ani
, timp după care se destramă în stele singuratice ce se răspândesc printre alte stele din
Galaxie .
Noţiunea de asociaţie de stele a fost introdusă de către astronomul
Ambarţumian în 1947 , când a atras atenţia asupra studierii acestora pentru studiile
de evoluţie stelară . Diametrele acestora sunt cuprinse între 30 şi 200 de parseci .
În anumite asociaţii s-au obsevat stele tinere , în stare de contracţie
gravitaţională , fapt care dovedeşte tinereţea acestui fel de grupări de stele . În
concluzie putem afirma că stelele se nasc în asociaţii de stele .

3.2. MATERIA INTERSTELARĂ.

NEBULOASE

Din observaţiile efectuate până acum , putem întocmi următoarea clasificare a

celor mai importante formaţiuni care pot fi întâlnite :
a)Formaţiuni de gaz şi praf care au aspect de nebulozitate strălucitoare sau
obscură şi care au dimensiuni foarte mari . Au fost puse în evidenţă atât vizual cât şi
fotografic , fiind cunoscute de peste un secol .
b)Gazul interstelar care a fost pus în evidenţă după 1904 , cu ajutorul analizei
spectrale , iar cu ajutorul radiotelescoapelor s-a pus în evidenţă prezenţa hidrogenului
interstelar.
c)Praful stelar este cauza ce produce obturarea unor obiecte luminoase , cum
sunt stelele sau roiurile de stele . Prin observaţiile făcute în infraroşu s-au putut
,,vedea” corpurile ,,ascunse” de praful stelar .
În general , materia interstelară are o răspândire neuniformă în spaţiu. Ea are
tendinţa de a se acumula în nori denşi , discreţi şi cu dimensiuni de ordinul a opt
parseci în diametru , fenomen numit acreţie . Din evaluările efectuate , s-a constatat
că trebuie să existe circa 5·10-5 nori pe parsecul cub , norii fiind situaţi la circa 40 de
parseci unul de altul.
Norii astfel formaţi , din materia stelară , se deplasează în spaţiu cu viteza de 7
km/s , având masa de aproximativ 400 de ori mai mare decât masa Soarelui şi
densitatea de circa 10 atomi/cm 3 .

38
 1. Nebuloase difuze

Cea mai mare parte a materiei interstelare este grupată în nori de gaz şi praf .
Unii sunt foarte mari şi pot fi observaţi atât datorită reflexiei luminii stelare şi a
emisiei lor proprii . Ele se prezintă ca nişte pete cu lumină difuză şi se pot clasifica în
: a)nebuloase difuze cu emisie şi b)nebuloase difuze cu reflexie .
a)Nebuloase difuze cu emisie . Dacă în vecinătatea unui nor de materie
interstelară se găseşte o stea fierbinte atunci în spectrul nebuloasei se găsesc linii de
emisie . O cantitate mare de energie este cedată , de către radiaţiile ultraviolete ale
stelei , în scopul excitării atomilor din materialul nebuloasei respective . În acest mod
, atomii din materia interstelară din nebuloasă devin capabili să emită radiaţii care vor
conţine şi anumite linii de emisie în spectrul observat .

Figura 3.1.Nebuloasa NGC 604.

Credit: Hubble Space Telescope, photo PR96-27B.
Unele nebuloase difuze cu emisie pot fi formaţiuni relativ mici (de exemplu :
fărămituri de materie interstelară , fărămituri de nori , etc.). Diametrele aparente ale
acestora pot fi de ordinul câtorva minute de arc şi se pot imprima pe placa fotografică
numai după o expunere mai îndelungată .
b)Nebuloase difuze cu reflexie . Din examinarea unor aglomerări de materie
interstelară care au spectre continue , se constată că ele sunt situate în vecinătatea
unor stele mai reci care nu sunt destul de fierbinţi pentru a provoca excitarea atomilor
din nebuloasă şi pentru a cauza linii de emisie . Prin urmare , unele nebuloase pot fi
observate numai datorită faptului că ele reflectă lumina stelelor vecine , în acest mod
putând fi explicată şi prezenţa spectrului lor continuu .

39
 2. Nebuloase obscure

Dacă o formaţiune de materie interstelară , asemănătoare cu cele amintite mai

sus , nu se găseşte în vecinătatea unei stele destul de luminoase ea nu poate fi pusă
în evidenţă vizual . Totuşi datorită efectului de ecranare pe care îl produce asupra
stelelor care sunt dincolo de ea poate fi pusă în evidenţă . Pe bolta cerească astfel de
nebuloase , care au aspectul de coridoare goale şi adânci, au primit denumirea de
nebuloase obscure .
În anumite cazuri , prezenţa unor nori obscuri poate fi detectată numai prin
observarea unor schimbări bruşte în strălucirea vreunei stele care se găseşte prin
apropierea lor . Aceşti nori se pot pune în evidenţă prin absorbţia totală sau parţială a
luminii care ne vine de la stelele situate dincolo de ei .
Din punct de vedere fizic , nebuloasele obscure pot fi considerate aidoma
nebuloaselor difuze , singura deosebire fiind absenţa unor stele destul de luminoase
pentru a le da aspectul luminos al celor difuze .
În unele cazuri , materialul interstelar apare sub formă globulară de culoare
neagră , care apar sub forma unor pete mici cu contururi bine determinate . Diametrul
acestora variază între 7.000 şi 80.000 de u.a. Unele globule mai mari au fost
denumite saci cu cărbune, masa lor având valori cuprinse între 0,1 şi 650 de mase
solare . Din cercetările de până acum , s-a desprins o ipoteză , care presupune că
materia ce alcătuieşte aceste globule , prin contracţie gravitaţională devine
ingredientul de bază în prima fază a formării stelelor .

3. Mediul gazos interstelar

Între observator şi o stea există un spaţiu interstelar care este umplut cu materia
interstelară . Această materie interstelară este prezentă chiar dacă nu-i destul de densă
pentru a putea provoca obscurarea vizibilă a stelelor . În tot spaţiul interstelar există
gaz şi praf , iar prezenţa acestora este stabilită cu ajutorul liniilor spectrale . Liniile
spectrale , care se mai pot observa , provin de la sodiul neutru, potasiu neutru , fier
neutru , calciu neutru şi ionizat .Dar mult mai bine este studiat acest mediu prin
observaţiile radio pe lungimea de undă de 21 cm , linie ce corespunde hidrogenului
interstelar .
De asemenea , prezenţa materiei interstelare este dovedită şi de prezenţa
benzilor de absorbţie ale moleculelor de CH,CN şi NH. Tot în mediul interstelar au
mai fost descoperiţi atomi de oxigen neutru , carbon ionizat , aluminiu ionizat şi
siliciu ionizat . Frecvenţa hidrogenului este caracterizată prin existenţa a cel puţin o
mie de atomi de hidrogen la fiecare atom de elemente grele .

4. Praful interstelar

Firicelele de praf care există în mediul interstelar au calitatea de a provoca o

puternică absorbţie a luminii care vine de la stelele foarte îndepărtate şi care este
obligată să treacă prin spaţiul umplut cu această materie interstelară . În astrofizică
un astfel de fenomen este cunoscut sub numele de înroşirea stelelor . El se datorează
40
faptului că radiaţiile cu lungimi de undă scurte sunt mai mult absorbite decât cele cu
cu lungimi de undă lungi . În acest mod , stelele apar mai roşii decât ar trebui să fie în
raport cu tipul lor spectral .
Radiaţiile cu lungimi de undă scurte sunt mai uşor de difuzate în toate direcţiile
în timp ce radiaţiile cu lungime de undă lungă se ,,strecoară“ printre firicelele de praf
(nu interferă). După modul de dispersie a radiaţiilor cu lungimi de undă diferite şi
absorbţie provocată de firicelele de praf , se pot determina dimensiunile firicelelor de
praf respective . În modul acesta s-a pus în evidenţă faptul că firicelele de praf
interstelar au o dimensiune de ordinul a 10-5 cm , iar difuzia luminii variază invers
proporţional cu lungimea de undă (λ) .
Firicelele de praf se formează prin acreţia de materie în jurul unor molecule şi
în anumite condiţii date . Deoarece firicelele de praf se mişcă prin spaţiul interstelar
pot colecta materia prin care trec iar moleculele se pot uni şi astfel pot apare
formaţiuni mai mari de materie interstelară . Astfel de formaţiuni se încheagă destul
de încet deoarece dimensiunea de 10-5 cm poate fi atinsă în circa 100 de milioane de
ani .

