Sunteți pe pagina 1din 41

Politici comune ale Uniunii Europene – Note de curs

1. Competentele Uniunii Europene


2. Principiile de guvernare ale Uniunii Europene
3. Politica de extindere a UE
4. Strategia Globală de Politică Externă
5. Politica Externă şi de Securitate Comună

a. Politica Europeană de Vecinătate


b. Politica de Securitate şi Apărare Comună
6. Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie
a. Politicile UE în domeniul migraţiei şi azilului
b. Spaţiul Schengen
7. Politica de coeziune
8. Politica energetică
9. Politica Agricolă Comună
10. Politica de mediu
11. Politicile privind educația, tineretul, cultura și sportul
12. Politica europeană în domeniul transporturilor
13. Piaţa Unică a UE. Piaţa Unică Digitală
Bibliografie

1. Competenţele UE
Clasificarea competenţelor de atribuţie în Uniunea Europeană Competenţele de atribuţie se împart
după mai multe criterii.
1. Potrivit TFUE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, după întinderea şi
natura competenţelor atribuite Comunităţilor/Uniunii, care sunt fără precedent în dreptul internaţional
public, competenţele de atribuţie se împart în:
a) competenţe de control şi competenţe de acţiune;
b) competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.
1
2. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între competenţa naţională a statelor membre şi cea a
Uniunii (ale instituţiilor), tratatele atribuie:
a) o competenţă exclusivă Uniunii;
b) o competenţă partajată cu statele membre.
3. După tehnica de atribuire a competenţelor, în doctrină s-a conturat următoarea clasificare a
competenţelor de atribuţie:
a) competenţe exprese (explicite);
b) competenţe subsidiare (complementare);
c) competenţe implicite (de prelungire) .
Competenţe de control şi competenţe de acţiune
Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când tratatele creează obligaţii în sarcina
statelor membre, ele acordă simultan instituţiilor Uniunii, în principal, Comisiei, competenţa generală de
a controla executarea lor (art. 258 TFUE) . De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene îşi
exercită controlul asupra Comisiei, când aceasta îşi îndeplineşte funcţia de supraveghere a aplicării
dreptului Uniunii (art. 17 TUE). Într-un anumit număr de cazuri, speciale, tratatele conferă instituţiilor
Uniunii o competenţă derivată, de autorizare, prin care autorizează, aprobă sau refuză actele adoptate de
către statele membre (art. 428 , 1309 , 13110, toate TFUE). În mod special, Comisia are
responsabilitatatea de a pune în aplicare clauza de salvgardare, autorizând statele să deroge de la
obligaţiile lor . Puterea de control se exercită prin intermediul actelor neobligatorii (de exemplu: avizul
Comisiei prin care se atrage atenţia asupra riscurilor în privinţa infracţiunilor sau recomandările ce
sugerează conduite conforme cu normele de drept) sau chiar obligatorii (deciziile Comisiei în materia
autorizărilor sau a derogărilor). Competenţele de acţiune. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de
tratate, Uniunea este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii (art. 2 alin. 5 TFUE).
Uniunea dispune de competenţa:  de a desfăşura acţiuni, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice
şi spaţiului, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei
competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă (art.
4 par. 3 TFUE);
 de a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi
ajutorului umanitar, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre
de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă (art. 4 par. 4 TFUE);  de a desfăşura acţiuni de
sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre (art. 6 TFUE). Prin finalitatea lor
europeană, aceste acţiuni privesc următoarele domenii: a. protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; b.
industria; c. cultura; d. turismul; e. educaţia; f. protecţia civilă; g. cooperarea administrativă. Un element
de originalitate a construcţiei comunitare/uniunii l-a determinat şi-l determină exercitarea competenţei de
tip internaţional şi a celei de tip intern – statal. Competenţa internaţională a Uniunii este pusă în lumină
de:  puterea de informare şi consultare. De exemplu, potrivit art. 337 TFUE (fost 284 TCE) „pentru
îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredinţate – deci într-o manieră generală – Comisia poate solicita şi
primi toate informaţiile şi poate proceda la toate verificările necesare”, iar în cadrul TEuratom sunt avute
în vedere acele dispoziţii specifice care obligă statele membre de a informa sau de a consulta instituţiile
Comunităţii, mai ales înaintea adoptării măsurilor care ele consideră a fi luate (art. 34);  puterea de
coordonare a politicilor şi a comportamentelor statelor membre. Astfel, potrivit art. 5 alin. 1 TFUE, statele
membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens Uniunea: 1. ia măsuri pentru
a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin
definirea orientărilor acestor politici; 2. poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor
sociale ale statelor membre. Această competenţă se exercită prin intermediul recomandărilor, care invită
la o anumită conduită, dar care „nu leagă” statele membre de aceasta (art. 288 alin. ultim TFUE). Un alt
exemplu este acela în care Comisia, în cazuri specifice prevăzute de tratate, adoptă recomandări (art. 292
ultima teză, TFUE). De asemenea, Consiliul adoptă recomandări, (potrivit art. 292 alin. 1TFUE, sau în
condiţiile art. 168 TFUE15). Coordonarea poate îmbrăca şi formă obligatorie, de exemplu, sub forma unei
directive, care leagă statele membre destinatare în privinţa rezultatului de atins, lăsând autorităţilor
naţionale libertatea în privinţa formei şi a mijloacelor. Directiva reprezintă prin urmare un instrument
specific de coordonare a legislaţiilor naţionale (în condiţiile art. 50 TFUE, de către Parlamentul European,
2
Consiliu şi Comisie, şi ale art. 53 TFUE, de către Parlamentul European şi Consiliu). Un alt exemplu, de
competenţă de coordonare se realizează, în anumite cazuri, prin intermediul deciziilor adresate statelor
membre, de către Consiliu (art. 126 § 9 TFUE). Prin intermediul competenţelor de tip intern, Uniunea
dispune, mai ales, de puterea pe care ea o exercită direct asupra cetăţenilor statelor membre. Acestea se
exercită prin intermediul:  regulamentului, ce reprezintă în mod evident puterea legislativă a Uniunii.
Are caracter general, impersonal, este direct aplicabil pe teritoriul statelor membre, dând naştere, în
acelaşi timp, la drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele membre, ci şi pentru cetăţenii lor (art. 288
alin. 2 TFUE);  deciziile (adoptate de Consiliu sau Comisie) care „leagă” particularii cărora se adresează
(art. 288 alin. 4 TFUE);  pretorului Curţii de Justiţie deschis particularilor, care pot acţiona în condiţiile
acţiunii în anulare (art. 263 TFUE);  acordurilor internaţionale pe care Uniunea le poate încheia cu state
terţe sau organizaţii internaţionale, prin intermediul cărora creează drepturi şi obligaţii pentru particulari
şi care au forţă juridică pe teritoriul statelor membre (potrivit art. 216 TFUE).  acorduri speciale cu ţările
învecinate, potrivit art. 8 alin. 1 şi 2 TUE, prin care Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu acestea, în
vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii,
caracterizat prin relaţii strânse şi paşnice, bazate pe cooperare. Aceste acorduri pot include drepturi şi
obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea de a realiza acţiuni în comun. Punerea lor în aplicare face
obiectul unei concertări periodice. V. Competenţa exclusivă a Uniunii şi competenţa partajată cu statele
membre Alături de acestea tratatele reglementează şi o competenţă pe care o considerăm ca fiind
exclusivă a statelor membre (sau rezervată). Tratatele prevăd că aceasta nu intră nici în competenţa
exclusivă a Uniunii şi nici în competenţa Uniunii partajată cu statele membre (art. 20 TUE şi art. 326 -334
TFUE). Competenţa exclusivă a Uniunii se exercită într-un domeniu determinat, în care numai aceasta
poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie (art. 2 alin. 1, art. 3 TFUE). În aceste domenii
statele membre pot legifera numai dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii. Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: a. uniunea vamală; b. stabilirea
normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; c. politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro;
d. conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; e. politica
comercială comună; f. încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută
de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să-şi exercite competenţa
internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare al acestora. Competenţa partajată cu statele membre se exercită într-un domeniu
determinat, în care Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere
juridic (art. 4 alin. 1 TFUE). Prin urmare, în situaţia în care tratatele atribuie Uniunii competenţe partajate
cu statele membre într-un anumit domeniu, statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care
Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Această ultimă situaţie
poate să apară atunci când instituţiile UE competente hotărăsc să abroge un act legislativ, în special,
pentru a garanta mai buna respectare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Consiliul poate
solicita Comisiei, la iniţiativa unuia sau a mai multora dintre membrii săi (reprezentanţi ai statelor
membre), să înainteze propuneri de abrogare a unui act legislativ. În acelaşi sens, reprezentanţii
guvernelor statelor membre, conform procedurii ordinare de revizuire prevăzute la art. 48 alin. 2-5 TFUE,
pot decide să modifice tratatele pe care se întemeiază Uniunea, inclusiv în vederea extinderii sau reducerii
competenţelor atribuite Uniunii (în tratatele menţionate anterior).18 Competenţele partajate între Uniune
şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale (art. 4 alin. 2 TFUE): a. piaţa internă; b.
politica socială, pentru aspectele definite în TFUE; c. coeziunea economică şi socială; d. agricultura şi
pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; e. mediul; f. protecţia consumatorilor; g.
transporturile; h. reţele transeuropene; i. energia; j. spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; k. obiectivele
comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în TFUE. Competenţa
exclusivă a statelor membre (sau rezervată) se exercită în domeniul ,,formelor de cooperare consolidată”.
Potrivit art. 20 TUE şi 329 TFUE, statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de
cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia
şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare tratatelor. Formele de
cooperare consolidată urmăresc să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia,
fiind deschise în orice moment tuturor statelor membre.
3
Competenţe exprese (explicite), subsidiare (complementare) şi implicite (de prelungire)
Potrivit art. 5 TUE, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuie prin
tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite de acestea. De asemenea, instituţiile Uniunii nu dispun
decât de competenţele care le-au fost conferite, adică acţiunile lor pot şi trebuie să se manifeste într-un
anumit număr de domenii, limitativ determinate prin tratat. Principiul atribuirii de competenţe se
regăseşte la nivelul competenţei funcţionale a fiecărei instituţii, care vizează promovarea valorilor
Uniunii, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre
(art. 13 alin. 1 TUE). În limitele atribuţiilor conferite prin TUE şi TFUE sunt avute în vedere, mai ales,
instrumentele cu caracter obligatoriu, în special, ale puterii legislative, instituţiile „primind” numai
atribuţii specifie, nu generale (art. 288 TFUE, art. 161 TEuratom).
Competenţe exprese. Anterior Tratatului de la Lisabona, tratatele comunitare nu prezentau competenţele
sub formă de materii, ci sub formă de obiective de atins, de acţiuni de întreprins sau funcţii de îndeplinit.
Atribuirea de competenţă, în economia tratatelor, se făcea potrivit unui demers funcţional şi într-o
perspectivă preponderent economică. Raţiunea metodei funcţionaliste, pentru care considerăm că au optat
autorii Tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, era lipsa unei delimitări clare între competenţele
– chiar exprese – ale Comunităţilor şi cele ale statelor membre, motiv pentru care, în practică, întinderea,
ca intensitate, a competenţelor comunitare era foarte variabilă, în funcţie de domenii.
De exemplu:  competenţa instituţiilor ce rezulta din ansamblul puterilor acestora era atribuită în mod
punctual şi limitativ;  competenţele erau indicate de o manieră sintetică şi cuprinzătoare.
Metoda funcţională poate conduce câteodată chiar la un potenţial de competenţe normative, practic
nelimitate, privite în totalitatea lor.
Delimitarea clară între competenţele statelor membre şi cele ale Uniunii este realizată de Tratatul de la
Lisabona, aşa cum am menţionat mai sus potrivit principiului atribuirii, în condiţiile art. 5 TUE.
Competenţe subsidiare. Din analiza textelor tratatelor rezultă conştientizarea de către autorii lor, că
puterile conferite sub forma atribuţiilor specifice exercitate potrivit competenţei funcţionale a instituţiilor
nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivelor prevăzute expres prin tratate (potrivit art. 3 – 6 TFUE, art.
1 şi 2 TEuratom). În acest sens, articolele 352 TFUE (fost 308 TCE) şi 203 TEuratom, precizează
următoarele: ,,în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în
tratate, pentru a atinge unul din obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile
necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare”. Aceste articole permit, în vederea realizării
acestor obiective, extinderea competenţei funcţionale a instituţiilor la dimensiunile competenţei materiale
a Uniunii. Competenţele subsidiare (sau complementare) reprezintă, tocmai, un mijloc de a extinde
competenţa funcţională a instituţiilor Uniunii la domenii de competenţă materială a Uniunii. „Măsurile
corespunzătoare” pe care Consiliul le poate lua sunt instrumentele juridice prevăzute la art. 288 TFUE
(fost art. 249 TCE). Spre exemplu, prin intermediul regulamentelor, Consiliul impune, direct, obligaţii noi
pentru statele membre sau pentru particulari, conferă exercitarea de noi puteri instituţiilor comunitare,
poate crea organe noi şi, mai ales, să le confere personalitate juridică28. Curtea a subliniat, în acest sens,
că art. 352 TFUE (fost 308 TCE) permite Consiliului „să ia măsurile potrivite, inclusiv în domeniul
relaţiilor externe, Consiliul putând acţiona pe calea acordurilor încheiate cu state terţe”.
Recurgerea la competenţele subsidiare este condiţionată de o serie de cerinţe: acţiunea avută în vedere
trebuie să tindă la îndeplinirea unuia dintre obiectivele Uniunii, această acţiune trebuie să fie necesară
pentru realizarea obiectivului respectiv (Curtea dispunând de un control limitat, în materie), este
obligatoriu ca tratatul să nu fi prevăzut competenţe de acţiune necesare în scopul vizat (sau chiar dacă
există asemenea competenţe, să fie reduse).
Competenţe implicite. Dacă la început jurisprudenţa internaţională a recunoscut acele competenţe care nu
sunt expres atribuite, dar care sunt indispensabile îndeplinirii, în modul cel mai complet a sarcinilor
conferite unor organisme internaţionale, ulterior a admis atribuirea de noi competenţe şi funcţii în măsura
în care ele sunt necesare realizării scopurilor fixate prin actele institutive. Şi instituţiile comunitare
dispuneau de competenţe nescrise, potrivit teoriei puterilor implicite. Curtea de Justiţie a recunoscut
expres că această teorie este valabilă şi în ordinea juridică comunitară, prin aplicarea ei în materie de
competenţă externă a Comunităţilor, afirmând următoarele „competenţa prin care îşi asumă angajamente
externe poate să rezulte nu numai dintr-o atribuţie expres prevăzută în tratat, ci rezultă, de o manieră
4
implicită, din aceste dispoziţii”. Prin urmare, Curtea a făcut o paralelă între competenţa internă
recunoscută Comunităţilor şi competenţa externă a acestora, precizând că ,,din moment ce acestor
organizaţii li s-a atribuit competenţa de a legifera în propria ordine internă, sunt în mod necesar
competente ca în acelaşi domeniu să încheie acorduri cu state terţe”. În prezent, prin Tratatul de la
Lisabona competenţa Uniunii în privinţa încheierii de acorduri internaţionale este exclusivă şi expresă,
potrivit art. 3 alin. 2 TFUE, coroborat cu art. 216 TFUE
Ce competenţe are UE? Unde sunt definite acestea?
Competenţele Uniunii sunt definite în Tratatele UE (articolele 2-6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene – TFUE).
Competenţa de a
Competenţa de a lua
sprijini, coordona
măsuri pentru a
sau completa
Competenţă exclusivă Competenţă partajată asigura coordonarea
acţiunile statelor
(articolul 3 din TFUE) (articolul 4 din TFUE) politicilor statelor
membre
membre
(articolul 6 din
(articolul 5 din TFUE)
TFUE)
piaţa internă
uniunea vamală
politica socială, pentru
stabilirea normelor
aspectele definite în
privind concurenţa
TFUE
necesare funcţionării pieţei
coeziunea economică, protecţia şi
interne
socială şi teritorială îmbunătăţirea sănătăţii
politica monetară pentru
agricultura şi pescuitul, umane
statele membre a căror
cu excepţia conservării industria
monedă este euro
resurselor biologice ale cultura
conservarea resurselor
mării turismul
biologice ale mării în
mediul educaţia, formarea
cadrul politicii comune
protecţia profesională,
privind pescuitul
consumatorului tineretul şi sportul politicile economice
politica comercială comună
transporturile protecţia civilă politicile de ocupare a
încheierea acordurilor
reţelele transeuropene cooperarea forţei de muncă
internaţionale
energia administrativă politicile sociale
când această încheiere este
spaţiul de libertate, Actele europene
prevăzută de un act
securitate şi justiţie obligatorii din punct
legislativ al Uniunii
obiectivele comune de de vedere juridic din
când această încheiere este
securitate în materie aceste domenii nu pot
necesară pentru a permite
de sănătate publică, implica
UE să îşi exercite
pentru aspectele definite armonizarea legislaţi
competenţa internă
în TFUE ei sau reglementărilor
în măsura în care aceasta ar
cercetarea, dezvoltarea naţionale.
putea aduce atingere
tehnologică şi spaţiul
normelor comune sau ar
cooperarea pentru
putea modifica domeniul
dezvoltareşi ajutorul
de aplicare a acestora.
umanitar

Tratatul privind Uniunea Europeană conferă, de asemenea, Uniunii competenţa de a defini şi pune în
aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv elaborarea, treptat, a unei politici de apărare
comune.
NB: În majoritatea domeniilor în care UE poate acţiona, Comisia poate să prezinte o propunere de act
juridic. Totuşi, în unele dintre ele, cum ar fi politica externă şi de securitate comună, Comisia nu are
această competenţă.
Care sunt diferitele grade de competenţă ale UE?
5
Competenţele UE se împart în trei categorii:
 competenţă exclusivă (articolul 3 din TFUE) (doar UE este competentă să acţioneze)
 competenţă partajată între UE şi statele membre (articolul 4 din TFUE) (statele membre
pot acţiona doar dacă UE alege să nu o facă)
 competenţa de a sprijini, coordona sau completa acţiunile statelor membre (articolul 6
din TFUE) – în aceste domenii, UE nu poate adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic prin
care să li se ceară statelor membre să îşi armonizeze legislaţia şi reglementările.
Ce se înţelege prin „competenţă partajată”?
„Competenţă partajată” înseamnă că atât UE, cât şi statele sale membre, pot adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în domeniile vizate.
Totuşi, statele membre pot face acest lucru doar în situaţiile în care UE nu şi-a exercitat competenţa sau a
încetat, în mod explicit, să o facă.
În domeniile în care UE este competentă să sprijine, să coordoneze sau să completeze acţiunile
statelor membre, este competentă şi să armonizeze legislaţia în vigoare în statele membre?
NU - actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic legate de aceste domenii nu pot solicita
armonizarea legislaţiei sau a reglementărilor naţionale.

