Judith Michael

Frumoasa
adormita

Vol. 1 …………….. 2
Vol. 2 …………….. 323
2
Frumoasa dormită
vol. I
Traducere de Mihnea Columbeanu

Editura MIRON
București

3
Tehnoredactor: LAURA GORNEANU
Corectori: GEORGETA TOMA
SANDA VIDRIGHIN

ISBN 973-95060-6-9

Sleeping Beauty
by Judith Michael

4
 Capitolul 1
Anne coborî din limuzină şi se opri lângă ea, cu privirea spre uşile
masive, încrustate, ale capelei, impu- nându-şi să intre. Şoferul bătea
cu degetele în volan, iar Anne ştia că se întreba despre ea ce mai
aştepta, după ce stătuse nerăbdătoare pe canapeaua din spate, în
timp ce maşina înfrunta traficul autostrăzii pentru a ajunge_ de la
aeroport la Lake Forest înainte de ora zece. Întârziase, dar continua
să stea pe loc, privind pietrele reci ale capelei gotice, şi mai cenuşie şi
mai îngheţată sub norii groşi care pluteau deasupra oraşului. Şoferii
celorlalte limuzine parcate de-a lungul trotuarului îşi ridicau
privirea din ziare, privind-o. „în regulă, mă duc, “ se răsti Anne la ei
în gând, pornind spre treptele de la intrare. Acestea păreau să se
întindă la nesfârşit în faţa ei, urcând spre uşile duble, masive, cu
inele mari de alamă drept mânere. „Trebuie s-o fac,” îşi spuse ea.
„Vreau s-o fac. Pentru Ethan.“
Trase de un inel, iar uşa se deschise fără zgomot. Pătrunse, iar un
plasator îi deschise uşa interioară, făcându-i loc să intre. Capela era
plină; toate locurile erau ocupate, iar pe culoarele laterale şi în spate
stăteau în picioare alţi oameni. Un bărbat masiv, cu servietă, îi făcu
loc lui Anne, care se opri lângă el. Cineva vorbea, dar Anne abia
auzea. Rămase nemişcată, privind spre cefele Chatham-ilor, toate
generaţiile de Chatham-i, rânduri-rânduri de Chatham-i şi prieteni
de-ai lor şi asociaţi de afaceri şi chiar şi câţiva duşmani, şi, dincolo de
toţi, în partea din faţă a capelei, sicriul lui Ethan Chatham, mort la
vârsta de nouăzeci şi unu de ani.
Încăperea forfotea şi se legăna ca un lan de grâu sub vântul
preeriei, oamenii aplecându-se la stingă şi la dreapta să le şoptească
vecinilor şi să asculte amintirile vorbitorilor despre Ethan. Se
cunoşteau cu toţii; mulţi dintre ei crescuseră împreună, învăţaseră
împreună la şcoli particulare, iar acum erau bancheri, funcţionari
superiori la companii multinaţionale, industriaşi, brokeri la bursa de
mărfuri şi preşedinţi ai unor companii de asigurări. Erau crema
sofcietăţii din Chicago, iar Ethan Chatham fusese unul dintre ei şi-i
5
toleraseră excentricităţile, până şi fuga în munţii din Colorado,
fiindcă, în fond, câştigase atât de mulţi bani.
În tăcere, Anne trecu pe culoarul lateral şi-şi croi discret drum
până în faţă, pentru a privi toate chipurile. Majoritatea îi erau
străine. Dar în primele două rânduri stătea familia Chatham şi,
privind fiecare profil, toate îi erau atât de familiare, încât le putea
spune numele pe dată. O uimea. Dar de ce s-ar fi schimbat? se
întrebă. Ea era aceea care fugise. Ei rămăseseră pe loc: înfumuraţi, în
confort, neschimbaţi. De ani de zile.
— A fost un mare constructor, spuse Harrison Ervin, preşedintele
celei mai mari bănci din Chicago, un creator de case – de oraşe
întregi, mai bine zis –, ceea ce i-a adus premii, iar nouă, tuturor,
prestigiu. Iar apoi a plecat spre vest, aşa cum au făcut întotdeauna
oamenii neliniştiţi în istoria Americii, şi a descoperit Tamarack-ul, în
munţii din Colorado, şi a făcut din el o staţiune vestită în lumea
întreagă. A fost un om care ştia ce voia şi cum să-şi împlinească
dorinţele. Aceasta a fost măreţia lui.
Charles Chatham încetă să mai asculte. Nu măreţia, îşi spuse el, îl
făcuse pe tatăl său să întoarcă spatele familiei şi să-şi petreacă ultimii
douăzeci şi ceva de ani ai vieţii concentrându-se asupra unui paradis
privat pe care-l construise din ruinele unui mic oraş-fantomă din
munţi. Şi, de asemenea, întorsese spatele companiei pe care o
întemeiase, Chatham Development; se comportase ca şi cum firma n-ar
fi avut decât să putrezească singură, iar Charles – încercând s-o
conducă, încercând să conducă familia – putea să fi putrezit şi el, din
câte-i păsa tatălui său. Asta nu era măreţie; era o obsesie.
— L-am vizitat în Tamarack, continuă Ervin. Construia şi acolo,
construia mereu, modelând oraşul după forma visului său. Uneori,
îşi pierdea răbdarea cu ritmul lent în care evolua lucrul, sau se
simţea frustrat, ştiind că n-avea să trăiască până la sfârşit. Dar
niciodată n-a fost descurajat, nici furios; nu era genul care să lase
furia să-i erodeze energia.
Marian Jax se foi pe banchetă. Ethan se supărase pe ea, când
6
insistase să se mărite cu Fred. Mai mult decât o simplă supărare:
blândul ei tată se înfuriase de-a binelea. Căci nu mai era deloc blând,
când considera că fiii şi fiicele lui acţionau prosteşte; tuna şi fulgera
la un nivel cu adevărat vulcanic. Tunase şi fulgerase pentru că
Marian nu-l ascultase, pentru că mersese înainte şi se cununase cu
Fred Jax care, cum îi spunea el mereu, era viclean, intrigant şi mult
mai interesat de banii lui Marian decât de ea însăşi. Femeia îşi
împreună cuminte mâinile în poală, cu o scurtă privire spre Fred,
care stătea lângă ea cu o expresie de nepătruns. Şi, desigur, tatăl ei
avusese absolută dreptate.
— A fost un bun prieten, spuse Ervin. Îi vom simţi lipsa, pentru
atât de multe. Pentru înţelepciunea lui, pentru…
. „Eu i-o simt deja,” îşi spuse Nina Chatham Grant. „Am avut
nevoie de el, probabil mai mult decât au nevoie majoritatea fiicelor
de taţii lor. Mă asculta şi niciodată nu mă certa când iarăşi divorţam.
Credea în dragoste şi fidelitate – nu s-a mai recăsătorit, după
moartea mamei; cred că nici măcar nu s-a mai întâlnit cu vreo
femeie, dar cu mine a fost întotdeauna minunat; ştia că voiam să fiu
cumsecade, ştia că încercam încontinuu să fiu o fată de treabă.“
Clătină din cap cu tristeţe. „Am aproape cincizeci şi nouă de ani, şi
încă mai sunt atâtea pe care nu le ştiu despre viaţă.” Se uită într-o
parte spre fratele său William, care-i observă privirea şi-i puse pe
braţ o mână liniştitoare. Nina îi zâmbi printre lacrimi. Nu era la fel
de bun ca tatăl ei, dar tot era mai mult decât nimic. Orice om are
nevoie de o familie, reflectă ea, fie şi doar ca să-l asculte şi să fie bună
cu el.
— … şi, mai presus de orice, continuă Ervin, afecţiunea lui pentru
prieteni şi rude deopotrivă…
Nepoata lui Charles, Robin, în vârstă de opt ani, văzu chipul
bunicului ei crispându-se şi mai tare.
— Nu fi trist, bunicule, şopti ea. Va fi bine.
Scrută mulţimea, căutând ceva cu care să-i distragă atenţia.
— Cine-i doamna aceea drăguţă? întrebă ea deodată. Este o rudă?
7
 Charles îi urmări privirea, întorcând capul pentru a-i studia pe
îndoliaţii care stăteau în picioare de-a lungul peretelui lateral. Nu
cunoştea pe nimeni dintre ei şi se întrebă din nou ce era cu toţi acei
străini; cât de puţin ştiuse din viaţa tatălui său.
— Nu-i aşa că e frumoasă? şopti Robin. Şi pare o femeie
cumsecade.
Privirea lui Charles parcurse din nou oamenii, şi în sfârşit o văzu
pe Anne, parţial ascunsă după altcineva. Se încruntă, nedumerit un
moment. O studie îndelung şi deodată fu cât pe ce să se ridice de pe
banchetă, parcă gata să se arunce spre marginea capelei. Auzi în
spatele lui freamătul mulţimii; cu coada ochiului, îl văzu pe
Harrison Ervin întrerupându-se din panegiric, cu o privire surprinsă
spre el.
Pe chipul lui Charles se aşternu nedumerirea. Ezită, cu genunchii
îndoiţi, după care se aşeză la loc, încet, privind drept înainte.
— Deci cine e? şopti nerăbdătoare Robin. O rudă?
Charles închise un moment ochii, parcă îndurerat.
— Da, răspunse el.
— Şi a fost un profesor, reluă Ervin. Ne-a învăţat noi moduri de a
gândi clădirile; ne-a împărtăşit viziunile lui pentru oraş; ne-a
dezvăluit stiluri de viaţă.
„Pe mine nu m-a învăţat nimic, “ medită Walter Holland. „Nimic,
decât că e o prostie nătângă să se însori în acelaşi timp cu o familie şi
cu o firmă.” Schimbându-şi poziţia, lovi braţul lui Rose. Locurile
erau prea apropiate; de ce trebuia neapărat ca toţi să stea îmbulziţi1
unii în alţii? La fel fusese şi însurătoarea în familia Chatham; mereu
înghesuială, presiuni, strânsori, călcări în picioare. Cerând-o pe Rose
în căsătorie, parcă i-ar fi cerut unei balene să-l înghită. Parcă ar fi
cerut să dispară. ’
Rose Holland îşi îndepărtă braţul de atingerea soţului ei. Erau
prea mulţi Chatham-i de faţă; ştiuse că numărul lor avea să-l
nemulţumească. Dar ce putea face? Era o înmormântare, nu un
cocktail cu câţiva oaspeţi aleşi pe sprinceană. Walter o ştia; ar fi
8
trebuit să se comporte civilizat. Însă niciodată nu reuşise să-şi stă-
pânească furia, când simţise că-l înconjurau ca şi cum ar fi fost
ultimul supravieţuitor în faţa unei armate de ocupaţie. Probabil că
era îngrozitor pentru el să se ducă la lucru în fiecare zi, îşi spuse
Rose.
Mai încolo, de-a lungul banchetei, îl văzu pe unchiul Charles
mişcându-se agitat, punând picior peste picior, apoi invers, şi se
întrebă dacă se simţea rău sau avea doar nevoie să se ducă până la
toaletă. Observă că nu se simţea prea incomod- ca să nu-l mai
intereseze şi altcineva; întorcea mereu capul să se uite spre cpridorul
lateral. Încercă să-i urmărească privirea, dar nu văzu pe nimeni
cunoscut. Un grup de bărbaţi îmbrăcaţi fără formalism, probabil din
Tamarack, câţiva membri ai corporaţiei, câteva femei care păreau a fi
secretare, o femeie frapant de frumoasă în taior sobru, închis la
culoare, stând parţial în spatele unuia dintre bărbaţi. Nicio
cunoştinţă. Rose ridică din umeri întorcând din nou capul spre
partea din faţă a capelei, cu o mână prevenitoare peste a lui
Gretchen, care începea să se folască. Şi de ce n-ar fi făcut-o?
Funeraliile nu erau pentru copiii de trei ani. Charles, însă, insistase
să vină cu toţii. Ca spre a se convinge că erau o singură familie mare
şi fericită, v
Gail Calder, aşezată lângă fiica ei, Robin, îşi văzu tatăl şi pe
verişoara Rose întorcând capetele spre lateral. Se uită-şi ea. Îi studie
pe oamenii care stăteau în picioare de-a lungul peretelui; erau
dispuşi câte doi-trei pe un rând şi încercă să le distingă feţele în
lumina slabă. Privi un moment, lung. Apoi, şopti:
— Anne?
— Nu vreau să par a vorbi prea solemn despre Ethan, spuse
Ervin, strângându-şi hârtiile. Ne-am distrat- de câteva ori straşnic
împreună. Dar ceea ce-mi va lipsi cel mai mult va fi afecţiunea lui,
modul cum ţinea la oameni…
Văzuseră şi ceilalţi că rudele priveau spre margine, iar agitaţia şi
mişcările se înteteau, cu o rumoare cres- cândă de şuşoteli.
9
 — La cine se uită?
— Habar n-am.
— Cine-i aia?
— … şi le-a dăruit atenţia şi energia lui…
Ervin privi spre marginea capelei, după care, ne- văzând nimic în
neregulă, se uită sever spre asistenţă şi ridică glasul:
— Şi ajutorul lui. Întotdeauna mi-a fost prieten. Pentru mulţi
dintre noi, a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.
Lasă în vieţile noastre un gol pe care nimeni nu-l va putea umple.
Acest lucru am venit să-l recunoaştem aici, când îi spunem, pentru
ultima oară, rămas bun.
Urmă un moment de tăcere. Ervin îşi luă însemnările şi reveni îa
locul lui. Pastorul trecu pe podium, pentru a încheia slujba. Iar
şoaptele răsunau tot mai tare.
— Nu ştiu cine e. Ţi se pare cunoscută?
— Dacă mă-ntrebi, da. Are ceva anume… Am mai văzut-o; pun
pariu.
— Seamănă puţin cu Gail. N-ai zice? Dar… mai dichisită. Înţelegi,
ca şi cum cineva ar fi luat-o pe Gail la şlefuit.,
— Hm, se poate. Totuşi, pare mult mai dură. ’
— Exact, dar fac prinsoare că e o Chatham. Din vreo ramură a
familiei, oricum.
— Leo, îi spuse Gail soţului ei, strângându-l de braţ. Cred că a
venit Anne.
— Unde? întrebă Leo, întorcându-se. S-ar arăta aici, crezi, după
atâţia ani?
Vecinii din Lake Forest îşi lungeau gâturile să vadă.
— Fir-aş al dracu’. Ştii cine-ar putea să fie aia? Sora mai mare…
cum o chema? Anne.
— Sora mai mare a cui?
— A lui Gail. Da’, nu ştiu, nu prea seamănă cu Gail; are ceva, nu
ştiu „.
— Ce i s-a întâmplat?
10
 — A fugit, acu’ vreo… cinşpe, douăzeci de ani. Poate mai mulli.
— A fugit?
— Păi, se zice că s-a dus la internat, dar nu s-a mai întors, aşa că…
Oricum, aşa zicea lumea. A fugit.
— Deci, ar trebui să fie fiica lui Charles. Nepoata lui Ethan.
— Dacă e într-adevăr ea.
— De ce să fi fugit?
— Cine ştie? Mai ţii minte cum erau copiii în anii ’60… sex,
droguri, bombe, revoluţie. Chestii.
— Prieteni, spuse pastorul, familia mi-a cerut să fac câteva
anunţuri. Înhumarea va avea loc la Cimitirul Park Memorial. Rudele
vor fi acasă…
În capătul rândului întâi, Dora Chatham îşi puse mâna pe braţul
tatălui ei.
— Toată lumea se uită la femeia aia.
Vince, care citea, îşi ridică privirea.
— Care femeie?
Dora îşi înclină capul, iar. Vince se întoarse. Ochii săi îi întâlniră
pe ai lui Anne.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse el încet.
Anne fu cea care-şi mută privirea.
Ridicându-şe în picioare, Gail trecu pe lângă Leo şi fiul lor, Ned,
spre culoarul lateral. Îl străbătu, tot mai repede şi mai hotărâtă cu
fiecare pas. Când ajunse la Anne, întinse mâinile:
— Eşti Anne, nu-i aşa? Simt că eşti Anne. N-ar trebui ca o soră să
ştie…?
Mâinile li se atinseră şi rămaseră împreunate.
— Bună, Gail, spuse uşor Anne.
Senatorul Vince Chatham le privi cum se îmbrăţişau. După un
moment, îşi petrecu un braţ peste spătarul banchetei şi-i făcu semn
să se apropie nepotului său Keith Jax, aşezat în spate.
— Femeia aia, spuse el, când Keith se aplecă înainte.
— Cea la care se uită toată lumea? 0 cunoşti?
11
 — Expediaz-o, replică Vince. Află ce vrea, fă-i hatârul, dacă nu e
nicio problemă, şi descotoroseşte-te de ea. Şi vezi să nu se mai
întoarcă.