5. Nebuloase planetare

Noţiunea de nebuloasă planetară este utilizată pentru definirea unei aglomerări

de materie interstelară de masă destul de mare şi foarte extinsă , în centrul căreia se
găseşte o stea fierbinte .
În general , stelele din interiorul nebuloaselor planetare sunt atât de fierbinţi
încât cea mai mare parte din energia lor este emisă în domeniul spectral ultraviolet ,
motiv pentru care ele nu apar prea luminoase în domeniul vizual . Un alt motiv din
cauza căruia radiaţia ce provine de la stea este dificil de observat este acela că radiaţia
ultravioletă , atunci când străbate învelişul gazos al nebuloasei , „se loveşte“ de
atomii respectivi şi nu poate ieşi toată afară fiind consumată la excitarea atomilor din
materialul nebulos .
În general , nebuloasele planetare au o formă aproape sferică , diametrele lor
aparente fiind situate într-un interval cuprins între câteva secunde de arc până la 12' .
Variaţia diametrului aparent este cauzată de distanţele diferite la care se găsesc aceste
corpuri cereşti în raport cu noi . Diametrul real pare a fi acelaşi la aproape toate
nebuloasele planetare şi este estimat la circa 20.000 u.a.
Pe bolta cerească o nebuloasă planetară apare sub forma unui inel cu toate că
materia gazoasă este distribuită într-un înveliş gazos . Aspectul inelar este cauzat de
faptul observatorul vede radiaţia reflectată , difuzată şi excitată venind din părţile
nebuloase , care fac un anumit unghi faţă linia de vizare .
Materialul din învelişul nebular în expansiune se dilată cu viteza de 20 km/s
efectuând în acelaşi timp o mişcare de rotaţie în jurul unei axe de simetrie care trece
prin steaua centrală . Densitatea materiei în nebuloasele nebulare este de ordinul a 103
atomi pe cm3 , iar temperatura cinetică este cuprinsă între 8.000 K şi 20.000 K .

41
 Figura 3.2.Nebuloasa lui Hourglass (MyCn18)
Credit: NASA/ ESA

Observaţiile efectuate cu ajutorul telescopului Hubble şi a interferometrului

spaţial Spitzer urmează a fi prelucrate şi astfel vom avea o imagine mult mai clară
asupra acestor nebuloase planetare .

42
 CAPITOLUL 4
GALAXIILE

4.1 GALAXIILE

Unele dintre nebuloase , care se văd ca fiind compuse din stele , s-au dovedit a
fi situate la distanţe mult mai mari decât dimensiunile Galaxiei Noastre, având o
structură asemănătoare cu a Galaxiei Noastre , motiv pentru care aceste obiecte
extragalactice au fost numite galaxii .

i) Proprietăţi generale ale galaxiilor

Aspectul exterior al galaxiilor este foarte diferit , dar cu toate acestea , pentru
fiecare galaxie se poate găsi o altă galaxie care să-i semene . În vederea stabilirii unor
trăsături comune ale galaxiilor au fost catalogate în patru categorii:
♦galaxii eliptice ;
♦galaxii în spirală ;
♦galaxii în spirală barată ;
♦galaxii cu formă neregulată.
Această clasificare s-ar putea modifica datorită faptului că în anul 2003 a fost
descoperit un nou tip de galaxii , care au fost botezate de descoperitorul lor , prof.
Michael Drinkwater de la Universitatea din Queensland – Australia , Galaxii Pitice
Ultra Compacte .

♦Galaxii eliptice
Acest tip de obiecte cereşti au aspectul unor elipse sau cercuri netede în care
strălucirea descreşte de la centru spre periferie (vezi figura 12.3). Cele mai mici
galaxii eliptice se aseamănă cu un roi stelar globular (diferenţa fiind că galaxiile
conţin materie întunecată).Ca masă, aceste galaxii pot avea între 10 până la 1013 mase
solare. Observaţii recente arată că în galaxiile eliptice există roiuri stelare tinere,
formate probabil în urma coliziunii cu o altă galaxie.

♦Galaxii spirale şi în spirală barată

Galaxiile spirale se deosebesc de galaxiile eliptice prin faptul că au o structură
bine determinată:
• au un nucleu asemănător cu o galaxie eliptică (compus din stele bătrâne);
• în centrul nucleului există o gaură neagră supermasivă;
• au braţe spirale, în care există stele tinere şi mult praf şi gaz interstelar;
Aceste galaxii au primit numele de spirale datorită braţelor de stele tinere ce se
desfăşoară în jurul nucleului. Braţele se formează după o spirală logaritmică.Centrul
galaxiilor spirale poate avea formă sferică sau poate avea o formă de bară (galaxii
spirale barate - SB).

43
 Figura 4.1.Tipuri de galaxii.

Conform figurii 4.1 avem următoarele tipuri de galaxii :

• E0 - galaxie eliptică rotundă (sferică);
• E3- galaxie eliptică elipsoidală (mingea de rugby) ;
• E7 - galaxie eliptică cu forma de disc;
• S0 - are aspect de galaxie eliptică dar există şi un disc ce conţine praf şi gaz
(galaxii lenticulare);
• Sa - galaxie spirală clasică, cu o parte centrală sferică şi o structură spirală
strânsă;
• Sc - galaxie spirală cu o parte central mică şi braţe spirale desfăşurate;
• SBa - spirală barată cu braţe spirale strânse;
• SBc - spirală barată cu braţe spirale desfăşurate .

♦Galaxii neregulate
Aceste galaxii sunt compuse numai din stele tinere, graz şi praf interstelar. Ele
reprezintă circa 3% din numărul galaxiilor cunoscute.
Ca aspect galaxiile neregulate nu se aseamănă una cu alta, neavând nucleu şi
nici braţe spirale. Se crede că majoritatea acestor galaxii au fost galaxii spirale sau
eliptice, dar au fost deformate în urma întâlnirilor cu alte galaxii.Există două tipuri de
galaxii neregulate:
• Neregulate I - galaxie ce are o anumită structură, fie un nucleu sau un braţ;
• Neregulate II - galaxie fără structură .
44
 După strălucirea absolută galaxiile se pot împărţi în :
─ galaxii supergigante;
─galaxii gigante;
─galaxii pitice.
Magnitudinile absolute ale galaxiilor variază iar dimensiunile acestora diferă
de la un tip la altul . Cele eliptice au dimensiuni cuprinse între 3 şi 5 kiloparseci iar
cele spirale au diametrele de la 7 kiloparseci până la 20 kiloparseci .

ii)Probleme de evoluţie a galaxiilor

Dacă în evoluţia stelelor avem rezultate ceva mai concludente , în problema

evoluţiei galaxiilor lucrurile nu sunt aşa de limpezi . Din acest motiv putem aminti
doar două ipoteze formulate de Hubble şi Oort :
♦Formularea lui Hubble
Hubble a considerat că aspectul actual al galaxiilor se datorează stadiului în
care se află în evoluţia lor . De aceea pornind de la datele observaţionale , Hubble a
determinat distanţele până la galaxii şi a descoperit că vitezele de îndepărtare sunt
strict proporţionale cu distanţele . Acest rezultat a condus la ideea expansiunii
Universului , iar exprimarea sa matematică este dezarmant de simplă :
v=H·r ,
unde : v = viteza de îndepărtare , r = distanţa , iar H = constanta lui Hubble care are
dimensiunea inversă timpului şi o valoare determinată experimental de aproximativ
20(km/s)/ 10 6ani-lumină .
Conform observaţiilor , Hubble a presupus că galaxiile eliptice reprezintă
fazele iniţiale ale formării galaxiilor , adică sunt tinere , iar galaxiile spirale ar fi
compuse în mare parte din stele bătrâne . Pe scurt galaxiile s-ar forma din nori imenşi
de hidrogen cu forme sferice şi rotaţie lentă , iar cu timpul aceşti nori ar fi supuşi
contracţiei gravitaţionale , mărindu-şi astfel rotaţia şi inevitabil forma lor s-a turtit .
♦Formularea lui Oort
Oort a considerat că galaxiile s-au format dintr-un gaz care era distribuit în
Universul timpuriu , aflat în expansiune , prezentând densităţi diferite în locuri
diferite . În conformitate cu ipoteza sa , în centrele de densitate mai mare au apărut
galaxiile .
Galaxiile sferice sunt acelea care s-au format din centre care aveau iniţial o
rotaţie mică , iar galaxiile turtite s-au format din centre care iniţial aveau o rotaţie mai
mare . O astfel de protogalaxie , datorită forţelor centrifuge , s-a contractat
perpendicular pe planul discului de rotaţie .
Oricare ipoteză teoretică trebuie verificată experimental şi de aceea azi avem o
altă dilemă cu mult mai şocantă , anume din datele observaţionale recente , galaxiile
nu numai că se îndepărtează cu viteze ameţitoare , dar o fac în mod accelerat . Astfel
a apărut o nouă ipoteză şi anume că acest lucru se datorează unei noi forţe din
Univers ─ energia întunecată . Energia întunecată , conform noilor teorii , tinde să ,,
dezmembreze“ Universul , pe când ,,rivala“ ei materia neagră , numită ,,lipici
cosmic“ îl ţine ,,legat“.