Competenţa Comisiei Europene de a propune un act juridic al Uniunii


5. Ce este un act juridic al Uniunii?
Actele juridice ale UE sunt actele legislative sau nelegislative adoptate de instituţiile UE.
Instituţiile UE pot adopta cinci tipuri de acte.
Acte obligatorii din punct de vedere juridic
 regulamente
 directive
 decizii

Acte care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic


 recomandări
 avize
Pentru mai multe informaţii, consultaţi articolul 288 din TFUE.
5. Ce rol are Comisia în procesul legislativ al UE?
În procesul legislativ al UE, Comisia prezintă propunerile de acte juridice ale Uniunii. Pentru ca o
propunere să capete forţă de lege, ea trebuie să fie adoptată de organele legislative. În majoritatea
cazurilor, organele legislative sunt Parlamentul European şi Consiliul. În unele cazuri, doar unul dintre
ele.
Iniţiativele cetăţeneşti invită Comisia să propună un act juridic. În cazul în care Comisia decide să
prezinte o propunere, aceasta trebuie să fie adoptată de organul legislativ pentru a deveni lege.
Pentru mai mute informaţii despre procesul decizional în UE, accesaţi rubrica Cum se iau deciziile în UE.
5. Comisia poate să propună un act juridic în fiecare domeniu în care UE este competentă?
NU – de exemplu, UE are competenţe în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună, însă
Comisia nu poate propune acte juridice în acest domeniu.
5. În ce cazuri poate Comisia să prezinte o propunere de act juridic?
 În toate cazurile în care un act juridic al UE este adoptat printr-o procedură legislativă
(ordinară sau specială), acolo unde Tratatele nu prevăd contrariul.
PRECUM ŞI
 în toate cazurile în care Tratatele prevăd explicit că responsabilitatea de a propune un act
juridic revine Comisiei.
5. Ce este procedura legislativă ordinară? În cadrul acestei proceduri, Comisia este instituţia
căreia îi revine responsabilitatea de a prezenta o propunere?
Este procedura decizională standard în majoritatea domeniilor de acţiune ale UE.
Este cunoscută şi sub denumirea de codecizie, deoarece implică adoptarea, atât de către Parlamentul
European, cât şi de către Consiliu, a regulamentelor, directivelor sau deciziilor (a se vedea articolul 294

6
din TFUE). Niciuna dintre instituţii (Parlamentul European sau Consiliul) nu poate adopta singură un act
legislativ.
Comisiei îi revine responsabilitatea de a prezenta propunerea de act legislativ Parlamentului European şi
Consiliului.
Mai multe despre procedura legislativă ordinară
5. Ce este o procedură legislativă specială? În cadrul acestei proceduri, Comisia este instituţia
căreia îi revine responsabilitatea de a prezenta o propunere?
Procedurile legislative speciale se aplică în cazurile speciale, menţionate de tratate în mod explicit, în care
un regulament, o directivă sau o decizie sunt adoptate de Parlamentul European, cu
participarea Consiliului, sau de Consiliu, cu participarea Parlamentului European (articolul 289(2)
TFUE).
Procedurile legislative speciale diferă în funcţie de aspectul vizat.
Comisiei îi revine responsabilitatea de a prezenta propunerea de act legislativ organului legislativ
(Parlament/Consiliu), dacă Tratatele nu prevăd contrariul.
5. Există şi alte proceduri (nelegislative) prin care se poate adopta un act juridic al Uniunii
(care nu este legislativ) cu privire la o propunere prezentată de Comisie?
DA – procedura de adoptare este definită, de la caz la caz, în tratate.
Aceste acte sunt adoptate pe baza unei propuneri a Comisiei, doar în cazul în care tratatele prevăd acest
lucru.
PRINCIPIILE DE ELABORARE SI REALIZAREAA POLITICILOR UNIUNII EUROPENE
Principiul atribuirii
Principiul atribuirii guvernează delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin. 1
TUE.
,,În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate (art. 5
TUE). Prin urmare, statele prin voinţa lor transferă competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor. În
continuare acelaşi articol prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine
statelor membre” (art. 5 TUE). Din această ultimă dispoziţie rezultă un alt principiu, potrivit căruia
competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă
reziduală3 . Cu referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii sunt dispoziţiile art. 13
TUE, care prevăd că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate,
în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”. În opinia Curţii de Justiţie,
atribuirea de competenţă – potrivit art. 5 TCE (art. 5 TUE) – are natura juridică a unui transfer ireversibil,
precizându-se în continuare că este vorba despre „o comunitate dotată cu atribuţii proprii… şi mai precis
cu puteri reale născute dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de la state la Comunitate;
transferul ce se realizează de la state, din ordinea lor juridică, internă, în profitul ordinii juridice
comunitare priveşte drepturile şi obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului şi antrenează (…) o
limitare definitivă a drepturilor lor suverane”4 . Transferul ireversibil, în concepţia Tratatului de la
Lisabona, însă, trebuie privit sub rezerva prevederilor potrivit cărora ,,orice stat membru poate hotărî (...)
să se retragă din Uniune” (art. 50 TUE). Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual, pe durata în care
statul are calitatea de membru al Uniunii.
Principiul subsidiarității

În cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii, principiul subsidiarității, înscris în Tratatul privind
Uniunea Europeană, definește condițiile în care Uniunea are prioritate de acțiune în raport cu statele
membre.

Temei juridic

Articolul 5 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) și Protocolul nr. 2 privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
7
Obiective

Exercitarea competențelor Uniunii Europene se supune principiului subsidiarității și principiului


proporționalității. În domeniile care nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene, principiul
subsidiarității prevede protejarea capacității de decizie și de acțiune a statelor membre și legitimează
intervenția Uniunii în cazul în care obiectivele unei acțiuni nu pot fi realizate în mod suficient de statele
membre, ci pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, „datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii
preconizate”. Includerea sa în tratatele europene vizează de asemenea să asigure că aceste competențe
sunt exercitate cât mai aproape posibil de cetățeni, în conformitate cu principiul proximității prevăzute și
de articolul 10 alineatul (3) din Tratatul UE.
Realizări
A.Origine și evoluție istorică

Principiul subsidiarității a fost consacrat în mod oficial de Tratatul de la Maastricht, care a introdus o
referire la cel dintâi în Tratatul de instituire a Comunității Europene (Tratatul CE). Actul Unic European
(1987) introdusese deja criteriul subsidiarității în politicile în materie de mediu, însă fără a-l numi ca
atare, în mod explicit. Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene a stabilit, în hotărârea sa
din 21 februarie 1995 (T-29/92), faptul că principiul subsidiarității nu constituia, înaintea intrării în
vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, un principiu general de drept potrivit căruia trebuia
verificată legalitatea actelor comunitare.

Fără a modifica formularea referirii la principiul subsidiarității în articolul 5 al doilea paragraf


renumerotat din Tratatul CE, Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE un „Protocol privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”. Normele de aplicare care nu au fost prevăzute în
tratate, dar care au fost aprobate în cadrul unei perspective globale asupra aplicării principiului
subsidiarității (Consiliul European din 1992 de la Edinburgh), au devenit obligatorii și verificabile din
punct de vedere juridic.
Tratatul de la Lisabona a înscris principiul subsidiarității la articolul 5 alineatul (3) din Tratatul UE și a
abrogat articolul 5 din Tratatul CE, păstrându-i însă termenii. A fost, de asemenea, adăugată o referire
explicită la dimensiunea regională și locală a principiului subsidiarității. În plus, Tratatul de la Lisabona a
înlocuit Protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității cu un nou
protocol având același titlu (Protocolul nr. 2), principala diferență fiind rolul parlamentelor naționale în
controlul respectării principiului subsidiarității (a se vedea fișa 1.3.5).
B.Definiție

Semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarității constau în atribuirea unui anumit grad de
independență unei autorități subordonate față de o autoritate superioară, în special independența unei
autorități locale față de puterea centrală. În consecință, se pornește de la distribuirea competențelor între
diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul instituțional al statelor cu structură
federală.

8
Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează
exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în care o
chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local și
legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele membre nu sunt în măsură să
îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate și acțiunea la nivelul Uniunii poate
aduce cu sine o valoare adăugată.

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Tratatul UE, intervenția instituțiilor Uniunii în numele
principiului subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții: (a) domeniul vizat nu trebuie să fie de
competența exclusivă a Uniunii (competență neexclusivă); (b) obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod suficient de statele membre (necesitate); (c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în
vedere amploarea și efectele sale, printr-o intervenție a Uniunii (valoare adăugată).
C.Sfera de aplicare
1.Delimitarea competențelor în cadrul Uniunii

Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența competențelor neexclusive
împărțite între Uniune și statele membre. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a delimitat mai
exact competențele conferite Uniunii. Prima parte a titlului I din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE)
clasifică competențele Uniunii în trei categorii (competențe exclusive, competențe partajate și competențe
de susținere) și stabilește lista domeniilor în care se aplică fiecare dintre aceste categorii de competențe.
2.Destinatarii principiului subsidiarității

Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică în special în cadrul
procedurilor legislative. Tratatul de la Lisabona a întărit rolul parlamentelor naționale și al Curții
Europene de Justiție în controlarea respectării principiului subsidiarității. Acesta a introdus o referire
explicită la dimensiunea subnațională a principiului subsidiarității și, de asemenea, a consolidat rolul
Comitetului Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea parlamentelor naționale, ca
parlamentele regionale care dispun de competențe legislative să participe la mecanismul de alertă
timpurie ex ante.
D.Controlul din partea parlamentelor naționale

Potrivit articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și articolului 12 litera (b) din TUE, parlamentele
naționale verifică respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în
Protocolul nr. 2. Conform acestei proceduri („alerta timpurie” ex ante), menționată anterior, în termen de
opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, orice parlament național sau orice
cameră a unui parlament național poate adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și,
respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să expună motivele pentru care consideră că proiectul în
cauză nu este în conformitate cu principiul subsidiarității. Atunci când un aviz motivat este susținut de cel
puțin o treime din voturile atribuite parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare cameră în parlamentele
bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale), proiectul trebuie reexaminat („cartonaș

9
galben”). Instituția care se află la originea proiectului de act legislativ poate decide să-l mențină, să-l
modifice sau să-l retragă, motivându-și hotărârea. În privința textelor referitoare la spațiul de libertate,
securitate și justiție, pragul se reduce la numai un sfert. În cazul în care, în cadrul procedurii legislative
ordinare, conformitatea unei propuneri legislative cu principiul subsidiarității este contestată cu cel puțin
majoritatea simplă a voturilor atribuite parlamentelor naționale, iar Comisia decide să-și mențină
propunerea, chestiunea este transmisă legislatorului (Parlamentul European și Consiliul), care se pronunță
în primă lectură. Dacă apreciază că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității,
legislatorul o poate respinge cu o majoritate de 55% din membrii Consiliului sau cu majoritatea voturilor
exprimate în Parlamentul European („cartonaș portocaliu”).

În mai 2012, a fost emis primul „cartonaș galben” vizând o propunere de regulament al Comisiei
Europene privind exercitarea dreptului de a introduce acțiuni colective în contextul libertății de stabilire și
de liberă prestare a serviciilor („Monti II”). 12 parlamente naționale/camere ale acestor parlamente din 40
(reprezentând 19 din cele 54 de voturi alocate) au considerat că propunerea nu respectă principiul
subsidiarității în ceea ce privește conținutul său. În final, Comisia și-a retras propunerea, apreciind însă că
principiul subsidiarității nu a fost încălcat. În octombrie 2013, 14 camere ale parlamentelor naționale din
11 state membre (18 voturi) au emis un alt „cartonaș galben”, ca urmare a prezentării propunerii de
regulament privind crearea Parchetului European. După analizarea avizelor motivate primite de la
parlamentele naționale, Comisia a hotărât să mențină propunerea, indicând că aceasta era în conformitate
cu principiul subsidiarității. În sfârșit, în mai 2016, un al treilea „cartonaș galben” a fost acordat de 14 de
camere din 11 de state membre împotriva propunerii de revizuire a Directivei privind detașarea
lucrătorilor. În mod similar, Comisia a optat să-și mențină propunerea, întrucât aceasta nu a încălcat
principiul subsidiarității, problema lucrătorilor detașați fiind, prin definiție, la nivel transfrontalier.
E.Controlul jurisdicțional
Respectarea principiului subsidiarității poate fi verificată a posteriori (după adoptarea actului legislativ)
printr-o procedură de control jurisdicțional la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, după cum se
precizează și în protocol. Cu toate acestea, instituțiile Uniunii au o marjă largă de apreciere proprie în
punerea în aplicare a acestui principiu. În hotărârile sale din cauza C-84/94 și C-233/94, Curtea a precizat
faptul că respectarea principiului subsidiarității se numără printre condițiile incluse în obligația de
motivare a actelor comunitare, în conformitate cu articolul 296 din TFUE. Această cerință este deja
satisfăcută atunci când respectarea principiului reiese în ansamblu din considerentele actului respectiv și a
fost deja luată în considerare la examinarea acestuia. Într-o hotărâre mai recentă (cauza C-547/14, Philipp
Morris, punctul 218), Curtea a reafirmat că trebuie să verifice „dacă legiuitorul Uniunii putea considera,
pe baza unor date solide, că obiectivul acțiunii preconizate putea fi realizat mai bine la nivelul Uniunii”.

Un stat membru poate introduce sau transmite un recurs, eventual în numele parlamentului său național
sau a unei camere a acestuia, în funcție de sistemul juridic propriu. Același tip de procedură poate fi
deschisă la Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative pentru adoptarea cărora Tratatul privind
funcționarea UE prevede consultarea acestuia.
10
Rolul Parlamentului European

Parlamentul European a fost la originea conceptului de subsidiaritate, propunând, la 14 februarie 1984,


odată cu adoptarea proiectului de Tratatul UE, o dispoziție conform căreia, de fiecare dată când tratatul
atribuie Uniunii o competență concurentă cu competențele statelor membre, statele membre acționează
dacă Uniunea nu a adoptat un act normativ. De asemenea, propunerea insistă asupra faptului că Uniunea
nu ar trebui să intervină decât în cazul acelor sarcini care pot fi îndeplinite mai eficient în comun decât
dacă statele ar acționa în mod separat.

Parlamentul a reluat aceste propuneri în numeroase rezoluții (de exemplu cele din 23 noiembrie 1989,
14 decembrie 1989, 12 iulie 1990, 21 noiembrie 1990 și 18 mai 1995), în care își reafirmă sprijinul față
de principiul subsidiarității.
A.Acordurile interinstituționale

La 25 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul și Comisia au semnat un acord interinstituțional în care cele
trei instituții își exprimă clar voința de a progresa energic pe această cale. Astfel, acestea se angajează să
respecte principiul subsidiarității. Acordul definește, prin intermediul unor proceduri de reglementare a
aplicării principiului subsidiarității, modalitățile de exercitare a competențelor pe care tratatele le conferă
instituțiilor Uniunii, astfel încât să poată fi îndeplinite obiectivele prevăzute de tratate. Comisia s-a
angajat să țină cont de principiul subsidiarității și să demonstreze respectarea acestuia. Același lucru va
reveni și Parlamentului și Consiliului, în cadrul competențelor ce le sunt conferite.

Cele trei instituții au căzut de acord să verifice în mod constant, în cadrul procedurilor lor interne,
conformitatea acțiunii vizate principiul subsidiarității, atât din punctul de vedere al alegerii
instrumentelor, cât și din punctul de vedere al conținutului propunerii. Astfel, Regulamentul de procedură
al Parlamentului dispune, la articolul 42, că, „la examinarea unei propuneri de act legislativ, Parlamentul
acordă o atenție deosebită respectării de către propunere a principiilor subsidiarității și proporționalității”.
În plus, Comisia întocmește un raport anual privind respectarea principiului subsidiarității, asupra căruia
Parlamentul se pronunță, de obicei, printr-un aviz sub forma unui raport din proprie inițiativă redactat de
Comisia sa pentru afaceri juridice.

În conformitate cu Acordul interinstituțional pentru „o mai bună legiferare” din aprilie 2016 (care
înlocuiește Acordul din decembrie 2003 și Abordarea comună interinstituțională a evaluării impactului
din noiembrie 2005), Comisia trebuie să explice în expunerile sale de motive măsurile propuse din
perspectiva principiului subsidiarității și să țină seama de acesta în analizele sale de impact. În plus,
conform Acordului-cadru din 20 noiembrie 2010, Parlamentul și Comisia se angajează să coopereze cu
parlamentele naționale pentru a facilita exercitarea de către acestea din urmă a puterii lor de control în
privința principiului subsidiarității.
B.Rezoluțiile Parlamentului European
Parlamentul European susținuse deja, în rezoluția sa din 13 mai 1997, că principiul subsidiarității este o
normă juridică obligatorie, amintind că aplicarea acestuia nu ar trebui să creeze obstacole pentru
11
exercitarea competențelor exclusive ale Uniunii și nici nu ar trebui să implice o contestare a acquis-
ului comunitar. În rezoluția sa din 8 aprilie 2003, Parlamentul a precizat că ar fi de preferat ca
soluționarea controverselor să survină la nivel politic, luând însă act de propunerile Convenției pentru
viitorul Europei referitoare la instituirea unui „mecanism de alertare timpurie” a parlamentelor naționale
în privința subsidiarității. Acesta a fost de fapt consacrat în Tratatul de la Lisabona (a se vedea mai sus și
fișa 1.3.5).

În Rezoluția sa din 13 septembrie 2012, Parlamentul salută asocierea, în mai mare măsură, a
parlamentelor naționale la controlul propunerilor legislative în contextul principiilor subsidiarității și
proporționalității și propune examinarea mijloacelor de eliminare a eventualelor obstacole care împiedică
implicării parlamentelor naționale în mecanismul de control al subsidiarității. Parlamentul sugerează, de
asemenea, evaluarea oportunității de a stabili, la nivelul UE, o serie de criterii bine concepute pentru
verificarea conformității cu principiile subsidiarității și proporționalității.

Principiul subsidiarităţii

INTRODUCERE
Principiul subsidiarităţii este fundamental pentru funcţionarea Uniunii Europene (UE), mai precis pentru
luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite în special să se stabilească în ce situaţii UE are
competenţa de a legifera şi de a contribui la luarea deciziilor cât mai aproape posibil de cetăţeni.
Principiul subsidiarităţii este consacrat prin articolul 5 din Tratatul privind UE. Acesta este menţionat
alături de alte două principii, considerate de asemenea esenţiale pentru luarea deciziilor la nivel european:
principiul atribuirii şi principiul proporţionalităţii.
În plus, Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi al proporţionalităţii defineşte punerea în
aplicare a principiului subsidiarităţii. În afară de aceasta, Tratatul de la Lisabona a consolidat mult
principiul subsidiarităţii, prin instituirea mai multor mecanisme de control, în scopul de a verifica
aplicarea sa optimă.
DEFINIŢIE
Principiul subsidiarităţii are ca scop stabilirea nivelului de intervenţie cel mai potrivit în
domeniile competenţelor partajate între UE şi țările UE. Poate fi vorba despre o acţiune la nivel european,
naţional sau local. În toate cazurile, UE poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze în mod
mai eficace decât țările UE la nivelul național sau local respectiv al acestora. Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii menţionează trei criterii menite să confirme sau nu
oportunitatea unei intervenţii la nivelul UE:
 are acţiunea aspecte transnaţionale care nu pot fi soluţionate de către țările UE?
 o acţiune naţională sau lipsa oricărei acţiuni ar contraveni cerinţelor din tratat?
 acţiunea la nivelul UE prezintă avantaje evidente?
Principiul subsidiarităţii are, deopotrivă, ca scop să apropie UE de cetăţenii săi, garantând întreprinderea
unei acţiuni la nivel local, atunci când aceasta se dovedeşte necesară. Totuşi, principiul subsidiarităţii nu
înseamnă că o acţiune trebuie întreprinsă întotdeauna la nivelul cel mai apropiat de cetăţean.
COMPLEMENTARITATEA CU PRINCIPIILE ATRIBUIRII ŞI PROPORŢIONALITĂŢII
Articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană delimitează competenţele partajate între nivelul UE şi
cel al țărilor UE. În primul rând, acesta face referire la principiul atribuirii, conform căruia UE dispune
numai de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate.
12
Subsidiaritatea şi proporţionalitatea sunt principii conexe principiului atribuirii. Ele stabilesc în ce măsură
UE îşi poate exercita competenţele care îi sunt atribuite prin intermediul tratatelor. În temeiul principiului
proporţionalităţii, mijloacele la care recurge UE pentru a realiza obiectivele stabilite prin tratate nu pot
depăşi strictul necesar.
Astfel, UE nu va putea acţiona într-un domeniu politic decât dacă:
 această acţiune face parte din competenţele care sunt conferite UE prin intermediul tratatelor
(principiul atribuirii);
 în cadrul competenţelor partajate cu țările UE, nivelul UE este cel mai adecvat pentru realizarea
obiectivelor tratatelor (principiul subsidiarităţii);
 conţinutul şi forma acţiunii nu depăşesc strictul necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor
(principiul proporţionalităţii).
CONTROLUL RESPECTĂRII PRINCIPIULUI SUBSIDIARITĂŢII
Mecanismele de control al principiului subsidiarităţii sunt stabilite prin Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Tratatul de la Lisabona a reformat acest protocol, pentru a
îmbunătăţi şi a consolida acest control.
Protocolul, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, prevede deja respectarea anumitor obligaţii, chiar pe
parcursul elaborării proiectelor legislative. Astfel, înainte de a propune un act legislativ, Comisia
Europeană trebuie să elaboreze o carte verde. Cărţile verzi constau în consultări publice. Acestea permit
Comisiei să obţină avizul instituţiilor naţionale şi locale şi ale societăţii civile privind oportunitatea unei
propuneri legislative, în special în privinţa principiului subsidiarităţii.
În plus, protocolul adaugă obligaţia Comisiei de a însoţi proiectele de acte legislative de o fişă prin care să
se demonstreze respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Tratatul de la Lisabona aduce ca noutate participarea deplină a parlamentelor naţionale la controlul
principiului subsidiarităţii. Într-adevăr, parlamentele naţionale exercită un dublu control:
 ele dispun de un drept de opoziţie în cursul elaborării proiectelor legislative. Astfel, ele sunt în
măsură să trimită o propunere legislativă înapoi la Comisie, în cazul în care consideră că principiul
subsidiarităţii nu se respectă (a se vedea fişa „parlamente naţionale”);
 ele pot contesta un act legislativ în faţa Curţii de Justiţie a UE, în cazul în care consideră că
principiul subsidiarităţii nu se respectă.
Tratatul de la Lisabona permite totodată participarea Comitetului Regiunilor la controlul principiului
subsidiarităţii. La fel ca şi parlamentele naţionale, Comitetul poate, de asemenea, să conteste în faţa Curţii
de Justiţie a UE un act legislativ care nu ar respecta principiul subsidiarităţii.
În cadrul aplicării inițiativei„o mai bună legiferare”, Comisia Europeană publică anual rapoarte cu privire
la subsidiaritate și proporționalitate.