Capitolul 2
Anne avea treisprezece ani, când Vince a început să vină în
camera ei fără a bate la uşă. El avea treizeci de ani şi era cel mai
frumos bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, inteligent, fermecător,
cu succes în afaceri, fratele favorit al tatălui ei. Favoritul tatălui ei.
Întotdeauna fusese impresionată de el, din cauza modului în care
îl trata tatăl ei: ca şi cum ar fi fost un fel de prinţ; ca şi cum el ar fi fost
capul familiei. Anne şfia că nu era aşa; bunicul ei, Ethan, conducea
familia şi stabilea toate regulile, iar Vince trebuia să asculte de el, la
fel ca toţi ceilalţi. Şi, totuşi; când cei doi fraţi erau împreună, tat ăl ei
părea să se micşoreze, iar Vince, deşi mai scund şi cu unsprezece ani
mai tânăr, părea să devină mai înalt şi mai chipeş. Pe lângă tatăl ei,
care stătea tot timpul tăcut, Vince vorbea cu mult interes despre
călătoriile şi afacerile lui, fiind greu să-ţi aminteşti că nu era decât
unul dintre Chatham-ii care locuiau în Lake Forest, la nord de
Chicago, că lucra într-o companie a familiei şi, mai ales, era cel mai
mic dintre cei cinci copii ai lui Ethan.
Cu toţii trăiau la un loc pe o rază de câţiva kilometri şi, ori de câte
ori erau în oraş şi nu aveau un angajament important, trebuiau să se
întâlnească la cină în fiecare duminică, precum şi în zilele de naştere
şi de sărbători, acasă la Ethan. Era hotărârea lui Ethan şi toată lumea,
chiar şi Vince, care detesta ordinele, se supunea. Se aşezau la masa
lungă din frumoasa cameră pe care mama lui Anne i-o redecorase lui
Ethan cu puţin timp înainte de a muri şi, unul câte unul, povesteau
despre cele din timpul săptămânii. Ethan vorbea întotdeauna
primul, iar lui Anne îi plăcea să-l asculte cum relata, cu gravitate
respectuoasă, despre Corporaţia Chatham Development – case noi,
12
magazine noi, oraşe întregi înălţândy-se din plantaţiile de porumb
ce înconjurau, oraşul Chicago – şi cum în ziua aceea plănuiseră locul
pentru şcoală, puseseră bazele centrului comercial sau stabiliseră
numele străzilor. Fiecare oraş Chatham avea străzi denumite Vince,
Charles, Anne, Marian, Wllliam, Gali şi aşa mai departe, continuând
cu întreaga familie. Ethan era prea modest ca să denumească vreo
stradă după el însuşi, dar o făcea întotdeauna fiul său Charles în
locul lui şi astfel apăreau toţi Chatham-ii, întipăriţi pe plăci metalice
care se legănau în vânturile din Midwest şi indicau drumul spre
casele construite de membrii familiei Chatham.
Când Ethan terrţiina de vorbit, începea Charles, apoi Vince.
Atenţia lui Anne începea să şovăie, căci găsea afacerile plicticoase.
Prefera să privească feţele din jurul mesei, imaginându-şi ce
gândeau la adăpostul zâmbetelor, al chicotelilor şi al micilor
încruntături. Cu toţii păreau încântaţi că mâncau împreună, iar
Anne ştia că nu puteai fi niciodată sigur; trebuia să scormoneşti mult
mai adânc decât la nivelul unui zâmbet sau al unei sprâncene
încruntate, pentru a şti cum erau cu adevărat oamenii.
Toţi bărbaţii lucrau împreună – Charles şi Vince erau
vicepreşedinţi, William era director financiar, iar soţul lui Marian,
Fred Jax, administrator comercial – dar în fiecare săptămână aveau
poveşti diferite de spus. Anne se întreba dacă nu cumva împărţeau
între ei ştirile interesante, când se adunau să bea aperitivul, pentru
ca toată lumea să fie impresionată de cât de mult făceau ei în fiecare
săptămână. Femeile procedau la fel: şi ele aveau de spus poveştile
lor. Soţia lui Vince, Rita, le spunea ce cuvinte noi pronunţase Dora,
care avea trei ani, şi la ce cursuri de înot şi gimnastică merseseră.
Nina vorbea despre câte o companie mică în care investea şi, uneori,
despre planuri de căsătorie sau pregătiri de divorţ. Lui Anne i se
părea că Nina încurca începuturile şi sfârşiturile; mereu spera ceva
bun, sau ceva şi mai bun, indiferent că pornea un mariaj sau că-i
punea, capăt. Sora lui Anne, Gail, în vârstă de şapte ani, vorbea
despre şcoală sau taberele de vacanţă. Rose şi Keith, care aveau doi
13
ani, tăceau, mâncau şi făceau mizerie în jurul farfuriei. Anne ar fi
tăcut şi ea, de-ar fi putut, dar la treisprezece ani nu mai avea nicio
scuză. Aşa că povestea despre prietenele ei.
— Amy şi cu mine am jucat jocuri de cuvinte lângă eleşteu. ’
— Amy? întrebă Ethan. E o nouă prietenă de-a ta?
— Oarecum. Locuieşte la două străzi mai încolo.
— Care îi e numele de familie? întrebă Marian. Îi cunoaştem
părinţii?
— Cred că ar trebui s-o lăsăm pe Anne să-şi păstreze prietenele
pentru ea, spuse Ethan, în timp ce fata se înroşea la faţă. Asta-i tot? o
întrebă el. Altceva nu mai ai să ne spui despre săptămână ta?
Anne clătina din pap; îşi iubea bunicul, dar în acelaşi timp era
supărată pe el pentru că niciodată nu stăteau împreună atât de mult
cât voia ea. Îl iubea aşa de tare întit ar fi dorit să-l aibă alături tot
timpul; era cel mai blând dintre toţi şi părea să-l intereseze soarta ei,
iar Anne nu putea suferi faptul că între ei se interpuneau atâţia
oameni. Desigur, avea afacerile lui importante, prietenii lui
importanţi; avea propria lui viaţă. Era mult prea ocupat ca să-şi
petreacă timpul cu Anne – şi, oricum, probabil că nu-l interesa chiar
atât de mult. De ce-ar fi vrut un bătrân de şaizeci şi cinci de ani să se
învârtă cu o fetişcană de treisprezece, chiar dacă era nepoata lui?
Când judeca lucrurile astfel, păreau logice, dar tot o
nemulţumeau. Părea să fie furioasă aproape tot timpul, cu multă
lume. Nu ea o dorea; aşa era, şi gata. Detesta oamenii şi ura multe
dintre cele ce se întâmplau în jurul ei. Astfel simţea tot timpul de
când îi murise mama. Pe-a- tunci avea şapte ani, iar Marian venise
într-o seară să le ducă, pe Anne şi pe Gail, acasă la Ethan, unde
locuia ea. Şi nu peste mult se căsătorise cu Fred Jax şi ie luase pe
Anne şi pe Gail într-o altă casă, după care, aproape imediat, îl
născuse pe Keith, apoi pe Rose. Din momentul când Marian o luase
din casa ei, Anne nu se mai simţise nicăieri ca acasă.
Şi atunci i se declanşase ura. Era un sentiment pe care nu şi-l
putea opri, chiar dacă o făcea să se simtă diferită de toţi ceilalţi şi
14
permanent singură. Nu s-ar fi putut spune că familia ei nu-i acorda
atenţie; dimpotrivă. Dar lui Anne i se părea că o făceau mai mult ca
s-o critice şi în primul rând cu privire la murdărie: că nu se spăla pe
faţă, că umbla cu părul nespălat şi nepieptănat, că avea negru sub
unghii, că aducea noroi în casă. În întreaga lume, oamenii mureau de
foame, erau aruncaţi în puşcărie pentru că vorbeau despre libertate,
dormeau pe străzi fiindcă nu aveau case, dar familia ei îşi făcea
probleme cu murdăria. O criticau şi pentru că dispărea ore întregi în
pădurea de lângă casă, dar Anne ştia că de fapt nu le păsa de ce
făcea. Doreau doar să fie cuminte, îngrijită şi curată, făcându-i să se
simtă bine pentru fapta lor nemaipomenită de a o creşte. Într-un fel,
Gail era capabilă de acest lucru, dar pe Anne o stăpânea prea mult
furia; pur şi simplu nu era în stare să facă nimic cum se cuvine.
— Aş putea fi scuzată? întrebă ea.
— Înainte de desert, nu, răspunse automat tatăl eî.
— Nu vreau.
— N-ai să te duci în pădure noaptea, replică mătuşa Marian.
— E soare, spuse cu voce puternică Anne.
Se ridică, legănându-se de pe un picior pe altul, lângă scaun, cu
tot trupul încordat s-o zbughească din loc. O priveau cu tojii.
— E vară şi nu-i decât ora opt şi pe cer e soare şi oamenii deştepţi
merg afară când e vreme caldă şi însorită, nu stau în jurul mesei,
lălâi, îngrăşându-se cu toată mâncareă care le zace grămadă în
stomac! Parc-ar muri! Vi se scurge viaţa, adunându-se sub masă
într-o baltă de mâzgă!
— Ei, Anne, ce vorbe sunt astea, la masa de cină? o dojeni Nina.
Ethan chicoti:
— Imaginea asta îmi vine şi mie în minte de fiecare dată când stau
să-mi beau cafeaua.
— Sau vă uscaţi, continuă Anne, încurajată. Staţi în casă cu
becurile aprinse în loc să ieşiţi la soare, să mirosiţi florile şi lacul, şi
vă deshidrataţi şi vi se jupoaie pielea şi-o ia vântul şi nu peste mult
mai rămân doar nişte schelete, stând pe scaune şi clănţănind din
15
oase…
— Destul, o întrerupse categorică Marian. E o imagine foarte
interesantă, draga mea, dar nu se cuvine şi o ştii şi tu. Nu facem
decât să ne terminăm cina într-un mod liniştit şi civilizat, în loc de a
înfuleca mâncarea şi a ne repezi apoi care-ncotro. Nu te oprim dacă
insişti să pleci de la masă, dar în pădure nu te duci. Ţi-am spus că nu
vreau să mergi acolo. Nu e un loc cuviincios. Şi nu te vei mai duce
acolo deloc. Niciodată.
— Nu stau mult, răspunse Anne, luând-o la fugă din încăpere.
Îi simţi privind-o prin glasvandul înalt, în timp ce alerga peste
gazonul lat, cu silueta profilată pe întinderea de un albastru intens a
lacului Michigan, până dispăru în pădurea de brazi care acoperea
restul proprietăţii lui Ethan. Continuă să fugă, ajungând în cele din
urmă într-o poiană cu un mic iaz mărginit de ierburi, margarete şi
isop sălbatic care răspândea prin văzduh un miros de mentă.
Păsărelele ciripeau, dar în rest domnea o tăcere deplină. Anne se
aşeza, încrucişându-şi picioarele lungi şi subţiri sub rochia de vară
pe care’ o purtase la cină.
— Salut, Amy, spuse ea. Lartă-mă că am întârziat. Iar a ieşit
tămbălău la masă. Cred că mătuşa Marian intră în menopauză sau
aşa ceva. Crezi că la treiştrei de ani e prea devreme? Poate că la ea nu
contează; poate că-i bătrână din naştere.
Scoase din buzunar un caiet şi un creion şi începu să scrie.
— Fac însemnări despre familie; ţi-am spus? într-o bună zi, am să
scriu o carte despre ei, Sigur că nimeni n-o s-o creadă. Mă bucur că
eşti aici, Amy; mă simt mult mai bine când am cu cine să vorbesc.
Se culcă pe spate, foindu-se pe pământ ca un căţel făcându-şi
culcuş în cetina de brazi. Işi roase o unghie, privind în sus.
Coroanele copacilor se unduiau deasupra în briza serii, cu
trunchiurile înguste subţiindu-se spre vârfurile mici şi ascuţite,
departe; Anne trebuia să-şi mijească ochii, pentru a le distinge pe
fondul luminos al cerului.
— La fii atentă şi ascultă, Amy. Copacii trosnesc. Ca într-un film
16
de groază. Nu ţi se pare că sună ca un film horror? Închide ochii şl-ţi
va veni să crezi că urmează să se întâmple ceva îngrozitor de tot.
Cu un fior, se ridică.
— Probabil e spiritul mătuşii Marian, furişându-se prin pădure.
Respectabilitatea la pândă. Trebuie să fim pe fază, Amy.
Mai făcu o însemnare în caiet:
— Respectabilitatea la pândă. Doar că, dacă-i vorba de mătuşa
Marian, e respectabilitatea la galop.
Nu departe, stând între copaci, Vincent Chatham chicoti:
— Marian în două vorbe.
Anne sări în picioare. Caietul căzu pe pământ.
— Unchiule Vince? întrebă ea, nesigură.
Bărbatul se apropie.
— Mă- plimbam şi ţi-am auzit vocea.
Privi în jur:
— Probabil că prietena ta a şters-o cât ai clipi.
— Ce cauţi aici? întrebă Anne, furioasă. Nu ieşiseşi la plimbare.
Niciodată nu te plimbi. M-ai urmărit.
Vince se aplecă să ridice caietul.
— De ce n-ar crede nimeni ceea ce scrii despre noi?
Fata roşi.
— Nu cu tine vorbeam.
— Dar vorbeai despre minei Şi eu fac parte din familie..
Se apropie de un loc cu iarbă, la marginea luminişului, şi se aşeză
pe un buştean căzut, pe care natura îl tocise în formă de scaun.
— Am adus desertul pentru amândoi.; Mi-ar face plăcere dacă
l-am lua împreună.
Anne rămase nemişcată.
— Unde e?
Ducând mâna la spate, Vince îşi puse pe genunchi o cutie albă:
— Ecleruri cu ciocolată. Nu există nimic în lume mai bun decât
eclerurile cu ciocolată. Sunt o combinaţie perfectă de foietaj, cremă şi
glazură, îţi alunecă pe gât cu uşurinţă, oricât de îmbuibat ai fi, sunt
17
destul de mici ca să se poată împacheta cu duzina pentru un picnic
în pădure şi te mânjesc superb ctad le mănând. Categoric,
favoritele-mele.
— Dacă ai adus desertul, înseamnă că nu porniseşi doar la o
plimbare. Mă urmăreai.
Vince, care deschidea cutia, se întrerupse. Zâmbi larg:
— Oamenii nu te respectă, Anne; eşti cea mai deşteaptă dintre noi
toţi. O tânără femeie remarcabilă.
„Mincinosule, “ răspunse Anne în sinea ei. Ştia că încă nu era
femeie; nimeni n-o ştia mai bine decât ea, care dorea atât de mult să
crească.
— Ţi-ai schimbat şi pantofii. Ştiai că vei umbla prin pădure.
Continuând să zâmbească, Vince răspunse:
— Cu tine, trebuie să fim atenţi pe unde călcăm, nu?
— De ce m-al urmărit?
— Ca să-ţi aduc desertul, oftă el; îi întinse un ecler. Avem o cutie
întreagă.
Privi prin luminiş.
— Frumos loc pentru un picnic; ca o odaie intimă. Îmi plac
gusturile tale.
Anne îl privi, observându-i ochii căprui, strălucitori ca două bile
de marmură, părul blond-aurlu undulndu-se înapoi de pe frunte,
buzele subţiri întinse într-un zâmbet atât de larg, brazda din bărbie
ce părea să-i împartă chipul în două, făcându-l să pară oarecum mai
misterios. Era atât de atrăgător şi de sofisticat – un om de afaceri
umblat prin lume, în vârstă de treizeci de ani, soţ, tată – şi o
impresionase dintotdeauna, deşi nu-l plăcuse niciodată. Era atât de
calm şi de sigur pe ei, încât Anne se simţea mereu şi mai şleampătă
când îl ştia prin preajmă, şi mai mică, aproape ca un copil şi, curios
lucru, fiindcă în fond îi era unchi, se temea de el. Îşi spunea că,
probabil, oricât de mult ar fi scormonit sub expresiile zâmbitoare sau
încruntate-ale lui Vince, tot n-ar fi ajuns să-i cunoască adevăratele
păreri despre lume, ceea ce i se părea nefiresc şi ameninţător.
18
 — Mă bazez pe tine, spuse Vince solemn, să mă împiedici să
capitulez în faţa lăcomiei şi a poftei, lăsând tot conţinutul acestei
cutii să sfârşească în stomacul meu, mestecat ca o baltă de mâzgă.
Lui Anne îi scăpă un chicotit stingher.
— Vrei să-ţi fac favoarea de a le mânca.
Ezită, neîndemnându-se să i se alăture, de parcă acel lucru ar fi
însemnat o acceptare a invaziei lui în lumea ei personală. Dar
plecase de la masă flămândă încă, iar eclerurile erau desertul ei
preferat.
— Cred că se poate face, spuse ea, cu vocea scăzută, aproape
îmbufnată.
Se aşeză turceşte lângă trunchiul unde stătea Vince şi luă eclerul
pe care i-l întindea el.
— Cum ţi se pare? o întrebă acesta, peste câteva momente. Mai
scosese două din cutie.
Cu gura plină, Anne dădu din cap. Nu mai era la fel de furioasă ca
înainte, dar tot incomod se simţea. Acela era locul ei intim, aparte;
dintotdeauna fusese astfel. Nici prin minte nu-i trecuse că toată
lumea ştia încotro se ducea, când pleca de-acasă. Acum, însă, Vince
era aici şi, într-un fel, făcea ca poiana să-i dea o altă senzaţie. Nu mai
era doar a ei; era a lor, lucru care o deranja.
Soarele coborâse spre apus, iar luminişul semăna cu o ceaşcă
umbrită care încă mai păstra aroma caldă a zilei de vară. Anne stătea
la câţiva paşi de Vince, ţeapănă, privind spre tufişurile dese din jur,
tot mai întunecate în lumina albastră a înserării.
— Vii aici în fiecare zi? o întrebă Vince. Eclerurile se terminaseră,
iar el începuse să culeagă pietricele şi să le arunce peste iaz. Anne
privea micile pietre rotunde lovind suprafaţa pentru a ricoşa de câte
trei-patru ori, făcând valuri ce se întindeau în cerc până la mal. Erau
atât de uşoare, îşi spuse ea; atât de zglobii şi de libere. La fel ca
Vince. Îşi dorea să fi fost şi ea la fel, nu greoaie şi stângace, cum se
simţea de cele mai multe ori. Apoi, însă, ascultând ritmicul plici, plici
al pietrelor care loveau apa, sunetul păru să crească până la tăria
19
unor bubuituri de tun, umplând luminişul, umplându-l interiorul
ţestei, încât credea că avea să-i explodeze.
— Termină! strigă ea.
O privi surprins:
— Ce să termin?
— Zgomotul ăsta împuţit! Aici trebuie să fie linişte! Nu mai
arunca pietre în apă!
Vince privi pietricica pe care o avea în mână.
— Lartă-mă, spuse el încet. Nu ştiam c-o să te supere.
Lăsând-o să cadă, luă un beţişor şi începu să deseneze diagrame
în praf, la picioare.
— Vii aici în fiecare zi? întrebă el din nou.
Anne încuviinţă.
— Ca să-ţi scrii cartea despre noi?
Ridică din umeri.
— Ei, ce-o fi însemnând asta? medită Vince. Că nu e importantă
cartea? Sau că nu vrei să vorbeşti despre ea?,
— Nu vreau să vorbesc despre ea.
— Despre Amy vrei să vorbeşti?
— Nu te priveşte!
— Dar aş vrea să ştiu de ce îţi inventezi prietene. La şcoală nu ai?
Anne ridică iarăşi din umeri.
— Şi ce înseamnă asta? Că nu-ţi doreşti prieteni? Sau că ai, dar nu
destui? Ori că nu vrei să vorbeşti despre asta?
— Nu vreau să…
— O.K. Despre ce vrei să vorbim?
— Despre motivul pentru care m-ai urmărit
Vince clătină din cap:
— Atât de lncăpă} înată, micuja mea Anne. Mi-a plăcut cum
stăteai acolo, arundnd flăcări şi spunându-le tuturor să se ducă
dracului.
— Nu-i adevărat! N-aş spune una ca… ’
— Asta era ideea. Am priceput-o, şi ei la fel.
20
 Anne privi în pământ. Familia ei ar fi urât-o, dacă înţelegeau că la
asta se gândise. Nu era un lucru elegant şi politicos; nu asta dorea
Marian. Dar nu se putea ab] ine; ori de câte ori se simţea singură,
speriată sau doar nefericită în general, fără cineva cu care să stea de
vorbă, cuvintele izbucneau înainte de a le putea opri. Şi toată lumea
ar fi urât-o, ştia. Începu să-şi roadă unghia.
Vince o privea. Treisprezece ani, o frumuseţe deja uimitoare, şi
complet inconştientă de acest lucru. Sau dezinteresată. Poate că nu
se plăcea îndeajuns pe sine ca să se uite măcar în. Oglindă. Niciodată
nu-i mai dăduse atenţie; era prea tânără, prea nesemnificativă, prea
neformată. Fiica fratelui său, crescută de sora sa
Marian, după ce-i murise mama; un copil care nu-şi găsea nicăieri
locul. Până şi Charles părea incomodat de ea; miciodată nu se.
Purtase ca un tată îndatoritor. Dar în seara aceea, la cină, Vince o
văzuse pe Anne dominând încăperea, fie doar şi pentru un moment,
şi fusese intrigat. El şi Rita se certau tot timpul, în ultimele zile; se
simţea plictisit şi îngrădit de căsnicie, iar în faţa lui se afla Anne, o
diversiune fermecătoare.
Se aplecă să-i vadă profilul. Avea gura mare, buza inferioară
puţin cam prea groasă, iar când se bosmufla îi trăgea în jos faţa slabă.
În acel scurt moment când chicotise, însă, trăsăturile i se
transformaseră, până şi lui Vince, rareori impresionat de femei,
oprindu-i-se respiraţia la vederea neaşteptatei lumini a frumuseţii ei.
Avea nasul mic, puţin în vânt, şi pomeţi înalţi, o idee cam prea
unghiulari. Ochii, ascunşi acum sub pleoapele grele, erau de un
albastru profund, cu fulgerări aproape negre când se înfuria. Avea
nevoie de un frecuş cu peria pe faţă şi pe mâini, de un pieptene
trecut prin claia încurcată de bucle negre, iar rochia diformă de vară
ar fi trebuit să fie demult aruncată pe foc şi înlocuită de în subţire sau
mătase vaporoasă. Coatele îi erau osoase şi ascuţite; Vince îşi
imagină picioarele lungi şi genunchii tari de sub faldurile moleşite
ale rochiei. Imaginea îl excita. Oase colţuroase, piele fină, ochi focoşi
şi gură copilărească, membre alungite pe care nimeni nu le învăţase
21
să se mişte, să se agaţe, să strângă ca-ntr-un cleşte…
— Dar poate că nici n-a fost vina mea, spuse Anne dintr-o dată,
privindu-l cu furie. Dacă al prins mesajul că-i trimiteam la dracu’,
atunci poate că asta te aşteptaseşi să auzi. Sau, poate, tu însuţi voiai
să le-o spui.
Urmă un moment de tăcere. Vince zâmbi:
— Într-o bună zi, micuţo, vei fi o adversară formidabilă.
Anne îl privi cu gravitate:
— Ţi se pare că e un compliment.
— Da, şi ţie la fel. Îţi place să lupţi; astă seară te-am văzut gata de
atac,
Fata cătină din cap:
— Nu-i adevărat. Nu pot suferi certurile.
— Ai să-nveţl. Vrei să te învăţ eu?
— Să-mi placă să mă lupt?
— Să învingi. Se spune că mă pricep la aşa ceva.
— Cine spune?
— Oamenii care m-au privit. Cei care au pierdut în faţa mea.
— Nu vreau. Cred că voi învăţa altele.
— Şi ce-ai vrea să înveţi?
Anne ridică din umeri.
— Nu contează.
— Ei, la dracu’l se răsti Vince.
Fată se crispă.
— Lartă-mă, continuă el, coborând glasul, pentru a-şi ascunde
nemulţumirea; pretindea ca femeile să-i răspundă, când se deranja
să le pună întrebări despre ele însele. Se aplecă înainte: Ba cum să nu
conteze, Anne? Vreau să te cunosc.
— De ce?
Un animal o zbughi prin buruieni, undeva în spatele lui Vince,
făcându-l să tresară. Enervarea i se înteţi. Detesta imprevizibilul.
— Ţi-am spus: mi-a plăcut cum’ al fost în seara asta, ferocitatea ta.
Când văd ceva neobişnuit, vreau să descopăr mal mult.
22
 — Înainte, n-al vrut niciodată să ştii ceva despre mine..
— Dar acum vreau, Anne, e ridicol. De ce n-am fi prieteni?
— Eşti unchiul meu.
Sprâncenele lui Vince se înălţară.
— Şi ce legătură are asta cu prietenia?
— Nu ştiu, răspunse ea, derutată. Doar că… Nu ştiu.
Îi zâmbi:
— N-ai de ce-ţi face griji, Anne; îţi dau cuvântul meu. Dar dacă…
dacă am omis ceva… ce-ar fi să laşi grijile în seama mea? Nu-i nevoie
să te frămânţi; sunt convins că pot rezolva eu totul.
Anne sări în picioare, oprindu-se lângă eleşteu, cu privirea spre
suprafaţa întunecată a apei.
— Suntem rude, spuse ea.
Vince dădu din cap:
— Iar rudele ar trebui să fie mai apropiate chiar şi decât prietenii.
Sau nu crezi?
Insectele săgetând încoace şi-ncolo formau cer- culeţe şi valuri
mici pe apă. Anne se concentră asupra lor.
" – Ba cred că da.
— Ei, ştiam eu, răspunse Vince, cu glasul cald. Ar -trebui să
încerce să se facă fericite. Nu eşti fericită că mă ai aici? Nu e mai bine
să poţi vorbi cu cineva real, în locul unei prietene imaginare? Haide,
Anne, nu e mai bine aşa?
Încet, fata dădu din cap. Era mai bine. Era plăcut să audă două
voci în poiană, în loc doar de a ei singură, vorbind cu ea însăşi. Chiar
şi locurile personale, deosebite, deveneau pustii de la o vreme. Nu
ştia de ce se simţea atât de încurcată. Ştia că era ceva în neregulă cu
conversaţia aceea, dar Vince o făcea cumva să simtă că, dacă era
stânjenită, ea purta vina; că se comporta ca o proastă, spunând
lucruri nepotrivite şi stricând un moment plăcut.
Îi aruncă o priviră. Vince surâdea. Arăta atât de chipeş şi de
sincer, încât lui Anne îi veni să plângă, fiindcă nu înţelegea nimic.
Vince îşi întinse picioarele, încrucişându-le la glezne. ■,.
23
 — Spuneai că al vrea să înveţi şi alte lucruri. Ce fel de lucruri?
Anne îşi rpase o unghie. Într-adevăr, îi păsa de ea; îl interesa. Ce
motiv de îngrijorare să fi fost? Nici nu era cu adevărat alarmată, îşi
spuse; doar că nu părea capabilă să înţeleagă exact ce se întâmpla,
lucru care o făcea să se simtă în dezavantaj. Lăsându-şi greutatea pe
un picior, apoi pe celălalt, spuse încet:
— Vreau să învăţ lucruri grele, complicate şi care cer multă
muncă,
— De ce? o întrebă el, surprins.
— Fiindcă atunci nu va mai trebui să mă gândesc la altceva.
Privi pe lângă Vince, sprejjădure.
— N-ar mai conta unde locuiesc sau ce simt, ori dacă am sau nu
prieteni; nu mi-ar mai păsa, fiindcă aş fi prea ocupată. Iar când voi fi
învăţat totul şi am să ajung cineva, oamenii mă vor felicita şi-mi vor
spune ce minunată sunt, şi atunci n-am să mai fiu furioasă pe ei.
— Furioasă pe ei, repetă Vince, De ce eşti furioasă pe oameni?
Fata ridică din umeri.
— Anne, o rugă el încet. Spune-mi. Spune-mi de ce hu eşti fericită.
— Sunt fericită, replică ea, sfidătoare.
— Ba nu eşti. Vorbeşte-mi despre asta. Suntem prieteni, Anne;
spune-mi. ’
Ridicând iarăşi din umeri, Anne începu să-şi roadă altă unghie.
— Pur şi simplu nu-mi prea plac şi de-aia mă enervez. Nu vreau
să fac parte din bisericuţele lor tâmpite; zbiară, se scălămbăie, spun
bancuri despre băieţi… cea mai mare idioţenie. Cine-ar vrea să facă
parte din aşa ceva?
— Şi crezi că totul va fi altfel când ai să înveţi lucruri grele şi
complicate?
— Sigur că da. Fiindcă atunci voi fi importantă şi voi găsi alţi
oameni importanţi, şi vom fi cu toţii prieteni, pentru că… pentru că
ne vom simţi bine împreună.
Vince se ridică, apropiindu-se de ea. Îi mângâie uşor obrazul cu
un deget. — Eşti deja importantă, mica mea Anne, şi mă simt foarte
24
bine împreună cu tine. Eşti persoana cu care mă simt cel mai bine,
din câte cunosc.
Soarele atinse orizontul şi se ascunse dincolo de el. Aerul era cald
încă, dar umbrele adânci îl făceau să pară mai răcoros. Anne se
înfioră.
Vince mai făcu un pas, cuprinzându-i faţa între mââni.
— Mică şi dulce Anne. Oamenii ar trebui să te iubească., îl privi
cu ochi mari.
— Şi-am s-o fac, continuă el, apropiindu-se şi mai mult, ca s-o
sărute. Îi acoperi gura cu a lui şi-şi repezi limba înăuntru,
împingând-o pe-a lui Anne până în gât. Era înfricoşător, dar Anne
nu se mişcă, nici nu ţipă; dintr-o dată, se temea să nu-l înfurie. Ţinea
într-adevăr la ea. O iubea. O iubea îndeajuns ca s-o întrebe ce părere
avea despre lume şi să-i asculte răspunsul. O iubea destul de mult ca
s-o sărute. Spunea că era importantă. Spunea că era dulce.
Ar fi preferat să n-o sărute; dorea într-adevăr să fie îmbrăţişată,
aşa cum îşi amintea că o ţinuse în braţe mama ei, şi tatăl ei, înainte de
moartea mamei. Se cutremură, iar Vince o cuprinse cu braţele,
strânqând-o la piept. Parcă ¡-ar fi citit gândurile. O ţinea atât de
strâns, încâţ o durea, dar lui Anne nu-i păsa. Îi plăcea în braţele lui. Îi
plăcea să-i audă glasul profund şi cald spunându-i că era bună. Voia
să i-o mai spună, dar Vince n-ar fi făcut-o, dacă o credea naivă ca un
copil, iar Anne era sigură că asta ar fi crezut dacă se ferea de limba
lui care-i sonda adânc gura. Trebuia să aibă grijă, altfel avea s-o
părăsească, fără a-i mai da atenţie vreodată, iar ea urma să revină în
poiană, singură, ştiind că aşa avea să rămână pentru totdeauna.
Dar Rita? Rita şi Dora. Vince o săruta şi avea o soţie. Şi o fiică.
Nu e decât un sărut. Gândurile i se învârtejeau ca frunzele toamna;
zburau în sus, alergau pe suprafaţa minţii şi nu se putea agăţa de ele.
E doar un sărut. Nu înseamnă nimic.
Vince îşi desprinse gura de a ei. O întoarse într-o parte şi, ţinând-o
cu o mână de fese şi cu cealaltă de umăr, o conduse spre iarba de la
marginea luminişului, silind-o să îngenuncheze.
25
 — Nu! Unchiule Vince…! ţipă Anne, însă el o împinse pe spate
până ajunse să zacă dedesubt. Vince! strigă ea din nou. Nu vreau!
Vince, te rog, te rog nu…!
— Ba vrei, replică el aspru.
Îngenunchind deasupra, îi apucă încheieturile într-o mână şi, cu
degete repezi, îi ridică poala rochiei de vară şi-i trase în jos chiloţii. Îi
aruncă în lături cu piciorul.
— Nu, nu vreau! Nu vreau! Vince, opreşte-te, te rog!
Aşezându-se peste picioarele ei care se zbăteau,
Vince începu să-şi descheie cureaua.
— Ţi-a plăcut când te-am sărutat. Am simţit.
— Nu mi-a plăcut! Doar…
— Nu mă minţi! ’
Zăpăcită, îngrozită, Anne îl privi cu ochi mari. Se înroşise la faţă şi
respira greu, cu o expresie de fiară. Fata închise ochii atât de strâns,
încât o durură. Era adevărat? Îi plăcuse când o sărutase? Da, îl
plăcuse să-i simtă braţele în jurul el; şi sărutarea, poate. Nu se putea
altfel; nu se putea să nu fi făcut ceva care să-i dea de înţeles că-i
plăcuse. Ştia mult mai multe decât ea; ştia totul. Ea nu ştia nimic,
decât că-i era frică şi se simţea rău. Sgutură din cap dintr-o parte în
alta, pe pământul tare.
— Nu ştiu. Te rog, Vince, te rog, dă-mi drumul, nu vreau să…
— Ba vrei. Ştiu ce vrei.
Îşi azvârli pantalonii în lături. Continuând s-o ţină strâns de
încheieturi, îi ridică mâinile deasupra capului şi-şi înfipse degetele
între coapsele ei strânse, împingând cu genunchiul, desfăcându-le. ’
— O să-ţi placă. Te învăţ eu.
Era îngrozitor de excitat. Genunchii lui Anne erau noduroşi, exact
aşa cum şi-i închipuise; avea coapsele subţiri şi tari. Era numai piele
şi oase, muşchi încordaţi, locuri închise şi tainice. Ca să le descopere
el, să le cucerească. Îi depărtă şi mai mult coapsele, cu picioarele lui,
şi-şi îndesă adânc degetele în ea, scormonind sub părul negru şi
cârlionţat.
26
 — Nu te împotrivi, Anne. Te voi învăţa ce e dragostea.
Prin vuietul din urechi, Anne auzi un singur cuvânt. Dragoste.
Gemu prelung, Vince crezând că de pasiune. Fără să mai aştepte, se
repezi în ea, gâfâind când îi simţi delicioasa strânsoare. Nu-i auzi
ţipătul; nu-i văzu lacrimile care se infiltrau printre pleoapele închise.
Nu ştia decât că nu i se opunea; zăcea sub el ca o fetiţă cuminte, era
cea mai strimtă pe care o cunoscuse vreodată şi nu se mai putea
abţine; avea nevoie de practică, pentru a se abţine cu o fată ca Anne.
Cu ochii închişi, se împinse în că şi juisă cu o explozie care-l făcu să
cadă ca un bolovan peste ea, cu faţa pe gâtul ei.
Anne deschise ochii, privind vârfurile copacilor ce se îndepărtau,
deasupra. Lumina se stingea încet, dar încă mai putea să-i vadă
unduindu-se în briza serii. Se legănau şi trosneau. Nu ţi se pare că
sună ca un film horror? \nehide ochii şi-ţi va veni să crezi că urmează să se
întfmple ceva îngrozitor.