45
 iii)Distribuţia galaxiilor
Galaxiile pot fi observate în orice direcţie pe bolta cerească , excepţie făcând
galaxiile aflate în spatele planului galactic al Galaxiei Noastre deoarece vizibilitatea
este afectată de prezenţa materiei interstelare galactice .
Galaxiile se află în interiorul unor formaţiuni mai mari ─ grupuri de galaxii ,
deoarece distanţa dintre obiectele componente este mult mai mică decât distanţa
până la obiectele situate în afara grupului .
Calea Lactee face parte din Grupul Local care cuprinde , pe lângă Galaxia
Noastră , Galaxia Andromeda , Norii lui Magellan şi Galaxia Triangulum (M33), care
formează structurile mari şi peste 35 de galaxii mai mici (vezi figura 12.2) , dintre
care : peste patru galaxii neregulate , circa o duzină de galaxii neregulate pitice , patru
galaxii eliptice iar restul fiind galaxii eliptice pitice sau pitice cu formă relativ
sferică.Grupul Local are o formă relativ sferică cu un diametru de circa 1
Mpc(1Mpc=1.000.000 parseci) .
Grupurile de galaxii sunt concentrate în formaţiuni mai mari şi mai complexe
în care pot intra sute sau mii de membri numite roiuri de galaxii (cluster este
termenul pentru roi în lb.engleză).
Roiurile de galaxii pot fi :
♦Roiurile deschise care sunt situate în vecinătatea planului galactic, motiv
pentru care se mai numesc şi roiuri galactice. Se cunosc peste 800 de astfel de roiuri,
situate într-o sferă cu raza de la câţiva kiloparseci cubi în jurul Soarelui, până la
distanţe la care absorbţia luminii nu este suficient de mare pentru a afecta acurateţea
observaţiilor. Se estimează că numărul total de roiuri din galaxie este de câteva zeci
de mii. Cele mai cunoscute roiuri deschise : Pleiadele, Hyadele, roiul dublu din
Perseu etc.
♦Roiurile globulare care prezintă o distribuţie sferică în jurul centrului galaxiei.
În număr de câteva sute, ele pot fi bine observate datorită densităţii stelare mari (cu
excepţia roiurilor aflate în apropierea planului galactic, unde absorbţia luminii este
mare). Distanţele la roiurile globulare se determină pe baza distanţelor la stelele
strălucitoare conţinute iar pentru dimensiunile lor liniare se obţin valori cuprinse între
7 parseci şi 120 parseci. Aproximativ 2 parseci din diametru reprezintă nucleul
roiului, cu densităţi depăşind uneori de mii de ori densitatea stelară din zona Soarelui.
Deşi numite globulare, în realitate roiurile au formă elipsoidală. Un exemplu în
acest sens este M19, pentru care raportul dintre axa mare şi axa mică este 4. În
roiurile globulare s-au descoperit multe surse de radiaţie X, fapt care indică stele
colapsate cu acreţie.
Roiurile de galaxii , la rândul lor , formează o structură mai complexă
cunoscută sub denumirea de Superroi (nor de galaxii).

4.2 QUASARII ŞI PULSARII

i)Quasarii

Din analiza datelor observaţionale , obţinute pe această cale , s-au conturat cele
mai importante caracteristici ale quasarilor :
46
 - sunt obiecte care emit energie în aproape tot spectrul electromagnetic radio ,
infraroşu, vizual şi ultraviolet
- au un aspect asemănător stelelor , dar strălucirea şi emisia lor radio este
variabilă în timp .
Tot în urma prelucrării acestor rezultate observaţionale în privinţa quasarilor s-
au mai desprins următoarele concluzii :
* Există foarte multe asemănări între quasari şi anumite sisteme de galaxii, care
emit aproape la fel de puternic în ultraviolet şi în ultraroşu .
* Quasarii mai slabi au depărtări mai mari spre roşu la fel ca galaxiile normale .
* Unii quasari apar în asociaţii şi roiuri , aşa cum se prezintă galaxiile normale
.
* Quasarii sunt obiecte cereşti de dimensiuni unghiulare mici , având diametre
mai mici de 100 de parseci dacă ne raportăm la distanţele la care se situează .

Figura 4.2. Quasarul 3C273

Credit:NASA/ESA.
Au fost descoperiţi 200.000 mii de quasari, la o distanţă între 780 de milioane
si 2,8 miliarde de ani-lumină. Unii dintre aceştia par să se fi format în urma
coliziunilor dintre galaxii învecinate. Ei sunt de 1000 de ori mai mici decât o galaxie,
dar emit de 100 de ori mai multă lumină decât ele. Luminozitatea lor enormă poate
proveni de la faptul ca ele adăpostesc Găuri Negre.

ii)Pulsarii
În luna august a anului 1967 studenta Jocelyn Bell , din echipa de studenţi
condusă de prof. Anthony Hewish de la Universitatea din Cambrige-Anglia , a
observat un semnal neobişnuit pe grafometrul racordat la o antenă artizanală , ce se
întindea pe o suprafaţă de 1,6 hectare , care fusese contruită de profesor împreună cu
echipa sa tocmai pentru studiul surselor radio . Semnalul era format din pulsuri
regulate , la un interval de o secundă sau o treime de secundă . După luni de analize ,
Hewish şi Bell au ajuns la o concluzie uimitoare şi anume că numai un obiect foarte
mic şi foarte dens putea crea un puls atât de rapid . Singura posibilitate era ca acest
obiect să fie o stea neutronică , centrul unei foste supernove . După 7 ani de la
47
descoperirea sa prof. A . Hewish a fost recompensat cu premiul Nobel . Aceste
radiosurse , care emit impulsuri radio ce se repetă foarte precis , au fost numite
pulsari .

Figura 4.3.Pulsar.

Unele stele neutronice , cum este cea din centrul Nebuloasei Crabului , emit şi
în spectrul vizibil . Stelele neutronice nu seamănă cu nimic altceva din Univers
pentru că sunt foarte dense , astfel încât dacă ar avea atmosferă atunci aceasta ar avea
o grosime de numai 5mm , iar un degetar de materie ar cântări 100 de milioane de
tone . Steaua descoperită de cei doi a fost numită CP 1919 .Pulsarul este o stea foarte
mică (cu o rază de 10-15 km), dar foarte densă, numită stea neutronică (rămăşiţă a
unei stele care a colapsat), ce emite energie sub forma unui flux de particule
electromagnetice concentrat la polii magnetici ai stelei. Ţinând cont că axa magnetică
a stelei nu coincide cu axa sa de rotaţie, radiaţia, privită dintr-un punct din spaţiu, este
văzută aşa cum ar fi observată lumina unui far. Pulsarul poate fi detectat (cu ajutorul
unui radiotelescop) doar când fluxul e îndreptat spre Pământ.

48
 Figura 4.4. Pulsarul din Nebuloasa Crabului.
Credit:http://hubblesite.org/newscenter/archive/2002/24

Astronomii chinezi în anul 1054 au consemat-o ca fiind apariţia pe cer a unei

stele noi, mai strălucitoare ca Venus, se pare de o magnitudine neobişnuită
aproximativ -6, ce s-a văzut pe cer chiar în timpul zilei vreme de 23 de zile şi apoi cu
ochiul liber pe cerul de noapte încă 653 de zile. Deasemeni apare şi în arta picturală a
indienilor Anasazi din Arizona şi New Mexico, desene descoperite ulterior în Navaho
Canyon şi White Mesa (Arizona) cât şi în canionul Chaco (New Mexico).
Nebuloasa a fost descoperită în anul 1731 de către astronomul amator de
origine britanică John Bevis şi înscrisă în catalogul Uranographia Britannica a lui
John Bevis. Nebuloasa a fost redescoperită din întâmplare şi în mod independent de
către Messier în 28 august 1758, pe când căuta cometa Halley. Crezând că e vorba de
o cometă, acesta şi-a dat curând seama de greşeală şi a catalogat-o în data de 12
septembrie 1758, fiind primul obiect ce a stat la baza celebrului catalog. Denumirea
de Nebuloasa Crabului a primit-o însă în anul 1844 în urma schiţelor făcute de către
Lord Rosse.

49
 Figura 4.5.Pulsarul Vela .
Credit :Chandra X-ray observatory

Pulsarul Vela este o stea neutronică care a rămas în urma exploziei colosale a
unei supernive . Aceasta a aruncat în spaţiu jeturi de materie , care se pot observa la
polii de rotaţie ai stelei neutronice , aşa cum putem observa din figura 4.5, un mic
spot luminos în mijloc înconjurat de un nor de gaz fierbinte , jet care reprezintă liniile
de câmp magnetic.
Astronomii au descoperit trei tipuri distincte de pulsari, după natura sursei de
energie care alimentează radiaţia:
• Pulsarii de rotaţie: pierderea energiei de rotaţie alimentează rotaţia.
• Pulsarii de acumulare: (în principal pulsarii cu raze X) energia potenţială a
materiei acumulate alimentează radiaţia.
• Magnetarii: slăbirea unui câmp magnetic puternic alimentează radiaţia.
Pulsarii au o puternică concentrare spre planul galactic şi au dimensiuni
compatibile cu ale Pământului , iar faptul că pulsarii sunt stele neutronice ,care provin
din rămăşiţele supernovelor şi au corespondent optic, constituie o problemă care va
trebui explicată de teoriile cosmologice referitoare la modul în care a apărut şi s-a
dezvoltat partea cunoscută a Universului .