PROTOCOLUL (nr. 2)

PRIVIND APLICAREA PRINCIPIILOR SUBSIDIARITĂȚII ȘI PROPORȚIONALITĂȚII


ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE,
DORIND să acționeze astfel încât deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetățenii Uniunii;
HOTĂRÂTE să stabilească condițiile de aplicare a principiilor subsidiarității și proporționalității
prevăzute la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană și să instituie un sistem de control al
aplicării respectivelor principii,
AU CONVENIT cu privire la dispozițiile următoare, care se anexează la Tratatul privind Uniunea
Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

13
Articolul 1
Fiecare instituție asigură în permanență respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității definite
la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 2
Înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la consultări extinse. După caz, aceste
consultări trebuie să aibă în vedere dimensiunea regională și locală a acțiunilor preconizate. În caz de
urgență excepțională, Comisia nu procedează la consultările menționate. Comisia își motivează decizia în
cadrul propunerii.

Articolul 3
În înțelesul prezentului protocol, „proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, inițiativele
unui grup de state membre, inițiativele Parlamentului European, cererile Curții de Justiție, recomandările
Băncii Centrale Europene și cererile Băncii Europene de Investiții privind adoptarea unui act legislativ.

Articolul 4
Comisia transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative și proiectele sale modificate,
în același timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii.
Parlamentul European transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative, precum și
proiectele sale modificate.
Consiliul transmite parlamentelor naționale proiectele de acte legislative emise de un grup de state
membre, de Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiții, precum și
proiectele modificate.
La adoptarea acestora, rezoluțiile legislative ale Parlamentului European și pozițiile Consiliului se
transmit de către acestea parlamentelor naționale.

Articolul 5
Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarității și proporționalității. Orice
proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fișă detaliată care să permită evaluarea conformității cu
principiile subsidiarității și proporționalității. Fișa menționată anterior ar trebui să cuprindă elemente care
să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză și, în cazul unei directive, evaluarea
implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în aplicare de statele membre,
inclusiv asupra legislației regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii
poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi și, ori de câte ori este
posibil, pe indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de a proceda astfel
încât orice obligație, financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor naționale, autorităților
regionale sau locale, operatorilor economici și cetățenilor să fie cât mai redusă posibil și proporțională cu
obiectivul urmărit.

Articolul 6
În termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile oficiale ale
Uniunii, orice parlament național sau orice cameră a unui parlament național poate adresa președintelui
Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să se expună

14
motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității. După
caz, fiecărui parlament național sau fiecărei camere a unui parlament național îi revine sarcina de a
consulta parlamentele regionale cu competențe legislative.
În cazul în care proiectul de act legislativ în cauză este emis de un grup de state membre, președintele
Consiliului transmite avizul guvernelor respectivelor state membre.
În cazul în care proiectul de act legislativ este emis de Curtea de Justiție, de Banca Centrală Europeană
sau de Banca Europeană de Investiții, președintele Consiliului transmite avizul instituției sau organului în
cauză.

Articolul 7
(1) Parlamentul European, Consiliul și Comisia, precum și, după caz, grupul de state membre, Curtea de
Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiții, în cazul în care proiectul de act
legislativ european este emis de acestea, țin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naționale
sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naționale.
Fiecare parlament național dispune de două voturi, repartizate în funcție de sistemul parlamentar național.
În cadrul unui sistem parlamentar național bicameral, fiecare dintre cele două camere dispune de un vot.
(2) În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a principiului
subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naționale în
conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Acest prag este de o pătrime
în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul articolului 76 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție.
În urma acestei reexaminări, Comisia sau, după caz, grupul de state membre, Parlamentul European,
Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiții, în cazul în care proiectul
de act legislativ este emis de acestea, pot hotărî fie să mențină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl
retragă. Această decizie trebuie motivată.
(3) De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate privind
nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o
majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naționale în conformitate cu alineatul (1) al doilea
paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de reevaluări, Comisia poate hotărî fie să
mențină propunerea, fie să o modifice, fie să o retragă.
În cazul în care decide menținerea propunerii, Comisia va trebui să justifice, printr-un aviz motivat,
motivele pentru care consideră că propunerea este conformă cu principiul subsidiarității. Acest aviz
motivat, precum și avizele motivate ale parlamentelor naționale, vor trebui prezentate organului legislativ
al Uniunii, pentru a putea fi luate în considerare în cadrul procedurii:
(a) înainte de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European și Consiliul) examinează
compatibilitatea propunerii legislative cu principiul subsidiarității, ținând seama în special de motivele
invocate și împărtășite de majoritatea parlamentelor naționale, precum și de avizul motivat al Comisiei;

(b) în cazul în care, cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a voturilor


exprimate în Parlamentul European, organul legislativ consideră că propunerea legislativă nu este
compatibilă cu principiul subsidiarității, aceasta nu va mai fi examinată.

Articolul 8

15
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunile referitoare la
încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate, în conformitate cu normele
prevăzute la articolul 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de un stat membru sau
transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său național sau al unei
camere a acestuia.
În conformitate cu normele prevăzute la articolul menționat, astfel de acțiuni pot fi formulate și de
Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului comitet.

Articolul 9

În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului și


parlamentelor naționale un raport privind aplicarea articolului 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Respectivul raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului Economic și Social și Comitetului
Regiunilor.” (VERSIUNE CONSOLIDATĂ A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ
ȘI A TRATATULUI PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE, 2010/C 83/01)

 Politica de extindere a UE
Politica de extindere a UE
Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de aproximativ 500 de milioane de
locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de secol, aflat în continuă
evoluţie.
În prezent, Turcia, Republica Macedonia, Muntenegru, Serbia și Albania sunt state candidate.
Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica Macedonia a devenit ţară
candidată în decembrie 2005, însă negocierile de aderare nu au început încă. Muntenegru a devenit stat
candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au fost deschise la 29 iunie 2012. Serbia a obţinut
statutul de stat candidat la 2 martie 2012, iar negocierile de aderare au fost lansate formal la 21 ianuarie
2014. Albania a obținut statutul de stat candidat la 27 iunie 2014.
Bosnia şi Herţegovina şi-a prezentat cererea de aderare la UE la 15 februarie 2016. La 20 septembrie
2016, Consiliul UE a înaintat Comisiei Europene, spre aviz, această cerere.
Poziţia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care au voinţa şi
capacitatea de a îndeplini criteriile agreate de extindere a UE.
Procesul de stabilizare şi asociere este un proces stabilit de UE cu toate ţările din Balcanii de Vest,
inclusiv cu entitatea Kosovo* care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită
acestui proces, aceste ţări se bucură deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru aproape toate
exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse în direcţia realizării
reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de stabilizare şi asociere, o
relaţie contractuală care stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce. Acordurile de stabilizare şi asociere se
concentrează asupra respectării principiilor democratice esenţiale şi a elementelor centrale ale pieţei unice
europene.

Procesul de extindere
Candidaţii trebuie să demonstreze că vor fi capabili să-şi asume în întregime rolul de membri ai Uniunii.
Pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte standarde şi norme europene stricte de
ordin politic, juridic şi tehnic.
Ţările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de integrare doar după ce
toate condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de admitere în UE sunt complexe,
garantând că noile state membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate cerinţele şi doar după ce
instituţiile UE, guvernele statelor membre şi guvernele ţărilor în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod
activ. Astfel, perspectiva integrării acţionează ca un stimulent pentru promovarea reformelor. Politica UE

16
cu privire la extindere garantează faptul că acest proces este gestionat foarte riguros, astfel încât procesul
de aderare să aducă beneficii ambelor părţi implicate, UE şi ţărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE
 În 1951, şase ţări – Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos – au întemeiat
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea Economică Europeană
şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
 Au urmat şase valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania şi Portugalia
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia.
A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare. La 1 ianuarie 2007,
aderarea României şi Bulgariei la UE a încheiat acest proces istoric.
2013 – Croaţia

La 10 noiembrie 2015, Comisia Europeană a publicat cel mai recent „Pachet anual privind Extinderea
Uniunii Europene” care cuprinde „Strategia pentru extinderea UE”, precum şi rapoarte de progres pentru
fiecare dintre statele candidate şi potenţialii candidaţi
(http://ec.europa.eu/enlargement/countries/package/index_en.htm). Pachetul a reprezentat primul
exerciţiu de acest tip al actualului colegiu al Comisiei Europene. Acesta reconfirmă importanţa acordată
politicii de extindere a UE, ca instrument politic al Uniunii care a contribuit şi contribuie nemijlocit la
promovarea păcii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii in Europa şi care oferă, de asemenea, oportunităţi
sporite economice şi comerciale atât Uniunii, cât şi statelor care aspiră la aderare. Totodată, prezentul
pachet de evaluări ale Comisiei trebuie înţeles ca un instrument practic, de sprijin nemijlocit şi de
stimulare a reformelor atât de dificile şi de complexe pentru statele candidate şi potenţialii candidaţi.
România consideră că statele candidate şi potenţialii candidaţi au nevoie, mai mult ca oricând, de un
mesaj politic de sprijin din partea UE în direcţia avansării procesului de extindere, aspect cu atât mai
important pe fondul crizelor complexe din vecinătatea estică şi sudică a Uniunii Europene, în mod
deosebit criza migraţiei. Viitorul Pachet Extindere este așteptat să fie publicat de către Comisia
Europeană în această toamnă.

 Strategia Globală de Politică Externă


Strategia Globală de Politică Externă şi de Securitate a Uniunii Europene
Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate și Vicepreşedinte
al Comisiei Europene, Federica Mogherini, a fost mandatată de Consiliul European din iunie 2015 să
elaboreze o nouă Strategie Globală de Politică Externă şi de Securitate a Uniunii Europene. Procesul
de elaborare a Strategiei s-a încheiat în iunie 2016, iar documentul final a fost prezentat Consiliului
European la reuniunea din 28 iunie 2016. Strategia Globală a UE constituie astfel cadrul director al
acţiunii externe a Uniunii pe termen mediu și lung. În prezent, are loc un dialog la nivelul instituțiilor
europene și al statelor membre privind modalitățile de punere în practică a Strategiei, pe mai multe
dimensiuni.

 https://eeas.europa.eu/top_stories/pdf/eugs_review_web.pdf
 https://europa.eu/globalstrategy/en/global-strategy-foreign-and-security-policy-european-union

Precedenta Strategie a UE (A secure Europe in a better world) data din 2003, fiind adoptată în timpul
mandatul Înaltului Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate Comună Javier Solana.
Procesul de reflecţie anterior prezentării Strategiei Globale (în iunie 2016) a inclus şi organizarea unei
serii de conferinţe de tip outreach de către statele membre UE, în cadrul cărora au fost abordate
principalele teme relevante din perspectiva Strategiei. Aceste evenimente au oferit ocazia ca, alături de
guvernele statelor membre, să își poată exprima pozițiile și reprezentanții mediul academic și ai think-
17
tank-urilor de profil, în contextul în care procesul de elaborare a Strategiei s-a dorit a fi unul extins și
incluziv.
România s-a implicat consistent în procesul de elaborare conceptuală a Strategiei, precum şi ulterior, în
procesul de implementare, aspecte pe care MAE este activ în continuare. Contribuţiile naţionale au fost
construite pe baza intereselor, precum și a expertizei semnificative deținute, legate în principal de
regiunea Mării Negre și de Vecinătatea Estică. Evenimente speciale de outreach regional pe tema
elaborării, respectiv a implementării (cu accent pe rezilienţă), au fost astfel organizate de Ministerul
Afacerilor Externe în parteneriat cu Institutul de Studii de Securitate al UE (EUISS), cu Institutul
Diplomatic român, New Strategy Center (NSC) şi cu Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale
al Academiei Române (ISPRI), în aprilie 2016 şi în martie 2017.
Strategia pleacă de la premisa că în prezent UE se confruntă cu o serie de crize majore, care se manifestă
atât în interior, cât şi dincolo de aceasta. Amenințările la adresa Uniunii au origini diferite, unele provin
din vecinătate, dar altele au un caracter global. În viziunea Înaltului Reprezentant Mogherini, detaliată în
preambulul Strategiei, în perioade marcate de provocări, o Uniune puternică este o Uniune care gândește
strategic, împărtășește o viziune comună și acționează unitar. Pe baza acestor considerente este alcătuită și
structura Strategiei Globale, axată pe cinci mari priorităţi: securitatea Uniunii; rezilienţa statelor şi a
societăţilor de la estul şi sudul Uniunii; o abordare integrată a conflictelor; ordini regionale bazate pe
cooperare; guvernanţa globală pentru secolul 21.
Începând cu septembrie 2016, sub coordonarea Înaltului Reprezentant/Vicepreședinte al Comisiei
European, SEAE, COM și statele membre UE conlucrează strâns pentru punerea în practică a Strategiei
Globale în toate domeniile de aplicabilitate. Cele mai multe progrese au fost înregistrate în procesele de
implementare a Strategiei în domeniul Politicii de Vecinătate, al Politicii de Securitate și Apărare (prin
Concluziile CAE din octombrie și noiembrie 2016, Concluziile Consiliului European din decembrie 2016
și Concluziile CAE din martie 2017). Aceste evaluări s-au regăsit în cadrul Primului raport asupra
implementării Strategiei Globale a UE, prezentat Consiliului European din iunie 2017. Suplimentar
aspectelor de evaluare privind implementarea obiectivelor EUGS, o componentă importantă a
vizat domeniul rezilienței. Comunicarea Comună a Comisiei și Înaltului Reprezentant privind reziliența,
lansată în același context, contribuie la definirea unei abordări strategice a rezilienței în cadrul acțiunii
externe a Uniunii Europene, centrată pe optimizarea capacității de pregătire, anticipare și prevenție a
situațiilor de criză. Parametrii acestui demers vizează, de asemenea, abordarea pe termen lung a
vulnerabilităților existente la nivelul statele partenere. Noua abordare este structurată pe trei direcții de
acțiune: extinderea asistenței pentru consolidarea rezilienței partenerilor; susținerea dialogului politic și a
inițiativelor bilaterale; consolidarea rezilienței și a securității Uniunii.
În domeniul securității și apărării, sunt consemnate o serie de progrese de etapă în susținerea
obiectivelor asumate de Uniune pe acest palier: răspunsul la crize și conflicte externe; consolidarea
capacității statelor partenere; protecția Uniunii Europene și a cetățenilor săi. Pe acest fond, dimensiunea
operațională a angajamentului UE a fost consolidată prin crearea Capacității de planificare și
conducerea a misiunilor non-executive ale Uniunii (MPCC). Activitatea acestuia va fi susținută și prin
intermediul unei Celule de coordonare întrunite care să asigure sinergia între dimensiunile civilă,
respectiv militară a angajamentului operațional al UE. În același context se plasează și măsurile adoptate
în ceea ce privește optimizarea modului de angajare a Grupurilor de luptă UE, inclusiv pe dimensiunea de
asigurare a resurselor financiare pentru dislocarea acestora.
Segmentul privind dezvoltarea capabilităților de apărare a beneficiat de o atenție particulară, prin
adoptarea unui pachet de inițiative incluzând: Fondul European pentru Apărare (EDF), Analiza
coordonată anuală în domeniul apărării (CARD) și pregătirea inițierii formulelor de Cooperare Structurată
Permanentă (PESCO). Acestora li se adaugă continuarea acțiunilor de implementare a inventarului de
măsuri agreate pentru dezvoltarea cadrului de cooperare NATO-UE. Pentru perioada următoare,
dimensiunea de securitate și apărare va continua să reprezinte una dintre prioritățile agendei UE, cu
accent pe operaționalizarea Fondului European pentru Apărare, în special prin identificarea de proiecte
concrete comune. Structurarea parametrilor asociați formulelor de cooperare sub egida PESCO va
reprezenta, de asemenea, o zonă prioritară de acțiune, cu accent asupra definirii criteriilor și inventarului
de angajamente la care statele membre își vor aduce contribuția.

18
În același timp, modalitatea de consolidare a dimensiunii civile a Politicii de Securitate și Apărare
Comune va fi abordată cu prioritate prin revizuirea priorităților asumate de Uniune în domeniul
managementului civil al crizelor, inclusiv prin crearea unor capacități de răspuns.

 Politica Externă şi de Securitate Comună



 Politica Europeană de Vecinătate
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată pe de-o parte, în scopul de a evita crearea de noi
linii de separaţie între UE lărgită şi vecinii săi, şi pe de alta, pentru a consolida prosperitatea, stabilitatea
şi securitatea în interiorul şi în jurul UE. În acest sens, PEV abordează totodată obiectivele strategice
prezentate în Strategia de securitate europeană din decembrie 2003.
Cadrul general al PEV a fost prezentat, în premieră, în comunicarea Comisiei Europene privind Europa
lărgită, în martie 2003; aceasta a fost urmată de un document de strategie mai amplu privind Politica
Europeană de Vecinătate publicat în mai 2004, document prin care se defineşte în termeni concreţi modul
în care UE propune cooperarea cu statele vizate de PEV.
In 2015 s-a desfăşurat un amplu proces de revizuire a PEV, pentru mai buna ei adaptare la provocările
actuale cu care se confruntă UE în Vecinătate, în prezent trecându-se la etapa de implementare a PEV
revizuite.
Prin PEV, UE îşi propune conturarea unei abordări coerente a relaţiilor Uniunii cu statele din vecinătatea
sa estică şi sudică, care să permită intensificarea cooperării și aprofundarea relațiilor economice cu
partenerii PEV în vederea creării unei zone de pace, stabilitate și securitate la frontierele externe ale
Uniunii. Este vorba de o relaţie privilegiată, bazată pe un angajament reciproc în favoarea valorilor
comune (democraţie, drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, principiile economiei de piaţă şi
dezvoltarea durabilă).
România are un interes natural în sprijinirea consolidării, în vecinătatea UE, a unui spaţiu comun de
stabilitate, securitate şi progres, în adâncirea relaţiilor dintre UE şi vecinii din Est şi din Sud, pe baza
intereselor comune şi a valorilor împărtăşite.

Parteneri
PEV se aplică statelor din vecinătatea imediată, terestră sau maritimă a UE:
 în vecinătatea sudică - Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Iordania, Israel şi Autoritatea Naţională
Palestiniană, Liban, Libia şi Siria;
 în vecinătatea estică - Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia.
Chiar dacă Federaţia Rusă este un stat vecin al UE, relaţiile bilaterale sunt abordate distinct faţă de PEV.
Elementul central al PEV este reprezentat de planurile de acţiune bilaterale convenite de către UE cu
fiecare dintre parteneri. Acestea definesc un program de reforme politice şi economice cu priorităţi pe
termen scurt şi mediu. UE a încheiat Planuri de Acţiune cu R. Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi
Azerbaidjan din vecinătatea estică şi Israel, Iordania, Autoritatea Palestiniană, Maroc, Tunisia, Liban şi
Egiptul din vecinătatea sudică.
Dat fiind faptul că PEV se bazează pe acorduri existente (Acorduri de Parteneriat şi Cooperare şi
Acorduri de Asociere în cadrul parteneriatului euro-mediteranean, PEV nu este operaţională încă în cazul
Libiei sau Siriei, ţinând cont că astfel de acorduri nu sunt în vigoare. Pentru Belarus a fost lansat un Plan
de Acţiune virtual în care se stipulează posibilităţile de colaborare UE-Belarus şi condiţiile pentru
guvernul bielorus pentru materializarea acestei cooperări.