Capitolul 3
În noaptea următoare, a venit în camera ei. Anne stătuse acolo
toată ziua, în pijama şi halatul de bumbac cu dungi, refuzând
mâncarea, refuzând-o pe Marian când îi bătu la uşă, cerându-l să
intre şi să-i ia temperatura.
— Mi-e bine, răspunsese Anne. Doar că n-am chef de nimic. Mi-e
bine. Vreau numai să mă lăsaţi în pace!
— Greu e şi cu copiii ăştia prea mofturoşi, murmură Marian de
una singură. Dar, în fond, cu toţii suntem prea mofturoşi la
treisprezece ani, nu? adăugă ea cu înţelepciune, revenind la munca
de grădinărit.
Anne stătea ghemuită pe perna de creton înflorat a canapelei de
sub fereastră. Era înconjurată de flori viu colorate: pe tapet, pe
baldachinul patului, pe plăcile măsuţei de toaletă şi pe fotoliul moale
din colţul camerei, lângă o masă rotundă cu o faţă de masă înflorată,
27
lungă până la podea. Peste tot se vedeau portrete ale mamei sale, în
rame de argint. O fotografie a lui Marian şi una a lui Charles stăteau
pe consolă, deasupra micului şemineu de marmură, vis-à-vis de pat.
Pe masa rotundă se aflau trandafiri proaspăt culeşi, puşi acolo zilnic
de servitoare. Totul era atât de multicolor şi de vesel, încât Anne nu
mai suporta. Închise ochii, să nu mai vadă.
Simţea între picioare o arsură, o durere pulsândă, ascuţită. Dacă
i-ar fi cerut cineva s-o picteze, ar fi avut o culoare roşie vie, mai roşie
decât sângele pe care-l găsise mânjindu-i partea dinăuntru a
coapselor, aseară când se dezbrăcase. Vince o însoţise aproape tot
drumul până acasă, ţinând-o cu un braţ de umeri ca să nu se
împiedice, în timp ce vorbea despre scurta călătorie pe care i-o
plănuise Ethan.
— Dar e cale lungă, spuse el, când se opriră în apropierea intrării
laterale. Acum, nu te-aş mai putea părăsi.
O sărută uşor pe frunte, apoi îi apucă bărbia în mână.
— Nu vei vorbi despre asta cu nimeni. Ai înţeles?
Îi strângea prea tare bărbia; unghia degetului mare i se înfigea în
pielea.
— Ai înţeles?
Fata dădu din cap.
— Bravo, fetiţo, spuse el, eliberându-i bărbia. Intră în casă,
mititico. Eu o iau prin faţă. Ne vedem mâine noapte.
A doua zi, pe sub ferestrele dormitorului ei de la etajul întâi
oamenii treceau încoace şi-ncolo ca şi cum totul ar fi fost perfect
nomal. Grădinarii bârfeau în spaniolă, curăţând de uscături arbuştii
şi tunzând peluza; mirosul dulce al ierbii proaspăt tăiate plutea până
la fereastra lui Anne. Poştaşul îi dădu unei servitoare scrisori şi
reviste. Marian intră în grădina de trandafiri şi-şi lăsă jos coşul
prelung de răchită, după care îşi trase mănuşile de bumbac înflorat,
îşi potrivi pălăria de pai cu boruri largi şi începu să examineze cu
atenţie fiecare floare, înainte de a se hotărî pe care să le taie şi să le
depună delicat în coş. O dădacă împingea căruciorul lui Keith, iar
28
Marian le făcu cu mâna în care ţinea foarfeca de grădină,
Anne nu avea absolut niciun gând în cap. Îi era gol complet.’
încercase să i se destălnuiască lui Amy, dar nu reuşise. Oricât de tare
încerca, Amy nu se mai trezea la viaţă, iar Anne ştia cumva că Amy
plecase şi că niciodată n-avea să se mai întoarcă. Stătea nemişcată, în
timp ce orele treceau, şi privea viaţa care se desfăşura jos. Fred sosi
acasă şi o sărută pe Marian uşor pe obraz, în timp ce fata stătea cu
privirea pierdută în depărtare. După scurt timp, Marian veni să bată
la uşa lui Anne.
— Pot intra?
— Nu, răspunse Anne.
Camera ei se afla în capătul holului, gupă o uşă grea; trebui să
vorbească tare pentru a se face auzită.
— Bine, draga mea, perfect, dacă nu vrei.
Şi ea trebuia să ridice glasul. ’
— E timpul să mergem, Anne; Ninei îi place ca toată lumea să
sosească la timp. Şi nu se cade să întârziem la ziua bunicului tău, nu?
— Nu merg, replică Anne, continuând să privească afară.
— Sigur, te lăsăm câteva minute să te speli, dacă vrei să arăţi cât
mai bine.
— Nu merg, repetă Anne..
— Sau să te schimbi. E frumos să arătăm cu toţii cât mai bine; dă o
senzaţie mai sărbătorească, larjjunicului îi place.
Anne tăcu.
— Ei… continuă Marian; vocea îi răsuna calmă prin uşa închisă;
Marian nu se enerva niciodată. Sigur că, dacă nu te simţi bine, nu
trebuie în niciun caz să ieşi din casă. Le voi explica tuturor. Îţi
recomand să rămâi în camera ta. Pun să-ţi trimită mâncarea sus.
Supă. Prinde bine la aproape orice. Ai mai dori şi altceva?
Pe cineva cu care să stau de vorbă. Plângea.
— Anne? ’
— Nu. ■.
— Atunci, culcă-te devreme. Te vei simţi mult mai bine mâine
29
dimineaţă.
În casă se lăsă tăcerea. Razele soarelui cădeau oblic peste curtea
pustie, iar umbrele copacilor şi ale gardurilor se alungeau, până
ajunseră să se întindă ca nişte bare negre, cât vedea Anne cu ochii.
Nu peste mult, soarele apuse, totul devenind albastru-cenuşiu,
complet nemişcat, în aşteptare. Apoi, uşa se deschise şi apăru Vince.
— Doarone, ce dor mi-a fost de tine, o ridică el pe Anne. De pe
canapea. M-am gândit la tine toată ziua.
O împinse spre pat.
— Nu se mai termina cina aia; Ethan avea chef de vorbă.
O aşeză pe marginea patului.
— Dezbracă-te, fetiţo; n-am s-o fac eu în locul tău. Ăsta-i primul
lucru pe care trebuie să-l înveţi.
Anne îl privi nemişcată, cu ochii mari.
Vince expiră scurt, exploziv.
— Christoase, se aşeză el alături, cuprinzând-o cu braţele. Avem
nevoie de nişte preliminarii. Haide, miti- tico, relaxează-te, n-ai de ce
te teme. Unchiul Vince o să aibă grijă de tine. Ai nevoie; ai nevoie de
multă grijă. Mai ţii minte ce ţi-am spus aseară? Rudele trebuie să
încerce să se facă fericite între ele. Asta vom face şi noi. Fii doar fetiţă
cuminte şi-o să ne distrăm grozav şi vom fi foarte fericiţi. Şi vei
învăţa totul despre dragoste.
Prelungi cuvântul până ajunse să sune ca un oftat nesfârşit, cu un
surâs atât de cald, încât Anne se apropie de el, atrasă, dorind să fie
îmbrăţişată, dorind să fie iubită. Vince o strânse puţin mai tare şi,
încet, fata îşi lăsă trupul rigid să se reazeme de pieptul lui cald şi
solid. Nu era mult mai înalt decât ea, ba chiar era cel mai scund
bărbat din familie şi Anne bănuise întotdeauna că acest lucru îl
deranja, deşi, poate nu; poate că pe Vince nu-l deranja nimic. Era atât
de puternic, încât domina pe toată lumea. Prezenţa lui îi umplea
camera. Nimeni nu era la fel de puternic ca Vince, îşi spuse Anne. Se
cuibări lângă el şi închise ochii. Voia «a adoarmă acolo, în siguranţă,
la căldură.
30
 — Deşteptarea, exclamă Vince vesel.
O apucă de bărbie, îi apropie faţa de a lui şi o sărută, la fel cum
făcuse în seara trecută, deschizându-i larg gura şi împingându-şi
limba înăuntru. De astă dată, însă, în timp ce o săruta, începu să-şi
plimbe mâna în sus şi-n jos pe trupul ei. Îi trase în sus bluza de
pijama, rostogolindu-şi palmele peste sânii ei mici; îşi strecură mâna
sub pantalonii pijamalei, pentru a o apuca de fese şi a-i pipăi pielea
lovită, înfierbântată de durere, dintre picioare. Anne ţipă, făcându-l
să-şi dezlipească gura de a ei.
— Te doare aici?
Dădu din cap, cu lacrimi în ochi.
— Ei, nu da atenţie; în seara asta, o lăsăm să se odihnească. Sunt o
mulţime de alte lucruri pe care le putem face. Scoate-Ji pijamaua,
vreau să te văd.
Mâinile ei se ridicară, ezitând.
— La naiba, fă ce-Ji spun!
Era glasul autorităţii. Era glasul tuturor bărbaţilor din familia ei.
Era glasul unchiului Vince, iar tatăl ei spusese întotdeauna -că Vince
era cel mai puternic dintre top. Anne încetă să mai gândească. Îşi
scoase halatul şi-şi desoheie nasturii pijamalei, lăsând bluza să cadă
pe pat, lângă ea, apoi dezbrăcă şi pantalonii. Căzură grămadă la
picioarele ei. Rămase absolut nemişcată, privindu-şi coapsele
dezgolite.
Vince o apucă iarăşi de bărbie şi o sili să-l privească, în timp ce o
studia. Îi dădu la o parte părul negru şi încurcat de pe frunte, apoi îşi
coborî uşor degetul peste obrazul ei, de-a lungul gâtului, peste
sfârcu- rile sinilor mici şi tari, peste abdomenul plat.
— Ce mai fetiţă, spuse el, cu zâmbetul său dulce. Uimitoarea mea
fetiţă.
Îi desfăcu picioarele, privind umflătura roşie dintre ele.
— Sărăcuţă mică, sunt prea mare pentru tine. Dar rezolvăm noi şi
asta; ce mândră ai să mai fi, când vei vedea cum te deschizi pentru
mine. Doamne, o să ne distrăm extraordinar!
31
 Îi strivi la piept trupul plăpând, apoi o îndepărtă la o lungime de
braţ.
— Am prea multe pe mine.
Anne îl privi prosteşte.
— Pentru Dumnezeu, se enervă Vince, scoate-mi hainele.
Mâinile ei se ridicară, începând să bâjbâie la nasturii cămăşii albe.
— Hai odată, se răsti el.,
Cu iuţeală, îi descheie cămaşa, iar când Vince nu schijă nicio
mişcare s-o ajute, îi scoase un braţ din mânecă, apoi şi pe celălalt.
Observă fugar că avea pieptul la fel de golaş ca al ei şi că nu-i creştea
păr nici pe braţe, pe dosurile mâinilor. Îi trecu prin minte gândul că
era un lucru ciudat: braţele tatălui şi ale bunicului său erau acoperite
cu păr şaten închis. Dar gândul fu subţire ca un fir de fum, doar, şi se
risipi numaidecât.
— Anne, spuse Vince, făcând-o să-şi dea seama că mâinile îl
rămăseseră nemişcate.
Îi descheie cureaua şi puse degetele pe fermoarul pantalonilor.
Inima-i bubuia în piept.
— Continuă, ordonă el.
Închizând ochii, Anne trase fermoarul; Vince se ridică puţin,
lăsând-o să-i dea jos pantalonii şi chiloţii. Membrul său dur o plesni
peste mână, sărind eliberat, iar fata şi-o retrase, parcă lovită cu un
vătrai aprins. Vince, însă, o- luă de mână şi-i apăsă degetele
împrejurul său.
— Ţine-o, îi spuse.
Anne avu un moment de surpriză, simţind cât de moale era. Pe
dedesubt era rigidă, dar avea pielea fină şi pulsa uşor sub palma ei.
Nu părea deloc ameninţătoare. Apoi, însă, o privi întâmplător şi
observă cât era de enormă. Altceva nu mai putea să vadă, numai
acea vargă uriaşă. Groaza i se răzvrăti în suflet şi ştiu că-i venea să
verse. Dar nu putea face una ca asta; n-ar fi iertat-o niciodată. Îşi
înghiţi spaima şi încetă din nou să mai gândească.
— Mişcă-Ji mâna, îi ordonă Vince. Aşa Nu atât de strâns, fetiţo;
32
n-o sugrumi, o iubeşti. Aşa…
Anne începu să se relaxeze. Nu era chiar atât de rău, să-şi mişte
mâna ritmic; tăria îi stătea comod în palmă, lui Vince îi plăcea, iar ea
dorea să-l bucure*. Dacă numai atâta dorea, în schimbul acelui sufâs
dulce şi al iubirii lui, avea să fie bine. Făcu exact cum îi cerea el şi
tocmai începea să se simtă mai normal când, deodată, Vince îi puse
mâinile pe umeri şi apăsă în jos, îngenunchind-o pe podea în faţa lui.
r- Ţine-ţi buzele peste dinţi, îi ceru el. Nu vreau să Ji-i simt.
Nu ştia cât timp durase. După o vreme, Vince o ridică pe pat, îi
spuse ce să facă, iar ea se supuse întru totul. Era detestabil; îl ura şi se
ura şi pe sine. Vince, însă, spunea că era dragoste.
— Fetiţa mea bună, gânguri el, mult mai târzlu, în timp ce zăceau
unul lângă altul pe patul răvăşit. Anne cea mică şi cuminte, mica şi
extraordinara Anne. Ce elevă talentată. Dar rilci nu se putea să ai un
profesor mai bun, nu? Habar n-ai ce norocoasă eşti.
Se ridică, îmbrăcându-şi pantalonii şi cămaşa.
— Doamne, mă exciţi mai tare decât orice femeie din viaţa mea.
Îşi agăţă vestonul pe umăr, ţinându-l cu un deget.
— Ne vedem mâine seară, Iubito. A, încă vreo două chestii… se
opri el în uşă. Să nu mai lipseşti de la cina în familie; vreau să mă uit
la tine şi să mă gândesc la tine când toată lumea e de faţă. Şi de-acum
încolo, când facem dragoste, vreau să te aud. Vreau să ştiu cât de
mult îţi place. Nu suport liniştea mormântală. Şi încă un lucru, cel
mai important. Ascultă-mă. Mă aştept să nu uiţi ceea ce ţi-am spus
aseară, despre păstrarea secretului ăstuia. N-ar trebui să ţi-o repet,
eşti o fetiţă deşteaptă şi înveţi repede; dar o voi mai face doar de data
asta. Nu vei vorbi despre noi cu nimeni, nici măcar cu prietena ta
imaginară. Cu nimeni. E secretul nostru special. Aşa-i?
Anne rămase nemişcată, privindu-l pe sub pleoapele grele..
— Anne, spuse el foarte încet, ţi-am pus o întrebare.
Încercă să dea din cap, dar şi-l simţea prea greu ca să-l poată
mişca.
— Anne.
33
 Glasul I se preschimbă într-un mârâit gros, aspru. Anne ’nu l-ar fi
recunoscut, dacă-l auzea din altă cameră.
— Rămâne între noi. Nimeni nu va şti nimic. Înţelegi ce-ţi spun?
Sigur că nimeni nu te-ar crede dacă ai spune ceva – ar zice că al
înnebunit; te-ar închide – dar nu vom ajunge acolo. N-ai să vorbeşti
cu ei. Nu-ţi dau voie. Nu vreau să trebuiască să-ţi fac vreun rău,
fetiţo, dar ţi-aş face-o; te-aş lovi sau te-aş omorî, dacă nu mă asculţi.
Aş fi dezolat, însă n-aş ezita niciun moment, dacă aş crede că ai
vorbit cu cineva. Să ţii minte asta. Acum avem parte de dragoste şi
de distracţie cât cuprinde. Ne facem unul pe altul fericiţi; şi putem
continua aşa atâta timp cât eşti cuminte. Şi vei fi cuminte, nu?
Răspunde-mi.
Anne scoase un sunet din gât.
— Aşa e mai bine. Nu eram tocmai îngrijorat; eşti o fată foarte
isteaţă. Am să-ţi mai amintesc din când în când, pentru orice
eventualitate, dar ştiu că pot conta pe tine. Contez pe tine, Anne; să
nu mă dezamăgeşti. Noapte bună, fetiţo. Vise plăcute. *
Anne privi uşa închizându: se. Nu se putea mişca. Avea buzele şi
limba lovite, umflate, şi un gust dulceag, înecăcios, în gură. O
dureau genunchii, gâtul îi era ţeapăn, degetele îi păreau încleştate în
forma arcuită pe care Vince o învăţase s-o folosească pentru el.
Inspiră încet, prelung, de mai multe ori, privind pe fereastră, spre
ramurile delioate ale copacului care atingeau geamul. Poate am să
mor. Au să mă găsească mâlne dimineaţă, moartă, şi vor şti că din cauza
faptei lui Vince, şi-au să-l pedepsească. Poate au să: l omoare. Închise ochii.
Aş vrea să-l omoare.
Iar apoi se făcu dimineaţă şi ştiu că, într-un fel, dormise. Coborî
din pat, simţind cum boarea răcoroasă a zorilor îi mângâia pielea
încinsă, apoi făcu un duş, atin- gându-se cu băgare de seamă.
Umflătura scăzuse; roşeaţa dispăruse aproape complet. Se spălă pe
dinţi; nici gura nu şr-o mai prea simţea umflată. Stând în faţa oglinzii
întregi din dormitor, îşi privi cu atenţie trupul gol. Nu se vedea
nimic. Ai fi crezut că se schimbase ceva, dar nici vorbă. O fată de
34
treisprezece ani, normală şi frumoasă, fşi spuse Anne şi-şi văzu gura
înăsprindu-se. Aşa ar fi spus Marian, fiindcă lui Marian fi plăcea ca
totul să fie normal şi sub control. Ca şi întregii familii. Aşa că Vince
avea să vină noaptea, iar ea urma să facă tot ce voia el, fără ca nimeni
să nu ghicească vreodată ce i se întâmpla, fiindcă nu era nimic de
văzut.
„Doar dacă nu le spun eu,” îşi zise Anne. Se privi în oglindă. „Lui
Marian nu-i plac problemele, dar nu-i place nici să fiu nefericită. Iar
Nlna mă ascultă când îi povestesc întâmplări de la şcoală. M-ar
asculta şi tatăl meu; nu-mi dă el prea multă atenţie, dar n-ar lăsa pe
nimeni să-mi facă vreun rău.”
Nu vreau să trebuiască să-ţi fac vreun rău, fetiţo, dar ţi-aş face-o; te-aş
omorî, dacă nu mă asculţi. N-aş ezita niciun moment, dacă aş crede că ai
vorbit cu cineva.
Cum putuse vorbi astfel, când aproape în acelaşi timp vorbise
despre dragoste şi despre cât de. Minunată era ea? Îşi amintea
senzaţia pieptului său cald şi solid, când îşi rezemase capul pe el. Şi
cât de puternice îi erau braţele, când o cuprinseseră. Îşi amintea
dulceaţa zâmbetuiui său. Nu putuse vorbi serios. Oamenii nu spun
că-şi omoară rudele, nici măcar că le-ar face vreun rău mai mic. Asta
nu se întâmpla decât în cărţi.
Şi, totuşi, el o spusese. Nu-şi putea închipui că nu, fiindcă îi
vorbise foarte clar.
— Şi nu-s aşa de proastă, încât să-l pun la încercare, spuse ea, cu
voce tare.
Sunetul propriului ei glas o surprinse, în odaia tăcută.
— Probabil că a spus-o numai ca să vadă cum reacţionez,
continuă Anne, adresându-se imaginii din oglindă. Nu mi-ar face
niciun rău. Mă iubeşte. Şi ăsta e cel mai minunat lucru, să fiu iubită.
Scoase cearceafurile de pe pat. Camerista avea să pună altele,
curate. „Am să-i spun că mi-a venit ciclul, “ se gândi Anne. „Sau
n-am să-l spun nimic. De’ ce aş face-o? De ce să spun ceva cuiva?
Nimeni nu aşteaptă explicaţii; puţin le pasă de ce fac eu.” Aruncă
35
aşternutul pe toboganul spălătoriei, îmbrăcă o cămaşă şi o pereche
de blugi şi coborî la micul dejun.
Trebuia să meargă să cumpere haine pentru şcoală, cu Marian;
asta avea să-i ocupe toată ziua. Iar a doua zi, urma să-i ceară
grădinarului s-o înveţe cum se îngrijesc orhideele; îi promisese că
avea să-i arate oricând dorea. N-o prea interesau orhideele, dar îi
plăceau lucrurile frumoase, iar orhideele erau foarte frumoase, chiar
şi cele care păreau rele şi vorace. Anne îşi spuse că probabil erau
destul de interesante ca să-i umple aproape toată ziua de mâine. Şi
avea să cumpere nişte cărţi, când ieşea cu Marian la cumpărături;
lectura lor ocupa de asemenea multe ore şi-i plăcea să se piardă în
poveştile altora. Avea multe cu care să-şi folosească timpul; de fapt,
urma să fie atât de ocupată, încât nici nu-l mai rămânea vreme
pentru poiana din pădure. Amy n-avea să-i simtă lipsa. Amy nu mai
era. „Cred că am crescut prea mare pentru Amy,” îşi mai spuse ea.
N-avea să se mai ducă în pădure niciodată.
Marian fu încântată; considera că Anne învăţa în sfâr- şit să se
poarte ca o domnişoară. În săptămâna aceea şi în următoarea, la
Saks, la Marshall Field’s şi la The Pompeian Shop, au cumpărat seturi de
pulovere de caşmir şi fuste de lână asortate, rochii cadrilate cu
guleraşe de catifea, pantaloni de tweed şi jachete tricotate Aran la
culoare şi, întrucât Anne nu se plângea de nimic, iar Marian începea
să se alarmeze şi voia s-o facă să zâmbească, au mai luat nişte blugi
noi şi cămăşi groase, largi, şi o geacă de catifea reiată căptuşită cu
lână.
— Mulţumesc, spuse Anne cu gravitate, când toate cumpărăturile
se sfârşiră. Sunt foarte frumoase.
Marian o privi lung.
— Te simţi bine, nu-i aşa, Anne? Arăţi normal; doar că eşti cam
prea tăcută. Nu mai ai nevoie de nimic? Am uitat să cumpărăm
ceva?
Anne clătină din cap.
— Ar trebui să fii fericită, să ştii, continuă Marian. Treisprezece
36
ani, aproape paisprezece: ce perioadă minunată pentru o fată ca tine.
Ai toată viaţa înainte, nimic la ce să te gândeşti decât distracţii,
familie, prieteni, dragoste…
Oftă.
— Ai observat, desigur, că Fred şi cu mine nu suntem tocmai
romantici. Eşti o fată aşa de deşteaptă; nu-ţi scapă prea multe, aşa-i?
Nu că ne-am certa, înţelegi; uneori, aş vrea să ne certăm. Dar nu
părem a avea niciun motiv, de ceartă. Şi nici de vorbă, de fapt. Pur şi
simplu nu mai avem nimic ce să ne spunem. Vorbitul e mai
important decât orice, să ştii; mai important şi decât sexul,
Dumnezeu mi-e martor. O, pentru numele Domnului, n-ar trebui
să-ţi spun asemenea lucruri.
Râse uşor.
— Acuma, nu trebuie să te simţi împovărată de toate astea; e o
perioadă în care trebuie să fii tânără şi inocentă. Inocenţa… clătină
ea din cap. Habar n-ai ce norocoasă eşti.
Mai spusese şi altcineva asta.
Anne cea mică şi cuminte, mica şi extraordinara Anne. Ce elevă
talentată. Dar nici nu se putea să ai un profesor mai bun, nu? Habar n-ai ce
norocoasă eşti.
— Cum sunt norocoasă? o întrebă Anne pe Marian. Ga la jocul de
cărţi? Ca un ban norocos pe care poate să-l găsească cineva? Sau ca
un om care are un noroc porcesc? Asta am, oare – un noroc porcesc?
— Nu fi dificilă, draga mea, replică Marian calmă. Cu tojii ştim cât
de inteligentă eşti.
Cu toţii spuneau că era inteligentă. O spuneau ori de câte ori unul
dintre ei o dojenea pentru că lipsise prea mult timp, pentru că umbla
cocoşată şi se aşeza pe scaun greoaie, pentru că nu se pieptăna, că
înjura şi că folosea un limbaj prea colorat, că nu se spăla pe faţă şi pe
mâini. „Eşti atât de inteligentă, Anne, “ spunea unchiul ei William.
„Eşti ageră ca un bici şi ai putea fi cea mai drăguţă fată pe-o rază de
câteva mile, dar mai întâi trebuie să încetezi să te mai porţi ca o
mitocancă.“
37
 William era al doilea dintre cei cinci copiii ai lui Ethan, după
Charles. Nu se căsătorise niciodată şi părea să considere asta o
greşeală gravă; fiind burlac şi fără copii, îşi dezamăgise familia şi
trebuia să se achite fiind un unchi model cu nepoţii şi nepoatele sale.
În general, asta însemna să le aducă daruri din călătoriile lui în jurul
lumii, dar mai era’generos şi cu sfaturile.
— Trebuie să fii atentă cum te porţi, spre binele lui Gail, îi spuse
el. Ai o soră în vârstă de şapte ani şi trebuie să fii cuviincioasă, ca
să-ţi poată urma exemplul. Cu toţii avem nevoie de cineva care să ne
slujească drept model.
— Ţie Ji-a fost model tatăl meu? îl întrebă Anne.
— Am învăţat multe de la tatăl tău.
— Iar el îl are drept model pe Ethan?
— Trebuie să-l numeşti „bunicul”, Anne; e mai respectuos aşa. Ei,
ia să vedem, Charles îl priveşte pe Ethan ca pe un model? Nu sunt
sigur. Uneori, Ethan pare să-l admire pe Vlnce mai mult decât pe
oricine altcineva. Curios, înţelegi, de vreme ce Vince e cel mai tânăr
dintre noi; nu se prea potriveşte cu teoria mea, nu-i aşa?
Anne reţinea aceste conversaţii ca să i le povestească lui Vince,
noaptea când venea în camera ei. Deja, îşi făcuse un program fix. În
primele câteva săptămâni, i se păruse că era prezent încontinuu şi se
simţea sufocată de el. Apoi începuse şcoala, iar Anne trebuia să-şi
facă lecţiile în mare grabă, căci Vince apărea imediat după cină.
După un timp, însă, sistemul s-a schimbat. La sfârşitul verii, au
reînceput călătoriile lui de afaceri şi, uneori, lipsea câte o săptămână
întreagă. Iar Ritei îi plăcea să iasă în weekend-uri. Aşa că Vince şi-a
făcut obiceiul de a veni în camera lui Anne de două ori pe
săptămână şi întotdeauna îi spunea din timp când avea să vină data
următoare, ca să fie pregătită.
Anne îşi spunea că era ca un fel de căsătorie. O detesta, dar bănuia
că, probabil, majoritatea oamenilor detestau căsnicia, întrucât era ca
o slujbă, cu treburi pe care trebuia să le faci şi să termini cu ele.
Soţiile urau sexul, iar soţii nu puteau suferi să răspundă în faţa
38
altcuiva, aşa cum spunea Vince în legătură cu Rita. Bineînţeles că
faţă de Anne n-avea nicio răspundere – ea nu i-ar fi putut cere să facă
absolut nimic – dar, totuşi, când erau în camera ei noaptea şi Anne îi
povestea diverse lucruri, printre momentele când o dorea în pat, pe
scaun sau pe jos, I se părea că erau exact ca un cuplu căsătorit.
Dormitorul ei înflorat era întreaga lor lume; în el stăteau aşezaţi,
culcaţi sau de vorbă, în el mâncau, când Vince aducea fursecuri,
gogoşi sau ecleruri. Era exact ca un domiciliu conjugal, doar mai
mic.
Anne, însă, îşi punea întrebări despre dragoste. Era convinsă că
oamenii căsătoriţi se iubeau; aşa scria în toate cărţile. Dar între ea şi
Vince nu exista nici urmă de iubire. Acum ştia că el n-o iubea şi că
niciun moment, de la bun început, n-o iubise. Indiferent ce cuvinte
folosea, iar pe acesta părea să-l rostească foarte mult, dragostea nu
avea nicio legătură cu ceea ce se întâmpla în acel dormitor de două
ori pe săptămână.
Dragostea era o glumă; Anne o ştia, deja. Era un cuvânt la care
oamenii recurgeau ca să ascundă ceea ce doreau. Ea n-avea să
iubească pe nimeni, niciodată. Şi niciodată n-avea să se căsătorească.
În ziua când a împlinit paisprezece ani, Marian şi Nina i-au
organizat o petrecere. Anne a suflat în toate luminările din tort şi toţi
cu cântat „Mulţi ani trăiască“, până şi Rose, fetiţa lui Marian, care nu
avea decât un an şi jumătate. Nina a sărutat-o pe amândoi obrajii.
— Cu toţii te iubim, draga mea, spuse ea, în modul el propriu,
cam cu Sufletul la gură.
’ Era mai înaltă decât Marian şi avea părul şaten închis, câtă
vreme al lui Marian era aproape blond, dar cele două surori aveau
aceeaşi piele palidă, riduri mărunte la colţurile ochilor
albaştri-cenuşii, frunţi netede şi unghii manichiurate impecabil.
— Mă tem că te criticăm cam mult şi eu, una, îmi cer scuze pentru
asta; nu dorim decât să fii perfectă. Marian şi cu mine am căzut de
acord, înţelegi, când ai venit la noi, după moartea sărmanei tale
mame. Am iubit-o atât de mult şi simţeam că-i eram datoare să ne
39
îngrijim de creşterea ta, ca să devii tot ceea ce şi-a dorit ea vreodată.
Şi suntem convinse că aşa se întâmplă, draga mea. Vel fi la fel de
frumoasă cum a fost ea şi deja eşti’ de departe mai inteligentă. Sigur
că ea n-ar fi înjurat niciodată şi întotdeauna era desăvârşită… cea
mai elegantă, mai sofisticată… dar poate, când avea vârsta ta de
acum… nu putem şti sigur… în fine, nu vreau să. Par critică; nu se
cade, de ziua ta. Eşti o fetiţă scumpă, Anne, pură şi bună şi nu ne
necăjeşti cu nimic. Nici nu ţi-am putea cere mai mult. Şi vreau să-ţi
doresc ani frumoşi şi fericiţi, şi mulţi, cât mai mulţi de- acum încolo.
Annejşi privi mâinile. Nu putea suferi să fie în centrul atenţiei, îşi
dorea să se fi putut duce în camera ei şi să rămână singură. Dar nici
acolo n-ar fi fost singură. Vince îi spusese că avea să vină. Ca să-i
sărbătorească ziua de naştere.
— Ei, Anne, ridică tatăl ei paharul. Paisprezece ani şi eşti o fată
atât de mare. Mama ta ar fi fost foarte mândră de tine.
Se adresa întregii mese, privind de la un chip la altul, dar Anne îşi
ţinea ochii îndreptaţi numai spre el. Era cu unsprezece ani mai în
vârstă decât Vince şi nu la fel de chipeş, în modul acela sclipitor, dar
avea o expresie serioasă şi o ţinută dreaptă, pe care Anne i-o admira
mult. Pârul lui blond, nici pe departe atât de strălucitor ca al lui
Vince, încărunţise cu şapte ani în urmă, la moartea soţiei sale; ochii,
albaştri-cenuşii ca ai surorilor, erau mai întunecaţi; însă sprâncenele
şi mustăcioara rămăseseră încă blonde, dându-i un aspect tineresc,
aproape ştrengăresc. Lui Anne îi plăcea că era demn, puternic şi încă
tânăr; arăta în ochii ei ca un erou care ar fi putut ţine în loc hoarde
întregi de duşmani, doar vorbindu-le sever.
— Avusese doar treizeci şi cinci de ani când îi murise soţia şi toată
lumea se aşteptase din partea lui să se recăsătorească, dar n-o făcuse.
Rămăsese singur în casa aceea mare, cândva plină de rude, la trei
străzi distanţă de cea a lui Marian şi Fred, unde locuiau acum fiicele
sale, Anne şi Gail, şi la două străzi în direcţie opusă de casa pe care o
cumpăraseră Vince şi Rita la naşterea Dorei. Anne ştia de la Marian
că ieşea frecvent, împărţindu-şi serile între două femei, cu o precizie
40
atât de matematică, încât niciuna nu putea crede că era mai
favorizată decât cealaltă. Şi ştia că el şi William jucau lunea
racquetball, joia tenis, iar sâmbăta înotau la club. O dată, o dusese la
biroul lui, arătându-i Corporaţia Chatham Development şi lăsând-o