4.3 GĂURI NEGRE

Gaura neagră este un loc din spaţiu în care câmpul gravitaţional este atât de
puternic încât nimic nu poate scăpa după ce a trecut de orizontul evenimentului.
Lumina cu toate că are o viteză de 300.000km/s nu poate scăpa dintr-o gaură neagră,
aşa încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenindu-i şi numele.
Mai este cunoscută şi ca „singularitate".

50
 Figura 4.6.Gaură neagră în reprezentare simbolică.Credit:NASA.

Dacă miezul lăsat în urma de către explozia unei supernove are masa mai mare
decât cea a Soarelui nostru, forţa care ţine laolaltă neutronii nu este suficient de mare
ca să poată echilibra forţa gravitaţională proprie. Miezul continuă să se stingă. În
momentul în care masa miezului este suficient de concentrată, forţa gravitaţională a
acestuia este imensă .Această forţă nu se poate explica în cadrul fizicii clasice iar
astronomii folosesc teoria relativităţii formulată Einstein ca să explice
comportamentul luminii şi al materiei faţă de aceasta imensă forţă gravitaţională .
Potrivit relativităţii generale, spaţiul din jurul miezului este atât de puternic
curbat încât atrage până şi lumina. O stea de zece ori mai mare decât Soarele nostru
se poate transforma într-o gaură neagră doar dacă se comprimă până la un diametru
de aproximativ 90 km sau chiar mai puţin.Presupunerile astronomilor spun că
mijlocul Galaxiei Noastre este o gaură neagră imensă.
Dar să presupunem că ne aflăm pe suprafaţa unei planete. Aruncăm o piatra pe
direcţie verticală. Presupunând că nu o aruncăm prea tare, ea se va ridica un pic, dar
până la urmă acceleraţia datorată gravitaţiei planetei o va face să cadă din nou. Dacă
aruncăm piatra destul de tare am putea s-o facem să scape total de gravitaţia planetei.
Se va ridica la nesfârşit. Viteza cu care aruncăm o piatră pentru ca ea să scape de
atracţia gravitaţională a planetei se numeşte viteză de evadare , iar viteza de evadare
depinde de masa planetei .
Dacă o planetă este extrem de masivă, atunci gravitaţia ei este foarte puternică,
deci viteza de evadare este foarte mare. O planetă mai uşoară va avea o viteză de
evadare mai mică. Viteza de evadare depinde de asemenea de distanţa la care ne
aflăm de centrul planetei: cu cât suntem mai aproape, cu atât mai mare viteza de
evadare. Viteza de evadare a Pamântului este de 11,2 km/s, în timp ce aceea a Lunii
este de doar 2,4 km/s.
În concluzie gaura neagră este un obiect cu o concentraţie enormă de masă într-
un volum atât de mic încât viteza de evadare este mai mare decât viteza luminii. Deci,
cum nimic nu poate merge mai repede decât lumina, nimic nu poate scapa din câmpul

51
gravitaţional al obiectului. Chiar şi lumina va fi trasă înapoi de gravitaţie şi nu va fi în
stare să scape.
Ideea unei concentraţii de masă atât de densă încât nici lumina nu poate scăpa
datează încă din timpul lui Laplace în secolul XVIII. Aproape imediat după ce
Einstein a dezvoltat relativitatea generală, Karl Schwarzschild a dat soluţia ecuaţiei
matematice care descria un astfel de obiect. Abia mult mai târziu, prin 1930, datorită
muncii lui Robert Oppenheimer, Volkoff şi Snyder, oamenii s-au gândit că acest tip
de obiecte chiar există in Univers. Aceşti cercetători au arătat că atunci când o stea
suficient de masivă rămâne fără combustibil, nu mai e în stare să reziste împotriva
propriei atracţii gravitaţionale, şi colapsează într-o gaură neagră .În relativitatea
generală, gravitaţia este o manifestare a curburii spaţiu-timp. Obiectele masive
distorsionează spaţiul şi timpul, astfel încât regulile uzuale ale geometriei nu se mai
aplică. Lângă o gaură neagră, distorsiunea spaţiu-timpului este foarte severă şi din
această cauză găurile negre au nişte proprietăţi foarte ciudate , deoarece unui corp
ajuns într-o gaură neagră îi trebuie o viteză de evadare mai mare decât forţa de
atracţie gravitaţională a acesteia .
Cum s-au format găurile negre ?
Această întrebare nu are un răspuns clar, cel puţin deocamdată .
Iată câteva teorii asupra modului de formare a găurilor negre:
• Una din ipoteze presupune că un mare nor de gaz a colapsat .
• Altă ipoteză presupune că găurile negre s-au format prin colapsarea unei stele
gigantice care a înghiţit o cantitate enormă de materie .
• O altă posibilitate ar fi aceea de fuzionare a unui roi de găuri negre mici .
Doi astronomi , dr. Curtis Saxon şi prof. Kinwah Wu , de la Laboratorul pentru
Ştiinţa Spaţiului al UCL (University College of London) au elaborat un model prin
care au încercat să explice formarea găurilor negre supergigante în Universul
timpuriu .
Ei au presupus , în concordanţă cu datele observaţionale , că undele
gravitaţionale ale haloului invizibil al materiei întunecate dintr-un roi de galaxii şi
gazul din interiorul haloului au interacţionat formând un fel de ,,scobitură întunecată“
( termenul în limba engleză este ,, Dark gulping“).
Ei au găsit că acest tip de interacţii forţează materia întunecată să formeze o
masă centrală compactă , care poate fi instabilă din punct de vedere gravitaţional , ce
colapsează , iar dinamica şi rapida colapsare reprezintă tocmai ,, Dark gulping“-ul. Ei
au afirmat că ,, Dark gulping“-ul s-ar fi format extrem de rapid şi de aceea nu s-a
detectat nicio urmă de radiaţie electromagnetică remanentă .
,, Dark gulping“-ul poate fi o bună aproximare a modului cum acreţia lentă de
gaz a fost capabilă să devină o gigantică gaură neagră , deoarece s-a observat că
miezul compact al găurilor negre supermasive din galaxii este influenţat de masa
întunecată/neagră.
Materia întunecată apare atunci când gravitaţia domină dinamica galaxiilor sau
roiurilor de galaxii .Oricum este o mare nelămurire asupra originii, proprietăţilor şi
distribuţiei particulelor întunecate , în timp ce materia întunecată nu interacţionează
cu lumina dar interacţionează cu materia obişnuită prin efectul gravitaţiei .

52
 Potrivit modelului celor doi astronomi formarea unui miez de masă compactă
este necesară , deoarece răcirea gazului cauzează scurgerea lui către miez.
Temperatura gazului trebuie să fi depăşit 10 milioane de grade atunci când se afla în
haloul cu un diametru de câteva milioane de ani-lumină ce înconjura o
,,adâncitură/scobitură“ cu diametrul de câteva sute de ani-lumină mai rece . Gazul nu
s-a răcit de tot , dar a ajuns la un minim de temperatură , aşa cum arată observaţiile în
raze X ale roiurilor de galaxii .
Acest model investighează modul cum particulele întunecate se mişcă într-un
spaţiu cu mai multe dimensiuni şi cum acestea pot determina rata de absorbţie şi
emisie a căldurii în expansiunea haloului întunecat dar şi modul în care sistemul este
afectat de distribuţia masei întunecate .
Oricare ar fi ipoteza cea adevărată , timpul necesar pentru crearea unei găuri
negre este de ordinul milioanelor de ani , iar observaţii recente arată că aceste entităţi
cosmice erau prezente în Universul timpuriu , atunci când nu împlinise încă un
miliard de ani.
Un rezultat de excepţie s-a obţinut în observarea în infraroşu a Roiului de
galaxii Virgo , M87 , în mijlocului căruia s-a identificat o gaură neagră supermasivă.
Mesier 87 este o gigantică radiogalaxie care declanşat un torent de radiaţii gamma şi
un flux de unde radio cu o energie foarte înaltă în infraroşu.
Matthias Beilicke şi Henric Krawczynski , ambii fizicieni la Washington
University din St.Louis , care au prelucrat datele obţinute de a trei radiotelescoape
Array , au concluzionat că aceste particule nu pot fi emise cu o aşa energie decât dacă
se află în vecinătatea unei găuri negre supermasive , deoarece razele gamma au o
energie de un miliard de ori mai mare decât energia luminii în domeniul vizibil .

53
 Figura 4.7.Gaura neagră M 87 .Este localizată la o distanţă
de 50 milioane de ani-lumină de Pământ în Roiul de galaxii Virgo.
Credit colaj: Bill Saxton, NRAO/AUI/NSF.