Finanţare
Asistenţă financiară pentru implementarea PEV este acordată prin Instrumentul European de
Vecinătate (ENI) şi se ridică, în exerciţiul financiar-bugetar al UE 2014 – 2020 la circa 15,4 miliarde de
Euro.
ENI are patru componente:
 bilaterală (destinate relaţiei bilaterale între UE şi fiecare stat partener şi care reprezintă cea mai
mare parte a fondurilor);

19
 ENI Inter-regional (Erasmus Mundus, TAIEX, twinning, Facilitatea de Investiţii pentru Vecinătate
/ NIF.);
 ENI Regional Est şi ENI Regional Sud (dedicate proiectelor regionale);
 ENI-CBC (destinat finanţării programelor de cooperare transfrontalieră).

Evoluţii recente
Incepând cu martie 2015, la nivel UE, a fost lansat formal un proces de consultare (prin publicarea
documentului comun de consultare („Joint Consultation Paper”): „Towards a New European
Neighbourhood Policy”), care a oferit baza de discuţii şi elementele de referinţă ale procesului de
revizuire a PEV. Întregul demers şi-a propus reforma Politicii Europene de Vecinătate şi mai buna ei
adaptare la provocările cu care se confruntă UE în Vecinătatea ei.
La 18 noiembrie 2015 a fost dată publicităţii Comunicarea comună a Inaltului Reprezentant al UE pentru
Afaceri Externe şi Politică de Securitate şi a Comisiei Europene referitoare la revizuirea Politicii
Europene de Vecinătate (PEV). Documentul a marcat finalizarea formală a procesului de consultare,
demers la care au fost asociate statele membre, ţările partenere cuprinse în PEV, instituţii UE, organizaţii
internaţionale, parteneri sociali, organizaţii ale societăţii civile, cercurilor de afaceri, think-tank-uri etc.
Comunicarea comună a reconfirmat obiectivul major asumat de PEV încă de la lansarea sa, în 2004,
referitoare la crearea unei zone de stabilitate, securitate şi prosperitate la frontierele externe ale UE, în
paralel cu recalibrarea şi eficientizarea instrumentarului aflat la dispoziţia PEV, în acord cu evoluţiile
recente din Vecinătatea UE.
Documentul reia şi dezvoltă priorităţile identificate în „Joint Consultation Paper”, cu accent pe:
consolidarea principiilor diferenţierii şi responsabilităţii; flexibilizare şi coerenţă sporită pe planul
disponibilizării instrumentelor şi resurselor, inclusiv privind susţinerea partenerilor aflaţi în situaţii
de criză; mai buna calibrare a relaţiilor de cooperare cu partenerii PEV, în acord cu interesele comune,
ambiţiile şi performanţele acestora pe calea reformelor democratice; focalizarea cooperării cu partenerii
pe domenii prioritare de interes mutual, precum: dezvoltarea economică/crearea de locuri de muncă;
conectivitate; securitate; guvernanţă; migraţie; mobilitate; implicarea sporită a SM în procesul de
implementare a PEV. Comunicarea comună subliniază interdependenţa strânsă care există între securitatea
şi stabilitatea UE şi cea a vecinilor ei, consacrând conceptul de stabilizare a Vecinătăţii drept principala
prioritate politică a noii PEV şi cea mai presantă provocare pentru UE în următorii ani. Au fost avansate
propuneri concrete referitoare la dezvoltarea unei componente de securitate a PEV, în măsură să răspundă
la provocările ridicate de situaţiile de criză şi conflictele din Vecinătatea UE. Este subliniată necesitatea
edificării unor parteneriate întărite ale UE cu ţările PEV, date fiind provocările cu care se confruntă UE la
frontierele sale, cu referire expresă la noile focare de criză şi conflict, la proliferarea reţelelor teroriste şi
multiplicarea riscurilor subsecvente fenomenelor de intoleranţă religioasă şi radicalizare. Viitoarea PEV
este proiectată dincolo de arealul formal al Vecinătăţii şi are în vedere contextul geografic mai larg al
„vecinilor vecinilor”, inclusiv prin avansarea unor modalităţi de cooperare cu aceştia, prin intermediul
aşa-numitelor “cadre tematice”. In aceeaşi logică de cooperare regională mai largă, Comunicarea comună
subliniază importanţa Sinergiei Mării Negre, ca format relevant de cooperare regională şi forum de
dialog.
Comunicarea Comisiei privind Sinergia Mării Negre a fost publicată la 11 aprilie 2007. Iniţiativa îşi
propune cooperarea în domenii vizând democraţia, respectul pentru drepturile omului şi buna guvernare,
managementul migraţiei şi îmbunătăţirea securităţii, conflictele îngheţate, energia, transportul, mediul,
politica maritimă, comerţul, reţelele de cercetare şi educaţie, ştiinţă şi tehnologie, ocuparea forţei de
muncă şi afaceri sociale, dezvoltarea regională
In prezent, procesul de revizuire a PEV a intrat în etapa de implementare.

Vecinătatea Estică a UE
Având în vedere interesul pentru vecinătatea estică, Uniunea Europeană a creat un cadru special de
cooperare cu cele şase state din această zonă: Parteneriatul Estic. Obiectivele principale ale
Parteneriatului Estic vizează proiectarea în regiune a unui climat de securitate, stabilitate democratică şi
progres economico – social, printr-o mai puternică asociere politică şi integrare economică, precum şi
facilitarea apropierii statelor partenere de valorile şi normele UE, în conformitate cu aspiraţiile şi
20
capacitatea individuală a acestora. Parteneriatul Estic a fost lansat cu ocazia Summit-ul de la Praga, la 7
mai 2009, în format UE 27 (la nivelul şefilor de stat şi de guvern), împreună cu reprezentanţi ai celor 6
state ţintă: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Republica Moldova şi Belarus.
Parteneriatul Estic cuprinde două dimensiuni: bilaterală (negocierea de Acorduri de Asociere, realizarea
unor Zone Cuprinzătoare de comerţ liber şi posibilitatea unui regim de călătorie liber de vize)
şi multilaterală (4 platforme tematice „Democraţie, bună guvernare şi stabilitate”, „Integrare economică şi
convergenţă cu politicile comunitare”, „Securitate energetică” şi „Contacte între persoane”, paneluri de
lucru la nivel de experţi şi programe pilot care permit angajarea partenerilor ca un grup, fiind vector de
facilitare a schimbului de informaţii şi experienţă în procesele de tranziţie, reformă şi modernizare).
Este un proces care se fundamentează pe principiile diferenţierii (merite proprii, aspiraţii în relaţie cu
UE), al condiţionalităţii şi responsabilităţii comune. PaE înnoieşte şi întăreşte baza contractuală a
relaţiilor bilaterale, promovează asocierea politică şi integrarea economică, stimulând agenda reformelor
în regiune.
În cadrul celui de-al treilea Summit PaE desfăşurat la Vilnius (28-29 noiembrie 2013), R. Moldova şi
Georgia au parafat integral textele Acordurilor de Asociere şi ale celor Aprofundate şi Cuprinzătoare de
Comerţ Liber (AA/DCFTA) şi a fost adoptată Declaraţia de la Vilnius. În urma deciziei guvernului
ucrainean din 21 noiembrie 2013, Ucraina nu a semnat Acordurile în timpul Summit-ului, acest lucru
având loc ulterior, în martie şi iunie 2014. Pentru Republica Moldova si Georgia, aplicarea provizorie a
AA/DCFTA a început la 1 septembrie 2014, iar acordurile au intrat deplin în vigoare la 1 iulie 2016.
Aplicarea provizorie a unor părţi importante din Acordului de Asociere/DCFTA cu Ucraina a început la 1
noiembrie 2014, iar aplicarea provizorie a Acordului aprofundat şi cuprinzător de liber schimb - DCFTA -
la 1 ianuarie 2016.
Cel de-al patrulea Summit PaE a avut loc la Riga, în 21-22 mai 2015 şi s-a încheiat cu adoptarea unei
Declaraţii comune, în care se vorbeşte despre menţinerea angajamentului UE faţă de partenerii estici, dar
şi de dezvoltarea unor relaţii diferenţiate cu statele partenere, în acord cu ambiţiile şi progresele lor.
Priorităţile relaţiei UE-state partenere sunt structurate în patru secţiuni referitoare la: consolidarea
instituţională şi buna guvernanţă; mobilitate şi contacte umane; oportunităţi economice; interconectări.
Concluziile Consiliului adoptate la 14 decembrie 2015 privind Comunicarea comună a Înaltului
Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate şi a Comisiei Europene referitoare la
revizuirea Politicii Europene de Vecinătate, publicată la 18 noiembrie reconfirmă rolul PaE ca principal
instrument de gestionare a relaţiei UE cu partenerii din vecinătatea estică. În acelaşi timp, evidenţiază şi
principiul diferenţierii în relaţiile bilaterale cu statele partenere. Astfel, pentru partenerii care au ales să
dezvolte relaţii aprofundate cu UE şi au hotărât să urmeze calea unei asocieri politice şi a unei integrării
economice, printr-o nouă generaţie de acorduri AA/DCFTA, se intenţionează dezvoltarea relaţiilor în baza
cadrului existent, cu accent pe maximizarea beneficiilor economice rezultate din implementarea graduală
a Acordurilor, înclusiv în baza Agendelor de asociere. Pentru celelalte state partenere, au fost demarate
negocieri pentru convenirea unor noi formate de cooperare, acompaniate de un set de noi priorităţi de
parteneriat.

La 1 iulie 2016 au intrat în vigoare Acordurile de asociere între Uniunea Europeană şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de o parte, şi Republica Moldova,
respectiv Georgia, pe de altă parte, ca urmare a încheierii tuturor procedurilor interne la nivelul UE, în
baza finalizării procesului de ratificare a acordurilor de către toate cele 28 de state membre şi de către
Parlamentul European.
Relaţia Republica Moldova – Uniunea Europeană
Republica Moldova este inclusă în Politica Europeană de Vecinătate (PEV) de la lansarea acesteia, în
martie 2003. Alături de Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia şi Ucraina, Republica Moldova participă
la Parteneriatul Estic (PaE) – una dintre dimensiunile PEV, lansată în 2009 – şi s-a implicat activ în
proiectele lansate în cadrul acestui format, atât în plan bilateral, cât şi multilateral.
Biroul Delegaţiei Comisiei Europene (redenumit Delegaţia UE la Chişinău după intrarea în vigoare a
Tratatului Lisabona) a fost deschis în 2005.

Noul cadru al cooperării


21
Acordul de Asociere cu UE, inclusiv componenta de liberalizare a schimburilor (DCFTA), a fost semnat
la Bruxelles, la 27 iunie 2014. S-a intrat astfel într-o nouă logică a interacţiunii Republica Moldova –
Uniunea Europeană, fondată pe un cadru contractual modernizat, ce preia componente substanţiale
ale acquis-ului comunitar şi care se bazează pe două elemente esenţiale: asocierea politică şi integrarea în
piaţa unică europeană.
Acordul de Asociere este un document complex, care acoperă toate domeniile de interes comun: valori şi
principii comune, care stau la baza construcţiei europene; cooperare aprofundată în domeniul politicii
externe şi de securitate; justiţie şi afaceri interne; cooperare sectorială în 28 de domenii (energie,
transport, industrie, finanţe, bănci, agricultură şi dezvoltare rurală, societatea informaţională, ştiinţă şi
tehnologie, protecţia consumatorului, educaţie, mass-media, societate civilă, cooperare regională şi
transfrontalieră, afaceri maritime şi pescuit, minerit etc.). Acordul de Asociere recunoaşte aspiraţiile
europene şi alegerea europeană a Republicii Moldova.
Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Acordul de Asociere la 2 iulie 2014, iar la 1 septembrie 2014
Republica Moldova a început aplicarea provizorie a Acordului de Asociere/DCFTA.
România a fost primul Stat Membru al Uniunii Europene care a finalizat procedura ratificării Acordului
de Asociere, la 3 iulie 2014, în cadrul unei sesiuni parlamentare extraordinare. Acordul de asociere între
Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de o
parte, şi Republica Moldova pe de altă parte, a intrat în vigoare la 1 iulie 2016, ca urmare a încheierii
tuturor procedurilor interne la nivelul UE, în baza finalizării procesului de ratificare a acordurilor de către
toate cele 28 de state membre şi de către Parlamentul European.
Pentru implementarea Acordului de Asociere, la 26 iunie 2014, la Bruxelles a fost andosată Agenda de
Asociere, document care stabileşte priorităţile de acţiune şi reformă pentru perioada 2014-2016.

Liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova


Din 28 aprilie 2014, cetăţenii Republicii Moldova posesori de paşapoarte biometrice pot călători, pe o
perioadă de maximum 90 de zile în decurs de 180 de zile, fără viză, în spaţiul Schengen (inclusiv în
Islanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein) şi în statele membre UE care aplică parţial acquisul Schengen
(România, Bulgaria, Cipru, Croaţia).
Liberalizarea vizelor permite doar călătorii de scurtă durată fără dreptul de muncă, studii, reîntregire a
familiei. Cetăţenii care nu posedă paşaport biometric au obligaţia să obţină viza de scurtă durată a statului
de destinaţie. Pentru călătoriile de lungă durată este necesară, în continuare, obţinerea vizei naţionale a
statului de destinaţie.
Obţinerea regimului liberalizat de vize de scurtă durată a presupus un set complex de reforme, realizate
începând cu anul 2011, în baza Planului de acţiune pentru liberalizarea regimului de vize (PALV).
Comisia Europeană a evaluat constant reformele întreprinse de autorităţile de la Chişinău. Ultimul raport
de evaluare (al cincilea) a fost prezentat la 15 noiembrie 2013 şi a consemnat îndeplinirea de către
Republica Moldova a tuturor condiţionalităţilor din PALV. Pe această bază, atât Parlamentul European
(votul din plen din 27 februarie 2014), cât şi Consiliul s-au pronunţat în favoarea liberalizării vizelor
pentru cetăţenii Republicii Moldova.
Regimul liberalizat de vize cu UE nu a întâmpinat disfuncţii, experienţa Republicii Moldova fiind
considerată model de bune practici în regiune.

Formatele de cooperare regională


Republica Moldova este participantă/membră a principalelor formate de cooperare regională: Procesul de
Cooperare în Sud-Estul Europei (SEECP), Consiliul Cooperării Regionale (RCC), Iniţiativa Central-
Europeană (ICE), Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Centrul Sud-Est
European de Implementare a Legii (SELEC).

Grupul pentru Acţiunea Europeană a Republicii Moldova


În sprijinul parcursului european al Republicii Moldova, România a iniţiat, în ianuarie 2010, Grupul
pentru Acţiunea Europeană a Republicii Moldova (GAERM) – un mecanism ministerial, cu caracter
informal, care s-a dovedit eficient în promovarea intereselor şi vizibilităţii Republicii Moldova pe agenda
europeană. Organizarea reuniunilor GAERM în momente importante pentru Chişinău în raport cu
22
procesul decizional la nivelul UE a potenţat mesajele oficialilor de la Chişinău şi a adăugat un plus de
valoare relaţiei bilaterale România – Republica Moldova.
Cele 10 reuniuni ale GAERM organizate până în prezent (trei în anul 2010 – Bruxelles, 25 ianuarie;
Luxemburg, 14 iunie; Chişinău, 30 septembrie; două în anul 2011 – 12 aprilie 2011, Luxemburg şi 14
noiembrie 2011, Bruxelles; una în anul 2012 – Luxemburg, 25 iunie; una în anul 2013 – Bruxelles, 11
martie; două în anul 2014 – Bruxelles, 10 februarie; Chişinău, 1 septembrie; una în anul 2015 – Bruxelles,
16 martie) au avut un succes progresiv în promovarea agendei europene a Republicii Moldova,
confirmând atenţia de care se bucură Republica Moldova la nivelul Statelor Membre şi instituţiilor
europene.
***
România sprijină în mod constant şi susţinut, atât prin eforturi diplomatice, cât şi prin asistenţă concretă,
parcursul european al Republicii Moldova şi se pronunţă pentru recunoaşterea perspectivei europene a
Republicii Moldova.

 Politica de Securitate şi Apărare Comună


Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a apărut şi s-a dezvoltat ca o consecinţă firească a
procesului de construcţie europeană, în condiţiile în care au devenit evidente beneficiile acţiunii comune
derulate sub egida Uniunii pe plan internaţional. În esenţă, PESC este constituită din ansamblul deciziilor
la care statele membre, inclusiv România, ajung în comun, privind relaţionarea lor prin intermediul
Uniunii cu ceilalţi actori din sistemul internaţional.
Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) constituie braţul operaţional al PESC. PSAC este un
instrument al palierului interguvernamental al UE, aflat în evoluţie conceptuală din 1998 (summit-ul
franco-britanic de la Saint Malo) şi operaţionalizat din 2003 - când a fost adoptată Strategia Europeană de
Securitate (SES) şi au fost lansate primele misiuni - şi destinat îndeplinirii obiectivelor definite prin
Strategie.
O contribuţie importantă în sprijinul consolidării securităţii UE şi a celei internaţionale, o reprezintă
numeroasele misiuni de gestionare a crizelor – din 2002, când a fost creată prima misiune civilă în
domeniul poliţiei, EUPM Bosnia şi Herţegovina, au fost lansate aproximativ 30 de misiuni civile şi
operaţii militare. În timp, Uniunea Europeană şi-a construit reputaţia unui actor capabil de o abordare
cuprinzătoare în materie de gestionare a crizelor, în măsură să recurgă atât la instrumente din sfera civilă,
cât şi din cea militară. Statele membre UE depun eforturi constante în sensul ameliorării capacităţilor
civile şi militare de care dispun, pentru a răspunde adecvat diverselor provocări de securitate, într-un
mediu internaţional complex şi adeseori imprevizibil.
România s-a implicat în PSAC încă din etapele sale incipiente, construindu-şi propriul profil. În prezent,
ţara noastră este un participant activ la PSAC, atât pe dimensiunea politică, consacrată susţinerii
intereselor identificate de statele membre ca fiind comune în domeniul securităţii şi apărării, cât şi pe cea
operaţională, contribuind la numeroase misiuni civile şi operaţii militare ale UE de gestionare a crizelor.
În contextul procesului general de consolidare a politicii de securitate şi apărare comune, UE continuă să
îşi rafineze conceptele şi abordările faţă de diferite spaţii de interes, adoptând, în linie cu Abordarea
Cuprinzătoare în materie de conflicte externe şi crize, o serie de Strategii regionale - Strategia UE pentru
Sahel, Cornul Africii, sau Golful Guineei. Abordarea Cuprinzătoare urmăreşte ca acţiunea UE să devină
mai consistentă, mai eficientă, recurgând la o abordare strategică în plan extern. Abordarea Cuprinzătoare
presupune mai mult decât implicarea în teatre externe cu misiuni civile şi operaţii militare, vizând
angajarea timpurie în procesul de planificare a unei intervenţii a tuturor actorilor care pot avea valoare
adăugată şi facilita la depăşirea crizei respective (state membre UE, grupuri de lucru specializate ale
Consiliului UE, Delegaţiile UE din terţe state, reprezentanţi speciali ai UE, actori din sfera diplomatică,
cea civilă, militară, a asistenţei pentru dezvoltare şi a celei umanitare).
Concluziile Consiliului European din decembrie 2013 au identificat, 3 domenii prioritare în care
acţiunea UE trebuie să se concentreze în perspectivă:
Creşterea eficacităţii, vizibilităţii şi impactului PSAC (UE trebuie să îmbunătăţească trimiterea rapidă în
teatru a misiunilor civile şi propriile capacităţi de răspuns rapid; vor fi avute în vedere şi domenii precum
apărarea cibernetică, securitatea maritimă şi managementul frontierelor);
23
Dezvoltarea capacităţilor prin aprofundarea cooperării în procesul de dezvoltare a capacităţilor militare.
Sub egida Agenţiei Europene de Apărare/EDA vor fi dezvoltate în comun proiecte dedicate sistemelor
aeriene pilotate de la distanţă, ameliorării capacităţilor de realimentare a aeronavelor în zbor,
comunicaţiilor guvernamentale prin satelit, apărării cibernetice;
Întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie integrată, sustenabilă, inovativă şi
competitivă. Statele membre vor depune eforturi pentru ajutorarea întreprinderilor mici şi mijlocii, pentru
edificarea de standarde comune în planul industriei de apărare, recunoaşterea reciprocă a certificărilor
militare şi aprofundarea cooperării între cercetarea civilă şi cea militară.
Aceste linii de acţiune în domeniul PSAC au fost reamintite şi continuate prin concluziile Consiliului
Afaceri Externe şi Consiliului European din mai, respectiv iunie 2015, cu un accent deosebit pe:
elaborarea unei noi Strategii Globale pentru Politică Externă şi Securitate până în vara anului 2016,
continuarea implementării Abordării Cuprinzătoare în materie de conflicte şi crize externe, dezvoltarea
capacităţilor civile, consolidarea parteneriatelor cu ONU, NATO, OSCE şi Uniunea Africană, adoptarea
unui Cadru Politic privind cooperarea sistematică şi pe termen lung în domeniul apărării şi a unui Cadru
Politic privind apărarea cibernetică, combaterea ameninţărilor hibride, adâncirea dialogului de securitate
între NATO şi UE, continuarea sprijinirii domeniului apărării (elaborarea şi implementarea Acţiunii
Pregătitoare în domeniul PSAC- sectorul cercetare, stabilirea unui regim mai larg privind securitatea
lanţului de aprovizionare, susţinerea IMM-urilor şi a acţiunilor în domeniul spaţial).
La 28 iunie 2016, a fost prezentată noua Strategie Globală pentru Politică Externă şi Securitate, care a
înlocuit astfel vechea Strategie Europeană de Securitate.
Aceasta conţine cinci direcţii principale de acţiune, dintre care ultimele două au o dimensiune securitară:
Rezilienţa statelor şi a societăţilor de la estul şi sudul Uniunii, Ordini regionale bazate pe cooperare,
Guvernanţa globală pentru secolul 21, Securitatea Uniunii (o Uniune mai puternică), O abordare integrată
a conflictelor.
Pentru punerea în aplicare a prevederilor Strategiei Globale în luna noiembrie 2016 a fost finalizat un
Plan de implementare în domeniul securităţii şi apărării. În cadrul acestuia au fost indentificate măsuri
concrete, având ca obiectiv:

 Consolidarea profilului civil şi militar al Uniunii Europene;


 Consolidarea cooperării cu partenerii;
 Evitarea duplicărilor cu NATO.