să-i consulte calendarul, cu perioadele sale de timp strict organizate.
Charles Chatham ducea o viaţă ordonată, controlând tot ceea ce-i
stătea în putere şi, uneori, când o privea pe Anne cu ochi miraţi, fata
ştia, cu o strângere de inimă, că se întreba cum putea o persoană atât
de dezordonată să fie fiica lui. Poate că de-asta nu-şi petrecea prea
mult timp cu ea; întotdeauna părea să fie nervos, să nu-şi găsească
vorbele, ca şi cum abia ar fi aşteptat să plece în altă parte, unde putea
şti exact cum să se poarte.
— Mama ta şi cu mine am vorbit despre genul de copii pe care ni-i
doream, îşi continuă Charles toastul, revenind cu privirea spre
Anne. Desigur, mai întâi voiam să fiţi sănătoase, dar apoi, la fel ca
toţi părinţii, le nădăjduiam şi pe toate celelalte: minte, talent şi
farmec. Iar tu le ai pe toate acestea. Eşti foarte diferită de mama ta,
însă ai un spirit şi un elan care-mi amintesc de ea şi pari capabilă să
rezolvi de una singură situaţii dificile, fără a te smiorcăi sau a alerga
la alţii ca să te scoată din impas. E o atitudine foarte matură şi sunt
mândru de tine. La mulţi ani, iubito, mulţi şi fericiţi!
— Auzi, auzi, interveni William. Nici eu nu puteam spune mai
bine. Eşti o fată bună, Anne, şi cu toţii suntem foarte mândri de tine.
Doar să nu creşti prea repede; bucură-te de anii ăştia ai copilăriei cât
timp îi ai, fiindcă nici nu ştii când vor trece şi atunci va trebui să
înfrunţi • toate greutăţile: bani, sex, lucruri din astea.
— William, interveni blajină Nina, nu prea cred că se cuvine să
vorbeşti aşa când Anne împlineşte paisprezece ani.
— Întotdeauna se cuvine să-i spui unui copil să ră- mână copil.
Anne îl privi pe William pe sub bretonul negru şi încâlcit care-i
ajungea până la sprâncene. Întotdeauna părea cel mai aiurit, îşi
spuse ea, când de fapt era cel mai blând.
— E rândul meu, spuse Ethan. Se aplecă înainte, zâm- bind pe sub
41
mustaţa sa stufoasă, Te afli abia la începutul lungului drum pe care-l
vei avea de străbătut, draga mea Anne, dar ştiu că îl vei parcurge cu
tărie, integritate şi inteligenţă, Sper să-l faci şi cu dragoste. Şi sper ca,
atâta timp cât mai exist, să mi-l împărtăşeşti şi- mie.
Anne îşi înghiţi lacrimile. Spunea lucruri pe care îi plăcea să le
audă, dar nu însemnau nimic. Ceea ce voia să-l audă spunând era că
avea să-şi petreacă mult mai mult timp cu ea, făcând mai multe
plimbări împreună decât făceau, luând-o chiar şi în unele dintre
călătoriile lui de afaceri – numai pe ea şi pe altcineva nu – ca să-i
poată vorbi despre toate cele pe care acasă nu le putea spune. Voia
ca bunicul ei să aibă grijă de ea; voia s-o apere de Vince. Dar el nu
putea face nimic din toate astea; nici măcar nu ştia că Anne le dorea.
Oricum, era bătrân; un om de şaizeci şi şase de ani; cât de mult putea
şti despre cei de vârsta ei? Se purta minunat cu ea şi, din când în
când, o lua la Chicago să prânzească împreună şi să viziteze
Institutul de Artă sau Muzeul Field, ori Muzeul Ştiinţei şi al
Industriei, şi mereu spunea că-şi dorea s-o fi putut face mai des, dar
apoi iarăşi pleca, la prietenii lui, în călătorii de afaceri, iar Anne ştia
că în fond nu era chiar atât de importantă pentru el.
Nu era importantă pentru nimeni, îşi spuse ea. Toţi spuneau că o
iubeau, dar aveau propriile lor vieţi ocupate şi, oricum, nimeni din
familia Chatham nu se apropia de altcineva. „Sunt un neam de
extratereştri cu braţe scurte, “ îşi spuse ea, făcând haz de necaz.
„Provin de pe o planetă unde oamenii n-au învăţat niciodată să se
îmbrăţişeze, aşa că braţele li s-au atrofiat şi s-au comprimat cât nişte
mici cioturi, care niciodată, în veci, nu vor mai putea cuprinde pe
nimeni.”
— La mulţi ani, iubito, spuse Vince, exact la fel cum făcuse tatăl ei;
îi adresă un mic salut ironic şi cel mai dulce zâmbet al său. Din câte
ştiu eu, creşti admirabil, şi cred că e lucrul cel mai bun pe care-l poţi
face, chiar dacă William nu e de aceeaşi părere.
— Ba cum să nu fiu de aceeaşi părere? replică William. Anne
creşte superb; sigur că da.
42
 — Şi s-a săturat s-o tot audă, sunt sigură, spuse Marian. E timpul
să desfacem cadourile, nu credeţi?
Toţi o priviră pe Anne, în timp ce deschidea pachetele ambalate în
hârtii multicolore, mulţumea în dreapta şi-n stânga şi ridica un
moment puloverele de caşmir, discurile cu formaţii rock şi folk,
cărţile şi un colier de la Charles, înainte de a le pune deoparte, în
teancuri ordonate. Îşi împinse scaunul înapoi, nerăbdătoare să plece.
„Probabil arăt ca o hoaţă care vrea să scape mai repede cu prada, “
îşi zise ea. Dar nu-i păsa. Nu voia decât să iasă de-acolo.
— Mă duc să le pun la locurile lor, spuse ea, ridicându-se. Vă
mulţumesc încă o dată, toate sunt foarte frumoase.
— Nu mai vrei puţin tort? o întrebă Charles.
— Sunt plină, răspunse Anne, adunând mormanul de daruri.
— Dar nu ne-ai ţinut o cuvântare de ziua ta, interveni William.
Toţi am vorbit şi-am tot vorbit şi sărbătorita n-a apucat să spună
nimic.
— Nici nu voiam, zise Anne. Nu mă pricep la discursuri.
— „Vă mulţumesc” a fost absolut suficient, spuse
Marian. N-avem nevoie de niciun discurs. Dar poate vrei totuşi să
stai cu noi, în loc de a fugi, aşa cum faci întotdeauna.
Anne clătină din cap, simjindu-se încolţită.
— Nu vreau decât…
— Da, ştii, le-am spus copiilor că s-ar putea să aprindem din nou
luminările, se amestecă şi Nina. Le place să te vadă cum sufli în ele.
— La naiba, am mai făcut-o o dată! răspunse Anne, din uşă.
Ajunge atât!
— Anne, oftă Marian, te-am rugat şi te-am tot rugat…
— Scuzaji-mă, mai murmură ea, strecurându-se afară. Toţi o
priveau. „E ziua mea, “ îşi spuse, furioasă. „Ar trebui să pot face
doar ce am chef, măcar de ziua mea.” Fugi în sus pe scară. Cu puţin
noroc, îi rămânea câtva timp de singurătate, înainte de a veni Vince.
Sosi peste douăzeci de minute.
— Ţi-am adus cadoul. Ne ocupăm de el mai târziu.
43
 Anne îşi scosese deja rochia de mătase pe care-i ceruse Marian s-o
poarte la petrecere, având pe ea doar halatul. Îl dezbrăcă pe Vince cu
gesturi repezi şi sigure, în timp ce el îi deznoda cordonul, îi descheia
halatul şi-şi trecea mâinile peste trupul ei. Sânii îi creşteau, iar Vince
îi apucă în mâini, ciupindu-i de sfârcuri.
— Paişpe, murmură el, cu un zâmbet larg. Vârsta mea favorită.
Atât de delicioasă. De maturizată.
Se culcă pe pat, iar Anne se aplecă deasupra, ştiind exact ce voia.
Nici nu mai trebuia să-i spună vreodată. Prin simplul mod de a sta,
în picioare, aşezat sau întins, după cum îi punea mâinile pe umeri
sau pe talie, ca s-o întoarcă, s-o împingă ori s-o ridice, Anne ştia ce
avea de făcut, şi cum, ca să-i placă la maximum. O antrenase atât de
bine, încât nici nu mai era nevoie să se gândească. Ba chiar, de cele
mai multe ori, mintea îi stătea la altele. Câteodată se gândea la
şcoală. Nu-i plăcea – detesta să i se spună ce să facă – dar îi plăcea să
citească şi putea uita de toate când era absorbită de Don Quijote ş i
Moby Dick, d e Barchester Towers, Leaves of Grass şi orice piesă de
Shakespeare. Putea recita pe de rost pasaje întregi din Walt
Whitman, în timp ce-i făcea hatârurile lui Vince; îi dădea senzaţia că
era altcineva, nu Anne Chatham făcând cele mai oribile lucruri.
Se gândea şi la altele: la filme văzute la televizor, la o carte nou
cumpărată în care erau scrise denumirile păsărilor care zburau pe
malul lacului. Le identifica, atunci când se afla în noul ei loc secret,
ascuns între bolovanii de pe ţărm, în apropierea cşsei lui Ethan, unde
putea să se ghemuiască şi să scrie toată ziua, fără ca s-o descopere
cineva, aşa cum făcuse cândva în luminişul din pădure. Îi plăcea mai
ales să se gândească la asta în timp ce trupul, gura şi mâinile îi
făceau mişcările îndelung exersate cu Vince; se gândea la propriul ei
loc şi la cât de curând avea să fie din nou acolo, răcorită, curată şi
singură.
Vince o ridică deasupra, iar Anne îl încălecă, aple- cându-se,
pentru ca el să i se joace cu sânii. Îi răsucea sfârcurile între degete,
aşteptându-le să se asqută, întărite. Când rămaseră moi şi plate, o
44
privi pe Anne cu ochii îngustaţi.
— Îţi cer să simţi ceva, îi ordonă el.
Îl privi în ochi, cu faţa nepăsătoare. Vince îi frământă mai departe
sânii.
— Fir-ai a dracu’, îţi cer să simţi ceva când mă joc cu tine!
Niciodată nu simţea nimic.
— Spune-mi cum te simţi, ordonă el aspru.
— Foarte bine, răspunse automat Anne. Mă faci să mă simt bine.
— Spune-mi cât de mult mă iubeşti,
Anne se aplecă până ajunse cu buzele pe gâtul lui. Spuse ceva, dar
cuvintele, fură înăbuşite.
— N-am auzit, zise Vince. Vreau să ştiu cât de mult mă iubeşti.
— Mai mult decât orice pe lume, repetă Anne textul învăţat
demult, iar Vince, dacă-i auzi vibraţia de deznădejde din voce, nu
dădu niciun semn. Mai mult decât pe oricine. Eşti aşa de excitant…
Vorbind, îşi mişca şoldurile; deja, putea face câte trei, patru
lucruri în acelaşi timp, fără să se gândească, fără să piardă o secundă
măcar.
Şi m-ai dorit de la bun început, spuse Vince. Şi m-ai făcut să te
doresc. Continuă.
— Şi te-am dorit de la bun început. Te-am făcut să mă doreşti,
te-am ispitit, te-am ademenit, te-am aţâţat.
Şi poate că e adevărat; altfel, de ce-aş fi aici? Nu-s sigură, fiindcă nu ştiu
ce ademeneşte un bărbat, dar Vince ştie. Poate că doream atft de mult
dragostea, încât i-am atras în patul meu. Atunci, el n-ar avea nicio vină.
— Frumos, spuse Vince şi o împinse în sus, pentru a o putea privi
în timp ce se mr§ca deasupra lui. Ochii i se închiseră, respiraţia îi
deveni mai rapidă şi mai zgomotoasă, şoldurile începură să i se
mişte cu iuţeală sub ea. Anne îl privea ca şi cum s-ar fi aflat foarte
departe, un străin care nu avea nicio legătură cu ea, apoi privi
dincolo de el, spre un tablou de pe perete, reprezentând o mamă
frumoasă, cu fetiţa ei, pe o terasă plină de flori, aurită de soare şi
iubire.
45
 După un timp, Vince rămase nemişcat, fără să mai întindă mâinile
spre ea, iar Anne ştiu că pentru seara aceea se terminase. Se aşeză
turceşte pe pat, lângă el, privind pătratul negru al ferestrei şi ramura
copacului dă afară, slab luminată de lampa de pe noptieră. Pe
creangă se unduiau frunzuliţe verzi, noi şi lucioase, în briza de
aprilie. Când Vince venise prima oară în camera ei, cu luni de zile în
urmă, frunzele erau mari, de un verde închis. Le privise devenind
gălbui, apoi rugirni, şi le văzuse căzând. Se ţinuseră de creangă,
parcă pradă unei mari spaime, până când o rafală de vânt sau o
furtună le smulsese şi le prăvălise răsucindu-l la pământ, unde
grădinarii le greblaseră. Ramura rămăsese luni de zile golaşă şi
neagră, în afara momentelor când ninsorile conturau fiecare
crenguţă cu câte o haină albă subţire care scânteia în soarele de a
doua zi, o scurtă frumuseţe dispărută odată cu topirea zăpezii,
lăsând creanga din nou goală, aşteptând primăvara.
Anne începuse să cunoască pe dinafară toate anotimpurile, doar
privind pe fereastră, aşteptând ca Vince să plece.
Culcat pe pat, cu ochii închişi, arătă din cap spre sacoul pus pe
scaun:
— Cadoul de ziua ta, fetiţo. Nu ţi-am dat niciunul la masă; ai
observat?
— Mă gândeam că poate ţi-ai spus că mi-ai dat deja destule.
Ochii i se deschiseră brusc, privind-o cu atenţie, ca să vadă dacă
era sarcastică. Anne, însă, îl privi la rându-i, cu ochi mari şi limpezi.
Era o expresie în care Vince avea încredere. Zâmbi.
— O femeie nu consideră niciodată că a primit destul, iubito. Ai
s-o-nveţi destul de repede. Acum, despa- chetează-ţi cadoul.
Anne găsi cutiuţa şi se aşeză pe scaun, ridicând capacul. Înăuntru
stătea cuibărit un ac de rever Rag- gedyann, de aur smălţuit. Îl privi
un lung răstimp.
— E mult de când n-am mai avut o păpuşă Raggedy
Ann, spuse ea într-un târziu. Probabil că l-ai căufaf multă vreme.
— Îmi amintea de tine. Ceva în legătură cu ochii ăia mari, care
46
văd totul.
Vince se propti pe o pernă.
— Ce-ai făcut azi?
Anne depuse agrafa pe masa de toaletă şi reveni să se aşeze pe pat
lângă el. Era momentul când trebuia să-l distreze cu poveşti.
— Am avut un extemporal la istorie, iar la un punct trebuia să
explicăm ce e istoria. Aşa că am spus că e ca gătitul, lei un maldăr de
lucruri care stau demult fără să se întâmple nimic cu ele, şi pe urmă,
dintr-o dată, sunt aranjate într-un mod nou şi iese un război. Sau o
goană după aur. Sau o revoluţie şi o nouă constitu|ie şi o tară cu
totul nouă. Dacă aş vedea vreodată o grămadă de lucruri de-astea
din timp, mi-ar plăcea să dau drumul la mai multă căldură şi să văd
ce se-alege.
— Şi ce crezi că s-ar întâmpla? întrebă el, amuzat.
— Ceva cu-adevărat îngrozitor, care ar distruge totul. Ar putea să
explodeze, ca o oală sub presiune, şi toate ar împroşca pe tavan. Sau
ar fi ca o budincă. Dacă dai căldura prea tare, se fleşcăie.
Cu ochii închişi, Vince zâmbi.
— Şi altceva ce-ai mai făcut?
— Am jucat softball. Avem o aruncătoare nouă, o fată care tocmai
s-a mutat în cartier şi a început prin a ne exclude pe toate.
— Şi pe tine?
— De prima oară. E foarte înaltă, poartă părul tuns băieţeşte şi are
nişte muşchi incredibili, aşa că mi-am închipuit că tatăl ei îşi dorise
un fiu şi, având-o pe ea în schimb, a crescut-o ca pe un băiat. Deci,
mi-am spus că probabil gândeşte tot ca un băiat şi după ce ne scotea
pe tuşă avea să se simtă superioară, ca şi cum noi am fi fost timide şi
feminine, aşa că urma să devină neatentă. Şi aşa s-a întâmplat. Şi am
marcat o goană acasă.
Vince o privea.
— Ce plăcere, să-ţi văd creieraşul ăla la muncă, spuse el încet. Şi
ochii ăia mari, care văd într-adevăr totul. A învins echipa ta?
— Cu unu la zero. După ce am marcat goana, s-a concentrat mal
47
bine. Zău că e teribil de bună.
Tăcu o clipă.
.
— Asta-i tot ce s-a întâmplat la şcoală; restul a fost o plictiseală
infinită, ca de obicei. Merg atât de încet, încât poţi să tragi un pui de
somn, să te trezeşti, să te speli pe faţă şi să-ţi schimbi hainele şi să
mai iei şi-o gustare, şi-s tot la aceeaşi problemă de algebră sau la
cititul aceluiaşi paragraf ca atunci când te-ai culcat. Şi pe urmă a
venit petrecerea şi în continuare ştii totul.
— Toată lumea te-a îngropat sub omagii.
— Atâta timp cât nu-i deranjez, replică sec Anne. Asta le place cel
mai mult la mine.
Vince ridică din umeri;
— El, şi de ce nu? Nu mai ai nevoie de scutece, ştii să ţii singură
furculiţa, poţi traversa strada fără ajutor. Te ţin cu casă şi masă şi se
asigură că-ţi faci studiile. Ce vrei mai mult de la ei?
— Cred că… nimic, răspunse Anne, încet.
Vince îi plimbă un deget pe braţ;
— N-ai nevoie de ei, micuţo; mă ai pe mine.
O strânse scurt de braţ şi se dădu jos din pat.
— Marţea viitoare, spuse el, după ce se îmbrăcă; luă din cutie acul
smălţuit Raggedy Ann şi-şi trecu degetul mare peste el. Să ţi-l pul la
cină, duminică.
Deschise uşa, privind cu atenţie pe toată lungimea holului,
luminat slab de aplice, între celelalte cinci uşi larg depărtate ale
dormitoarelor ce se pierdeau în penumbră. Întotdeauna pleca după
miezul nopţii, când ştia că toţi dormeau, dar stătea totuşi nemişcat,
privind, as- cultând, înainte de a face câţiva paşi lungi până la uşa
scării care cobora spre intrarea laterală a casei. Fără a privi în urmă
spre Anne, închise în tăcere uşa şi plecă.
Anne rămase pe pat, nemişcată, cu picioarele încrucişate, lăsând
tăcerea s-o spele. Îi era tot mai greu să-şi alunge din minte ceea ce
făcea. Cu câteva luni în urmă, prin preajma Crăciunului, când casele
48
rudelor erau calde şi aromate, cu podoabe de sărbători şi plăcinte în
cuptor, se pomenise nutrind sentimente frumoase faţă de Vince,
străfulgerări scurte care o stră- băteau pe neanunţate. Nu făcuse
nimic deosebit, singura cauză era sezonul. Ori de câte ori desbhidea
aparatul de radio sau televizorul, auzea sunetele dulci ale colindelor;
copacii, străzile şi magazinele erau decorate cu şiraguri prelungi de
beculeţe albe, ca într-o ţară de basm; şi i se părea că oamenii
zâmbeau mai mult şi erau mai buni unii cu alţii. Pur şi simplu,
iubirea domnea peste tot. Iar Anne nu voia să fie exclusă; dorea să fie
fericită, ca toţi ceilalţi.
Aşa că, dintr-odată, indiferent ce făcea, când se gândea la Vince,
îşi amintea vreo vorbă frumoasă de-a lui, şi cât de dulce îi era
surâsul, şi cum, uneori, se purta într-adevăr ca un prieten. Ura ceea
ce trebuia să facă împreună, dar cel puţin Vince îi dădea atenţie.
Continua să vorbească mult despre dragoste, iar ei i se părea o mare
prostie, fiindcă ştia că nu erau decât vorbe care-l făceau să se simtă
bine, din cine ştie ce motiv, dar o întreba şi despre ea însăşi şi dorea
să-i cunoască viaţa, fiind aproape singurul care o făcea. Şi Mariah o
întreba, dar n-o asculta la fel de atentă ca Vince; întotdeauna părea
să se gândească la altceva. Iar Charles o întreba şi el despre şcoală şi
sporturi şi chiar dacă fetele şi băieţii începeau să albă întâlniri la
vârsta de paisprezece ani, dar de îndată ce Anne menţiona probleme
sau griji legate de şcoală sau de întâlniri, tatăl ei devenea stân- jenit şi
găsea o scuză ca să iasă din cameră. Pur şi simplu nu ştia cum să ia
temerile altora.
Vince, însă, o asculta; Vince voia s-o vadă de două, ori pe
săptămână; Vince îi spunea că avea o minte inteligentă şi un trup
bine făcut şi-i spunea că era frumoasă. Şi, de multe ori, mai ales de
Crăciun, acest lucru făcea ca faptele celelalte ale lor să se şteargă
puţin, ca orizontul lacului contopit cu cerul în zilele ceţoase, când
aproape ţi se părea că nu mai exista. Aşa că, timp de două săptămâni
din decembrie, Anne avu- câteva gânduri frumoase pentru Vince şi
putu simţi că făcea parte într-adevăr din sezonul sărbătorilor.
49
 Dar, la şase luni după ce împlini paisprezece ani, totul se schimbă.
Era o toamnă caldă, mai călduroasă decât îşi amintea oricine, şi toţi
se simţeau straniu, ca şi cum anotimpurile s-ar fi întors pe dinafară.
La sfârşitul lunii octombrie, copacii ardeau roşii, aurii şi în culoarea
bronzului; straturi de steliţe, salvie, crizanteme şi dalii înconjurau
casele din Lake Forest cu alb, galben şi bordeaux intens, amintindu-i
lui Anne de vinul pe care-l beau la cinele de duminică; iar soarele
ardea zi de zi, pe un cer vârstat cu nori subţiri care aruncau pe lac
umbre vinete şi verzi ca jadul. Pe Anne o durea sufletul de atâta
frumuseţe; o durea cu dorinţa de a o avea în toate părţile vieţii ei. Îşi
dorea zile frumoase, prieteni minunaţi şi o muncă interesantă care
s-o facă să se simtă utilă şi victorioasă. Voia să se simtă mulţumită de
ea însăşi. Voia să se elibereze de Vince.
În toamna aceea, începuse anul al doilea de liceu şi constatase că
nu mai ştia cum să stea de vorbă cu colegele de clasă. Dintr-o dată, i
se părea că toate vorbeau numai despre şuste, petreceri şi mozoleli;
chicoteau povestindu-şi cum li se umezeau chiloţii când se excitau;
se tânguiau de grosolănia băieţilor când începeau să gâfâie ca nişte
căţelandri şi încercau să se târască grămadă peste ele; toate spuneau
că erau tete mari şi după fiecare weekend încercau să descopere care
dintre ele nu mai era. Anne păstra distanţa. „Aşa se simt
prostituatele,” îşi spunea ea: „obosite, plictisite şi prea cunoscătoare.
Şi bătrâne.”
Trupul i se schimba, dar nu-i făcea nicio plăcere. Sânii îi deveneau
plini şi tari, genunchii şi coatele îşi pierdeau aspectul noduros, şi
părea mai înaltă, cu talie zveltă şi şolduri înguste. Vince spunea că-l
era dor de slăbiciunea ei osoasă, dar continua să-i placă imaginea
trupului ei gol; spunea că i se platora lui; el o făcuse femeie. Când îi
spunea asta, Anne îl ura.
Îl ura mai mult decât oricând în toamna aceea şi atinse punctul
culminant de Halloween. Rita şi Marian îi scoseseră pe copiii cei
mic* la „ne daţi sau o păţiţi”, iar în casă domnea tăcerea, în afara
momentelor când suna cineva la uşă. Anne auzea soneria la fiecare
50
câteva minute, când veneau copiii cu colindul, şi-şi imagina
grupurile costumate, aşteptând şi chicotind între ei până venea
servitoarea şi le dădea pachetele cu dulciuri ţinute într-un coş de
răchită, în vestibul. „Aş vrea să fiu din nou mică, “ îşi spuse Anne.
„Aş vrea să fiu iarăşi copil şi să merg cu «ne daţi sau o păţiţi».“
— Astd-i noaptea noastră de „ne daţi sau o păţiţi”, spuse Vince,
cu un zâmbet, când intră.
Anne îl privi nedumerită.
— Tu mă sperii, zise el.
Niciodată nu mai auzise aşa ceva.
— Şi ai punga cu dulciuri ca să mă bucuri. Ca să ne bucurăm
amândoi.
Se aşeză pe marginea patului şi-i făcu semn să îngenuncheze în
faja lui.
— În care alt loc aş vrea eu să fiu în noaptea de „ne daji şi o
păţiţi”?
Lui Anne îi veni să urle. Ar fi vrut să-i pocească mutra aia
zâmbitoare. Se gândi să-l muşte până începea să ţipe şi să-i cerşească
îndurare. Dar n-avea s-o facă; ar fi omorât-o. Strânse pumnii,
îngenunche în faţa lui şi ÎL luă în gură, începând să-i mângâie
coapsele. Se temea de el cum de luni de zile nu mai simţise, căci îi
părea invulnerabil.
Vince era întotdeauna foarte mulţumit de. El însuşi, dar în ultima
vreme se fudulise cu noi succese. Fusese conducătorul construirii
unui grup de trei turnuri administrative lângă aeroportul O’Hare şi
făcuse o treabă strălucită. Toată lumea o spunea, până şi Ethan. Şi, la
scurt timp după ce cele trei clădiri fuseseră închiriate complet, Ethan
anunţase că îl însărcina pe Vince cu Tamarack-ul, orăşelul pe care îl
elabora de douăzeci de ani fără niciun plan oficial. Acum, avea să i-l
dea lui Vince pe mână. Când făcuse anunţul, se păruse că toţi
membrii familiei, chiar şi cei care fuseseră reci cu Vince, îl
admiraseră şi-l respectaseră, de parcă, îşi spunea Anne, ar fi devenit
dintr-o dată prinţul moştenitor. Iar acest lucru îl făcea cu atât mai
51
înfricoşător, fiindcă lângă el se simţea slabă şi neimportantă. El era
prinţul familiei, iar ea doar o fată de rând. Şi tatăl ei la fel, îşi spuse;
sau, cel puţin, jn prinţ inferior, dacă Vince era preferatul bătrânului.
Astfel, nu mai avea alături de ea pe, nimeni care să aibă cât de cât
putere în familie. Cine-ar fi crezut orice din ce spunea ea, acum, dacă
Vince nu dorea să fie crezută?
— Tamarack, spuse Vince de Halloween; stătea rezemat de
pernele patului, răsucindu-i pe deget o şuviţă de păr, în timp ce
Anne zăcea alături, privind pe fereastră. Ştii cât de departe vom
merge cu Tamarack-ul?
— Când îi spui numele, parcă ai mesteca, zise Anne. Ca şi cum ar
fi o acadea, pe care o lingi şi o muşti puţin câte puţin. Parcă ai înghiţi
Tamarack-ul bucată cu bucată.
Ochii lui Vince se îngustară. O trase puţin mai tare de păr, până
când Anne se strâmbă şi ştiu că mersese prea departe; nu-i plăcea
când îi citea gândurile.
— Te-am întrebat dacă ştii ce planuri mari avem, continuă el,
încet. Şi uită-te la mine când îţi vorbesc.
Anne întoarse capul dinspre fereastră, privindu-l în ochii căprui.
— Ştiu numai ceea ce spune despre el bunicul la cină, -duminica,
iar în ultima vreme n-a vorbit prea mult. Credeam că a terminat de
construit acolo. Vara trecută, când eram în Tamarack, totul se
schimbase; nu ştiam că voia să mai facă şi altceva.
— Vrea să-l extindă. Vrea să fie cel mai bun; mai mare şi mai
exclusivist decât Zermatt şi Gstaad. Vrea să fie cea mai celebră
staţiune din lume.
Când Anne rămase tăcută, continuă:
— Şi tu ce ai de zis?
Ezită. Adeseori, în ultimele luni, o întrebase ce părere avea, mai
mult în legătură cu planurile pe care le făcea el pentru companie şi
pentru el însuşi. Nu mai trebuia să-l distreze cu povestiri; acum,
dorea să vorbească despre el. Vorbea până şi despre certurile lui cu
Rita. O întreba pe Anne ce părere avea despre toate, ca şi cum i-ar fi
52
cerut sfatul. Dar Anne nu dădea niciodată sfaturi. Ştia că de fapt nu
dorea decât să fie ascultat şi aprobat.
— Cred… dacă asta doreşte cu adevărat. Nu voiam deloc să-l
schimbe. Îmi plăcea aşa cum fusese înainte; era un orăşel ca-n filme.
Toate căsuţele alea pustii de mineri şi clădirile dărăpănate şi străzile
neasfaltate… era un orăşel-fantomă drăguţ, iar oamenii parcă
umblau prin el fără să-l atingă cu adevărat. Îmi plăcea să mă.
Gândesc că era atât de bine ascuns în munţi, încât avea să rămână
aşa o veşnicie.
— Asta a fost demult, spuse indiferent Vince. Nu mai arată aşa de
zece ani. Şi nici măcar cum e acum nu va rămâne; peste încă un an,
doi, n-ai să-l mai recunoşti. Despre asta te-am întrebat; nu mi-ai
răspuns.
Încă o dată, Anne ezită. Nu-i plăcea să-i vorbească lui Vince
despre Ethan; i se părea o trădare.
— Nu ştiu nimic despre staţiunile celebre. Ţi-am spus, am crezut că
bunicul făcuse ceea ce dorea; nu ştiam că vrea să facă mai mult. De
fapt, cred’că nici nu vrea. Nu-l interesează nici Zermatt-ul, nici
oricare altă localitate. Nu iubeşte decât Tamarack-ul. De ce i-ar păsa
dacă e mai mare sau mai mic sau mai celebru sau oricum, decât
Zermatt-ul?
— M-a însărdinat pe mine cu el, declară simplu Vince.
— Bine, dar… doar să-l conduci, nu-i aşa? Nu ţi-a spus să-l
schimbi cu nimic.
Vince se încruntă:
— Nu ştii ce vorbeşti.
— Atunci, de ce m-ai întrebat?
— Vreau să ştiu ce părere ai despre bătrân. Uneori, observi lucruri
pe care alţii nu le văd, Ce vrea el acolo?
— Cred, spuse Anne după un moment, că vrea să facă un paradis
unde toţi se vor simţi perfect şi fericiţi şi nimeni nu va mai fi
vreodată trist sau dezamăgit.
Vince păru amuzat,
53
 — Nu e un visător, iubito; e unul dintre cei mai şireţi oameni de
afaceri pe care îi poţi întâlni vreodată. În afacerile edilitare nu e loc
de paradisuri, şi-o ştie foarte bine.
— De-asta plănuieşte să-l lase-n pace.
Vince clătină din cap:
— Nu el se duce la Tamarack; eu mă duo. Va mai ieşi din când în
când, cum a făcut întotdeauna, dar în cea mai mare parte a timpului
rămâne aici.
— Deocamdată, se încăpăţână Ânne. Cred, însă, că a construit
Tamarack-ul pentru ca într-o bună zi să aibă un loc unde să-i placă
mai mult decât aici să locuiască.
Deodată, Vince se dădu) os din pat şi începu să se îmbrace.
— Oraşul ăla e al meu; am planuri pentru el. Şi-o ştie al naibii de
bine; nu le-am} inut secrete. Nu vrea niciun paradis; vrea un oraş
care să scoată bani. Asta vrea de la mine: să am grijă’ca din investi] ia
lui să iasă bani.
Anne tăcea.
— Crezi că are planurile lui, despre care n-a vorbit nimănui. Crezi
că deja îi place atât de mult, încât s-ar putea să nu susţină ceea ce
vreau eu să fac, că s-ar putea să se zgârcească la bani, să mă ţiftă din
scurt.
Anne nu spuse nimic. Nu se gândise atât de departe, dar,