Gaura neagră din mijlocul lui M87 este de şase miliarde de ori mai mare decât
Soarele şi are o rază comparabilă cu a sistemului nostru solar .În cazul găurilor negre
supermasive , ca M87 , materia care orbitează în apropierea lor este ejectată cu putere
în afară sub forma unor jeturi .
Numele "gaură neagră" a fost inventat de John Archibald Wheeler, şi s-a
încetăţenit datorită faptului ca are mai mult "lipici" decât celelalte dinaintea lui.
Înaintea lui Wheeler, aceste obiecte erau uneori denumite "stele îngheţate".

54
 CAPITOLUL 5
UNIVERSUL

5.1.GENEZA UNIVERSULUI

i)Ipoteze preliminare

Universul în care trăim şi evoluăm este omogen şi izotrop deoarece nu s-a

observat un centru unic sau o direcţie privilegiată . În aceste condiţii spaţiul şi timpul
sunt coordonatele de care depinde forma generală a metricii care satisface condiţiile
de omogenitate şi izotropie pentru metrica Robertson – Walker , care este o ecuaţie
diferenţială de ordin doi ,de forma :

ds2 = c2dt2–a2(t)[dx2+f(x)2(dθ2+sin2θdφ2)] ,
unde funcţia f(x) descrie geometria spaţială a Universului .
Funcţia f(x) este parametrizată de constanta de curbură k şi are următoarele
expresii în funcţie de parametrul k :
sin k x
• Pentru k > 0 avem f(x) = iar Universul este deschis .
k
• Pentru k = 0 avem f(x) = x iar Universul este plat .
sinh k x
• Pentru k < 0 avem f(x) = iar Universul este închis .
k
Coordonatele x , θ şi φ sunt coordonatele unui sistem numit în co-mişcare şi
aflat în expansiune odată cu Universul , astfel încât distanţa dintre două puncte faţă
de acest sistem rămâne constantă în tot cursul evoluţiei Universului . Factorul de
scală cosmică , a , face legătura dintre coordonatele sistemului în co-mişcare şi
distanţele fizice prin relaţia d = a x .
În funcţie de valorile lui a avem :
• Dacă a > 0 atunci Universul este în expansiune .
• Dacă a < 0 atunci Universul este în colaps .
Einstein a observat că materia şi energia acţionează în sensul curbării spaţiu-
timpului şi a elaborat următoarele ecuaţii pentru câmpul gravitaţional :
1 8πG
Rij - Rgij -λgij = 4 Tij ,
2 c
unde : gij este tensorul metric , Rij tensorul lui Ricci , R (scalarul de curbură)
reprezintă tressul (urma) tensorului lui Ricci , λ este constanta cosmologică , G este
constanta gravitaţională iar Tij este tensorul energie-impuls simetric .
Ecuaţiile lui Einstein sunt ecuaţii tensoriale neliniare şi ne furnizează informaţii
asupra distribuţiei de materie şi energie . Din mecanica cuantică ştim că energia
vidului este nenulă (efectul Casimir) şi din acest motiv gravitaţia influenţează o
energie asociată stării de vid (teoria inflaţionară) .
Din cele de mai sus se poate deduce o ecuaţie de evoluţie -ecuaţia lui
Friedmann a Universului :

55
 2
8πG λ k
H2≡ ⎛⎜ ⎞⎟ =
1da
ρ+ - 2,
⎝ adt ⎠ 3 3 a
unde în afară de mărimile introduse anterior , H , reprezintă constanta lui Hubble iar
ρ reprezintă densitatea de materie şi radiaţie .
Ecuaţia de mai sus este o ecuaţie diferenţială care poate fi adusă la o formă mai
simplă :
2
⎛ da ⎞ 2 -1 2
⎜ ⎟ = H 0 (Ωm0 a + a Ωλ0 + Ωk0 ) ,
⎝ dt ⎠
unde s-au folosit următoarele notaţii :
8πG λ k
Ωm0= 2
ρm0 ; Ω λ0 = 2
; Ωk0 = - 2
3H 0 3H 0 H0

Ecuaţia de mai sus admite următoarea soluţie :

Ωm0 + Ω λ0 + Ωk0 = 1

Indicele 0 reprezintă momentul actual iar a este normată astfel încât să fie egală
cu unu la acest moment . Indicele m se referă la distribuţia materiei şi este dominantă
astăzi faţă de contribuţia radiaţiei la densitate .
Dacă definim mărimea :
Ωtotal,0= Ωm0 + Ω λ0=1- Ωk0 ,
atunci membrul stâng (Ωtotal,0) ne dă informaţii despre geometria spaţială a
Universului .
Astfel dacă :
• Ωtotal,0 < 1 atunci Universul este spaţial deschis ;
• Ωtotal,0 = 1 atunci Universul este spaţial plat ;
• Ωtotal,0 > 1 atunci Universul este spaţial închis .
Problema formei Universului , este o problemă mai veche ce este asociată cu
datele observaţionale şi metrica ecuaţiei Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker.
Universul poate avea o curbură spaţială pozitivă , negativă sau cu valoare zero în
funcţie de densitatea totală de energie . Curbura este negativă dacă este mai mică
decât densitatea critică , pozitivă dacă este mai mare şi nulă dacă este egală , caz în
care care spunem că Universul este plat .
Problema este că orice mică variaţie în timp faţă de densitatea critică face ca
aceasta să-şi modifice valoarea şi în aceste condiţii Universul rămâne foarte aproape
de forma plată . De exemplu la câteva minute (era nucleosintezei), densitatea
Universului avea o valoare cu puţin peste a 1014 parte din valoarea densităţii critice,
altfel nu am exista azi.

56
Figura 5.1.Diagramele celor trei tipuri de Univers:închis,deschis şi plat , în funcţie de
valorile parametrului densitate Ωtotal,0.Credit :Gary Hinshow-NASA.

O soluţie a acestei probleme este oferită de teoria inflaţionară .În perioada

inflaţionară continuul spaţiu-timp s-a extins atât de mult încât curbura a devenit mai
lină. Din acest motiv se crede că în era inflaţionară Universul era plat şi avea o
densitate aproape egală cu densitatea critică.
La mijlocul anilor '90 ai secolului trecut din observaţiile roiurilor globulare
care au fost efectuate s-a dedus că acestea ar avea vârsta de 15 miliarde de ani , ceea
ce contrazicea teoria Big Bang-ului care-i conferea Universului vârsta de 13,7
miliarde de ani. Această neconcordanţă a fost rezolvată mai târziu , la sfârşitul anilor
'90 ai secolului trecut , atunci când noul program de simulare pe calculator s-a inclus
şi masa pierdută datorită vântului solar , ceea ce a dus la o vârstă mai mică a
roiurilor.Totuşi rămâne o problemă care trebuie rezolvată printr-o măsurare mai
precisă a vârstei roiurilor ., dar este clar că aceştia s-au format în Universul timpuriu .