Procesul de implementare a Planului de implementare în domeniul scecurităţii şi apărării reprezintă o


prioritate majoră la nivel european în perioada actuală şi au fost deja înregistrate progrese importante.
Progresele la zi sunt legate în mod special de reformarea şi integrarea structurilor PSAC civile şi militare
de gestionare a crizelor, de implementarea cooperării structurate permanente, crearea unui proces de
revizuire anuală coordonată a apărării. Aceste progrese au fost reflectate în cadrul primului raport
cuprinzător de implementare a Strategiei Globale a UE.

 Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie


Unul dintre obiectivele-cheie ale Uniunii este crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără
frontiere interne, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale. În atingerea acestui obiectiv, la nivel
UE sunt adoptate măsuri comune în domeniul politicii de migraţie şi azil, al protecţiei frontierelor UE şi
al cooperării poliţieneşti şi judiciare, cu respectarea prevederilor din tratatele UE.
Dimensiunile unei Europe care îşi protejează cetăţenii şi oferă drepturi efective persoanelor din interiorul
şi din exteriorul Uniunii sunt interconectate. Succesul sau eşecul dintr-un domeniu depinde de
performanţa din alte domenii, precum şi de sinergiile cu domeniile de politică conexe. Răspunsul la multe
dintre provocările din spaţiul de libertate, securitate şi justiţie se regăseşte în relaţiile cu ţările terţe, ceea
ce impune o îmbunătăţire a legăturii dintre politicile interne şi cele externe ale UE.
În dezvoltarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie pe parcursul anilor următori, este esenţială
protecţia şi promovarea drepturilor fundamentale, abordând totodată preocupările în materie de securitate,
inclusiv în cadrul relaţiilor cu ţările terţe. În linie cu obiectivele Agendei Strategice a UE, Consiliul

24
European din 26 – 27 iunie 2014 a definit orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale
pentru următorii ani în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, cu următoarele priorităţi:
• o mai bună gestionare a migraţiei: construirea unui sistem european de migraţie şi azil robust adaptat
la noile provocări, consolidarea migraţiei legale, combaterea mai eficientă a migraţiei ilegale, în
cooperare cu partenerii externi ai UE, şi eficientizarea politicilor în materie de readmisie, protejarea celor
care au nevoie de protecţie internaţională, gestionarea eficientă şi modernă a frontierelor externe ale
Uniunii;
• prevenirea şi combaterea criminalităţii şi a terorismului: combaterea criminalităţii organizate, a
criminalităţii cibernetice, a traficului de fiinţe umane şi a introducerii ilegale de imigranţi, combaterea
terorismului şi contracararea radicalizării, garantând, totodată, drepturile şi valorile fundamentale,
inclusiv din perspectiva protecţiei datelor cu caracter personal;
• îmbunătăţirea cooperării judiciare: armonizarea diferitelor sisteme şi tradiţii juridice, consolidarea
instrumentelor şi agenţiilor comunitare (Eurojust, FRA), inclusiv prin realizarea de progrese în
negocierea propunerii de Regulament privind Procurorul European, recunoaşterea reciprocă a hotărârilor
judecătoreşti, astfel încât cetăţenii şi întreprinderile să îşi exercite mai uşor drepturile pe întreg teritoriul
Uniunii.

 Politicile UE în domeniul migraţiei şi azilului


 Gestionarea eficientă la nivelul Uniunii a domeniului migraţiei şi azilului este un obiectiv prioritar
pentru actualul executiv european (2014-2019). La preluarea mandatului de Preşedinte al Comisiei
Europene, Jean-Claude Juncker a anunţat migraţia şi problematica refugiaţilor ca fiind una din
cele 10 priorităţi ale programului politic al Comisiei Europene şi intenţia de a elabora o nouă
politică a UE în aceste domenii.
 La 13 mai 2015, Comisia Europeană a adoptat o nouă Agendă Europeană pentru Migraţie. Prin
această nouă agendă, UE propune măsuri imediate necesare pentru a răspunde provocărilor actuale
din domeniul migraţiei, precum şi iniţiative pe termen mediu şi lung care trebuie luate pentru a
furniza soluţii structurale în scopul unei mai bune gestionări a migraţiei, sub toate aspectele sale.
Gestionarea migraţiei include o dimensiune internă, care derivă din responsabilitatea comună a
statelor membre, dar şi o dimensiune externă, gestionată în cooperare cu ţările din afara UE, ţări
de tranzit şi de origine a imigranţilor. Combinând atât politici interne, cât şi politici externe,
agenda propune o abordare globală, bazată pe încredere şi solidaritate între statele şi instituţiile
UE. Agenda UE pentru migraţie subliniază necesitatea unei noi abordări, cuprinzătoare, care să
folosească toate politicile şi instrumentele pe care UE le are la dispoziţie, combinând în mod
optim politici interne şi externe. O soluţie durabilă pentru criza migraţiei necesită o schimbare
majoră în ceea ce priveşte politicile pentru migraţie ale Uniunii, pentru a asigura graniţe puternice,
proceduri corecte şi un sistem capabil să anticipeze problemele.
 Priorităţile pe termen scurt ale Agendei UE sunt legate de necesitatea de a adopta măsuri care să
prevină pierderi umane în contextul presiunii migratorii asupra Europei, prin alocarea de fonduri
suplimentare pentru operaţiunile de căutare şi salvare, pentru relocarea legală şi în siguranţă a
imigranţilor în Europa, asistenţă suplimentară pentru statele UE cele mai afectate de la graniţele
externe ale UE. Migraţia este în acelaşi timp o provocare şi o oportunitate. Priorităţile pe termen
mediu şi lung constau în dezvoltarea unor acţiuni structurale care să privească dincolo de crize şi
urgenţe, ajutând statele membre să gestioneze mai bine toate aspectele migraţiei.
 Agenda propune patru direcţii majore de acţiune: reducerea factorilor care încurajează migraţia
ilegală, cu accent pe abordarea cauzelor fundamentale ale migraţiei ilegale din ţările terţe şi o mai
bună aplicare a politicilor de returnare; salvarea vieţilor şi securizarea graniţelor externe printr-o
mai bună gestionare a graniţei externe şi îmbunătăţirea eficienţei procedurilor la frontieră;
consolidarea politicii comune de migraţie şi azil; dezvoltarea unei noi politici de migraţie legală,
având în vedere viitoarele provocări demografice cu care se va confrunta UE.
 Implementarea Agendei UE pentru migraţie a demarat prin adoptarea la 27 mai 2015 de către
Comisia Europeană a unui prim pachet de măsuri care se axează pe trei direcţii de acţiune:
migraţia legală, măsuri provizorii în domeniul relocării de persoane care au nevoie de protecţie

25
internaţională şi consolidarea capacităţii operaţionale (căutare şi salvare). Un al doilea pachet de
măsuri a fost adoptat la 9 septembrie 2015 şi include măsuri referitoare la politica de returnare,
lista ţărilor de origine sigure, fondul fiduciar de urgenţă al UE pentru Africa, sistemul de relocare
al refugiaţilor, finanţarea pentru migraţie şi securitate, echilibrul între responsabilitate şi
solidaritate în problema migraţiei.
 Gestionarea migrației este corelată cu necesitatea de a avea frontiere externe ale UE mai sigure.
La 15 decembrie 2015, Comisia Europeană a prezentat un pachet de măsuri pentru consolidarea
frontierelor externe, în vederea securizării frontierelor UE, unui management eficient al migraţiei
şi îmbunătăţirea securităţii interne a UE, inclusiv prin înființarea unei Agenţii pentru Paza
Europeană deFrontieră şi de Coastă (prin consolidarea agenției FRONTEX). Agenția a fost lansată
la 6 octombrie 2016.
 În cadrul strategiei actuale a UE de gestionare a migrației, se acordă o atenție deosebită cooperării
UE-Turcia în domeniul migrației. Această cooperare se derulează în baza Planului comun de
acțiuni adoptat în noiembrie 2015 și a Declarației comune UE-Turcia andosată cu ocazia CE din
17-18 martie 2016. Obiectivele majore ale cooperării cu Turcia sunt limitarea migrației ilegale pe
ruta Mediteranei de Est/Balcanii de Vest, combaterea rețelelor de trafic cu migranți și acordarea de
sprijin umanitar pentru găzduirea refugiaților sirieni de către Turcia. Acordul UE-Turcia agreat în
martie 2016 a demarat la 20 martie 2016, iar rezultatele acestuia sunt constant monitorizate de
Comisia Europeană. În planul asistenței financiare, UE a adoptat o Facilitate pentru refugiații
sirieni din Turcia în valoare de 3 miliarde de euro (2016-2017), cu contribuția bugetului comunitar
și a bugetelor naționale ale statelor membre. Facilitatea este în prezent în curs de operaționalizare
prin intermediul de proiecte concrete în beneficiul celor 2,5 milioane refugiați sirieni găzduiți de
Turcia.
 UE acordă o atenție particulară dimensiunii externe a migrației ca modalitate de abordare a
cauzelor profunde ale fenomenului. Consiliul European din iunie 2016 a confirmat importanța
măsurilor menite să consolideze cooperarea în domeniul migrației cu statele terțe, de origine și de
tranzit, în baza Cadrului de Parteneriat propus de Comisia Europeană la 7 iunie 2016. Obiectivele
majore ale acestei cooperări sunt combaterea migrației ilegale și a traficului cu migranți,
eficientizarea returnării migranților aflați în situație neregulamentară pe teritoriul UE, dezvoltarea
capacității statelor terțe de a gestiona mai bine migrația, o mai bună utilizare a instrumentelor
externe ale UE. Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă și de Securitate coordonează
punerea în aplicare a acestei noi abordări împreună cu instituțiile europene și statele membre UE,
în vederea încheierii de parteneriate personalizate cu un număr de state terțe de origine
(compactele de migrație/ migration compacts). Acestea vor contribui la punerea în aplicare a
Planului de acțiune de la Valletta (noiembrie 2015).
 România promovează un răspuns european comun la gestionarea migrației. O abordare
cuprinzătoare a fenomenului migrației este esențială pentru a identifica soluții imediate la actuala
criză, în paralel cu gestionarea cauzelor profunde ale fenomenului migrației. România manifestă
solidaritate cu eforturile europene de gestionare a migrației prin participarea la procesul de
relocare a migranților din Italia și Grecia, gestionarea cu succes a unui larg segment al frontierei
externe, contribuții semnificative la activitatea agențiilor UE de profil - Agenţia pentru Paza
Europeană de Frontieră şi de Coastă și Biroul European de Sprijin în domeniul Azilului - precum
și la implementarea Acordului UE-Turcia. De asemenea, România susține avansarea cooperării cu
statele de origine și de tranzit în contextul implementării compactelor de migrație.
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL
ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR O AGENDĂ EUROPEANĂ
PRIVIND MIGRAȚIA
 Spaţiul Schengen
Zona Schengen şi cooperarea între statele membre se întemeiază pe Acordul Schengen, semnat la 14 iunie
1985 între Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda, privind eliminarea
controalelor la frontierele lor comune.

26
La 19 iunie 1990 a fost elaborată şi semnată Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, prin
care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi crearea unei singure
frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spaţiul Schengen se efectuează în conformitate cu
normele comune ale statelor membre.
Spaţiul Schengen este o zonă de liberă circulaţie a persoanelor care este formată din 26 de state membre,
ultimul stat care a aderat fiind Principatul Liechtenstein (19 decembrie 2011).
Pentru cetăţenii UE, eliminarea controalelor la frontierele interne ale spaţiului Schengen înseamnă o mai
mare libertate de mişcare şi o securitate sporită, prin adoptarea unor reguli comune ale statelor semnatare
ale Convenţiei de punere in aplicare a Acordului Schengen:
 Eliminarea controalelor persoanelor la frontierele interne;
 Set comun de reguli care se aplică persoanelor care trec frontierele externe ale statelor membre
UE;
 Armonizarea condiţiilor de intrare şi a normelor privind vizele şi cooperarea consulară;
 Cooperarea poliţienească consolidată;
 Cooperare judiciară prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi transfer ale executării
hotărârilor penale;
 Crearea şi dezvoltarea Sistemului de Informaţii Schengen.
Pe fundalul problematicii migrației și al preocupărilor legate de asigurarea securității interne în UE,
conceptul de „management integrat al frontierei” dobândeşte o însemnătate mult mai mare, fiind
considerat o premisă necesară pentru menţinerea integrităţii ariei de libertate, securitate şi justiţie, cu
accentuarea conceptelor de „solidaritate şi responsabilitate partajată” în gestionarea frontierei externe
UE.
Astfel, pe lângă instituirea Agenției pentru Paza Europeană de Frontieră şi de Coastă, o componentă a
pachetului de măsuri propuse de Comisia Europeană la 15 decembrie 2015 vizează modificarea țintită a
Codului Frontierelor Schengen pentru a permite controlul cetățenilor europeni, care se bucură de liberă
circulație în spațiul UE, în bazele de date SIS, SLTD (Stolen, Lost Travel Documents) și alte baze de date
relevante naționale. În principal, este vorba de modificarea art.7 din Codul Frontierelor Schengen,
referitor la controlul persoanelor și al documentelor de călătorie la trecerea frontierelor externe.
La 4 martie 2016, Comisia a prezentat o foaie de parcurs intitulată „Înapoi la Schengen”, prin care
sunt detaliate măsurile concrete necesare pentru a restabili funcționarea normală a spaţiului
Schengen în contextul provocărilor actuale, acordând totodată un sprijin deplin statelor membre
care se confruntă cu situaţii dificile. La 28 septembrie 2016, Comisia a prezentat un prim raport de
implementare a măsurilor propuse.
Aderarea României la Spaţiul Schengen
Aderarea la spaţiul Schengen reprezintă un drept şi o obligaţie asumată prin Tratatul de Aderare la UE
(art.4 al Protocolului privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a
României în Uniunea Europeană, anexat la Tratatul de Aderare al României şi Bulgariei, România dorind
să participe la toate formele de cooperare menite să aprofundeze integrarea europeană.
România asigură de facto securitatea frontierelor externe ale UE din momentul aderării sale la UE, în
ianuarie 2007. Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este unul dintre cele
mai vizibile şi mai importante efecte ale procesului de integrare europeană.
În conformitate cu prevederile acquis-ului Schengen, aderarea la spaţiul Schengen presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 transmiterea Declaraţiei de pregătire privind aderarea la spaţiul Schengen;
 completarea şi transmiterea chestionarului Schengen;
 vizitele de evaluare Schengen (în cadrul acestor misiuni, UE evaluează stadiul implementării acquis-
ului Schengen pe cele cinci domenii: cooperare poliţienească, protecţia datelor personale, vize, frontiere
maritime, aeriene şi terestre şi SIS/SIRENE.);
 redactarea rapoartelor privind rezultatele vizitelor de evaluare (raportul include şi recomandări pentru
remedierea eventualelor aspecte mai puţin satisfăcătoare) şi aprobarea acestora în cadrul grupului de lucru
Evaluare Schengen de la Bruxelles;
 adoptarea de către Consiliul UE a deciziei privind eliminarea controalelor la frontierele interne.

27
Etapa de evaluare tehnică a României s-a finalizat cu rezultate pozitive, iar rapoartele misiunilor de
evaluare succesive au concluzionat că România îndeplineşte toate criteriile prevăzute de legislaţia care
reglementează aderarea la spaţiul Schengen şi funcţionarea acestuia.
Îndeplinirea de către România a criteriilor prevăzute în acquis-ul Schengen a fost recunoscută în data de 9
iunie 2011, cu ocazia reuniunii Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne. În prealabil, la 8 iunie 2011,
Parlamentul European a avizat favorabil proiectul Deciziei privind aderarea României şi Bulgariei la
Schengen. Finalizarea cu succes de către România a măsurilor prevăzute de acquis-ul Schengen au fost
confirmate şi de Consiliul European (13-14 decembrie 2012).
Demersurile diplomatice continuă, în perspectiva adoptării unei decizii privind aderarea României la
spațiul Schengen.

 Politica de coeziune
Politica de coeziune (politica regională) este una din cele mai importante şi mai complexe politici ale
Uniunii Europene, statut ce decurge din obiectivul de reducere a decalajelor economice, sociale şi
teritoriale între diversele regiuni şi state membre ale Uniunii Europene.
Mai mult, această politică are un unic şi de neînlocuit rol în coagularea de strategii de dezvoltare
integrată, care reunesc intervenţii din diferite domenii, precum infrastructură, cercetare şi inovare,
ocuparea forţei de muncă, educaţie, mediul de afaceri, protecţia mediului, schimbări climatice şi eficienţa
energetică, într-un pachet de politici coerente, care se adresează contextului regional sau chiar local, fiind
una dintre cele mai vizibile politici, mai ales în relaţia cu cetăţenii.
Politica regională şi-a dovedit deja valoarea adăugată semnificativă în propagarea creşterii şi prosperităţii
la nivelul întregii Uniuni şi abordarea dezechilibrelor regionale. În acelaşi timp, s-a dovedit a fi o politică
dinamică, reacţionând rapid şi eficace în faţa crizei, prin redirecţionarea fondurilor către zonele prioritare,
precum şi prin investiţii în sectoare cheie care să genereze creştere economică şi locuri de muncă.
Obiectivele politicii regionale sunt realizate prin intermediul a trei fonduri: Fondul european de
dezvoltare regională (FEDR), Fondul de coeziune (FC) şi Fondul social european (FSE). Acestea
constituie, împreună cu Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) şi Fondul european
pentru pescuit şi afaceri maritime (EMFF), Fondurile Europene Structurale şi de Investiţii.
Beneficiind de un buget de 351,8 miliarde euro – aproximativ o treime din bugetul UE, politica de
coeziune reprezintă o componentă esenţială a Cadrului Financiar Multianual în actuala perioadă de
programare, constituind principalul instrument de investiţii pentru atingerea obiectivelor Uniunii
Europene.
Pentru perioada 2014-2020, politica de coeziune îşi propune două obiectivele prioritare, respectiv:
 investiţii pentru creştere şi locuri de muncă în statele membre şi în regiuni, obiectiv finanţat FEDR, FC
şi FSE;
 cooperare teritorială europeană, beneficiind de finanţare din FEDR.
În contextul negocierilor privind Cadrul Financiar Multianual 2014-2020, politica de coeziune a trecut
printr-un proces de reformă, care a urmărit maximizarea impactului finanţărilor şi creşterea valorii
adăugate europene a acestei politici, prin: întărirea programării strategice şi concentrarea intervenţiilor pe
priorităţile stabilite în Strategia Europa 2020; orientare spre performanţă prin întărirea sistemului de
condiţionalităţi şi stimulente; îmbunătăţirea evaluării performanţelor şi rezultatelor; sprijinirea utilizării
de noi instrumente financiare; consolidarea guvernanţei; întărirea dimensiunii teritoriale a politicii de
coeziune; consolidarea parteneriatului; simplificarea sistemului de punere în aplicare; îmbunătăţirea
managementului financiar; reducerea poverii administrative; asigurarea disciplinei financiare. Aceste
elemente au fost preluate în regulamentele care guvernează politica de coeziune 2014-2020.
Pentru actuala perioadă de programare, României i-au fost alocate aproximativ 23 miliarde euro din
fondurile politicii de coeziune (cu 10% mai mult faţă de perioada 2007-2013).
În prezent, politica de coeziune 2014-2020 este în proces de implementare, prin intermediul programelor
operaţionale.
În anul 2017, Comisia Europeană va elabora un prim Raport privind implementarea – al 7-lea Raport
privind coeziunea economică, socială şi teritorială. Acest document va oferi o imagine de ansamblu
asupra progreselor înregistrate de statele membre şi de regiuni în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor

28
stabilite în programele operaţionale, indicând totodată măsura în care sunt obţinute rezultatele estimate.
De asemenea, documentul va conţine şi coordonatele privind reforma politicii de coeziune post-2020.
Mai multe informaţii despre politica regională a Uniunii Europene sunt disponibile
la http://ec.europa.eu/regional_policy/ro/.