auzindu-l pe Vince spunând-o, bănui că probabil avea dreptate.
— Data viitoare când îi vezi, întreabă-l ce are în minte. Nu
braşoavele pe care le’serveşte familiei, ci ceea ce ţipe pentru el. Dacă
are un program propriu, am şi eu dreptul să-i ştiu.
— Întreabă-l tu, replică Anne. Nu-s spioana ta în sânul
corporaţiei.
Vince se opri din încheiatul curelei.
— N-am auzit, spuse el, cu un zâmbet.
— Prefer să-l întrebi tu, repetă Anne.
— Iar eu prefer să nu.
Îşi îndesă portofelul în buzunarul de la spate.
54
 — Ne vedem miercurea viitoare. Atunci ai să-mi poji spune ce-a
zis.
— Miercuri? Dar data trecută ai spus că va fi joi. Din cauza
călătoriei.
— Mi-am schimbat programul. Ce importanţă are?
— Păi, am… am o treabă, miercuri.
Vince, care descuiase uşa, se opri cu mâna pe clanţă:
— O treabă?,
— M-am hotărât să lucrez la ziarul şcolii, începu ea, în grabă. Şi
avem o şedinţă de redacţie, miercuri la cinci; au să aducă şi
sandvişuri, în caz că se lungeşte.
Îşi luă mâna de pe clanţă.
— Nu mi-ai spus nimic despre ziar.
— N-am spus nimănui.
— De ce?
Fiindcă am nevoie de secrete care să fíe numai ale mele şi ale nimănui
altcuiva.
— N-am crezut că te-ar interesa.
— Mă interesează tot ce faci, fetiţo. Eşti copistă?
Înţepată, Anne răspunse:
— Scriu articole. Sunt reporter de investigaţii.
— Şi ce investighezi?
— Orice mi se cere. Îmi place să iau interviuri; mă pricep. Îmi
place să descopăr de ce fac oamenii unele lucruri. Ilegalităţi.
Vince o studie atent, dar Anne ti răspunse cu o expresie fermă,
privindu-l drept în faţă, cu ochii mari.
— Vreau să văd numărul următor, spuse el. Pe toate, de fapt. Nu
mă deranjează c-o faci, dar mie n-ai să-mi ascunzi nimic. Şi vreau să
fii aid miercurea viitoare.
— Te rog, Vince.
Se simţea neputincioasă, aşa cum stătea goală în faţa lui, cu el
deasupra, îmbrăcat în costum, dar ştia că s-ar fi înfuriat dacă se
acoperea cu cearceaful.
55
 — Nu pot lipsi de la şedinţă.
— E singura seară pe care o am liberă săptămâna viitoare.
Îi zări lacrimile din ochi.
— E chiar atât de îngrozitor să-ţi petreci seara cu mine? întrebă el
încet.
Anne îşi înfipse unghiile în palme.
— Nu, dar…
— Fireşte că nu. Mă iubeşti. Spune-mi că mă iubeşti, micuţo.
— Te iubesc. Dar n-aş putea să mă duc la şedinţă?
— Mai zi o dată.
— Te iubesc, Vince. Dar nu s-ar putea, numai de data asta…
— Nu. Nu mă contrazice, iubito; n-am de gând să-mi schimb
planurile numai ca să-ţi fac ţie cheful. Spune-le să amâne şedinţa; ce
altă treabă au?
La jumătatea drumului spre uşă, mai întoarse o dată capul.
— Miercuri, repetă el şi închise uşa în urma sa.
Urletul pe care Anne şi-l stăpânise atât de mult timp i se smulse
din piept, vibrând gros în gâtlej. Întinzând orbeşte mâinile, luă o
graţioasă femeie de ceramică, în rochie lungă, gri, o Lladro valoroasă
pe care i-o cumpărase Marian, şi o azvârli prin cameră. Însă chiar şi
aşa, cu toată furia şi disperarea, avu atâta minte ca să nu facă prea
mult zgomot şi ochi draperiile înflorate. Statueta le lovi şi căzu pe
covor, unde un braţ i se rupse cu un trosnet sec. Iar Anne izbucni în
suspine.
Plânse până obosi atât de tare, încât nu mai avu lacrimi. Apoi,
încet, începu activităţile care urmau întotdeauna după plecarea lui
Vince. Strânse aşternutul de pe pat, întinse cearceafuri curate şi-şi
puse nişte discuri: cântece folk melodioase, uşoare şi vesele. Făcu
apoi o baie fierbinte, culcându-se pe spate în cadă, cu ochii închişi,
pe când se înmuia în spuma de iasomie care-i ajungea până sub
gură. După ce se şterse şi se pudră, îmbrăcă o pijama curată,
proaspăt călcată. În sfârşit, se strecură în aşternutul răcoros şi citi
până pe la două-trei dimineaţa. La ora aceea, simţea că se calmase şi
56
putea să adoarmă, adânc, până o trezea deşteptătorul, la şapte. Nu-şi
amintea niciodată ce visa.
Miercuri, se duse la şedinţa de redacţie, la ora cinci, şi plecă în
toiul discuţiilor, pentru a-l aştepta pe Vince pregătită. Când o opri
Marian, în timp ce urca la etaj, şi o întrebă despre cină, răspunse că
nu-i era foame.
— Fetele în creştere sunt cel mai flămânde atunci când cred că nu
le e foame deloc, spuse înţelept Marian. Anne dragă, e ceva de spre
care ai dori să stăm de vorbă? Ai nevoie de ajutor la teme? Ai – ştiu
că eşti încă un copil, dar tinerii par să crească atât de repede în zilele
noastre – ai un prieten? L-ai putea invita aici după şcoală, dacă vrei.
Sau pe colegele tale, sunt oricând binevenite, ştii doar. Vino în
bucătărie; îţi punem ceva de cină şi vom putea sta de vorbă.
Anne clătină din cap:
— N-am timp.
— Draga mea, ai toată seara. Nu se poate să ai atât de multe lecţii.
— Am multă treabă. Mătuşă Marian, mi-ai putea trimite sus ceva
de mâncare? Ai dreptate; de fapt, sunt lihnită, dar trebuie să stau în
camera mea; mă îngrijorează tot ce am de făcut.
Marian îi zâmbi, sărutând-o pe obraz.
— Nu va dura mult, spuse ea şi se duse în bucătărie.
Era uimitor, îşi spuse Anne, cât de des îţi putea ieşi aşa cum voiai,
spunându-le celorlalţi doar că au dreptate. Numai cu Vince nu
mergea; cu Vince nu mergea nimic. Întotdeauna îi spunea că avea
dreptate; întotdeauna îi spunea ceea ce voia el să audă; dar cu el nu-i
ieşea niciodată pe placul ei. Săptămânile şi lunile treceau, iar
deznădejdea şi ura nu-i mai dădeau pace. Erau ca o tumoare, îşi
spuse Anne; o tumoare enormă, umflându-se ca un balon. Probabil
că aşa se întâmpla când mureau oamenii, când tumoarea creşte şi tot
creşte şi distruge totul până nu mai rămâne nimic; nici oase, nici
sânge, nici plămâni, nici inimă. „Am să mor, “ îşi spuse ea. „Am să
mor, dacă nu fac ceva.“
Şi sosi luna aprilie, şi ziua când împlinea cincisprezece ani.
57
 Marian îi cumpărase o rochie nouă, ca în fiecare an, pentru
petrecerea pe care o organiza împreună cu Nina de ziua ei. Iar când
se adunară cu toţii, se aşezară în jurul mesei pe aceleaşi locuri unde
stătuseră la ziua ei, anul trecut. Anne stinse toate luminările din tort
şi toţi cântară „Mulţi ani trăiască“. Nina o sărută pe amândoi obrajii.
— Cu toţii te iubim, draga mea, spuse ea. Sper că nu te-am criticat
prea mult în anul care a trecut; dacă da, eu, una, îmi cer scuze.
Râse cam spăşită.
— O spun întotdeauna de ziua ta, nu? Ei, dar ştii ce speranţe
avem pentru tine: să fii cât se poate de perfectă. Îi datorăm asta
sărmanei tale mame.
Ridică paharul:
— Eşti o fată scumpă, Anne, pură şi bună şi nu ne faci niciun
necaz. Şi-ţi doresc ani mulţi şi fericiţi, cât mai mulţi de-acum încolo,
Anne îşi privi mâinile. Voia să fie în camera ei, singură. Dar
n-avea să fie singură. Vince îi spusese că urma să vină. Ca să
sărbătorească ziua ei de naştere.
— Ei, Anne, ridică tatăl ei paharul cu vin. Cincisprezece ani, şi eşti
o fată aşa de mare. Mama ta ar fi fost atât de mândră. Nici nu-ţi pot
spune cât îmi lipseşte şi cât aş dori să vadă şi ea cum creşti. Ţi-ar
aprecia spiritul, şi umorul, deşi observ la tine o tendinţă de a fi puţin
cam prea tăioasă din când în când. Trebuie să ai grijă; îţi poate afecta
popularitatea. Şi inteligenţa ţi-ar admira-o, şi farmecul. Semeni cu ea
în multe privinţe. Şi-ţi admir curajul; nu eşti o smiorcăită, nicio viţă
agăţătoare. Te-ai maturizat foarte mult şi sunt mândru de tine. La
mulţi ani, Anne, la cât mai mulţi. — Auzi, auzi, făcu YViiliam. Cu
toţii suntem mândri de tine. Eşti o adevărată femeie. Fii doar sigură
că te vei bucura de anii ăştia ai copilăriei înainte să dispară. Nu
trebuie să te repezi spre a-ţi câştiga existenţa şla înfrunta greutăţile;
banii, sexul, chestii de-astea.
— William, spuse blajină Marian, nu se cuvine, când Anne
împlineşte cincisprezece ani.
— Se cuvine oricând să-i spui unui copil să rămână copil. Iar după
58
socotelile mele, la cincisprezece ani încă mai eşti copil.
— E rândul meu, interveni şi Ethan. Dragă Anne, nu ştiu ce se
întâmplă în capul tău, în anii ăştia când eşti în creştere. Preţuiesc
mult momentele pe care le petrecem împreună – întotdeauna îmi
doresc să putem avea mai multe – dar, chiar şi când petrecem câte o
după-amiază amândoi, mărturisesc că am senzaţia că nu te cunosc
nici pe departe atât de bine pe cât aş dori. Ei, poate că îţi cer prea
mult; mă tem că adesea vârsta ta mi se pare foarte ciudată, dar simt
că şi a mea pare la fel pentru tine. Anul ăsta promit că-mi voi lua mai
multe după-a- miezei libere şi vom bate nişte noi muzee şi magazine
şi orice altceva ai mai dori să vizitezi, fi vom vorbi despre tot ce vrei.
Dacă vrei, adică; ştiu că de obicei tinerilor ca tine le place să stea cu ai
lor, nu cu bunicii. Ei bine, să mă anunţi. Deocamdată, îţi voi spune
doar că te admir şi te iubesc şi, pe viitor, îţi doresc putere interioară
şi integritate, inteligenţă şi dragoste.
— La mulţi ani, scumpo, îi ură Vince, ’ îi adresă un salut glumeţ şi
zâmbetui său cel mai dulce. Sunt de acord cu William; eşti o
adevărată femeie.
Anne îi privi pe toţi, privi grămada de daruri care o aşteptau şi
deodată simţi că întreaga ei viaţa avea să fie la fel; aceiaşi oameni,
aceleaşi toasturi, aceleaşi cadouri. Nimic n-avea să se schimbe;
niciodată n-avea să scape. Chiar dacă pleca, tot avea să rămână pe
veci prizonieră. Vince ar fi găsit-o, oriunde s-ar fi aflat, ¡-ar fi deschis
uşa dormitorului şi i-ar fi spus fetiţa şi ar fi silit-o să facă toate
lucrurile pe care le ura. De două ori pe săptămână, la nesfârşit, ea
avea să se grăbească spre casă, orice-ar fi avut de făcut, numai ca să
nu-l înfurie pe Vince, lăsându-l s-o aştepte. De două ori pe
săptămână, o eternitate, avea să facă o baie fierbinte, încercând să se
spele de toată…
— Bunicule, spuse Anne cu voce sonoră, grăbin- du-se nebuneşte,
deznădăjduită, Vince vine noaptea în camera mea şi… mă sileşte…
să fac… diverse.
La masă se lăsă o tăcere de moarte.
59
 — O, nu, o, nu, o, nu, gemu Marian.
— Vince? întrebă William, nevenindu-i să creadă.
— Nu se poate aşa ceva, şopti Nina. Nu se poate.
Charles sărise în picioare:
— Vince, ticălosule, ce naiba e…
— E o minciună, îl întrerupse Vince, cu glas puternic; într-o parte
a gâtulul îi pulsa o venă. Căţeaua asta mică. Ce naiba a apucat-o? Cu
toţii o sărbătoream…
— Vince, repetă William, mai tare.
— Christoase! exclamă Fred Jax, ce prostie…
— Gura! mugi Ethan.
Se aplecă în scaunul din capul mesei, privind-o pe Anne, care
stătea cu două locuri mai încolo, adusă de umeri, cu privirea în
farfurie.
— E adevărat?
Rămânând cu ochii în jos, fata dădu din cap. Era îngrozită. Apoi,
izbucni în plâns.
— E o minciună sfruntată, spuse iarăşi Vince; se întoarse spre
Ethan, ridicând glasul… E o mincinoasă! Mereu a fost aşa.
— N-o face mincinoasă! strigă Charles.
— Nu te po {i încrede în ea, continuă Vince, ştii bine că nu poţi. E
o sălbatică, o delincventă…
Gail, aşezată lângă Anne, începu să plângă, cu vaiete sonore,
amestecate printre suspinele sfâşietoare ale surorii sale.
— O, nu, făcu Nina. Uitaţi ce-aţi făcut.
O luă pe Gail în poală:
— Nu-i nimic, iubito, nu te speria;, o să treacă.
— Tăceţi! răcni din nou Ethan; apoi, către Vince: Dacă nu eşti în
stare să te aperi, va trebui să pieci.
— Să plec? Pentru numele lui Dumnezeu, mă acuză de viol!
— Trebuie să rămână aici, tată, spuse şi Wiliiam. Trebuie să se
poată apăra. Nu-i poţi închide gura.
— Anne, vorbeşte-ne! strigă Charles.
60
 — Să se apere? se tângui Marian. Cum? Ce-ar putea spune?
Decât…
O privi atentă pe Anne:
— Eşti absolut sigură, Anne? E îngrozitor să acuzi pe cineva de
aşa ceva, mai ales pe unchiul tău, care te iubeşte.:.
Îşi muşcă buzele.
— S-ar putea… nu crezi că poate ai visat? Uneori, visele ni se par
atât de reale…
Continuând să plângă, fără a-şi ridica privirea, Anne scutură
vehement din cap.
— Vince nu-i chiar atât de prost, spuse meditativ Fred Jax. Cel
puţin, eu nu l-am crezut niciodată aşa. Dacă e adevărat… — îl privi
pe Vince, îngândurat, parcă revăzând poziţiile lor relative de putere
în familie şi companie.
— Nu mă apăr împotriva unor minciuni, scrâşni Vince. E un copil
care încearcă să atragă atenţia; nu i-a venit mintea la cap. Uitaţi-vă la
ea; niciodată nu se piaptănă, tot timpul e murdară, aleargă prin
pădure ca un animal, stă închisă în camera ei în loc să fie alături de
familie ca noi toţi, înjură ca un camionagiu, răsponde…
Ridică glasul, peste celelalte care-şi disputau întâie- tatea:
— E o mincinoasă afurisităl Toţi ştim! Cum o puteţi asculta? E de
necontrolat, e o… e o…
— Şi-a imaginat, interveni Rita, când Vince ezită.
Toţi se întrerupseră, privind-o surprinşi. Rita nu vorbea aproape
niciodată la mesele în familie.
— Nu e greu de înţeles; e doar un copil şi nimeni n-o prea
simpatizează… Şi cred că nici alţii fiindcă niciodată nu se duce la alte
fete acasă, nici nu le aduce aici, nu-i aşa? Vreau să zic, eu n-am auzit
niciodată s-o facă. Iar Marian spune mereu cum nu-şi invită
prietenele la ea după şcoală. Şi cred că nici cu băieţi nu se tntâlneşte,
nu? Pare foarte singuratică şi probabil că moare să aibă pe cineva
care să-i acorde puţin timp şi s-a luat de Vince, care-i aşa de frumos
că l-ar visa toate fetele. Niciodată nu se uită la el, drept la el, aţi
61
observat? Fuge, dacă se apropie de ea, şi nu se uită la el; parcă s-ar
teme de moarte să nu dea ceva pe gură sau s-o dea de gol faţa. Cred
că poate până la urmă a încercat să-l facă să-i spună ceva drăguj şi
probabil că el n-a luat-o în seamă – n-are el timp de copii, ştiţi, nici
chiar de-ai lui, de obicei – şi se pare că s-a înfuriat sau a fost
dezamăgită sau ceva, şi-a vrut să se răzbune.
Vince o cuprinse pe Rita cu braţul. Fără a-l privi, soţia sa i-l
împinse la o parte,
Charles ocolise masa, pentru a se opri lângă Anne.
— Nu vreau să aud de la Rita, vreau să aud ce are de spus Vince.
— La dracu’, se răsti acesta. N-am nimic de zis în pizda mă-sii!
— Vince! ţipă Marian, cu o privire spre Gail, care stătea cu faţa
îngropată în umărul Ninei, şi spre ceilalţi copii, ce se uitau cu ochii
mari de la un vorbitor la altul.
— Nina, du copiii în camera de joacă, spuse Ethan. De ce nu s-a
gândit nimeni la asta?
Nina ezită, neîndemnându-se să plece. Ethan, însă, îi făcu semn
spre uşă cu o smucitură scurtă a capului, iar femeia se duse, ţinând-o
pe Rose în braţe, iar pe Gail, Dora şi Keith mânându-i înaintea ei.
— Nu-mi vine să cred, mormăia William la nesfârşit, clătinând
din cap. Nu pot să cred.
Bătea cu pumnul în masă, ritmic:
— În casa noastră… nu suntem genul… nu-mi vine să cred… nu
pot…
— Nu s-a întâmplat nimic! explodă Vince.
Privi peste masă, la Charles, care stătea în picioare lângă Anne.
Ochii nu-i coborâră spre ea niciun moment; parcă el şi Charles ar fi
fost singuri.
— Charles, reluă, cu glas scăzut şi blând. Charles, tu mă cunoşti;
nimeni altul nu mă cunoaşte atât de bine ca tine. Ştii că n-aş fi putut
să fac aşa ceva. Nici nu poate fi vorba s-o fi atins măcar. Nici prin
minte nu mi-ar fi trecut! Pentru Dumnezeu, Charles, e fiica ta! Iar tu
eşti omul cel mai drag în lume pentru mine. Ce m-aş fi făcut eu, fără
62
tine? M-ai ajutat să cresc, întotdeauna ai fost alături când am avut
nevoie de tine, eşti cel mai bun prieten al meu. Chiar crezi că i-aş fi
făcut ceva fiicei tale? Dumnezeule mare, Charles, mi-e la fel de
sfântă ca tine!
Charles privi capul plecat al fetei.
— Anne, ai auzit?
Rămase nemişcată.
— Charles, interveni Marian; se ridică, încleştându-şi şi
descleştându-şi mâinile, cu bărbia tremurând. Cred că ar fi mai bine
să aşteptăm. E prea greu pentru noi. Dacă aşteptăm…
— Ce să aşteptăm? întrebă Charles; îngenunche lângă scaunul lui
Anne: Anne, uită-te la mine. Acum, gândeşte-te cu grijă. Nu e o
joacă. Ai făcut o acuzaţie îngrozitoare, care-i poate aduce foarte mult
rău unchiului tău. Ai inventat-o? Său ai visat-o? Fii atentă ce spui,
Anne, e în joc viitorul unchiului tău.
Anne simţi că se scofâlcea pe dinăuntru. Chipul tatălui ei se
unduia printre lacrimi. Nu-i zâmbea. Părea sever. Întoarse capul
spre Ethan.
— Te rog, şopti ea.
Ethan o privea atent.
— Spune-ne ce s-a întâmplat, draga mea.
Mai trecură câteva clipe de tăcere..
— Nu pot, răspunse Anne, în şoaptă. Se întoarse spre Marian, care
se agita în capătul mesei.
— Spune-ne, dragă, îi ceru mătuşa ei. Te ascultăm cu toţii.
Spune-ne orice vrei.
Anne o privi cu ochii mari. Era înecată de ruşine. Nu ieşi niciun
cuvânt. Clătină din cap.
— Vasăzică, aşa, interveni calm Vince; ocoli masa; Anne se crispă,
când ajunse în apropierea ei, îmi pare rău că a trebuit să treci prin
asta, Charles, Dacă te pot ajuta în vreun fel… deşi cred că ar fi mai
bine să am grijă şi să nu mă mai apropii de Anne. S-ar putea s-o
ating, înţelegi, din tandreţe, şi atunci toată Jumea ar crede… O,
63
Christoase, Charles – ochii i se umplură de lacrimi – cum ni s-a putut
întâmpla una ca asta?
Anne îşi privi tatăl, în timp ce acesta întâlnea ochii înlăcrimaţi ai
lui Vince, şi văzu ceea ce găsise acolo întotdeauna: admiraţie, un fel
de invidie neputincioasă şi afecţiune faţă de fratele său favorit,
persoana sa favorită din lumea întreagă.’
— Nu ni s-a întâmplat nimic, îi spuse Charles lui Vince; o
cuprinse pe Anne cu braţul de umeri. Anne e o fată minunată şi nu i
s-a întâmplat nimic. Are cincisprezece ani şi în curând va deveni o
femeie la fel de bună şi de frumoasă cum a fost mama ei. Şi nu i s-a
întâmplat nimic. Nu-i aşa, Anne?
— De ce nu ne poţi spune? o întrebă Ethan; glasul îi era ferm, nu
blând ca de obicei când vorbea cu ea. Când întreb ceva, aştept un
răspuns, Anne. În familia asta, nu venim cu acuzaţii fără să explicăm
despre ce e vorba. Nu pot să pedepsesc pe cineva, sau să îndrept răul
făcut, dacă nu ştiu faptele. Aştept să-mi spui exact ce s-a întâmplat şi
apoi vom şti ce să facem mai departe.
Anne închise strâns ochii, ca să nu mai fie nevoite să-i vadă pe toţi
bărbaţii care o priveau: Ethan, Fred, Vince, Charles, William. Marian
stătea neajutorată în celălalt capăt al mesei; Rita se retrăsese în
obişnuita ei tăcere. Numai eu sunt de vină. L-am ademenit şi l-am ispitit
şi pe urmă i-am atras în camera mea şi am făcut tot ce voia şi am făcut-o iar
şi iar în tot timpul ăsta. Nu pot să spun asta. Nu pot să le spun… nimic.
Ethan o privea, nedumerit, furios, neputincios. Marian îşi încleştă
mâinile sub bărbie.
— Ce putem face? Anne, ştiu că treci prin momente grele, dar
trebuie să ne vorbeşti ca să ştim ce avem de făcut.
M-aţi putea crede.
— S-ar putea ca Rita să aibă dreptate, spuse Fred Jax, în
continuare ca şi cum ar fi vorbit de unul singur. Vreau să zic, fetele
au într-adevăr o imaginaţie fantastică, iar Vince face uo efect
puternic. Zâmbet lătăreţ, dinţi cât cuprinde… înţelegeţi.
— Şânt convins că Anne îşi crede povestea, interveni William. Nu
64
e un copil răutăcios; sunt convins că n-ar face cu bună ştiinţă rău
cuiva din familie. Ceva a îndemnată) să spună ceea ce a spus, oricât e
de şocant; aş dori doar să ne explice ce se întâmplă în mintea ei. Ne e
foarte greu, Anne; suntem gata să te ajutăm, dar tu nu vrei să ne
vorbeşti. N-ai încredere în noi? Vrem să facem tot ce putem pentru
tine..
Anne se cocoşă în scaun, rămânând tăcută.
Wiliiam oftă. ’ ’
— Ei, acum ce să facem? privi el în jurul mesei. Anne va spune la
toată lumea ce s-a întâmplat? Sau a şi spus? Anne? L-ai acuzat pe
Vince faţă de profesorii sau prietenii tăi de la şcoală?
— Anne, spuse şi Charles, când fata nu răspunse; îi puse o mână
pe păr; Anne pu-şi dădea seama dacă era un gest afectuos sau de
avertisment. Ai mai spus cuiva?
Clătină din cap, sub mâna lui.
— Ei, sigur că aşa va rămâne, zise ferm Fred Jax. Niciunul din noi
n-are chef de-un scandal; ne-ar face rău tuturor. Şi familiei, şi firmei.
Vom păstra tăcerea şi ne lămurim între noi. Anne? Vrem să te auzim
spunând că înţelegi.
— N-o forţa! spuse tăios Marian. Trebuie să-i lăsăm timp. Ne va
vorbi mai târziu. Cred, continuă ea, privindu-i pe toţi, în afară de
Vince, cred că s-ar putea să spună adevărul.
— O, Doamne, Marian, nu, gemu Vince; ochii i se umplură iarăşi
de lacrimi. Doar nu poţi crede asta; ştii că n-aş… cine naiba mă crezi?
’
— Nu ştiu, răspunse Marian, clătinând din cap. Nu mă pricep la
mare lucru. Dar ştiu că trebuie să-i dăm lui Anne posibilitatea să ne
explice în felul ei ce i s-a întâmplat. E speriată, iar voi, bărbaţii, o
bruscaţi.
— Nu s-a întâmplat nimic! strigă din nou Vince. O să vă vină-n
paştele mă-sii cu cine ştie ce poveste!,
— Taci din gură, Vince, pentru Dumnezeu, bombăni Fred. ’
— Dar ce facem, dacă nu suntem siguri? întrebă William.
65
 Nina intră în cameră:
— Le-am spus servitoarelor să nu strângă. Anne v-a zis ce s-a
întâmplat? privi ea în jurul mesei. Ei, trebuie să fi spus ceva!
— Of, Anne, oftă Marian. Zău, trebuie să ne vorbeşti. Nici nu mai
putem aştepta. Te rog, nu ne îngreuna atât de mult situaţia! De ne-ai
vorbi, numai! Nu ne putem închipui că nu s-a întâmplat nimic, nici
să promitem că nu vom spune nimănui, fiindcă, dacă e adevărat, va
trebui să spunem…
Vocea îi şovăi şi trase adânc aer în piept.
— Va trebui să anunţăm poliţia.
— Că Vince şi-a violat nepoata? întrebă Fred. Asta vrei să…
— Ticălosule, se repezi Vince. Ţi-am spus…
— Eu te cred, îl întrerupse Fred. O întrebam pe nevastă-mea dacă
asta vrea să spună la poliţie.
Marian îl privi un lung răstimp.
— Le-aş spune adevărul.’
— Bine, dar n-am ajuns la niciun acord, nu? insistă el. Vreau să
zic, până ne înţelegem, sunt de părerea lui William. Prefer să nu
transformăm familia într-un circ pentru reporterii de la ziare.
— E spre binele lui Anne, spuse şi Charles. Ar suferi şi mai mult,
dacă se află.
Fred dădu din cap:.
— De acord cu Charles. Trebuie să ne gândim la Anne.
— Ba la noi ne gândim, pufni William.
Şhan îi privea pe toţi. Avea chipul înnegurat, gânditor.
— Anne, spuse deodată Marian, vrei să vorbeşti cu mine între
patru ochi?
E prea târziu.
— Anne, draga mea, te rog, ajută-ne, o imploră Marian.
Nu m-aţi ajutat voi pe mine.
— Anne, spune-ne ce vrei să facem, interveni şi Ethan, insistent. E
o zi îngrozitoare pentru familia noastră. Vrem să facem ceea ce e mal
bine pentru toată lumea. Ajută-ne. Dacă nu ne vorbeşti despre ce s-a
66
întâmplat, cel puţin spune-ne ce vrei de la noi.
— Vreau să mă iubiţii ţipă Anne.
Suspina, îi curgea nasul şi vocea parcă n-ar mai fi fost a ei. Îşi
împinse scaunul înapoi.
— N-am terminat, o opri Charles. ’
— Eu da!
Alergă la uşă, cu cuvintele plutindu-l în urmă, ca un vaiet:
— Eu da. Eu da. Eu da…
În întunericul camerei ei,. Se aşeză turceşte pe podea. Marian se
opri în dreptul uşii încuiate, strigând-o, iar după ea veniră Ethan,
Nina şi William. Apoi veni şi Gaii. Anne îi ascultă bătăile în uşă şi în
cele din urmă îi deschise. Aprinse o lampă mică, pe birou, ca să se
poată vedea.
Gaii îşi aruncă braţele împrejurul ei.
— Nu înţeleg nimic!
— N-ar trebui să fii aici, spuse Anne. Nici măcar n-ar fi trebuit să
auzi toate mizeriile astea; ai doar nouă ani. Du-te la culcare.
— Spune-mi, îi ceru Gaii. Spuhe-mil Eu te iubesc!
Anne clătină din cap:
— Nu pot. Ascultă. Mă asculţi cu cea mai mare atenţie? Stai
aproape de Marian. Cât mai aproape. Când se întâmplă ceva ce nu-ţi
place, să-i spui lui Marian. Ea e O.K., Gaii; o să te-ajute’, trebuie doar
s-o îmboldeşti un pic, altfel cam stă şi pluteşte în lumea ei.
Gaii chicoti.
— Nu, serios, mă asculţi? Nu te îndepărta de ea. Nu lăsa pe
nimeni să-ţi facă nimic ce nu-ţi place.
— Ga de pildă?
— Orice nu ţi-ar plăcea. Dacă încearcă cineva, să-i spui lui Marian.
O.K.?
— Sigur.
— Gaii, nu glumesc. E foarte serios.
Ochii fetiţei o priveau dilataţi în lumina slabă din cameră. ’
— O.K. Am să ţin minte.
67
 — Atunci, culcă-te.
O îmbrăţişă strâns.
— Nu ţi-am dat prea multă atenţie. Îmi pare rău. Eşti o fată
minunată. Du-te, acum. La culcare.
— Aş putea sta aici, cu tine.
— Nu vreau eu. Pleacă, Gail, nu vreau să rămâi aici.
Gura lui Gail se îmbufnă.
— Atunci… ne vedem mâine.
Singură, Anne stinse lampa şi se aşeză din nou în mijlocul
camerei, pe întuneric. Când fereastra începu să devină vag cenuşie,
luminându-se apoi treptat, putu vedea toţi trandafirii din jurul ei, pe
tapet, pe draperii, pe cuvertură. Păreau şterşi şi învechiţi, pe
jumătate morţi. „Urâti,” îşi spuse Anne. „Sunt atât de urâji.“
În faţa ferestrei, o pasăre începu să cânte. Anne se ridică. „E ziua
de după ce am împlinit cincisprezece ani, “ reflectă ea. „Iar Vince o
să mă omoare.“
Nu putea sta acolo, aştept? ndu-l. Trebuia să plece. N-ar fi folosit
la nimic să spună cuiva că se temea de el, fiindcă niciunul dintre ei
n-o credea. Un moment, se gândi că bunicul ei da, şi Marian, poate,
dar nu încercau s-o ajute; nu se înfuriau pe Vince; păreau doar
nenorociţi şi nesiguri de nimic. Asta o făcea să se simtă mai singură.
Stând în picioare lângă fereastră, Anne închise ochii.
— Mamă, şopti ea, iar lacrimile îi înţepară pleoapele, când
cuvântul răsună încet în camera tăcută. Mamă, te rog, ajută-mă.
Dar nu-i răspunse decât liniştşa şi trilul păsării din faţa geamului.
Deschise ochii, ştergându-şi-i cu mâneca. Îşi îndreptă spatele,
ţinând capul sus. N-am nevoie de ei. N-am nevoie de nimeni; nu mai sunt
un copil mic. Pot face orice, singură. Nu-i voi cere nimănui nimic, niciodată.
N-am nevoie de ei. Tot ce trebuie e să fiu puternică şi să nu las pe nimeni
să-mi facă rău. Niciodată. Iar când cresc, voi ajunge mai bine decât toţi. Şi
voi fi foarte fericită.
Îşi scoase sacul de molton de pe raftul debaralei şi îndesă în el
haine, tot ce putea apuca din dulap şi birou, fără să le privească. Îşi
68
scoase rochia de petrecere şi alese o pereche de blugi. Nu, îşi spuse
ea, începând deodată să facă planuri. Nimeni nu-i dă aten] ie unei
adolescente în blugi. Îmbrăcă un costum de tweed cu pantaloni şi o
bluză de mătase albă, cu fundă la gât. Goli din plicuri banii pe câre-i
primise de ziua ei de la Wiiliam şi de la Fred, îi puse în portofel, iar
pe acesta, cu multă grijă, în poşeta de piele. Apoi, ieşi din cameră.
Ocoli muntele de cadouri pe care Marian le pusese în faţa uşii
peste noapte şi se duse la scara laterală şi uşa pe unde Vince ieşise
timp de doi ani, după care coborî aleea până la stradă. Cerul se
lumina treptat, iar cântecele păsărilor o urmăreau, în timp ce
parcurgea kilometrul şi jumătate până în oraş şi aştepta pe peronul
gării trenul de Chicago. Avea ochii uscaţi. Era uscată pe dinăuntru,
secătuită, prea crispată ca să se teamă, măcar, de ceea ce o aştepta.
Stătea dreaptă în frumuseţea înmiresmată a dimineţii de aprilie şi,
când sosi trenul, se urcă în vagon, cu sacul de călătorie în mână, fără
o singură privire în urmă.