57
 ii)Modelul standard – Marea Explozie

Cerul i-a fascinat şi în acelaşi timp i-a ajutat să înţeleagă fenomenele

astronomice care au avut loc de-alungul vremii . Pe măsură ce s-au acumulat mai
multe cunoştinţe şi-a pus întrebarea firească : ,,Cum s-a format Universul ? “ .
Până la inventarea instrumentelor astronomice , care au făcut ca astronomii să
poată ,,vedea” mai mult şi implicit să afle mai multe despre structura Universului , ei
considerau că sistemul nostru solar este centrul Universului .
Odată cu inventarea lunetei şi a telescopului , marginea Universului vizibil s-a
,,lărgit” în mod apreciabil , iar astronomii , şi nu numai ei, au găsit răspunsuri din ce
în ce mai pertinente la întrebarea de mai sus . Aşa s-a născut un nou capitol al fizicii
cosmologia , care studiază Universul ca întreg, istoria , evoluţia şi tot ce-i aparţine.
Dintre toate modelele cosmologice privind originea Universului a fost acceptat
un model , numit Modelul Marii Explozii , ca model standard . Acest model ne
poate explica suficient de bine numai ce s-a întâmplat după Marea Explozie ( în
limba engleză Big Bang), atunci când , se presupune că toată materia ar fi fost o
,,supă” de particule elementare fundamentale , iar toate interacţiile erau unificate .
Dacă s-ar putea derula înapoi un film care să reprezinte istoria Universului , am
putea înţelege foarte multe despre starea sa timpurie , imediat după Marea Explozie .
Totuşi , după un milion de ani începe era recombinării , adică nucleele şi electronii se
recombină pentru a forma atomii . Universul devine astfel transparent , iar după un
miliard de ani începe era formării galaxiilor .
Prima întrebare a dat naştere la o altă întrebare : ,,Există dovezi concludente
despre naşterea Universului în urma Marii Explozii ?” .
Un prim răspuns la această întrebare ni l-a dat Edwin Hubble . El a descoperit
că spectrul galaxiilor îndepărtate are o deplasare spre roşu , adică aceste galaxii se
îndepărtează de observator . Acest fenomen este cunoscut sub numele de ,,fuga
galaxiilor” . Atunci când a descoperit acest fenomen a încercat să calculeze viteza cu
care se deplasează , cu ajutorul unei relaţii empirice :
v = H •d
unde : v = viteza de deplasare , d = distanţa iar H reprezintă parametrul lui Hubble .
Huble a estimat valoarea lui H la aproximativ 20 (km/s)/ 10 6 ani-lumină , ceea ce l-a
condus la o valoare de circa 15 miliarde de ani , a vârstei Universului . Observaţiile
făcute cu ajutorul telescopului Hubble , care a fost lansat în spaţiu tocmai cu acest
scop major, au condus la o valoare mai mică şi anume de 13,7 miliarde de ani .
Un alt argument , în favoarea acestui model , este acela că în cele mai multe
locuri din Univers , unde se poate determina cantitatea de heliu , heliul se află într-o
proporţie de 10 % faţă de hidrogen , care are o abundenţă covârşitoare de 90 % .
Această observaţie este în acord cu teoria Marii Explozii , deoarece cantitatea de
heliu , din Universul Timpuriu , nu este sensibilă la detaliile de calcul .
În anul 1965 Arno Penzias şi Robert Wilson , folosind o antenă cu o formă
specială de con , au abservat pentru prima dată radiaţia de fond . Calculând
temperatura acestei radiaţii de fond au obţinut o valoare de 3 K dovedind astfel că
radiaţia constituie într-adevăr o rămăşiţă a Marii Explozii . Pentru descoperirea lor ,
Penzias şi Wilson au primit premiul Nobel pentru fizică în 1978 . Cercetări mai
58
recente şi mai avansate în acest domeniu , originea Universului , a galaxiilor şi a
stelelor , au făcut fizicienii John C. Mather de la NASA Goddard Space Flight Center
Greenbelt , MD , USA şi George F. Smoot de la University of California Berkeley ,
CA , USA , care pentru rezultatele obţinute în urma prelucrării măsurătorilor făcute
cu ajutorul satelitului Cobe , lansat de NASA în 1989 , au fost recompensaţi cu
premiul Nobel în 2006 .

5.2.EVOLUŢIA UNIVERSULUI

La baza evoluţiei Universului se află interacţiunea dintre substanţă, energie,

informaţie , indiferent de cele două teorii cosmogonice care sunt:
• Big Bang adică marea explozie iniţială ;
• Universul fără început există un consens asupra evoluţiei materiei de la simplu
la complex.

Figura 5.2.Diagrama evoluţiei Universului.

Credit:NASA.

De la timpul 10 –35 la 10–32 secunde Universul s-a umflat cu un factor de 1050

(era inflaţionară). De la această eră până în zilele noastre expansiunea (volumul)
Universului s-a mărit cu un factor de 109 adică de un miliard de ori.
La 10–32 secunde forţa tare (care asigură coeziunea nucleului atomic) se
detaşează de forţa electro – slabă (rezultată din fuziunea între forţa electromagnetică
şi forţa dezintegrării radioactive) iar Universul măsoară cam 300 metri de la un cap la
altul, este întuneric absolut şi temperaturi de neconceput.

59
 La 10–11 secunde s-au născut cele patru forţe fundamentale care interacţionează
(gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară tare şi forţa dezintegrării); fotonii
nu mai pot fi confundaţi cu alte particule.
Între 10–11 şi 10–5 secunde quarkurile se asociază în neutroni şi protoni, cea mai
mare parte a antiparticulelor dispar; apar cinci populaţii de particulele elementare:
protoni, neutroni, electroni, fotoni, neutrini. Totul se petrece în marea supă iniţială, la
o temperatură de un miliard de grade. După o secundă de la Big Bang temperatura a
coborât la aproximativ un miliard de grade.
Universul este spaţiu-timp şi este în expansiune continuă. Aceasta se
demonstrează plecând de la teoria relativităţii generale, prin care se explică un
fenomen curios : spectrele galaxiilor îndepărtate prezintă un decalaj spre roşu,
fenomen ce se produce atunci când sursa emiţătoare este în mişcare în raport cu
observatorul .
Întreaga materie este organizată pe sisteme:
• izolate care nu fac nici un schimb cu exteriorul sau unul foarte redus;
• închise care fac cu mediul lor numai schimb de energie;
• deschise ( cum sunt celula, molecula, organismul, biosfera, Universul) care fac
schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul în care se dezvoltă.
La nivelul întregii materii din Univers există o bază informaţională.
Informaţia, care există pretutindeni, este inerentă tuturor structurilor din Univers şi
reprezintă o succesiune discretă şi continuă de evenimente măsurabile, repartizabile
în timp.Structurile informaţionale cuprind programele şi legile naturii, modelele
interne ale omului şi celorlalte vieţuitoare.
Soluţiile evoluţiei sunt date de modele informaţionale de organizare şi
funcţionare a lumii. Un exemplu care ilustrează aceste modele îl constituie trecerile
de la praful cosmic la aglomerările de praf cosmic; de la aglomerări de praf cosmic la
formarea corpurilor cereşti;de la corpuri cereşti la găuri negre (care sunt o fantastică
aglomerare de energie).
Astăzi datele observaţionale au condus la o ipoteza stranie şi anume aceea că
Universul nu numai că se dilată dar o face în mod accelerat .

60
 Figura 5.3.Modelul de evoluţie a Universului.Credit:NASA.

Conform părerilor lui Stephen Hawking, Universul a avut o evoluţie foarte

regulată, în conformitate cu anumite legi. Astăzi, oamenii de ştiinţă descriu Universul
în termenii a două teorii parţiale fundamentare – teoria generală a relativităţii şi
mecanica cuantică.
Stephen Hawking afirma că: „Ceea ce ştim este că Universul se extinde cu 5
până la 10 procente la fiecare miliard de ani“. Unele observaţii recente indică faptul
că rata expansiunii universului nu scade, ci creşte. Este foarte straniu, pentru că
efectul materiei în spaţiu, fie că are densitate mică, fie că are densitate mare, poate
doar să încetinească expansiunea. La urma urmei, gravitaţia este atractivă. O
expansiune cosmică accelerată este ceva în genul suflului unei explozii care sporeşte
în loc să se disipeze după explozie. Ce forţă ar putea fi responsabilă pentru a împinge
tot mai rapid cosmosul către expansiune? Nimeni nu este încă sigur.
Cauza expansiunii accelerate pare să fie din nou manifestarea caracterului
repulsiv al gravitaţiei; s-ar repeta astfel împrejurarea similară din trecutul Universului
când acesta a trecut printr-o perioadă de dilatare gigantică. Forţa care a determinat
61
comportarea „inflaţionară” a Universului ar fi fost gravitaţia care, în acele condiţii, s-
a manifestat repulsiv, creând o aşa-zisă „presiune negativă”.
Fără expansiuneaUniversului nu s-ar fi putut forma nici o legătură stabilă, nici
un sistem, nici o organizare a materiei / substanţei / energiei (atomi, molecule, celule,
stele, planete, galaxii).
Einstein atenţiona mai demult că Universul are mai puţină materie în
compoziţia sa în raport cu volumul său , mai precis densitatea sa presupune existenţa
unei forme de materie necunoscute.Cercetările actuale au demonstrat că există ,, ceva
“ care se manifestă conform unor legi ale fizici necunoscute , încă , nouă. Acel ,, ceva
“ a căpătat denumirea de materie întunecată iar opusul său energie întunecată .
Cosmologii s-au întrebat cum a acţionat materia neagră asupra evoluţiei
Universului . În acest sens o simulare computerizată efectuată de către cercetătorii din
cadrul Universitatii Durham din Marea Britanie pare să indice că principala condiţie a
supravieţuirii Universului a fost prezenţa materiei negre.
Astrofizicianul Carlos Frenk din cadrul Universităţii Durham din Marea
Britanie a susţinut ipoteza conform căreia în interiorul norilor cosmici se formează
noi şi noi stele ca urmare a fuzionarii materiei normale, învăluită de misterioasa
materie neagră.
În cazul galaxiilor mari, această materie a fost îndeajuns de multă şi de
puternică, încât să protejeze stele abia formate sau în curs de formare. Acestea au
supravieţuit. În schimb, cele mai multe galaxiile erau tinere, prin urmare mai mici ca
dimensiuni. Lipsa unor cantităţi suficiente de materie neagră a dus la evaporarea sub
efectul bombardamentului cu radiaţii puternice, a stelelor tinere, dar şi a materiei
normale care intră în compoziţia acestora , nu şi a materiei negre, care se regrupa
rapid sub forma unor mici norişori.
Mult timp după ceea ce astronomii au numit “masacru cosmic”, nu a fost
posibilă formarea unor noi galaxii. În schimb, materia neagră a continuat să fuzioneze
şi să crească, luând forma unor structuri uriase. Episodul următor s-a petrecut în urmă
cu 10 până la 12 miliarde de ani, atunci când norii de materie neagră au devenit
îndeajuns de mari încât să absoarbă radiaţiile puternice venite dinspre galaxiile
supravieţuitoare. Aceşti nori au format un scut de protecţie pentru materia normală, şi
astfel, noi galaxii au putut lua naştere.
Plecând de aici şi de la datele observaţionale primite de la Telescopul Hubble ,
oamenii de ştiinţă au încercat să evalueze compoziţia actuală a Universului.
Ei au găsit că Universul are următoarea compoziţie :
♦energie întunecată: circa 74 % din totalul materiei Universului; aceasta este
tot o substanţă, o materie, foarte puţin cunoscută, doar că numele ei de
„energie” este impropriu;
♦matrie întunecată: circa 22 % , la fel ca energia întunecată nu se ştiu prea
multe lucruri ;
♦gaz intergalactic: circa 3,6 %;
♦stele , planete , etc: circa 0,4 % din materia Universului.