 Politica energetică
Energia a fost parte componentă a procesului de integrare europeană încă de la început. Tratatul privind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) şi Tratatul Euratom privind instituirea unei
Comunităţi Europene a Energiei Atomice (1957) se concentrau pe două dintre cele mai importante surse
de energie, cărbunele şi energia nucleară. Ulterior, importanţa crescută a petrolului, a gazelor naturale şi a
energiei electrice a reuşit să menţină energia în topul agendei economice şi politice a Comunităţii,
conducând la o creştere a activităţii de reglementare la nivel comunitar în vederea creării unei pieţe
energetice europene şi a elaborării treptate a unei politici energetice la nivelul UE.
Cu toate acestea, doar 50 de ani mai târziu, în cadrul Tratatului de la Lisabona (2007), se conferă energiei
o bază juridică şi UE dobândeşte competenţe partajate cu statele membre în acest domeniu. Într-adevăr,
articolul 194 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că, în contextul instituirii şi funcţionării
pieţei interne şi, din perspectiva necesităţii de a conserva şi îmbunătăţi mediul, politica Uniunii în
domeniul energiei urmăreşte, în spiritul solidarităţii între statele membre: să asigure funcţionarea pieţei
energiei; să asigure securitatea aprovizionării cu energie în Uniune; să promoveze eficienţa energetică şi
economia de energie, precum şi dezvoltarea de noi surse de energie şi energii regenerabile. Totodată, se
prevede faptul că măsurile necesare pentru realizarea acestor 3 obiective (competitivitate, sustenabilitate
şi securitatea aprovizionării cu energie) nu aduc atingere dreptului unui stat membru de a stabili condiţiile
de exploatare a propriilor resurse energetice, dreptului său de a alege diferite surse de energie şi structurii
generale a aprovizionării sale cu energie.
Evenimentele de la Fukushima, din martie 2011, au întărit dimensiunea nucleară a politicii energetice a
UE, prin derularea unui exerciţiu amplu de testări de rezistenţă la instalaţiile nucleare din Uniunea
Europeană (şi din statele învecinate), în perioada 2011-2012 şi, ulterior, prin adoptarea Directivei
2014/87/Euratom de modificare a Directivei 2009/71/Euratom de instituire a unui cadru comunitar pentru
securitatea nucleară a instalațiilor nucleare.
În anul 2011, s-a formalizat şi dimensiunea externă a politicii UE privind energia, prin lansarea, de către
Comisie, în luna septembrie a acelui an, a Comunicării privind securitatea aprovizionării cu energie şi
cooperare internaţională şi, în baza acesteia, prin adoptarea de Concluzii ale Consiliului Energie din 24
noiembrie 2011. Nevoia creării unei dimensiuni externe a politicii UE pentru energie a fost resimţită ca o
extensie firească a coordonării intra-UE, de necesitate indispensabilă pentru consolidarea profilului UE în
relaţia cu partenerii externi.
Pe măsura descoperirii rezervelor de gaze neconvenţionale în diverse ţări din UE, la nivelul Uniunii a
început un proces de evaluare a efectelor exploatării acestei resurse asupra mediului şi habitatelor umane
şi naturale. La 22 ianuarie 2014, Comisia Europeană a lansat Recomandarea 2014/70/UE privind
principiile minime pentru explorarea şi producerea de hidrocarburi cu utilizarea fracturării hidraulice,
însoţită de Comunicarea privind explorarea şi producerea de hidrocarburi cu utilizarea fracturării
hidraulice.
Pe lângă iniţiativele Comisiei Europene abordate la reuniunile periodice ale miniştrilor energiei din statele
membre UE, europenizarea politicii energetice a fost sprijinită şi de organizarea de Consilii Europene
având energia printre tematicele tratate (februarie 2011, mai 2013, martie 2014, iunie 2014, octombrie
2014, decembrie 2014, martie 2015, decembrie 2015, martie 2016, iunie 2016).
La 25 februarie 2015, Comisia lansează Comunicarea privind Uniunea Energiei, care prezintă viziunea
pentru viitor a sistemului energetic european şi paşii necesari pentru realizarea acesteia. Uniunea Energiei
se bazează pe cele 3 obiective ale politicii energetice a UE şi se concentrează asupra a 5 dimensiuni care
se sprijină reciproc:
 securitatea energetică, solidaritatea şi încrederea;
 piaţa internă a energiei;
 eficienţa energetică, văzută ca o contribuţie la moderarea cererii de energie;
 decarbonizarea economiei;
29
 cercetarea, inovarea şi competitivitatea.
Sunt vizate finalizarea integrării pieţei energetice interne, consolidarea coordonării politicilor naţionale,
eliminarea barierelor de piaţă şi a izolării energetice, scăderea preţului la energie pentru consumatori,
modernizarea infrastructurii şi atragerea investiţiilor în sectorul energetic cu accent pe tehnologiile
inovative şi capacităţile de producţie a energiei verzi. Planul de acţiune anexat la strategia-cadru prezintă
măsurile specifice care vor fi pregătite şi puse în aplicare în următorii ani. Acest plan de acţiune va fi
monitorizat şi revizuit în mod periodic, pentru a răspunde la provocările în schimbare şi la noile elemente
care apar.
La 18 noiembrie 2015, Comisia Europeană a lansat primul raport privind Starea Uniunii Energiei, care
evaluează progresul realizat în construirea unei Uniuni a Energiei şi accentuează aspectele care necesită
atenţie suplimentară în perioada următoare. Acest document examinează progresele înregistrate de la
publicarea Comunicării Comisiei privind Uniunea Energiei și identifică aspectele-cheie care necesită
atenție politică specifică în anul 2016. Totodată, această Comunicare prezintă situația comparativă, la
nivelul UE, a celor cinci dimensiuni ale Uniunii Energiei şi este însoţită şi de Foaia de parcurs revizuită a
Uniunii Energiei, Ghidul referitor la realizarea planurilor privind energia şi schimbărilor climatice, Fişele
de ţară, Abordarea metodologică a strategiei cadru a Uniunii Energiei şi analiza indicatorilor cheie ai
acesteia, Lista proiectelor de interes comun, Propunerea de Regulament privind statisticile europene
privind preţurile la gaze naturale şi la energie electrică, Rapoartele de progrese privind acţiunea climatică
şi, respectiv, eficienţa energetică, Raportul de implementare a strategiei privind securitatea energetică a
UE, Tendinţele consumului de energie pentru perioada 2010-2015, Raportul de implementare a Directivei
privind securitatea nucleară, Evaluarea stocurilor de urgenţă în domeniul petrolului în cadrul UE. Mai
multe detalii privind această Comunicare sunt disponibile pe site-ul Comisiei, la
adresa: http://ec.europa.eu/priorities/energy-union/state-energy-union/index_en.htm. La reuniunea
Consiliului European din 17-18 decembrie 2015, liderii europeni au analizat progresele realizate în
implementarea Strategiei privind Uniunea Energiei şi au oferit liniile directoare cu privire la măsurile care
trebuie întreprinse în continuare. Astfel, Consiliul European a solicitat:
 înaintarea rapidă a propunerilor legislative relevante, în conformitate cu orientările sale formulate
anterior;
 punerea în aplicare deplină a legislației privind energia din surse regenerabile, eficiența energetică și
alte măsuri, cum ar fi îmbunătățirea oportunităților în materie de investiții, pentru a îndeplini obiectivul
2020;
 elaborarea unei strategii integrate vizând cercetarea, inovarea și competitivitatea;
 punerea în aplicare rapidă a proiectelor de interes comun și utilizarea optimă a infrastructurii în
beneficiul unei piețe pe deplin funcționale și interconectate și al securității energetice, cu menţiunea că
orice nouă infrastructură ar trebui să respecte pe deplin cel de-al treilea pachet privind energia și alte acte
legislative aplicabile ale UE, precum și obiectivele Uniunii Energetice.
În anul 2016, Comisia continuă acţiunile prevăzute în Foaia de parcurs a Strategiei cadru privind Uniunea
Energiei, în sensul lansării de noi propuneri legislative şi al revizuirii unora deja existente. În acest sens,
la 16 februarie 2016, Comisia a adoptat pachetul de măsuri în domeniul securităţii energetice. Pachetul
vizează: propunerea legislativă de revizuire a Regulamentului 994/2010 referitor la siguranţa
aprovizionării cu gaze naturale, propunerea legislativă de revizuire a Deciziei privind transparenţa
acordurilor interguvernamentale încheiate de statele membre cu state terţe în domeniul energiei, Strategia
UE privind LNG şi depozitarea, Strategia privind încălzirea şi răcirea.
În concluziile Consiliului European din martie 2016 sunt încurajaţi legiuitorii UE să continue negocierile
privind propunerile de consolidare a securităţii energetice a UE de o manieră prioritară pe baza
concluziilor anterioare şi a strategiilor relevante andosate de către Consiliul European şi este reiterată
importanţa unei pieţe a energiei pe deplin funcţională şi interconectată. Ulterior, in iunie 2016, Consiliul
European a solicitat finalizarea şi implementarea diferitelor strategii şi planuri de acţiune propuse de
Comisie şi care privesc piaţa internă, inclusiv în domeniul energiei, să fie finalizate şi implementate până
în anul 2018.
România urmăreşte cu atenţie diferitele iniţiative legislative ale Comisiei Europene care vizează
implementarea strategiei UE privind Uniunea Energiei şi se implică activ în procesul de negociere a
acestora la nivel european. În acest sens, România sprijină necesitatea ca acest concept al Uniunii
30
Energiei să devină un catalizator pentru reformele necesare în sectorul energetic în statele membre ale
Comunităţii Energetice şi o expresie a solidarităţii necesare pentru creşterea securităţii energetice. Cu
toate acestea, România consideră că trebuie prezervat dreptul fiecărui stat membru de a decide cu privire
la mix-ul energetic naţional, cu accent pe utilizarea resurselor primare naţionale, prin respectarea
cerinţelor de mediu şi prin eficientizarea tehnologiilor utilizate, în vederea asigurării unei securităţi
energetice crescute.

 Politica Agricolă Comună


Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu obiectivul
asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC reprezintă un set de reguli şi mecanisme
care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană
şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale.
PAC este constituită din doi piloni: a) organizaţiile comune de piaţă (măsurile comune de reglementare a
funcţionării pieţelor produselor agricole) şi b) dezvoltare rurală - măsurile structurale care vizează
dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.
PAC s-a dezvoltat pe baza principiilor pieţei unice (circulaţia fără restricţii a produselor agricole în
interiorul UE), preferinţei comunitare (favorizarea consumului produselor originare din Uniunea
Europeană) şi solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
În ultima perioadă, PAC a trecut printr-un amplu proces de reformă, iniţiat de Comisia Europeană la 12
octombrie 2011 şi care a fost finalizat în noiembrie 2013, cu aportul statelor membre şi al Parlamentului
European. Reforma s-a concretizat într-un set de regulamente care stabilesc cadrul legislativ al PAC
pentru perioada 2014-2020. Actele de bază constau în patru regulamente al Consiliului şi ale
Parlamentului European privind: i) plăţile directe, ii) organizarea comună a pieţelor (OCP) unică, iii)
dezvoltarea rurală şi iv) un regulament orizontal privind finanţarea, gestionarea şi monitorizarea PAC.
În perspectiva anului 2020, PAC trebuie să deţină capacitatea de a răspunde provocărilor viitoare cu care
se vor confrunta agricultura şi zonele rurale şi să îndeplinească obiectivele stabilite pentru PAC, şi anume:
 producţia alimentară fiabilă
 gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice
 dezvoltarea teritorială echilibrată
Elementele-cheie ale modernizării PAC:
 Plăţi directe
Schema de plată de bază (BPS): Statele membre pot folosi 70 % din pachetul financiar naţional pentru
plăţi directe, noii scheme de plată de bază, diferenţa fiind angajata pentru plăţile suplimentare destinate
tinerilor fermieri, precum şi pentru alte opţiuni, cum ar fi: plăţile suplimentare pentru zonele defavorizate,
schema pentru micii fermieri, plăţile redistributive, precum şi plăţile „cuplate”. Pentru UE-12, termenul
limită pentru schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS), mai simplă, va fi extins până în 2020.
Convergenţa plăţilor directe din cadrul PAC – acestea vor fi distribuite în mod mai echitabil atât între
statele membre, cât şi între regiuni şi între agricultori, se va renunţa la referinţele istorice pentru stabilirea
cuantumurilor pentru statele membre, plăţile directe pe hectar urmând a fi ajustate progresiv până în anul
2019. De-a lungul perioadei de programare, toate statele membre cu plăţi directe sub nivelul de 90% din
media la nivel UE, vor reduce diferenţa dintre nivelul actual al plăţilor şi media UE cu 1/3.
Plăţi pentru practici agricole durabile – eco-condiţionalitate: pe lângă plata de bază, fiecare exploataţie
va primi o plată la hectar pentru respectarea anumitor practici agricole benefice pentru climă şi mediu.
Statele membre vor utiliza 30% din pachetul financiar naţional pentru finanţarea acestei măsuri, care este
obligatorie, şi care nu va face obiectul plafonării.
Zonele care se confruntă cu constrângeri naturale: statele membre (sau regiunile) pot acorda o plată
suplimentară - de până la 5% din pachetul financiar naţional - pentru zonele care se confruntă cu
constrângeri naturale.
Tinerii fermieri: în vârstă de până la 40 de ani sunt susţinuţi în continuare pentru instalare prin
programul de dezvoltare rurală, dar vor putea primi şi o plată la hectar complementară, din pilonul I (plăţi
directe), în primii 5 ani de la începerea activităţii în agricultură, aceştia vor primi un sprijin la hectar
suplimentar finanţat din 2% bugetul naţional de plăţi directe.

31
Micii fermieri: această schemă prevede o plată anuală fixată de statul membru cuprinsă între 500 şi 1250
euro, indiferent de dimensiunea fermei. Costul total al schemei nu poate depăşi 10% din pachetul
financiar naţional.
Plaţi „cuplate” oferă statelor membre opţiunea de a oferi cuantumuri de plăţi „cuplate” (legate de un
anumit produs).
Transferul de fonduri între piloni: statele membre au posibilitatea de a transfera până la 10% din
pachetul lor financiar naţional pentru plăţi directe către pachetul financiar destinat dezvoltării rurale.
„Plafonarea” (capping): presupune limitarea sprijinului agricol primit de marile ferme iar sumele astfel
economisite vor fi direcţionate către dezvoltarea rurală.
„Fermieri activi”: sprijinul nu va mai fi acordat solicitanţilor ale căror plăţi directe în cadrul PAC sunt
mai mici de 5% din totalul veniturilor obţinute din toate activităţile neagricole.
 Mecanisme de gestionare a pieţei
Sistemul de cote pentru zahăr ar trebui să expire la 30 septembrie 2017. Suprimarea cotelor este singura
opţiune pentru a oferi sectorului o perspectivă pe termen lung, mai ales în contextul îmbunătăţirilor
preconizate în ceea ce priveşte productivitatea.
Programul de încurajare a consumului de fructe în şcoli şi sistemul de distribuire a laptelui în
şcoli va continua si in perioada următoare.
 Dezvoltare rurală
Dezvoltarea rurală reprezintă cel de-al doilea pilon al politicii agricole comune (PAC), al cărui obiectiv
este acela de a sprijini zonele rurale să facă față multiplelor provocări economice, sociale și de mediu.
Această politică formează și vine în completarea sistemului de plăți directe către agricultori și a măsurilor
de gestionare a piețelor agricole (primul pilon). O parte din obiectivele sale sunt comune fondurilor
structurale și de investiții europene (fondurilor ESI). Politica UE de dezvoltare rurală este finanțată prin
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR). Fiecare stat membru primește un pachet
financiar pentru această perioadă de 7 ani.
Statele membre și regiunile își elaborează propriile programe de dezvoltare rurală în funcție de nevoile
din teritoriu. Acestea trebuie să vizeze, în același timp, cel puțin patru din următoarele șase priorități ale
UE:
1.să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și în zonele rurale;
2.să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să promoveze tehnologiile
agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului forestier;
3.să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare, bunăstarea animalelor și
gestionarea riscurilor în agricultură;
4.să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură și silvicultură;
5.să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o economie cu emisii reduse
de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;
6.să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în zonele rurale.
Prioritățile din domeniul dezvoltării rurale sunt structurate pe arii de intervenție.
Începând din 2014, fiecare stat membru trebuie să stabilească un acord de parteneriat care necesită
coordonarea tuturor fondurilor structurale și de investiții europene (fondurile ESI) din țara respectivă. În
același timp, Comisia Europeană și statele membre colaborează cu Banca Europeană de Investiții (BEI) în
vederea creării unor instrumente financiare în cadrul FEADR. Implementarea și impactul programelor de
dezvoltare rurală sunt monitorizate și evaluate în detaliu.
Alocarea totală 2014-2020 pentru toate statele membre (în preţuri 2011) este de 362,78 miliarde de euro,
din care se prevede 277,85 miliarde euro pentru plăţile directe şi cheltuieli legate de piaţă (Pilonul 1) şi
84,94 miliarde euro pentru dezvoltare rurală (Pilonul 2). În preţuri curente, aceeaşi alocare totală pentru
toate statele membre UE înseamnă 408,31 miliarde. euro, alocarea pentru pilonul 1 reprezintă 312,74
miliarde euro) şi alocarea pentru pilonul 2 reprezintă de 95,58 miliarde euro.
Pentru exerciţiul financiar viitor 2014 - 2020, România are alocate aproximativ 19,43 miliarde euro
preţuri curente pentru ambii piloni, ceea ce înseamnă o creştere substanţială faţă de alocarea totală
anterioară 2007- 2013 care a fost de 13,8 miliarde euro.