Capitolul 4
— Găşeşte-o! ordonă Ethan, privindu-l încruntat pe detectivul
aşezat lângă Charles. Nu mă face să-mi pierd timpul spunându-mi
cât de greu sunt de găsit copiii fugiţi de-acasă; găseşte-o şi gata!
— Domnule Chatham, n-am spus altceva decât că există mii de
asemenea copii, care ajung la New York, la San Francisco şi în alte
oraşe ca acelea, unde se pierd în mulţime, înţelegeţi, iar dacă unul nu
vrea să fie găsit, de obicei nu mai e de găsit.
Ethan îi expedie cuvintele cu un gest.
— Nu i-ai dat prea multe informaţii de pornire, îi spuse el lui
Charles. Prieteni de-ai el, oameni în care avea încredere, dă-i nişte
nume!
Charles clătină din cap:
— Nu cunosc pe nimeni. Anne nu prea vorbea despre ea.
— N-o prea întrebai tu, adică?
69
 — Nu-i plăcea să fie întrebată, se apără Charles. Ştii cum era. Cum
este. Mereu de capul el, răspunzând înapoi… O iubesc, dar mă făcea
să-mi fie al naibii de greu cu ea; semăna atât de puţin cu Alice. O tot
căutam pe Alice în ea, mă gândeam că o fată ar trebui să fie la fel ca
mama ei şi voiam s-o iubesc la fel de mult cât am iubit-o pe Alice,
dar nu era – nu este – deloc ca ea. Ar putea să fie, e destul de
drăguţă, însă de fiecare dată când eu sau Marian încercam s-o
convingem să se schimbe în bine, ea se schimba şi mai tare în rău.
Marian e singura cu care stătea de vorbă, îi spuse el detectivului. Ea
o cunoaşte pe Anne mai bine ca oricine.
— Deci, răspunse detectivul, ştim că fetei îi plăcea să citească;
cumpăra cărţi ca o nebună şi le îngrămădea pe toate în camera ei. Îi
plăcea să se ascundă în pădure; fie avea prieteni pe care nu i-a văzut
nimeni, fie şi-i inventa, nimeni nu ştie sigur; nu se înnebunea după
şcoală, dar lua note destul de bune; şi dintr-o dată, acum vreo doi
ani, a început să-i placă să-şi cumpere haine. Atâta tot. N-a vorbit
nimeni vreodată cu fata asta?
— Cu toţii luam cina împreună în fiecare duminică seară, spuse
Charles, mereu în defensivă.
— La vorbit mă refeream.
Detectivul îşi luă servieta şi se ridică.
— Nimeni nu ştie nimic; altceva nu am, până acum. Am vorbit cu
colegele ei de clasă, la şcoală, şi o plăceau destul de mult, părea să se
înţeleagă cu toată lumea, dar nu avea relaţii apropiate cu nimeni.
Toate o considerau o singuratică, puţin cam ciudată, timidă cu
oamenii, cam aşa ceva. Nimic concret, ca să spui că ar fi genul care să
fugă de-acasă. Şi nimic care să-mi fie mie de vreun folos. Dacă avea
prieteni apropiaţi, nimeni nu ştie. Dacă avea profesori favoriţi,
nimeni nu ştie. Dacă umbla prin barurile din Chicago, nimeni nu
ştie. Nimeni nu ştie nimic.
Aruncă o privire spre carnet:

70
 — Anne Chatham, vârsta cincisprezece ani, cinci picioare şi
patru1, o sută cinci livre2 la ultima cântărire, adică acum un an, ochi
albaştri, păr negru, niciun semn particular.
Frunzări fotografiile pe care i le dăduse Marian.
— Drăguţă fată. Ei, ţinem legătura. Dar vă spun, avem foarte
multe din astea, iar cele care apar o fac din proprie iniţiativă; nu se
găsesc, dacă nu vor să fie găsite.
Ethan îşi răsuci scaunul, privind melancolic spre lacul de după
peluza largă, în pantă. Valuri brune şi cafenii se agitau sub o ploaie
constantă, dizolvându-se spre orizontul ceţos. „Sper că Anne şi-a
luat umbrela, “ îşi spuse el. „Dar îi plăcea ploaia. Odată, am văzut-o
dansând desculţă în iarbă, pe o ploaie exact ca asta. E mult de-atunci.
Nici nu mi-am dat seama; n-am mai văzut-o dansând de multă
vreme. De ani de zile n-a mai făcut aşa ceva.“
— Spune-i lui Vince că vreau să-i vorbesc, îi zise el lui Charles,
fără să se întoarcă.
— E la birou.
— Telefonează-i.
— Am încercat s-o cred pe Anne, zise Charles, spre spatele tatălui
său. Dar e îngrozitor să crezi că cineva din familie… E prea groaznic,
ca să crezi. Şi n-a vrut să ne vorbească.
— Ajută-ne, murmură Ethan, privind spre lac. Aşa i-a spus
Marian.
Se răsuci, privindu-l încruntat pe Charles:
— L-am cerut ei că ne ajute pe noi. Cine dracu’ o ajuta pe Anne?
Doamne, Dumnezeule, ce i-am făcut copilului ăstuia? Am
dezamăgit-o, am trădat-o… Cum i-am putut face asta?
Şi, lăsându-şi capul în piept, începu să lăcrimeze.
Ce se întâmplă cu familia asta, că nu facem niciun efort ca să ne apărăm
între noi?