62
 Figura 5.4.Diagrama compoziţiei Universului.
Credit:NASA

5.4.SFÂRŞITUL UNIVERSULUI

Dacă Universul evoluează încă de la început , în acest mod ,este de aşteptat ca

această evoluţie să aibă şi un final. Cum se va întâmpla :
-Se va rupe în bucăţi într-o clipită ?
-Se va dezintegra ?
-Va îngheţa treptat până la moarte ?.
Astrofizicienii din toată lumea încearcă să afle cum se va sfârşi pentru că în
spaţiu , departe , se dă o bătălie pe care deşi n-o vede nimeni , rezultatul va fi unul
singur : sfârşitul Universului.
Într-unul din scenarii , savanţii au presupus că aşa cum Universul s-a dilatat tot
aşa gravitaţia urmează să tragă Universul la loc , exact ca aerul care s-a eliberat dintr-
un balon umflat acesta revenind la forma iniţială. Această teorie este numită Marea
Contracţie (Big Crunch) şi presupune că întreaga materie se prăbuşeşte sub acţiunea
propriei greutăţi.
Cea de-a doua teorie presupune că Universul se va dilata până la epuizarea
combustibilului reactoarelor nucleare ce-l alimentează iar apoi se va răci şi va muri
prin Marele Îngheţ (Big Chiil).
A treia teorie presupune că Universul se va dilata cu o viteză atât de mare încât
continuul spaţiu-timp nu va mai putea ţine Universul legat şi va avea loc Marea
Ruptură(Big Rip).
Cosmologii cred că trebuie să existe ,, ceva “ care să oprească la un moment
expansiunea Universului . Indicii în acest sens se află în cele mai puternice şi mai
misterioase fenomene din cosmos: găurile negre. Tot cosmologii au căutat să afle cu
ce viteză se dilată Universul şi de aceea au folosit telescoapele ca pe o maşină a
timpului , studiind astfel galaxiile îndepărtate , aşa cum erau demult , observând
obiecte ce pot fi văzute doar prin tehnologia de ultimă oră .
63
 Aşa cum spunea şi Einstein că Universul are mai multă masă decât o putem noi
observa , descoperirea găurilor negre a generat ideea pe care se bazează teoria Marii
Contracţii ( Big Crunch), deoarece stelele când termină combustibilul nuclear se
năruie devenind o pitică albă cu o masă mai mică şi mai densă care atrage tot mai
multă materie exact ca în modelul Big Crunch.
Forţa gravitaţională devine aşa de mare încât orice se apropie de gaura neagră
este înghiţit pe vecie astfel încât nici lumina n-are scăpare. Sigur că este uimitor cum
,, ceva invizibil ” poate fi detectabil , oferindu-ne astfel un indiciu asupra evoluţiei
sorţii noastre .
Astfel dacă toată materia din Univers s-ar prăbuşi într-o singură gaură neagră
aceasta ar deveni o entitate singulară , tot aşa cum am apărut dintr-o entitate singulară
tot acolo vom ajunge iar macanica cuantică ne spune că în acest caz în timp totul va
dispărea prin ,,evaporarea” particulelor constituente , aceasta la nivel microscopic şi
macroscopic .
Într-un fel găurile negre sunt o variantă la scară mică a unei noi forţe numită de
savanţi ,,lipici cosmic ” , adică materia neagră . Materia neagră atrage obiectele ,
forţa gravitaţională fiind pozitivă. Încă nu se ştie precis ce este energia întunecată
care este asociată materiei întunecate , dar aceasta are un efect de respingere care
îndepărtează galaxiile, iar Universul se prăbuşeşte sub acţiunea energiei întunecate .
Prezenţa materiei reuneşte structurile din Univers , aşa cum s-a format Calea
Lactee odată cu dilatarea Universului , unde obiectele mici s-au unit cu cele mari
datorită forţei pozitive , constructivă a gravitaţiei . În acest caz forţa gravitaţională s-
ar opri şi Universul ar începe să se năruiască , iar gravitaţia ar înlocui dilatarea cu
contracţia prin Big Crunch .
Materia întunecată a produs galaxii într-un cadru temporar finit . Dacă doar
gravitaţia materiei atomice ar genera galaxii nu am fi existat astăzi pentru că nu ar fi
fost destul timp pentru ca gravitaţia să fi condensat toată materia aşa că este nevoie de
materia întunecată pentru accelerarea procesului .
Dacă Universul se dilată în continuare fără să dea semne de năruire , atunci
înseamnă că forţa opusă energiei întunecate este mai mare ca materia întunecată .
Indicii în acest sens s-au găsit studiind stelele la sfârşitul vieţii lor , atunci când
combustibilul din interiorul lor se epuizează , steaua se năruie şi exteriorul ei se dilată
iar steaua devine într-un târziu o ,, pitică albă”. ,,Piticii albi” au adesea pe orbita lor
alte stele , numite însoţitoare . Dacă resturile stelei însoţitoare cad pe ,,piticul alb” ,
apare o explozie ce provoacă ,, un spectacol de artificii” extraordinar în cosmos .
Cercetătorii au analizat stelele care explodează , supernovele , ca pe nişte
indicii clare despre rapiditatea dilatării Universului . Exploziile scurte şi luminoase au
permis savanţilor să monitorizeze dilatarea .
Astronomii au determinat distanţa şi viteza acestor supernove prin măsurarea
cantităţii de lumină roşie emisă . Cu cât se depărtează mai repede de noi , cu atât este
mai roşie lumina . Astfel efectuând analiza spectrală a supernovei s-au obţinut indicii
asupra compoziţiei sale chimice şi vitezele caracteristice atunci când scoarţa
supernovei se dilată ca urmare a exploziei iniţiale .
Sigur că sunt multe fenomene fizice de studiat despre evenimente separate dar
ritmul dilatării galaxiilor ce conţin supernove este folosit în interpretarea modului în
64
care înaintează restul Universului . Se pot compara vitezele galaxiilor cu distanţele
dintre ele , iar aceste indicii sugerează astronomilor când îşi va schimba Universul
direcţia , năruindu-se în Big Crunch.
Dr. Ellis de la Observatorul Keck din Hawaii şi Johan Reshar de la Institutul de
Tehnologie din Pasadena - California au evaluat lumina dintr-o galaxie îndepărtată ,
captată de telescop , şi au înncercat să interpreteze cum se dilată întregul Univers . Ei
au ajuns la concluzia că schimbarea culorii galaxiilor este mai mare decât se credea şi
anume că Universul se dilată în mod accelerat.Acest lucru presupune că există o forţă
invizibilă care lucrează împotriva gravitaţiei pe care cosmologii au numit-o energie
întunecată .
Când Universul era mai tânăr , acum 7 miliarde de ani , gravitaţia era forţa
dominantă iar galaxiile erau unite de gravitaţie existând un echilibru între energia
întunecată şi gravitaţie.
Prin dilatarea sa continuă Universul îşi micşorează densitatea astfel că energia
întunecată preia controlul , iar Universul începe să accelereze . Energia întunecată
este acum proprietatea dominantă a spaţiului .
Istoria Universului nu este altceva decât o luptă între materia şi energia
întunecată , acestea fiind în opoziţie , aşadar soarta Universului va fi determinată de
rezultatul competiţiei dintre materia şi energia întunecată .
Teoria Marii Contracţii a rezultat din ipoteza că materia întunecată este forţa
dominantă , dar astronomii bănuiesc că energia întunecată este mai puternică , iar în
acest caz sfârşitul poate fi dramatic şi violent : de la dezintegrarea sistemelor stelare
până la dezintegrarea materiei prin ruperea legăturilor şi dezintegrarea în atomi
reducându-se totul la particule fundamentale având ca punct terminus sfârşitul
Universului .
Lupta dintre materia întunecată ( forţa ce ţine Universul legat ) şi energia
întunecată (forţa ce tinde să-l „rupă“) face ca distrugerea Universului să fie
inevitabilă.Dacă materia întunecată învinge , Universul se va nărui , iar dacă energia
întunecată domină cosmosul , el s-ar putea dezintegra , dilatarea devenind atât de
puternică încât dezintegrează întreg Universul. Noi nu putem decât să anticipăm
soarta bizară a Universului , deoarece energia întunecată care a format din materie
superbul Univers în care trăim , continuă să-l împingă înainte , ducându-l la pieire .
Pentru a afla dacă energia întunecată va câştiga , savanţii trebuie să afle cât de
repede se extinde Universul pentru că dilatarea Universului este accelerată şi astfel se
poate dezintegra în mod dramatic respectând scenariul Marii Rupturi sau Big Rip . În
acest caz stelele , planetele şi chiar atomii se vor dezintegra chiar înainte de sfârşitul
Universului .
Astronomul Robert Caldwell a prevăzut în cadrul acestui model următorul
scenariu : dacă am fi pe Pământ sau pe o altă planetă vecină , am putea vedea un fel
de “zid de întuneric” care se apropie astfel că pe măsură ce acest zid se apropie ,
stelele şi galaxiile se sting iar în cele din urmă , zidul de întuneric înconjoară planeta
şi curând înşişi atomii se dezintegrează astfel că zidul negru se reduce la un punct şi
...gata .Dar tot potrivit lui Caldwell acel moment va fi peste miliarde de ani aşa că
oamenii au suficient timp pentru a-şi perfecţiona cercetările .