 Politica de mediu
32
Politica de mediu reprezintă totalitatea obiectivelor şi priorităţilor de mediu, a metodelor de reglementare
şi a instrumentelor de implementare a acestora, concepute pentru asigurarea utilizării durabile a resurselor
naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Uniunea Europeană aplică unele dintre cele mai
avansate standarde de protecție a mediului din lume, elaborate de-a lungul anilor. Politica europeană de
mediu încurajează întreprinderile să „ecologizeze” economia și să contribuie la protejarea patrimoniului
natural european, a sănătății și bunăstării cetățenilor UE.
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauţiei, prevenirii, corectării poluării la sursă şi
„poluatorul plăteşte”, exercitate prin instrumente de gestionare a riscului care poate fi invocat în cazul în
care există o incertitudine ştiinţifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătăţii umane sau a mediului,
pe care îl implică o acţiune sau o politică anume.
Legislaţia orizontală de mediu cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi circulaţia
informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în
protecţia mediului.
Legislaţia sectorială de mediu se referă la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu (gestiunea
deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, controlul poluării industriale, protecţia naturii,
protecţia solului, substanţe chimice periculoase, organisme modificate genetic şi protecţia civilă).
Programele multianuale de acţiune pentru mediu stabilesc cadrul pentru viitoarele acţiuni în toate
domeniile politicii de mediu. Cel de-al şaptelea Program de Acţiune pentru Mediu al UE, 7 PAM,
stabileşte nouă obiective prioritare în domeniul mediului care vor trebui atinse până la 31 decembrie
2020:
 protecţia, conservarea şi consolidarea capitalului natural al UE;
 transformarea UE într-o economie competitivă cu emisii reduse de carbon, mai verde şi mai eficientă
din punct de vedere al resurselor;
 protecţia cetăţenilor UE împotriva presiunilor asupra mediului, precum şi a riscurilor pentru sănătate;
 maximizarea beneficiilor legislaţiei UE din domeniul mediului;
 îmbunătăţirea informaţiilor şi datelor necesare definirii politicii de mediu;
 asigurarea investiţiilor pentru politicile din domeniul mediului şi a schimbărilor climatice la un preţ
corect;
 îmbunătăţirea integrării aspectelor de mediu şi coerenţa cu alte politici;
 sporirea durabilităţii oraşelor din UE;
 creşterea eficacităţii UE în confruntarea provocărilor la nivel regional şi global.
În domeniul protecţiei mediului, Comisia Europeană (COM) a adoptat în decembrie 2015 un nou Pachet
privind economia circulară, inclusiv o propunere privind revizuirea legislaţiei din domeniul gestionării
deşeurilor, în urma negocierilor derulate pe varianta Juncker faţă de care majoritatea statelor membre au
solicitat o analiză suplimentară de impact. Comisia Europeană a amendat parţial pachetul, respectiv
propunerea de directivă pentru modificarea unor directive privind gestionarea deşeurilor, din raţiuni ce ţin
de nivelul de ambiţie propus, în scopul promovării economiei circulare în UE. PRES SK și-a propus să
avanseze cât mai mult negocierile pe acest dosar. Având în vedere complexitatea dosarului, precum și
calendarul de lucru al Parlamentului European (votul în Comisia ENVI fiind programat pentru data de 8
noiembrie a.c.) intenția PRES SK este de a prezenta un raport de progrese la reuniunea Consiliului UE
Mediu din decembrie a.c.
Subiectul principal al negocierilor privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a
Consiliului privind reducerea emisiilor naţionale de anumiţi poluanţi atmosferici şi de modificare a
Directivei 2003/35/CE (Directiva NEC) l-a reprezentat nivelul de ambiție ţintelor propuse. Adoptarea
formală a Directivei NEC şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE s-ar putea realiza până la finalul anului
2016. În data de 12 iulie a.c., Comisia ENVI a PE a votat favorabil asupra acestui text, cu 44 de voturi
pentru, 14 împotrivă și 3 abțineri. Votul final al Parlamentului European este posibil să se deruleze în luna
noiembrie a.c.
În plan internaţional, în cadrul Summit-ului ONU pentru Dezvoltare Durabilă Rio+20 din anul 2012, a
fost recunoscut rolul important al economiei verzi în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei,
prin abordarea unor modele de consum şi producţie durabile şi a tehnologiilor curate, prin utilizarea
eficientă a resurselor și dezvoltarea unor sisteme energetice cu nivel scăzut de emisii. Cadrul decenal al
programelor privind consumul şi producţia durabile (10YFP) a fost adoptat ad-referendum în anul 2011 la
33
cea de-a 19-a sesiune a Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă, unde România a deţinut Preşedinţia,
prin intermediul ministrului mediului.
De asemenea, Summit-ul ONU privind dezvoltarea durabilă (New York, 25-27 septembrie 2015) a
adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă („Transformarea lumii în care trăim”), inclusiv un
ansamblu unic de Obiective de dezvoltare durabilă (ODD) la nivel global care constituie punctul
culminant al unui proces îndelungat care a debutat în iunie 2012, la Conferinţa ONU pentru Dezvoltare
Durabilă Rio+20. Agenda cuprinde o multitudine de chestiuni legate de mediu şi de schimbări climatice,
păstrându-se astfel un echilibru între dimensiunile economică, socială și de mediu a dezvoltării durabile.
Printre altele, există ODD-uri consacrate apei și salubrității, energiei durabile, orașelor durabile,
modelelor de consum și producție sustenabile, climei, oceanelor și ecosistemelor regionale.

 Politicile privind educația, tineretul, cultura și sportul


Rolul UE în domeniile educației, tineretului, culturii, audiovizualuluiși sportului este de a furniza un
cadru de cooperare între statele membre în vederea schimbului de informații și de experiență privind
domenii de interes comun. În unele cazuri, atunci când tratatele permit acest lucru, Consiliul poate să
adopte și acte legislative, cum este cazul domeniului audiovizual.
Acțiunile UE în domeniile educației, tineretului, culturii și sportului vizează conservarea
patrimoniului cultural al Europei, sprijinirea industriilor culturale și creative ale acesteia, încurajarea
mobilității studenților și a cadrelor didactice și promovarea activității fizice și a incluziunii sociale
prin sport.
Consiliul adoptă mai ales măsuri de stimulare și recomandări. Cu toate acestea, inițiativele aprobate
de Consiliu, cum ar fi programele Erasmus+ sau Europa Creativă, pot avea un impact direct asupra
cetăţenilor UE. Competiţia Capitala Europeană a Culturii a stabilit că oraşul Timişoara va deţine titlul
în anul 2021. Fiecare candidatură se bazează pe un program cultural cu o puternică dimensiune
europeană. Impactul economic şi social al deţinerii titlului de Capitală Europeană a Culturii nu poate
fi decât pozitiv, prin beneficiile aduse de restaurarea patrimoniului, ameliorarea infrastructurii,
reconversia zonelor dezafectate în spaţii culturale, crearea de noi locuri de muncă şi aptitudini,
creşterea fluxului de turişti. Toate acestea contribuie, în mod implicit, la dezvoltarea economică,
coeziunea socială şi creşterea gradului de atractivitate a unei regiuni. Un studiu recent cu privire la
Capitalele culturale europene demonstrează că sumele alocate sunt recuperate cu un profit de şase ori
mai mare decât investiţia.
În ceea ce priveşte demersurile de natură legislativă, cel mai recent vizează revizuirea Directivei
Serviciilor Mass-Media Audiovizuale. Acest exerciţiu de revizuire urmăreşte reflectarea în mod
corespunzător a recentelor evoluţii tehnologice, care au condus la o schimbare de paradigmă în ceea
ce priveşte accesul la conţinutul audiovizual, de la platforme tradiţionale de livrare la modalităţi
individualizate (telefon mobil, tabletă, etc.) şi convergente (o varietate de platforme care oferă acces
la conţinut media, în orice moment). Revizuirea Directivei Serviciilor Mass-Media Audiovizuale este
prevăzută şi prin Strategia privind Piaţa Unică Digitală, în cadrul căreia sunt avute în vedere o serie de
măsuri concrete la nivelul UE pentru reformarea acestui sector.
 Politica europeană în domeniul transporturilor
Transporturile sunt indispensabile dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările membre UE,
constituind scheletul fizic al Pieţei Interne. Politica în domeniul transportului urmărește promovarea
unor servicii de transport eficace și sigure, dar și responsabile sub aspectul protecției mediului și al
implicațiilor sociale. La nivel european există deja de norme comune în domeniile cheie ale
sectorului, de la accesul la piață până la exercitarea ocupației de operator de transport, sistemele de
tarifare taxare a infrastructurii, standardele sociale minime pentru angajații din sector.
Politica europeană a transporturilor este una dintre primele politici comunitare comune, baza sa legală
fiind stabilită încă din 1957, prin Tratatul de la Roma. Scopul principal al acestei politici a fost
liberalizarea serviciilor şi deschiderea pieţelor de transport pentru a facilita realizarea Pieţei Interne.
Transporturile contribuie la realizarea a două libertăţi fundamentale pe Piaţa Internă, respectiv
circulaţia liberă a persoanelor şi a bunurilor. O a treia libertate, cea a circulaţiei libere a serviciilor,
este la rândul său indispensabilă pentru realizarea unei politici de transport pan-european, în condiţii
de acces concurenţial la piaţă pentru toţi operatorii de transport care activează în UE. Politica a
34
cunoscut evoluţii multiple în timp. În anii 90, operatorii străini şi-au putut extinde operaţiunile cu mai
multă uşurinţă în alte state membre. UE a început să introducă standarde comune de poluare,
siguranţă, protecţia mediului, calitatea reţelelor de transport. În 1995 a fost lansat conceptul reţelelor
Trans-Europene pentru transportul feroviar, rutier şi pe apă. După extinderea UE (în 2004 şi 2007),
conectarea cu statele membre noi a devenit un obiectiv.
TEN-T presupune o reţea de transport europeană unică, multimodală, care cuprinde toate modurile de
transport: terestru, maritim şi aerian, asigură conexiuni internaţionale şi permite circulaţia rapidă a
bunurilor şi persoanelor în Piaţa Internă şi cu ţările vecine. Din anul 2008 a început un proces de
revizuire a TEN-T, concretizat prin publicarea, de Comisia Europeană, a propunerii de Regulament
privind noile orientări ale reţelelor trans-europene de transport şi a propunerii de Regulament de
înfiinţare a instrumentului financiar Connecting Europe Facility (ambele la 19 octombrie 2011).
Revizuirea era necesară fiindcă sistemul actual de transport al UE este format din „petice”, cu multe
întreruperi la frontierele dintre statele membre. Conceptul cheie al noii abordări este concentrarea
resurselor UE asupra conexiunilor lipsă (transfrontaliere şi alte tipuri), care aduc maximum de valoare
adăugată europeană şi care nu s-ar realiza de la sine.
Regulamentul TEN-T stabileşte harta reţelei de transport, termenele de realizare şi cerinţele minime
de calitate ale diferitelor tipuri de infrastructuri. Regulamentul CEF este un instrument de finanţare a
unei părţi din reţeaua centrală. În condiţiile în care resursele financiare pentru transport sunt limitate,
susţinerea financiară a UE va fi limitată la 10 coridoare care acoperă principalele fluxuri de trafic din
Uniune. România este prezentă pe două din cele 10 coridoare.
Regulamentul CEF prevede ca o sumă de 10 mld. euro din Fondul de coeziune să fie utilizate potrivit
regulilor CEF, doar pentru secţiuni de infrastructură situate în statele de coeziune. În primi trei ani ai
exerciţiului financiar (1 ian. 2014 - 31 dec. 2016) cele 10 miliarde vor fi distribuite între statele de
coeziune potrivit cheii de alocare utilizate pentru Fondul de coeziune. După această perioadă, statele
de coeziune vor fi în concurenţă pentru atragerea fondurilor neutilizate. Finanţarea CEF este acordată
proiectelor într-o procedură competitivă. COM stabileşte priorităţile de finanţare pentru Programul
Multianual şi pentru Programele Anuale prin cereri de proiecte (aşa-numitele call-uri anuale şi
multianuale).
În prezent, politica în domeniul transporturilor a ajuns să cuprindă toate modurile de transport şi să
reglementeze aspecte punctuale, astfel, în 2011, Comisia Europeană a lansat un nou exerciţiu vizionar
– Carte Albă - privind viitorul politicii de transport la orizontul 2050, care pune accent pe
sustenabilitate (reducerea impactului asupra mediului – transportul consumă circa 30% din energia
generată în UE) şi continuarea liberalizării. Ea stabileşte obiective ambiţioase privind reducerea
dependenţei Europei de importurile de petrol, îmbunătăţirea mediului, scăderea numărului
accidentelor şi reducerea semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceste obiective trebuie
încadrate în contextul unei creşteri continue a cererii de transport, al diferenţelor în ceea ce priveşte
evoluţia modurilor de transport, al schimbărilor demografice şi al slăbirii capacităţii de investiţii a
autorităţilor publice. „Cartea albă privind transportul competitiv şi durabil”, răspunde principalelor
provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană în următoarele decenii în domeniul
transporturilor. Astfel, Cartea Albă devine baza de fundamentare a viitoarelor documente de politici
publice în domeniul transporturilor, cât şi a actualizării documentelor strategice şi monitorizării
obiectivelor dezvoltării durabile în acest domeniu.
În concordanţă cu această iniţiativa europeană, Comisia Europeană a adoptat la 30 ianuarie 2013, un
amplu pachet de propuneri menit să îmbunătăţească mediul concurenţial şi implicit calitatea
serviciilor de transport feroviar în Europa, având în vedere obiectivul major al acesteia – reducerea cu
60% a emisiilor de CO2 în domeniul transporturilor până în anul 2050. Obiectivul principal al
patrulea pachet feroviar este acela de a îmbunătăţi calitatea şi eficienţa serviciilor de transport feroviar
prin eliminarea obstacolelor rămase legale, instituţionale şi tehnice, promovarea performanţei
sectorului feroviar şi a competitivităţii acesteia.
Obiectivele Comisiei (reducerea numărului de accidente, eficiența energetică a transportului, creşterea
ratei de utilizare a trenurilor şi a forței de muncă, îmbunătățirea calității locului de muncă în domeniul
transportului, dezvoltarea infrastructurii, etc.) cuprinse în Cartea Albă a Transporturilor – viitorul

35
politicii de transport, sunt valabile şi astăzi în ciuda eforturilor depuse de statele membre în cadrul
negocierilor.
Comisia și-a anunțat intenția de a introduce noi inițiative în domeniul transportului pe parcursul
anului 2016. În momentul de față Comisia are în vedere lansarea unor propuneri ce au în vedere
dimensiunea socială a transportului, aceasta reflectându-se atât în privința remunerației, cât şi în
privința calificării, avansării în carieră siguranței, securității locului de muncă. Evoluția dosarelor de
transport în cadrul negocierilor europene este greoaie avându-se în vedere fragmentarea infrastructurii
de transport în spațiul european.
România corelează obiectivele politicii europene în domeniu cu politicile naționale ce au în vedere
nevoile de dezvoltare ale ţării în toate sectoarele transportului - aerian, rutier, feroviar, naval şi
multimodal cuprinse în Master Planul General de Transport ce a fost agreat cu Comisia Europeană.
România subliniază necesitatea diminuării diferenţelor regionale şi a decalajelor existente la nivelul
Uniunii Europene, inclusiv luarea în considerare a nevoilor specifice ale statelor membre de la
periferia Uniunii Europene, pentru a nu conduce la o mai mare accentuare a discrepanţelor dintre
Statele Membre, menţinerea blocajelor în trafic şi neatingerea obiectivului de îmbunătăţire a
accesibilităţii şi a conectivităţii în interiorul şi în exteriorul frontierelor UE.
Pentru România rămâne prioritar obiectivul de reducere a decalajelor şi deficitelor de infrastructură
faţă de restul UE. Cuplarea la politica în domeniul transporturilor prezintă însemnătate aparte ca
urmare a distanţei mai mari faţă de centrul geografic al UE, unde se situează state membre cu care
România derulează relaţii economice şi comerciale intense. Ca ţară aflată la frontiera Uniunii, pentru
România este relevantă şi dezvoltarea legăturilor de transport cu ţările vecine non-UE, la standarde
europene.

 Piaţa Unică a UE. Piaţa Unică Digitală

Piața unică este una dintre cele mai mari realizări ale Europei, concepută pentru a permite libera circulație
a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Ea oferă oportunități atât întreprinderilor și
profesioniștilor, cât şi consumatorilor. Concret, europenii au drepturi precum cel de a locui, de a studia, de
a lucra sau de a beneficia de pensie în altă țară din UE. De asemenea, piaţa unică oferă consumatorilor
acces la o gamă mai vastă de produse la prețuri competitive și le permite să se bucure de o mai mare
protecție când fac cumpărături acasă, în străinătate sau pe internet, iar întreprinderile mari și mici pot
efectua mai simplu și mai ieftin tranzacții comerciale în afara granițelor naționale și pot concura la nivel
mondial.
Aceste oportunități nu se materializează însă întotdeauna, deoarece normele privind piața unică fie nu
sunt suficient de bine cunoscute, fie nu au fost puse în aplicare fie sunt, pur și simplu, blocate de diverse
bariere nejustificate. Totodată, piața unică trebuie să se adapteze pentru a reflecta realitățile prezentului,
iar ideile inovatoare și noile modele de afaceri trebuie să-și găsească și ele locul.
Criza economică și financiară a pus la încercare economiile statelor membre și a generat costuri sociale
imense. Rata șomajului rămâne în mod constant ridicată în întreaga Europă, mai ales în rândul tinerilor,
care ar trebui să fie motorul vitalității Europei. Nivelurile insuficiente ale investițiilor și obstacolele de pe
piețele de produse și de servicii au afectat productivitatea și competitivitatea economiei europene, cu
impact direct asupra ratei de creştere economică. Deseori, întreprinderile se simt sufocate de reglementări
depășite și excesiv de împovărătoare și nu reușesc să obțină informațiile de care au nevoie.
În același timp, inovarea și lanțurile valorice globale generează noi oportunități. Tehnologiile digitale
transformă multe sectoare industriale, ducând la un sistem de producție mai eficient și la noi modele de
afaceri inovatoare. Din ce în ce mai mult, producția și serviciile sunt integrate în cadrul unor oferte de
afaceri inteligente și respectuoase față de mediu, care oferă o mai mare valoare adăugată clienților. Dar,
pe de altă parte, inovarea pune la îndoială modelele tradiționale de afaceri și relațiile existente între
consumatori și operatorii economici.
În vederea aprofundării pieţei unice, Comisia Europeană a dat publicităţii, la data de 28 octombrie
2015, Strategia europeană privind Piaţa Unică, cu titlul „Ameliorarea Pieţei unice: mai multe oportunităţi
pentru cetăţeni şi întreprinderi”. Strategia privind Piaţa Unică este acompaniată de un document de lucru,

36
care furnizează o analiză cuprinzătoare şi datele economice care stau la baza măsurilor propuse, precum şi
de Raportul privind integrarea pieţei unice şi competitivitatea în UE şi în statele membre.
Strategia răspunde nevoii pieţei unice de a primi un nou impuls şi de a fi modernizată într-un mod care să
îmbunătăţească funcţionarea pieţelor de produse şi servicii şi să garanteze un nivel adecvat de protecţie
pentru cetăţeni, printr-o serie de acţiuni ambiţioase şi pragmatice, axate pe trei direcţii mari de acţiune,
astfel:
 Crearea de oportunităţi pentru consumatori şi întreprinderi, prin încurajarea dezvoltării economiei
colaborative, susţinerea dezvoltării IMM-urilor şi a start-up-urilor, abordarea restricţiilor nejustificate şi
disproporţionate în domeniul serviciilor profesionale şi a comerţului cu amănuntul precum şi prin
prevenirea discriminării consumatorilor şi a antreprenorilor, prin măsuri de combatere a restricţiilor pe
criterii geografice la furnizarea de produse şi servicii.
 Încurajarea modernizării şi inovării, prin modernizarea sistemului de standardizare, adoptarea unor
măsuri de eficientizare a sistemului de achiziţii publice şi consolidarea cadrului juridic de protecţie a
proprietăţii intelectuale.
 Asigurarea unei implementări reale a legislaţiei privind piaţa unică, prin crearea unei veritabile culturi
a respectării normelor în domeniu
Strategia se axează pe măsuri practice menite să sprijine dezvoltarea și extinderea întreprinderilor mici și
mijlocii (IMM-uri) și a întreprinderilor nou-înființate, să promoveze inovarea, să stimuleze investițiile și
să ofere putere de decizie consumatorilor. Aceste măsuri completează o serie de inițiative sectoriale, cum
ar fi, de exemplu, inițiativele menite să îmbunătățească funcționarea pieței unice pentru transportul rutier
și asigurarea respectării legislației în domeniu. Acestea se bazează pe date economice și se concentrează
pe obstacolele cele mai importante din punct de vedere economic.
Calendarul acţiunilor prevăzute de strategie vizează perioada 2016-2018, urmând ca la mijlocul perioadei
(sfârşitul anului 2017) să aibă loc o evaluare de etapă a progreselor înregistrate în implementarea
strategiei. Pe baza rezultatelor evaluării şi a unei analize economice cuprinzătoare, Comisia Europeană va
decide asupra necesităţii de a propune noi acţiuni in domeniu.
Preşedinţia olandeză a Consiliului UE acordă o importanţă deosebită pieţei unice, ca mecanism inovator
şi creator de locuri de muncă, programul Preşedinţiei vizând avansarea măsurilor prevăzute în strategie în
vederea asigurării implementării adecvate a legislaţiei actuale în toate statele membre, stimulării
antreprenoriatului inovator, întăririi sectorului noilor servicii şi a celor cu potenţial ridicat de creştere, în
paralel cu investiţia în cercetare şi negocierea de acorduri de comerţ cu state terţe.
Până în prezent, au mai fost demarate discuţii incipiente cu privire la Iniţiativa privind introducerea unui
paşaport pentru servicii în sectoare-cheie ale economiei, cum ar fi serviciile de construcţii şi serviciile
pentru întreprinderi. Iniţiativa ar urma să introducă o uniformizare a formularelor de schimb de
informaţii, scopul acestui exerciţiu fiind de transparentizare a cerinţelor aplicabile în diferite state
membre pe sectoarele ţintă. Totodată, se au în vedere măsuri legislative care vor viza înlăturarea
restricţiilor privind forma juridică de organizare, acţionariatul sau restricţiile multidisciplinare pentru
servicii profesionale esenţiale. Discuţiile din cadrul Consiliului UE au vizat identificarea principalelor
linii de poziţionare ale statelor membre pe subiect, în perspectiva viitoarei propuneri a Comisiei
Europene.
Totodată, demersurile cuprinse în Strategia privind Piaţa Unică trebuie considerate în strânsă corelaţie cu
cele cuprinse în Strategia privind Piaţa Unică Digitală, adoptată de Comisia Europeană la 6 mai 2015,
având ca scop stimularea creşterii economice şi impulsionarea creării de locuri de muncă concomitent cu
înlăturarea obstacolelor cu care se confruntă, în fiecare zi, cetăţenii şi întreprinderile din UE, precum geo-
blocarea sau ineficienţa în livrarea transfrontalieră a coletelor, imposibilitatea conectării la o serie de
servicii disponibile on-line sau limitarea serviciilor digitale la frontierele naţionale.
Prin Strategia privind Piaţa Unică Digitală Comisia vizează, în special, înlăturarea barierelor din mediul
digital, reprezentate de fragmentarea generată de diferitele regimuri de reglementare existente la nivelul
statelor membre în domenii precum protecţia consumatorilor, TVA, reglementări specifice unor produse şi
tranzacţii de plată naţionale, fapt care se traduce în numeroase piedici pentru întreprinderi (în special
IMM-uri) cu activitate de comercializare transfrontalieră.