65
 Autorul acestei accelerări este energia întunecată dar fizica energiei întunecate
este încă o necunoscută şi avem nevoie de noi informaţii. Dacă am şti ce o produce şi
cum acţionează atunci am putea afla care va fi soarta finală a Universului .
Marea Ruptură (Big Rip) este una din teorii dar informaţiile primite datorită
telescopului Hubble indică un sfârşit al Universului mai puţin violent , însă inevitabil
,oferind indicii despre Marele Îngheţ şi alte teorii despre sfârşitul Universului .
Interesant este faptul că atunci când a fost lansat telescopul Hubble în 1990
pentru a diagnostica vârsta Universului , astăzi a identificat un „ingredient-cheie“ în
existenţa Universului , materia neagră , care reprezintă în opinia savanţilor
substanţa-liant a Universului, ceea ce poate împiedica Marea Ruptură.
Existenţa materiei întunecate este probată de imaginile galaxiilor vecine
surprinse de Hubble , care uneori pare că sunt înconjurate de alte galaxii , deşi acestea
nu există , fiind reflexii ale galaxiilor îndepărtate ce vin din spate . Astronomii cred
că iluzia optică este materia întunecată ce provoacă o deformare a luminii prin aşa-
numitul efect lenticular gravitaţional . Lumina de la galaxiile îndepărtate este
îndoită de curbura spaţiului, provocată de stele şi materia întunecată . Cu cât este mai
multă materie întunecată între Pământ şi galaxia respectivă cu atât va fi mai curbată
lumina şi mai tare forţa Marelui Îngheţ . Efectul lenticular gravitaţional constituie un
instrument de lucru excepţional deoarece permite măsurarea deformaţiei în galaxiilor,
trasând distribuţia materiei întunecate la diferite scări de măsură . Dacă se va putea
cartografia curbura atunci se va putea cartografia materia întunecată.
Determinarea echilibrului dintre forţa întunecată şi materia întunecată va
înclina balanţa către Marele Îngheţ sau Marea Ruptură .Energia întunecată este forţa
propulsatoare iar materia întunecată este forţa care încetineşte procesul.
Dacă Universul continuă să se dilate atunci toate sursele de energie se vor
epuiza şi vor muri , iar Universul se va răci prin Marele Îngheţ . În acest scenariu
Pământul devine o planetă rece şi izolată odată cu dilatarea Universului. Distanţele
dintre stele devin tot mai mari , dispărând aproape din câmpul vizual , iar în timp ele
se sting .În cele din urmă întregul Univers va îngheţa .
Ideile de mai sus au reieşit şi din lucrările lui Einstein şi Hubble dar niciunul
nu a trăit suficient pentru a verifica rezultatele .
Oricare ar fi sfârşitul Universului din perspectiva planetei noastre lumina
Soarelui va dispărea prima , iar la miliarde de ani de la dispariţia oamenilor cosmosul
nu va mai exista .

66
 BIBLIOGRAFIE
I. SCRISĂ:

[1]ALEXESCU , Matei –CERUL, o carte pentru toţi,

Editura Albatros –Bucureşti -1974.
[2] BARROW, D. John- ORIGINEA UNIVERSULUI,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
[3]BERNHARD,Helmut;LINDER,Klaus şi SCHUKOWKI,Manfred-COMPENDIU
DE ASTRONOMIE,
Editura ALL EDUCATIONAL-Bucureşti,2001.
[4]CUSTING , T. James –Concepte filozofice în fizică ,
Editura Tehnică,Bucureşti-2000.
[5]DAVIES, Paul- Ultimele trei minute: ipoteze privind soarta finală a universului,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
[6].FILIPAŞ , Titus – De la mitul astral la astrofizică ,
Editura Scrisul Românesc – Craiova-1984.
[7].FOLESCU ,Cecil- Ce este Universul ? ,
Editura Albatros ,Bucureşti– 1989.
[8].GOGA , Nicu– Elemente de astronomie ,
Editura Sitech , Craiova – 2008 .
[9] HAWKING , Stephen şi MLODINOW , Leonard- O mai scurtă istorie a
timpului-Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, postfaţă de Gheorge Stratan.
[10] HAWKING , Stephen – Scurtă istorie a timpului . De la Big Bang la găurile
negre,
Editura Humanitas, Bucureşti- 2001.
[11] IONESCU-PALLAS , Nicolae – Relativitate generală şi cosmologie ,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti -1980.
[12].MATZNER , A . Richard –Dictionary of Geographycs , Astrophysics , and
Astronomy, Editura CRC Press LLC –New York -2001.
[13].SANDU , Mihail- Astronomie ,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A ,Bucureşti-2003.
[14].SANDU , Mihail- Teoria relativităţii ,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A ,Bucureşti-2005.
[15].TOMA , Eugeniu – Introducere în astrofizică ,
Editura Tehnică , Bucureşti- 1980.
[16].TEODORESCU , Nicolae şi CHIŞ , Gheorghe - Cerul o taină descifrată... ,
Editura Albatros,Bucureşti - 1982 .
[17].TUDORAN , Ioan –Astronomia invizibilului ,
Editura Albatros , Bucureşti – 1989.
[18] WEINBERG , Steven – Gravitation and Cosmology : Principles and aplications
of the General Theory of Relativity ,
Editura John Whiley & Sons , Inc. , New York , London, Toronto-1972.

67
II.ON-LINE:

http://www.astroclubul.ro/vega.htlm
http://www.astronomy.ro/
http://www.descopera.ro/
www.stiinta.info
http://science.nasa.gov/
http://www.universetoday.com/
http://en.wikipedia.org/wiki/Astronomy
http://ro.wikipedia.org/wiki/Astronomie

68
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................................ 3

INTRODUCERE ............................................................................................................................. 7

CAPITOLUL1 . NOŢIUNI DE ASTROFIZICĂ

1.1.Stelele .Generalităţi...................................................................................................................... 8
1.2.Noţiuni elementare despre strălucirea,magnitudinea şi luminozitatea stelelor.......................... 11
1.3.Temperatura stelară.................................................................................................................... 14
1.4.Clasificarea spectrală a stelelor.................................................................................................. 15
1.5.Surse de energie stelară . Reacţii termonucleare........................................................................ 17
1.6.Structura internă a stelelor.Modele stelare................................................................................. 19
1.7.Stele duble şi multiple .Stele variabile....................................................................................... 23
1.8.Naşterea si moartea stelelor.Probleme de evoluţie stelară......................................................... 26

CAPITOLUL 2. GALAXIA NOASTRĂ-CALEEA LACTEE ................................................. 31

2.1.Structura Galaxiei ...................................................................................................................... 32
2.2.Compoziţia Galaxiei .................................................................................................................. 34
2.3.Populaţii stelare.......................................................................................................................... 34

CAPITOLUL 3. SISTEME STELARE

3.1.Roiuri stelare. Asociaţii de stele ................................................................................................ 36
3.2.Materia interstelară .Nebuloase.................................................................................................. 38

CAPITOLUL 4. GALAXII
4.1.Galaxiile ..................................................................................................................................... 43
4.2.Quasarii si pulsarii ..................................................................................................................... 46
4.3.Găuri negre................................................................................................................................. 50

CAPITOLUL 5. UNIVERSUL
5.1.Geneza Universului.................................................................................................................... 55
5.2.Evoluţia Universului .................................................................................................................. 59
5.3.Sfârşitul Universului .................................................................................................................. 63

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................ 67

69