37
Conform evaluărilor Comisiei Europene, definitivarea Pieţei Unice Digitale ar urma să atragă un plus de
415 miliarde Euro pentru bugetul european şi ar putea conduce la crearea a peste 3,8 milioane de locuri de
muncă şi la reducerea costurilor administraţiilor publice cu 15-20%.
Strategia privind piaţa unică digitală stabileşte 16 acţiuni esenţiale, grupate în 3 piloni, principalele
domenii asupra cărora se va concentra activitatea Comisiei Europene în contextul implementării strategiei
globale privind piaţa unică digitală fiind următoarele:
1. Asigurarea unui acces mai bun al consumatorilor şi al întreprinderilor la bunurile şi serviciile digitale
 Propuneri legislative menite a asigura norme transfrontaliere simple şi eficiente pentru
consumatori şi mediul de afaceri, incluzând stabilirea de reguli armonizate ale UE pentru
achiziţionarea online a conţinutului digital
- Propunerea de Directivă privind anumite aspecte referitoare la contractele pentru furnizarea de
conţinut digital - Obiectivul general al propunerii este de a contribui la creşterea mai rapidă a pieţei
unice digitale, atât în beneficiul consumatorilor, cât şi al întreprinderilor. Prin eliminarea principalelor
obstacole legate de dreptul contractelor care stau în calea comerţului transfrontalier, normele prezentate în
această propunere vor reduce nesiguranţa cu care se confruntă întreprinderile şi consumatorii din cauza
complexităţii cadrului juridic, precum şi costurile suportate de întreprinderi ca urmare a diferenţelor
dintre statele membre în ceea ce priveşte dreptul contractelor. Iniţiativa va spori încrederea
consumatorilor prin prevederea de norme uniforme care conferă consumatorilor drepturi clare.
Prin propunere se urmăreşte să se acopere actualul vid legislativ din acquis-ul în domeniul protecţiei
consumatorilor la nivelul UE în ceea ce priveşte anumite aspecte contractuale deocamdată
nereglementate.
- Propunerea de Directivă privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare on-line şi
alte tipuri de vânzare la distanţă a bunurilor - Obiectivul iniţiativei este să elimine obstacolele create
de dreptul contractelor de consum în comerţul online. Normele privind vânzarea bunurilor prevăzute în
Directiva 1999/44/CE vizează o armonizare minimă şi, prin urmare, permit transpunerea diferită de către
statele membre. Acest lucru a dus la o fragmentare a cadrului juridic. Propunerea se bazează pe
armonizarea deplină a anumitor drepturi contractuale esenţiale ale consumatorilor. Prin urmare,
propunerea va crea un set unic de norme care va asigura acelaşi nivel ridicat de protecţie a
consumatorilor pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi va permite comercianţilor să încheie contracte de
vânzare cu consumatorii din toate statele membre pe baza aceloraşi clauze contractuale. Propunerea ar
reduce semnificativ costurile de conformare suportate de comercianţi, garantând în acelaşi timp un nivel
ridicat de protecţie pentru consumatori.
- Propunere de Regulament privind serviciile de livrare transfrontalieră de colete, în scopul
creşterii transparenţei, a interoperabilităţii între diferiţi operatori, a soluţionării problemei costurilor
excesive, mai ales pentru livrările coletelor mici şi al supravegherii respectării normelor legislative -
Obiectivele specifice ale propunerii vizează: eficientizarea serviciilor de livrare a coletelor la nivel
transfrontalier prin supravegherea consolidată a aplicării coerente a cadrului de reglementare în statele
membre şi încurajarea concurenţei şi creşterea transparenţei asupra tarifelor practicate, cu scopul de a
reduce diferenţele tarifare nejustificate şi pentru a diminua tarifele plătite de către persoanele fizice şi
întreprinderile mici, în special în zonele îndepărtate.
- Propunere de Regulament privind geo-blocarea şi alte forme de discriminare bazate pe locul de
rezidenţă sau naţionalitate în cadrul Pieţei Unice - Iniţiativa include propuneri pentru combaterea
deciziilor comerciale unilaterale care au drept rezultat discriminarea consumatorilor în funcţie de
rezidenţa acestora. Obiectivul general al propunerii este de a oferi consumatorilor europeni un acces mai
bun la bunuri şi servicii în piaţa unică prin prevenirea discriminării directe şi indirecte, de către
comercianţi şi prin segmentarea, în mod artificial, a pieţei pe baza reşedinţei clienţilor. Propunerea
interzice blocarea nejustificată a accesului la site-uri şi alte interfeţe on-line, precum şi redirecţionarea
clienţilor la o altă versiune. Propunerea nu se referă la stabilirea preţurilor, deci comercianţii vor avea
libertatea de a-şi stabili preţurile. De asemenea, nu abordează problema preţurilor dinamice, în cazul în
care comercianţii îşi adaptează ofertele, în funcţie de factori care nu sunt legaţi, însă, de naţionalitate sau
de rezidenţă.
 Garantarea accesului îmbunătăţit la conţinutul digital – crearea unui cadru modern al
drepturilor de autor - COM a propus reforma regimului drepturilor de autor cu scopul de a permite
38
portabilitatea totală a conţinutului achiziţionat legal, facilitarea accesului la serviciile transfrontaliere,
protejând valoarea drepturilor în sectorul audio-vizual; creşterea certitudinii juridice şi înlesnirea unei
mai bune utilizări, la nivel transfrontalier, a conţinutului pentru scopuri specifice (cercetare,
educaţie, data mining). În paralel, a fost lansat un proces de revizuire şi modernizare a punerii în
aplicare, la nivel transfrontalier, a drepturilor de proprietate intelectuală.
 Reducerea obstacolelor şi a dificultăţilor privind aplicarea TVA pentru vânzările on-line
transfrontaliere - Propunerile COM vor viza reducerea poverii administrative pentru mediul de afaceri,
cauzate de regimurile TVA diferite şi încurajarea comerţului on-line transfrontalier, mai ales pentru
IMM-uri, permiterea unui audit unic al afacerilor transfrontaliere în ceea ce priveşte TVA-ul şi
eliminarea scutirii de TVA pentru importul de loturi mici de bunuri achiziţionate de consumatori de la
furnizori din ţări terţe.
2. Crearea condiţiilor adecvate pentru dezvoltarea reţelelor şi a serviciilor digitale
 Revizuirea normelor actuale privind comunicaţiile electronice. Reforma se va concentra pe:
stabilirea unei abordări de piaţă unică cu privire la managementul şi politica în domeniul
spectrului de frecvenţe radio; stabilirea condiţiilor adecvate pentru o piaţă unică digitală reală prin
soluţionarea problemelor de fragmentare cu privire la reglementarea în domeniu; stabilirea unui
mediu concurenţial echitabil pentru toţi actorii pieţei şi asigurarea aplicării coerente a normelor de
reglementare; crearea stimulentelor pentru investiţiile în reţelele de bandă largă de mare viteză,
disponibilitatea universală a benzii largi, inclusiv în zonele rurale; crearea unui cadru de
reglementare instituţional care să poată susţine piaţa unică europeană a comunicaţiilor electronice
şi mass-media astfel încât acestea să fie adaptate noilor provocări, în special în ceea ce priveşte
uzanţele consumatorilor, având ca finalitate încurajarea investiţiilor în infrastructura de
comunicaţii în bandă largă.
 Realizarea unei analize cuprinzătoare a rolului platformelor online în economia digitală. În
acest sens, Comunicarea Comisiei cu privire la platformele online şi piaţa unică digitală îşi
propune să evidenţieze principalele probleme identificate în evaluarea platformelor online şi să
prezinte oportunităţile de inovare aduse de platformele online şi provocările în materie de
reglementare. Comisia consideră că asigurarea premiselor dezvoltării ecosistemelor europene de
platforme online ar trebui să se realizeze prin măsuri de co-reglementare şi auto-reglementare.
Autorităţile publice trebuie să se angajeze să răspundă cerinţelor economiei digitale, bazate pe noi
modele de afaceri digitale, iar industria trebuie să-şi consolideze, în mod voluntar, eforturile în
vederea menţinerii încrederii şi fiabilităţii serviciilor lor.
Comisia şi-a propus să identifice cum poate fi încurajată dezvoltarea ecosistemelor europene competitive
de platforme online în sectoare strategice precum sănătate, vehicule automate, oraşe inteligente. În acest
efort, va fi sprijinită de viitorul Consiliu European al Inovării.
 Revizuirea directivei e-Privacy, după ce va fi adoptat noul cadru general al UE privind protecţia
datelor. După ce, în perioada 11 aprilie - 5 iulie 2016, serviciile Comisiei au deschis consultarea
publică pe tema revizuirii directivei ePrivacy, în luna decembrie 2016 se va lansa o nouă
propunere legislativă în acest domeniu. Obiectivul consultării a vizat analizarea eficacităţii,
relevanţei, eficienţei şi a coerenţei normelor actuale ale UE, precum şi a posibilelor abordări în
perspectiva revizuirii directivei ePrivacy, cu accent pe extinderea domeniului de aplicare, modul
de a asigura securitatea şi confidenţialitatea comunicaţiilor, drepturile abonaţilor şi pe problema
comunicărilor comerciale nesolicitate.
 Revizuirea Directivei privind serviciile media audiovizuale - Propunerea se concentrează asupra
domeniului de aplicare şi asupra naturii normelor impuse tuturor actorilor de pe piaţă, în special în
privinţa promovării operelor europene, protecţiei minorilor şi a regulilor legate de publicitate.
Propunerea continuă să se bazeze, în general, pe un nivel minim de armonizare (cu excepţia
platformelor). Ca element de noutate, însă, este urmărit un grad mai ridicat de armonizare în ceea
ce priveşte consolidarea independenţei autorităţilor naţionale de reglementare în domeniul
audiovizual. Propunerea consolidează rolul Grupului European de Reglementare pentru Serviciile
Media Audiovizuale (ERGA), dându-i mai multe competenţe legate de consilierea şi asistarea
Comisiei în transpunerea directivei în statele membre.

39
3. Crearea unei economii şi a unei societăţi digitale europene cu potenţial de creştere pe termen lung
 Comunicarea referitoare la Planul de Acţiune privind eGuvernarea 2016-2020: Accelerarea
transformării digitale a guvernelor - Obiectivul pe care îl propune COM este ca, până în anul 2020,
administraţiile publice şi instituţiile publice UE să funcţioneze de o manieră deschisă şi incluzivă şi să
furnizeze servicii publice digitale, fără frontiere, personalizate şi uşor de utilizat, pentru toţi cetăţenii şi
mediul de afaceri din UE
Planul de acţiune stabileşte o serie de principii pe care iniţiativele viitoare ar trebui să le respecte pentru a
se obţine beneficiile semnificative pe care guvernarea electronică le poate aduce întreprinderilor,
cetăţenilor şi administraţiilor publice, cum ar fi: digital în mod implicit (”by default”), principiul ”doar o
singură dată”, incluziune şi accesibilitate, deschidere şi transparenţă, caracter transfrontalier implicit,
interoperabilitate implicită, credibilitate şi securitate.
Principalele direcţii asupra cărora se vor concentra acţiunile Comisiei Europene sunt:
- Modernizarea administraţiei publice cu ajutorul TIC, utilizând tehnologii-cheie de facilitare a
digitalizării.
- Facilitarea mobilităţii transfrontaliere prin intermediul unor servicii publice digitale interoperabile.
 Comunicarea privind priorităţile pentru standardizarea în domeniul ICT - Obiectivul general
al Comunicării este de a stabili o abordare strategică şi politică cuprinzătoare în ceea ce priveşte
standardizarea pentru tehnologiile TIC în contextul în care realitatea arată că multe sectoare ale economiei
se bazează din ce în ce mai mult pe tehnologii digitale, tehnologii ce evoluează foarte rapid. Prin urmare,
adaptarea procesului de standardizare la realităţile economice este esenţial atât pentru finalizarea pieţei
unice digitale, cat si pentru menţinerea competitivităţii companiilor europene pe plan global.
Comisia a identificat 5 domenii prioritare considerate esenţiale pentru piaţa unică digitală: comunicaţiile
5G, cloud computing-ul, internetul obiectelor, tehnologii de tip big data şi securitatea cibernetică.
Standardizarea TIC va continua să se realizeze la nivelul industriei, în mod voluntar şi pe bază de
consens, dar va fi accelerată şi mai bine direcţionată, pe baza domeniilor prioritare anterior menţionate.
 Comunicarea privind Iniţiativa Cloud-ului European - Crearea unei economii competitive
bazate pe cunoaştere şi pe date în Europa - Scopul este de a ajuta mediul ştiinţific, industria şi
autorităţile publice europene în accesarea infrastructurilor de date şi a serviciilor de cloud, la nivel
mondial, având în vedere că aceştia sunt factori decisivi pentru succesul economiei digitale Iniţiativa
europeană în domeniul cloud computing-ului ar trebui să ofere fiecărui centru de cercetare, fiecărui
proiect de cercetare şi fiecărui cercetător din Europa capacităţile de calcul intensiv, de stocare şi de
analiză a datelor de anvergură mondială de care aceştia au nevoie pentru a reuşi să se integreze în
sistemul de inovare mondial, care este bazat pe date.
Principalele acţiuni pe care le are în vedere Comisia sunt grupate în jurul a 3 mari soluţii: Cloud-ul
european destinat ştiinţei deschise, infrastructura europeană de date şi extinderea accesului şi
consolidarea încrederii.
 Comunicarea privind Digitizarea Industriei Europene - Obţinerea unor beneficii maxime în
Piaţa Unică Digitală – Documentul introduce un set de măsuri, cu scopul de a stabili un cadru pentru
coordonarea între iniţiativele naţionale/la nivel UE şi acţiunile de politică relevante precum investiţiile în
inovaţiile digitale şi în infrastructurile digitale, accelerând dezvoltarea standardelor ICT şi explorând
condiţiile de reglementare şi adaptarea forţei de muncă la noul context digital, incluzând îmbunătăţirea
competenţelor. Obiectivul general al Comunicării este de a consolida competitivitatea UE în domeniul
tehnologiilor digitale şi de a garanta că toate industriile din Europa, indiferent de sector, de locul unde
sunt amplasate şi de dimensiuni pot beneficia pe deplin de inovarea digitală.
De asemenea, în contextul angajamentelor asumate privind modernizarea sistemului juridic aferent
dreptului de autor, în luna decembrie 2015, Comisia Europeană a publicat Propunerea de Regulament
pentru asigurarea portabilităţii transfrontaliere a serviciilor de conţinut online, în cadrul Pieţei
Interne şi Comunicarea Către un cadru modern, mai european, privind drepturile de autor. Obiectivul
propunerii de regulament constă în asigurarea accesului consumatorilor aflaţi temporar în alt stat membru
UE la conţinutul online achiziţionat în ţara de reşedinţă, fie că este vorba de filme, muzică, servicii de
radiodifuziune sau cărţi electronice. De asemenea, prin publicarea Comunicării, Comisia doreşte să se
asigure că cetăţenii europeni au acces la o ofertă amplă şi legală de conţinut, garantând, în acelaşi timp, că
autorii şi alţi deţinători ai drepturilor de autor vor fi mai bine protejaţi şi remuneraţi în mod echitabil.
40
Propunerea de Regulament a fost adoptată de SM în Consiliul Competitivitate din 26 mai 2016 iar în
prezent se află în analiză în comisia JURI a PE. Se aşteaptă adoptarea acestuia în prima lectură la
începutul anului 2017.
Tot în domeniul drepturilor de autor, în data de 14 septembrie 2016, CE a publicat cel de-al doilea pachet
de modernizare a cadrului legislativ în materie, în contextul agendei prezentate de către JC Juncker cu
ocazia Adresei privind Starea Uniunii 2016. (Reforma sistemului drepturilor de autor este subscrisă atât
angajamentelor UE în domeniul drepturilor de autor cât şi celor din cadrul Strategiei privind Piaţa Unică
Digitală.) Cel de-al doilea pachet de măsuri în materie de drept de autor (o Comunicare, două propuneri
de Directive şi două propuneri de Regulamente) are ca scop crearea premiselor necesare dezvoltării pieţei
de produse culturale on-line, în contextul în care tehnologiile moderne au schimbat substanţial distribuţia
şi accesarea conţinutului creativ, fie că este vorba de filme, piese muzicale, cărţi sau presă. Cele patru
propuneri legislative tocmai lansate de CE vizează atât ansamblul sistemului drepturilor de autor în
cadrul Pieţei Unicei Digitale, cât şi specific, implementarea Tratatului Marrakesh referitor la accesul
persoanelor cu dizabilităţi la operele publicate. (Propunerea de Directivă a Parlamentului European şi a
Consiliului privind Drepturile de Autor în cadrul Pieţei Unice Digitale; Propunerea de Regulament al
Parlamentului European şi al Consiliului privind regulile referitoare la exercitare drepturilor de autor şi
a drepturilor conexe aplicabile anumitor transmisii on-line ale organizaţiilor de radiodifuzare şi
retransmisiilor programelor de radio şi televiziune; Propunerea de Regulament al Parlamentului
European şi al Consiliului privind utilizarea operelor protejate prin drepturi de autor de către persoanele
oarbe, cu dificultăţi de vedere sau dizabilităţi de citire; Propunerea de Directivă a Parlamentului
European şi a Consiliului privind schimburile transfrontaliere între Uniune şi ţările terţe de copii în
format accesibil a anumitor opere pentru persoanele oarbe, cu dificultăţi de vedere sau dizabilităţi de
citire.)
Bibliografie
1. Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
2. Berentz, René, „The Internal Market Unlimited: Some Observations on the Legal Basis of Community
Legislations”, Common market Law Review, 1992, p. 85.
3. Isaac, Guy; Blanquet, Marc, Droit communautaire general, 8 ed. Dalloz, Paris, 2001.
4. Lesguillons, H., Lextinsion des compétences de la CEE par l’article 235, AFDI, 1974.
5. Manin, P., À propos de l’accord instituant l’OMC et de l’accord sur les marchés publics: la question de
l’invocabilité des accords internationaux conclus par la Communautés européenne, RTDE, 1997
6.Olmi, G., La place de l’article 235 CEE dans le système des attributions de compétence a la
Communauté, Mélanges Dehousse, Labor, Bruxelles et Nathan, Paris, 1979.
7. Popescu, Andrei; Diaconu, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009
8. Tizzano, A., „Quelques observations sur le développement des compétences communautaires”, Revue
du marché unique européen n. 4/1998.
9. Usher, J. A., The scope of Community Competence. Its Recognition and Enforcement, Journal of
Common Market Studiers n. 2/1985.

41