1 5 feet, 4 inches = 1,62 m

2 105 pounds = 47 kg

71
 Cu toţii o lăsaseră de izbelişte, dar el făcuse cel mai rău lucru. Era
bunicul ei, capul familiei. Cel mai rău, îşi spuse, cel mai rău, cel mai
rău. Fiindcă ar fi trebuit să turbeze de furie, l-o cerea povestea lui
Anne. Şi dacă i-ar fi stat alături, mânios şi hotărât să lămurească
totul, i-ar fi putut trage pe toţi după el spre o confruntare care ar fi
scos adevărul la iveală.
„Ar fi scos adevărul la iveală,” repetă, în sinea lui, Ethan. „Dar
ştiu adevărul. De ce nu i-am luat în seamă? De îndată ce biata fată
năpăstuită a devenit dificilă şi n-a mai cooperat, am abandonat-o.
Toţi am făcpt ’ acelaşi lucru. Asta face familia, când apare un necaz.
Vrem ca toate lucrurile să fie comode, limpezi, uşor de rezolvat. Iar
când nu sunt aşa, întoarcem coada şi fugim. Ca o hoardă de gândaci
speriaţi de lumină. Nu suntem cu nimic mai grozavi.“
Încă mai era în acelaşi loc când, peste două ore, intrară Vince şi
Charles.
— Tu nu, Charles, îi opri Ethan. Închide uşa după tine. ’ _.
Aşteptă până când Charles ieşi.
— Cât timp a durat? îl întrebă el pe Vince.
— Iisuse Christoase, tată, nu începe iar, protestă Vince..
Se aşeză într-un fotoliu de piele din colţul bibliotecii, în spatele
lui, rafturile cu cărţi se înălţau până în tavan, iar pe diverse suporturi
de mahon se aflau prin toată încăperea globuri -pământeşti
luminoase. Îşi puse picioarele pe un scăunel pliant de piele,
încrucişându-şi-le la glezne.
— Am trecut de zece ori prin povestea asta, aseară. Ţi-am spus,
nu ştiu ce a apucat-o. Habar n-am de ce s-a luat de mine. Are o
mulţime de probleme, ştii doar, Rita a avut dreptate când a spus că e
necomunicativă şi că nu-i plăcea şcoala…
— De unde ştii?
— Nici nu ştiu; cum aş putea să fiu sigur? Dar ori de câte ori o
întreba cineva despre şcoală, la cină, nu părea deloc entuziasmată,
sau măcar interesată. Ţie ţi s-a părut cumva? Spune. — Nu ştiu,
răspunse Ethan, tulburat pentru că nu observase.
72
 — Ce cred eu, e că se apucase de droguri. Nu i-aş spune-o lui
Charles, dar asta e părerea mea. Dumnezeu ştie cu ce fel de anturaj
se înhăitase la şcoală – mă rog, dacă Dumnezeu nu ştie, Marian,
poate…
Îi zâmbi un moment tatălui său; apoi, se întunecă la faţă.
— Îmi făceam griji pentru ea, de-o bucată de timp, să ştii. În
ultima vreme, toţi tinerii mă îngrijorează; par atât de pierduţi. Prea
multe droguri, alcool şi revoltă. Dar şi tu mă îngrijorezi, tată. Nu te
poţi învinui singur pentru nebunia lui Anne. E destul de mare ca să
ştie că are o responsabilitate faţă de familie şi, dacă ne întoarce
spatele, nu putem spune că noi suntem de vină; trebuie s-o lăsăm în
pace. Nu spun că n-ar trebui să ne dăm toată silinţa s-o găsim, şi voi
ajuta cu tot ce pot, da’r, dacă a plecat într-adevăr, aş zice că e mai
bine să-i acceptăm hotărârea şi să nu ne frământăm prea mult cu
asta. Presimt că-i va fi mai bine aşa. Pe sub toată fanfaronada şi
vorbăria aia deşteaptă, e o fată destul de puternică.
În bibliotecă se lăsă o lungă tăcere. Ethan ascultă ecoul glasului
mulţumit al lui Vlnce. În memorie, o re- văzu pe Anne aşa cum
fusese în copilărie, cu braţe şi picioare prelungi şi păr negru, bogat,
căzându-i peste ochi, singură în cea mai mare parte a timpului,
încercând să atragă atenţia în moduri adeseori grosolane şi chiar
necontrolate. Odată, Ethan, o privise în grădină, vorbind singură. O
fetiţă singuratică şi vulnerabilă, care niciodată nu se simţise acasă în
locuinţa lui Marian.
Pentru prima oară, Ethan simţi durerea singurătăţii lui Anne. Îi
văzu din nou faţa deznădăjduită, la masă, când spunea cuvintele
acelea îngrozitoare, apoi întreaga făptură prăbuşită, strivită şi
înfrântă de ezitările familiei.
— Te simţi bine? îl întrebă Vince. Pot să-ţi aduc ceva? Un ceai? Ar
cam fi timpul, ’ nu? Să sun?
— A spus adevărul, zise Ethan. ’
Vince se ridicase pe jumătate din fotoliu. Se smuci în sus.
— Nu vorbeşti serios.
73
 Rămase cu greutatea lăsată pe un picior şi mâinile în buzunare.
— Minţea, tată; ţi-am mai spus. Ţi-am spus că nu era adevărat.
— Te-am auzit. O cred pe Anne.
— N-o poţi crede! Tată, minţea! Copiii mint; toată lumea ştie asta.
N-ai alege s-o crezi pe ea în locul meu; eşti tatăl meu, pentru numele
Iul Dumnezeu!
Cu capul repezit înainte şi palmele rezemate pe birou, Ethan îl
contempla pe Vince în tăcere.
Vince expiră prelung. Trupul i se înmuie. Îşi scoase o mână din
buzunar şi învârti globul de lângă el, privindu-l gânditor. Cu
cealaltă mână, făcu un mic gest de neputinţă.
— Nu ştiu cum să te conving. N-am avut nimic de-a face cu ea.
Tată, trebuie să mă crezi. E un copil! Am o soţie şi un copil al meu;
cum le-aş fi putut face lor asta? Dar cum s-o dovedesc, dacă propriul
meu tată nu mă crede?
Ethan tăcea.
— De fapt, chiar am încercat să mă împrietenesc cu ea, continuă
Vince, rotind din nou globul pământesc. De câteva ori, am încercat
să-r vorbesc, s-o scot din ale ei, dar nu voia să aibă nimic de-a face cu
mine. M-a durut, să ştii. Nu s-ar putea spune că era deosebit de caldă
şi deschisă cu ceilalţi – ştim cu toţii că nu era; de fapt, era al dracului
de grosolană cu noi, de cele mai multe ori –, dar eu am făcut un efort
deosebit să fiu prietenos, s-o ajut să înţeleagă că avea un unchi care
ţinea la ea. O admiram, să ştii; avea atâtea calităţi apreciabile, calităţi
foarte deosebite. Admirabile. Dar nu voia să aibă nimic de-mpărţit
cu mine. Probabil îmi purta pică pentru ceva încă de pe-atunci – s-a
întâmplat cu cel puţin doi ani în urmă – şi, indiferent ce-o fi fost, a
ţinut-o mult timp închisă în ea; altfel, de ce să fi făcut o exhibiţie ca
asta? Christoase, de ce să mă acuze pe mine, când încercasem cel mai
tare din toţi să-i fiu prieten? Cred că avea nevoie de şi mai multă
atenţie – bietul copil, zău că trebuie să fi fost foarte nefericită, fără
nimeni care s-o simpatizeze sau s-o dorească pe-aproape, şi probabil
ştia că numai ea era de vină, fiind atât de ostilă –, dar de ce m-a ales
74
tocmai pe mine? În toţi anii ăştia, n-am schimbat mai mult de două
duzini de cuvinte. Ce ¡-am făcut? Ce ţi-am făcut ţie, tată, de nu mă
crezi? Uite, un copil pe care abia îl cunoşteam, care aproape
niciodată nu era prin preajmă – stătea în poiana aia din pădure sau
în camera ei – şi, din bun senin, inventează nebunia asta nenorocită
şi, când nimeni n-o crede, fuge, iar pe urmă tu nu mă crezi!
Se aşeză pe marginea unui scaun, lângă biroul lui
Ethan, trângându-şi mâinile.
— E un coşmar!
— Care poiană din pădure?
— Ce? A, un loc al ei; Marian îi spusese să nu se ducă aco! ordar
ea tot mergea. Mereu făcea numai ceea ce voia ea, orice-ar fi spus
ceilalţi. Poate că n-o cunoşti atât de bine pe cât crezi, tată. Din câte
mi-am putut da eu seama, întotdeauna a făcut exact ce voia. Fireşte
că e o fată remarcabilă şi absolut capabilă să-şi poarte singură de
grijă, dar n-ar ceda în faţa nimănui. Nimeni n-a forţat-o niciodată,
şflî bine; nimeni n-o putea convinge să facă niciun afurisit de lucru,
dacă ea n-avea chef.
Ethan se încruntă. Cât de bine o cunoscuse pe Anne? Avea
cincisprezece ani; el avea şaizeci şi şapte. Era elevă, abia la începutul
vieţii; el ajunsese mai aproape de sfârşitul ei, făcând deja planuri să
se retragă din fruntea companiei pe care o clădise şi să-şi petreacă
mal mult timp în paradisul său din munţi. Cât de bine putea s-o
cunoască? Îi admira spiritul şi forţa, şi-i plăcea limba ei ascuţită, dar
cât de bine o înţelegea?
Vince continuă, cu glasul tot mai puternic:
— Nu voiam să spun asta; speram s-o pot evita – nu e genul de
lucru pe care să-ţi convină să-l spui despre o fată, şi cu atât mai puţin
despre una din familia ta – dar, cunoscând-o atât de bine pe cât o
cunoaştem noi, de ce presupunem că e complet inocentă sau că mai e
de mult timp aşa? De unde ştim ce face, cu cine se în- tâlneşte, când
fuge afară după cină, şi la sfvrşit de săp- tămână? Nu spun că nu e o
fată bună – n-aş critica-o niciodată; e nepoata mea, e o tânără
75
adorabilă şi ţin mult la ea –, dar în ultima vreme mulţi copii aleargă
brambura fără să-i supravegheze nimeni şi probabil că s-a încurcat
prea strâns cu vreunul dintre ei. Aş fi gata să bag mâna-n foc că a
rămas gravidă, a intrat în panică şi a căutat un om pe care să poată
da vina… şi, din cine ştie ce motiv, i-a căşunat pe mine. Nu spun că
exact asta s-a întâmplat, fireşte – de unde să ştim, din moment ce ea
nu vrea să ne vorbească nici măcar când o implorăm cu tojil? —, dar,
cu atâţia tineri nebunatici în ultima vreme, e foarte uşor de
presupus. Îmi pare doar rău – ei bine, ca să ţi-o spun cinstit, tată,
sunt înnebunit de furie – că mi-a aruncat-o mie în cârcă. Am îneercat
s-o ajut, să-i dau citeva sfaturi, un strop de afecţiune, şi uite cu ce
m-am ales. La naiba, nu merit aşa ceva! Probabil a crezut c-o să-l
meargă; şi-o fi închipuit că sunt un bleg, de vreme ce aveam o
slăbiciune pentru ea şi se distra de minune jucându-se cu simpatiile
oamenilor…
— Destul!
Ethan se ridicase în picioare, negru la faţă, cu răsuflarea aspră,
simţind în sfirşit furia pe care ar fi trebuit s-o simtă la auzul celor
spuse de Anne în seara trecută.
— L-am văzut faţa! Nu i-ă fost uşor, nu se distra deloc ş i spunea
adevărul! N-ai decât să-ţi împrăştii scâr- boşeniile, dar o înţeleg mai
bine decât crezi. Ai profitat de ea, ai folosit-o fiindcă era tânără şi
slabă. Îţi plac oamenii slabi; de-asta l-ai ales pe Charles, dintre noi
toţi, ca să te asociezi cu el. Te foloseşti de oameni, Vince;
dintotdeauna ai făcut-o. Crezi că sunt orb, că nu văd ce faci? Te
foloseşti de familie; te foloseşti de oamenii din firmă. Eşti viclean şi
lipsit de scrupule şi reuşeşti multe, şi cu ruşine recunosc că ţi-am
trecut cu vederea destule şiretlicuri pentru că aveam de câştigat;
compania avea de câştigat. A fost rapacitatea mea, cred; te-am lăsat
să scoţi bani în continuare pentru noi. Dar să profiţi de Annel Să fii
atât de pervers, de dement – de diabolic! —, încât s-o seduci pe fetiţa
asta neajutorată şi s-o sileşti să… te primească… pentru… Cât timp?
C/f timp ai… Perfect! mugi el, când Vince sări în picioare şi porni
76
spre uşă. Ieşi afară! Piei din ochii mei, din casa mea, din compania
mea!
Vince se opri brusc, răsucindu-se în loc. Avea ochii năuciţi.
— Ce?
— Afară din compania mea! Nu te vreau în ea. E o firmă de familie şi
vreau să ieşi din familie. Ne-ai dezamăgit; nu vreau să-ţi mai văd
mutra asta ipocrită!
Ethan îşi simţea ochii înlăcrimaţi de suferinţa a ceea ce făcea.
— Un om ar trebui să-şi privească fiii şi să-i cunoască, să se
bucure de ei, să-i poată numi prieteni şi parteneri. Nu te mai
recunosc.
Coborî glasul.
— Mi-e greaţă de tine.
Vince văzu umerii tatălui său prăbuşindu-se.
— Tată, începu el, cu glas încordat, dar foarte atent. Nu vorbeşti
serios. Niciun cuvânt. Nu ştii că spunea adevărul; din nu ştiu ce
motiv, aşa simţi. Ai dreptul la simţămintele tale, dar şi eu am, nu
crezi? Şi ştiu că nu am făcut nimic rău. Dar n-am să te mai contrazic
în privinţa asta; de fapt, cred că e mai bine să nu ne mai certăm în
nicio privinţă. Miza e prea mare. Cum rămâne cu Tamarack-ul, tată?
Credeam că e visul său, la fel cum e şi al meu; nu-l poţi pune în
pericol numai din cauza unei fete. Mai avem multe de făcut acolo; nu
e mult mai important decât o singură persoană?
Aşteptă, dar Ethan tăcea.
— Tată, hai să uităm de toată încurcătura asta. Vom uita tot ce
ne-am spus azi. O vom găsi pe Anne, o aducem înapoi şi va fi bine
totul; o s-o ajutăm cu toţii şi vom uita ce s-a întâmplat.
Ethan îl privi pe sub sptâncenele sale stufoase.
— Ţi-am spus să ieşi.
— Dar ştiu că n-ai vorbit serios, zâmbi cu blândeţe Vince. Cu toţii
suntem nervoşi, după toate prin câte am trecut. Tată, te înţeleg,
înţeleg ce simţi. Dar o să treacă. Avem prea multe în joc…
— Vreau să eliberezi biroul până mâine; am alte planuri pentru el.
77
Şi, până la sfârşitul săptămânii, să-ţi evacuezi şi biroul din
Tamarack.
Zâmbetui de pe chipul lui Vince se şterse. Îşi privi peste lăţimea
camerei tatăl, care stătea la birou, adus de umeri.
— Ai s-o regreţi, spuse Vince într-un târziu. Deţin acţiuni în
compania asta..
— Şi ce-ai să faci cu ele? întrebă dispreţuitor Ethan. Forţezi un vot
pentru funcţia ta? Cine ar vota pentru tine, contra mea?
Încet, Vince dădu din cap:
— Ai câştiga, dar n-ar fi o şedinţă care să-ţi facă plăcere. Aş forţa,
totuşi, dacă n-aş avea încotro.
Ethan aşteptă; ştia că mai urmau şi altele;
— Voi avea nevoie de bani. Cea mai simplă cale ar fi să-mi vând
acţiunile.
— Le cumpăr eu, răspunse Ethan pe dată. Sună-mi avocatul;
spune-i să fie mâine aici.
Vince deschise uşa. Ethan simţi un val de mândrie pentru fiul lui,.
Care acceptase atât de uşor inevitabilul. Îi mai văzuse în asemenea
situaţii, luând hotărârile rapid şi decisiv, fără niciun regret vizibil.
„O avem în comun, “ îşi spuse bătrânul; „în unele privinţe, se vede
de la o poştă că e fiul meu.“
— Ai putea să-mi urezi succes, mai spuse Vince, din prag.
— Mândria lui Ethan se risipi şi ochii i se umplură din nou de
lacrimi. Se gândea la Vince când era mic: cel mai frumos dintre toţi
copiii lui, cel care învăţase mai repede. Ca toţi ceilalţi să umble şi să
vorbească, cel cu zâmbetul cel mai luminos. Cel mai inteligent, mai
fermecător, mai rapace.
— Evită fetele, spuse el.
Vince ieşi.
Furia îl mâna înainte. Străbătu livingul, până în sufragerie, şi de
acolo prin toate camerele din casă, într-un tur rapid, turbat. Nu mai
locuia în casa aceea de la optsprezece ani, dar încă o mai considera
căminul lui, iar acum o părăsea definitiv. Fără regrete, îşi spuse el.
78
Decât pentru Tamarack.
Mânia datorată Tamarackului îl devora. Era al lui; tatăl său i-l
dăruise. Ethan se jucase cu el douăzeci de ani, dezvo|tându-l în
ritmul dorit de el.’Acum, venise rân- dul lui Vince. Avea planuri,
bugete, programe. Ethan habar n-avea de anvergura ideilor lui
Vince: sub comanda lui, Tamarack-ul s-ar fi transformat, dintr-o
staţiune de munte mică şi plăcută, într-un oraş cu şosele, hoteluri
întinse, magazine exclusiviste, un magnet scân- teietor pentru lumea
bună şi pentru cei mai bogaţi căutători de plăceri ai lumii, un oraş
care să le ofere totul acelora care-şi puteau permite. Avea să le ofere
mai mult, desigur; urma să fie un corn al abundenţei cu bogăţii
pentru Corporaţia Chatham Development şi, mai ales, pentru Vince
Chatham..
Acesta era planul lui Vince. Familia mai făcuse şi alte planuri,
pentru o reorganizare viitoare a companiei, cu Charles trecând pe
post de preşedinte la Chatham Development în Chicago la retragerea
lui. Ethan şi Vince vicepreşedinte la Chatham Development şi
preşedinte al Companiei Tamarack. Era stabilit; toată lumea
acceptase; şi tot ceea ce făcuse Vince în ultimii doi ani îi pregătise
mutarea la Tamarack. Avea de gând să facă din Tamarack cel mai
spectaculos proiect al deceniului şi, datorită acestui lucru, şi fiindcă
avea să fie atât de. Vizibil, urma să fie şi rampa de lansare – deşi
pe-asta încă n-o ştia nimeni – pentru cariera politică a lui Vince
Chatham.
Dar nu fus’ese nevoie decât de o jumătate de minut şi de câteva
fraze smiorcăite, pentru ca tatăl lui să-i smulgă totul.
Plecă din casa lui Ethan şi conduse instinctiv maşina pe cei opt
sute de metri până la casa lui Anne, aşa cum făcuse de două ori pe
săptămână timp de aproape doi ani. Parcă după primul colţ, ca
întotdeauna, şi, tot ca întotdeauna, intră pe uşa laterală, cu paşi
întinşi şi hotărâţi, plini de furie. O furie atât de intensă, încât nici nu
o putea focaliza. Târfa, îşi spuse el, urcând treptele câte două spre
etajul întâi. Fut-o-n cur de târfă. Dar, de îndată ce se fixă asupra lui
79
Anne ca Jintă a mâniei, gândurile i se îndreptară spre tatăl său.
Ticălosul. M-a dat afară ca pe un servitor nenorocit. Pe holul de la etaj,
răsturnă o măsuţă, iar o lampă căzu pe podea, spărgându-se. O lăsă
acolo. Concediat! Propriul lui fiu! Furia, însă, i se abătea deja asupra
lui Charles – lichea mieroasă; nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat
dacă-mi ţinea partea şi le spunea că aia minte – apoi, spre Marian. Altă
curvă. Să-i ţină hangul. Două căţele: nefututa de soră-mea şi boarfa aia
mică.
Ajunsese la camera lui Anne. Dădu uşa de perete şi se repezi
înăuntru. Domnea o tăcere nefirească. Patul era făcut, cărţile stăteau
în ordine pe rafturi, fereastra era închisă. Vaza de pe masă, care
conţinuse întotdeauna trandafiri proaspăt culeşi, era goală. Vince se
opri în mijlocul odăii, între şemineu, unde se culcaseră împreună pe
covorul moale, şi pat, unde îi desfăcuse picioarele ori de câte ori
avusese chef, şi pentru prima oară îl frapă gândul că Anne plecase cu
adevărat. Fusese jefuit de Tamarack şi de Anne. Ambele fuseseră ale
Iul, iar acum le pierduse pe amândouă.
Furia i se înteţi din nou, imensă şi incoerentă, un val copleşitor de
mânie oarbă. Se repezi la canapeaua de sub fereastră, locul ei favorit
unde se ghemuia, trântind pe jos pernele cu franjuri şi sfâşiind cu
unghiile animalele de pluş, azvârlindu-le prin încăpere. Smulse
draperiile, apoi se împiedică şi înjură în timp ce încerca să se
descurce din faldurile moi care-i ajungeau aproape până la
genunchi. Trebuia s-o omor în bătaie. S-o omor trebuia. O ameninţase cu
asta, nu o dată, iar ea tăcuse aproape doi ani. Şi, pe urmă, distrusese
totul. Futuu mama mă-sii de curvă, am fost prea bun cu ea. Prea iubitor.
Se repezi la pat, trăgând cuvertura înflorată, pătura roz pal,
pernele de mătase, cearceafurile pe care le pătase iar şi iar şi iar, târfa
aia, târfa aia care-l ademenise, ca pe urmă să-i distrugă relaţiile cu
tatăl lui şi să dispară, unde nu mai putea pune mâna pe ea, puia în
ea…
— Vince! ţipă Marian. Dumnezeule, Vince, opreşte-te!
Încremeni, cu spatele spre ea. Avea mâinile pline cu cearceafurile
80
făcute- ghemotoc. Pătura trandafirie îi atârna dintre degete. Strângea
în dinţi un colţ de pernă, încet, lăsă cearceafurile şi pătura să cadă pe
pat. Îşi descleştă dinţii, iar perna căzu peste ele. Îşi forţă bătăile
inirnii să încetinească, în timp ce se îndrepta de spate, întorcându-se
cu faţa spre ea.
— N-ai de ce să ţipi la mine, Marian, spuse el amabil; îi adresă un
zâmbet spăşit. Mi-am pierdut controlul; cu totul m-am pierdut. Îmj
pare atât de rău. Nu ştiu ce mi-a venit, toată săptămâna asta
îngrozitoare, cred, şi pe urmă tocmai am avut un scandal cu tata şi
am plecat. Nu-mi puteam imagina că aş mai putea să lucrez pentru
el, e un om imposibil, atât de-al naibii de încuiat, la bătrâneţile Iul.
Aşa că am plecat, rămas dintr-o dată fără slujbă, şi cred că am dat
vina pe Anne – biata de ea, sărăcuţa Anne, nu e vina ei că încurcă tot
qe-atinge, nu? Voi trimite pe cineva să se ocupe de toate stricăciunile
astea; nicio clipă să nu-ţl faci griji.
Clătină din cap.
— Pur şi simplu nu-mi dau seama ce m-a apucat.
Marian părea nedumerită.
— Poţi fi uneori atât de drăguţ, Vince, de ce faci toate astea?
— Ce fac, draga mea? întrebă Vânce cu blândeţe.
.
— Totul. Să ai… sex… cu Anne… O, Doamne, Vince, cum ai
putut?
— Dar, draga mea, ţi-am spus că nu-i adevărat. Nici nu m-am
atins de ea. E o fetiţă nefericită şi zăpăcită la cap, care îndrugă nişte
minciuni cât toate zilele ca să atragă atenţia. Mă mir că n-ai
descoperit până acum, Marian; ai petrecut mulţi ani cu ea. ’
Veni spre sora lui, _ observându-l licărul alarmat din ochi când se
apropie. Îi atinse uşor umărul şi, la fel de uşor, o sărută pe obraz, în
timp ce trecea pe lângă ea, spre uşă.
— NimiG nu e mai rău în lume decât să nu poţi conta pe familia
ta.
— Eram fericiţi, spuse Marian cu jale. Eram atât de fericiţi. Iar
81
acum Anne a plecat, tata suferă, Nina plânge tot timpul, Wllliam nu
mai vorbeşte cu nimeni, Fred nu-l de niciun ajutor şi nu mai ştiu ce
să mă fac! Toate sunt aşa de ameţite şi numai tu eşti vinovat, Vince;
orice i-oi fi făcut lui Anne, ai speriat-o şi ai tulburat toată familia, şi
doar tu eşti de vină.
— Vince deschise uşa scării laterale.
— Ştiu că aşa crezi, spuse el rece, fără să privească în urmă. Poate,
cândva, voi putea să te iert.
Ieşi din casă cu pas ţanţoş, mergând spre maşină. Asta avea s-o
zguduie; Marian nu suporta ca oamenii să-i vorbească rece şi să se
despartă de ea fără un zâmbet şi o sărutare de rămas-bun.
Fluiera un marş, în timp ce străbătea cu maşina scurtul drum
până acasă. Avea multe de făcut, planuri, posibilităţi de analizat,
telefoane de dat. Despre unele dintre probleme trebuia să discute şi
cu Rita. Prefera să n-o amestece deloc, dar era prost dispusă de când
cu cina aia împuţită – de fapt, nici nu-i adresase o vorbă seara, când
ajunseseră acasă – şi n-avea s-o mai readucă niciodată la normal
dacă n-o ţinea la curent cu planurile lui.
— Salut, dulceaţă, îi spuse el Dorei, ridicând-o pe umăr. Cum ţi-a
mers pe ziua de azi? Capăt un pupic?
Dora chicoti:
— Nu pot să te pup, de-aici.
— Bine, atunci… o coborî Vince, strângând-o ta piept, cu faţa la
câţiva centimetri de a lui. Un fugar moment, i se păru că vedea în
ochii şi forma gurii ei o anume asemănare cu Anne dar, desigur, ştia
că nici nu putea fi vorba. Dora avea doar cinci ani; Anne era femeie.
O lăsă să-i aplice un sărut umed, apoi o puse jos.
— Unde-i mama?
— Sus. Face curat în sertare. Toată ziua a făcut.
— Curăţenia de primăvară, comentă Vince, amuzat.
„O nevastă de treabă, “ îşi spuse. „Nu-i vorbeşte soţului, din cine
ştie ce motiv, dar are grijă să fie ordine în casă.”
— Stai aici, Dora; vreau să vorbesc puţin cu ea. Uită-te la
82
televizor, sau vezi tu.
— Nu e program.
— Atunci, fă altceva. Nu vreau să ne deranjezi.
Rita era în camera de toaletă. Debaralele cu oglinzi de pe un
perete şi toate sertarele de pe celălalt erau deschise. Hainele zăceau
vrafuri-vrafuri pe podea şi pe cele două scaune de catifea aflate în
faţa oglinzilor din fundul încăperii. Frumuseţea blondă şi luxuriantă
a Ritei se reflecta de zeci de ori – o nesfârşită succesiune de Rite – în
timp ce sorta, cerceta, împăturea şi aranja în ordine toate hainele.
Nu, observă Vince. Nu pe toate. Numai pe ale ei.
Nu le băgă în seamă.
— Vreau să-Ji vorbesc. În cabinet.
— Sunt ocupată.
Examina un nasture.
— Poţi să faci asta mai târziu. La naiba, n-o să refuzi la nesfârşit
să-mi vorbeşti. Se întâmplă gnele lucruri; trebuie să luăm nişte
hotărâri.
— Am şi făcut-o.
. Luă o bluză şi o împături în jurul unei foi de hârtie din mătase.
— Până diseară, plec de-aici. Cu Dora.
Vince se legănă înapoi pe călcâle.
— Pleci de-aici? Şi-asta ce naiba vrea să-nsemne?
— Înseamnă că te părăsesc.
Privi un moment spre el, studiindu-i cu ochii ei verzi chipul, în
timp ce buzele pline şi lucioase şi le ţinea bosumflate într-un mod pe
care Vince încă îl mai găsea senzual. Părul ei era o masă de bucle
blond-pale care-i ajungeau aproape până la talie şi avea o siluetă
rubicondă, cu forme în care un bărbat îşi putea îngropa faţa, pentru a
se simţi excitat şi calmat în acelaşi timp. Vince, care întotdeauna îi
dispreţuise „creierul de pasăre“, cum îl numea el – doi ani fusese
obsedat de Anne –, încă nu se putea despărţi de adânciturile moi şi
confortabile ale soţiei sale.
— Plec, repetă ea. Ce altceva ar putea să însemne?
83
 — Ba nu pleci nicăieri. Ţi-ai ieşit din minţi? Ai o casă şi un copil, al
un soţ şi rămâi aici, unde ţi-e locul.
Zâmbind, o luă de mână:
— Al fost tulburată aseară, iubito; cu toţii am fost. Dar te-ai
comportat magnific; mi-ai luat apărarea şi ai spus tot ce se cuvenea.
Azi ţi-am cumpărat un mic cadou; să-l aduc? Voiam să ţi-l dau la
cină. Mă gândeam să mergem la Le Perroquet.
Rita îşi trase mâna.
— Nu vreau niciun cadou şi nu mergem la niciun restaurant de
lux. Ar trebui să ai grijă cu banii, Vince; Dora şi cu mine te vom costa
o grămadă. Apartamentul, o dată, şi trebuie să cumpărăm…
— Ce apartament?
— Cel pe care l-am închiriat în Chicago. E pe Lake Shore Drive,
foarte frumos. Dar trebuie să cumpărăm mobilă nouă; aia pe care o
au acolo e de necrezut. Şi mai e tabăra de vară a Dorei şi taxele ei la
Şcoala latină…
— Palavre. Ai înnebunit. Nu pleci nicăieri şi fii sigură că nici pe
Dora n-o duci nicăieri. E a mea şi nu mi-o poate lua nimeni.
Rita reveni la grămezile ei de haine.
— Avocatul meu spune că despre ăsta poţi discuta cu el.
Vince se holbă la ea;
— Când te-al dus la un avocat?
— Azi-dimineaţă.
— Pentru ce?
— Pentru divorţ. Dumnezeule, Vince, greu îţi mai merge mintea
azi. Mă acuzi mereu că sunt greoaie, dar nici cu tine nu mi-e ruşine.
Poţi să-mi dai valiza aia? Cea de pe raftul de sus? ’
Vince râse scurt, ca un lătrat.
— Poate vrei să-ţi fac şi bagajele?
— Nu, pot şi… A, îţi arde de glumă.
Ridică din umeri şi trase unul dintre scaunele de catifea lângă
debara, mutând hainele pe jos.
— Mi-o iau singură..
84
 Vince îi privi curba pulpei în timp ce -se urca pe scaun. Îşi trecu
mâna în lungul el, dorind-o.
— Hai dincolo; putem lămuri totul acolo,
— Nu! La naiba, Vince, ia dracului mâna de pe mine.
Îi vârî mâna între coapse, apucând-o de pubis.
— Dă-te jos de pe scaun.
— Urlu! Iar Dora va chema poliţia, l-am spus s-o cheme, dacă mă
aude că ţip. O să telefoneze să le spună că sunt violată.
Vince îşi smulse mâna.
— De ce i-ai spus asta?
— Fiindcă ai violat-o pe Anne.
Rita coborî valiza pe podea şi lăsă să cadă lângă ea încă două, mai
mici. Îl privi de pe scaun, strângând din buze, cu bosumflarea
dispărută.
— Şi a ţinut mult, nu? La nesfârşit. Vreau să zic, nu vorbea despre
o regulare scurtă şi pe urmă pa. A spus că ai pus-o să facă diverse. Să
facă! Diverse! "Ştim la ce se referea, nu, Vince? Toate figurile tale
favorite, cele pe care mi-ai arătat şi mie cum să le fac. Nu un clei şi
fugi, într-o noapte când băuseşi prea mult, a nu, a nu, mult mal mult
de-atât. Vorbea despre multe nopţi şi toate preferinţele tale, este?
Ticălosule ce eşti, Vince, eşti un ticălos împuţit. Crezi că mai stau cu
tine după povestea asta? Crezi că după asta aş lăsa-o pe fetiţa mea să
mai stea în aceeaşi casă cu tine? Plecăm de-aici; nu eşti un om cu care
să se poată trăi. Am spus de faţă cu familia ta toate minciunile alea
despre biata fată ca să ai grijă de mine; ai să mă plăteşti pentru că am
minjit. Toată viaţa ai să mă plăteşti. Mereu m: ai crezut o proastă,
acuma cine e prostul? Cine-o să plătească o viaţă întreagă fiindcă nu
şi-a putut ţine scula departe de-o fetiţă care se temea de el ca de
moarte şi pe urmă a avut nevoie de nevastă-sa să-i ţină partea în faţa
familiei? Da’ prost mai eşti, Vince. Cândva, cfemult, te-am crezut
deştept. Însă nu eşti decât cel mai tâmpit ticălos pe care l-am
cunoscut vreodată. Dă-te la o parte din calea mea.
Vince se retrase, când Rita sări jos de pe scaun.
85
 — Deci, în seara asta am plecat. Iar avocatul meu îţi va telefona şi
cred că vom găsi o cale ca s-o vezi pe Dora, fiindcă nici pomeneală să
te mai las singur cu ea. L-am spus şi avocatului. A zis că probabil
n-ai să creezi probleme; n-ai nevoie de publicitate, aşa a spus. Crezi
că are dreptate?
Cu capul înclinat într-o parte, îi scurtă chipul.
— Eu cred că da.
Deschise valiza cea mare şi începu să pună înăuntru teancurile de
haine, în ordine.
— Pleacă; nu vreau să-ţi vorbesc. Nu te mai suport, Vince. Eşti un
rahat uite-atâta de mare.
Continuă să împacheteze, tăcută, câteva momente.
— Mişcă! strigă apoi, bătând cu palma în podea. Nu vreau să te
mai văd!
Vince se Inişcă. Toată ziua se mişcase, reflectă el. Coborî scara şi
ieşi în curtea din faţă. Îşi lăsase maşina pe alee şi, deschizând
portiera, se aşeză la volan, privind prin parbriz, fără vedere. Trebuia
să gândească, să facă planuri, să ia hotărâri. Dar nu se putea gândi
decât la femei.
Era înconjurat de harpii pornite să-l distrugă. Anne. Marian. Rita.
Şi Dora, care ar fi chemat poliţia dacă mama ei ţipa.
— Tati! strigă Dora de pe veranda din spate. Unde te duci? Pot să
vin şi eu?;
În spatele ei, Rita se aplecă şi o trâse înapoi în casă. Vince porni
maşina. Rita avea să primească atâta cât era obligat să plătească şi
nici uii ban în plus. Şi urma s-o vadă pe Dora cât şi unde voia, şi să
găsească o cale de a o lua de lângă nebuna de maică-sa. Şi
Tamarack-ul avea să i-l ia tatălui său. Putea să-l ia singur; sau să
găsească pe altcineva care s-o facă; dar, într-un fel, indiferent cât de
mult dura, urma să reuşească. Niciunul dintre ei n-avea să uite
vreodată ce-i făcuseră.
Încercă să fluiere marşul pe care îl fredonase mai devreme, dar nu
ieşi niciun sunet. Avea gâtul uscat; şi buzele îi erau uscate. Furios,
86
deschise radioul de bord, răsucind butonul până găsi o muzică
marţială şi dădu mai tare, făcând sunetul să inunde toată maşina.
Apoi, ieşi în marşarier de pe alee. ’
Se gândi în treacăt la Anne, când trecu prin faţa casei ei, şi-şi
aminti trupul ei stângaci şi ochii enormi, prima dată, în pădure.
Apoi, şi-o alungă din minte. N-avea să se mai gândească la ea; o
dăduse deja uitării. Nu era importantă. Urma să se înhăiteze cu o
gaşcă de alţi fugiţi de-acasă şi să sfârşească pe străzi. În doi-trei ani,
se termina cu ea. Şi chiar dacă nu murea, niciodată n-avea să se mai
întoarcă la familia ei; n-ar fi îndrăznit; nimeni nu o crezuse.
Niciodată n-aveau s^d mai vadă.
Lăsă casa în Urmă, conducând mai departe. Nu era importantă. O
şi uitase.

Capitolul 5
Erau unsprezece şi locuiau împreună într-o casă de pe Page
Street, în cartierul Haight Ashbury din San Francisco, dormind pe
priciuri, somiere adâncite şi saltele întinse pe jos. Casa, la fel ca alte
zeci de case din zonă, fusese cândva elegantă, cu cele trei niveluri
decorate cu ţigle suprapuse şi lemn sculptat şi vopsit, acoperind
complet turnurile, lucarnele, streşinile şi ramele ferestrelor. La
începutul secolului, găzduise familia unui bancher bogat şi răsunase
de râsetele copiilor, de ropotul copitelor de cai şi de baluri care
durau până în zori. Dar, la sosirea lui Anne, era de treizeci de ani
pensiune, cu stucaturile cojite, balustradele curbe zgî- riate şi ciupite
şi policandrele ferfeniţă.
— Un declin trist, spuse Don Santelli, privind de pe trotuar
clădirea. Dar toaletele funcţionează, lumina electrică la fel, iar
fantoma casei nu e prea ostilă, în genere.
— Fantoma? întrebă Anne.
— Adolphus Swain, bancher. El a construit-o. Bănuim că e vexat
să vadă hippies în reşedinţa lui, aşa că mai face să cadă bucăţi din
87
tavan, când şi când, chiuvetele refulează, părţi din podea se surpă
sub tine când nici cu gândul nu gândeşti. Umblă prudent şi foarte
uşor, e regula numărul unu. Regula numărul doi e să nu te arăţi
speriată. Cu asta, se pare că ai o problemă.
Îl fulgeră cu o privire:
— De ce?
.
— Asta tu ştii. De ce te temi? Să nu te găsească cineva? Sau că n-o
să te găsească nimeni?
— Treaba mea.
— Ei, făceam şi eu pe prietenosul, o cuprinse el cu un braţ. Toţi
trec exact prin acelaşi lucru, când ajung aici.
Anne se smulse de lângă el.
— Scuze, făcu Don un pas lung, exagerat, înapoi. Cred că ar trebui
să ne prezentăm cum se cuvine. Don Santelli. Nu cred că ţi-am spus,
când ne-am întâlnit. De obicei, nu dăm atenţie numelor de familie.
Nu l-am reţinut pe-al tău.
— Anne Gannett.
— Garnett. Îmi place cum sună. E un soi de bijuterie, nu?3
— Oarecum.
Fusese numele de fată al mamei sale; acum era al lui Anne.
Undeva, între Chicago şi San Francisco, Anne Chatham dispăruse.
Devenise Anne Garnett şi aşa avea să rămână toată viaţa.
— Deci, acum ne cunoaştem, spuse Don. Îţi este foame?
Dădu din cap.
— Hai să vedem ce găsim.
Era înalt şi slab, cu păr negru, legat la spate într-o coadă-de- cal
lungă, urechi clăpăuge, un zâmbet iute şi o spuză de coşuri pe
fruntea înaltă. Locuia în Haight Ashbury de doi ani, ba într-o casă,
ba în alta, cu un grup de oameni, cu altul.
— Caut un loc unde să mă simt bine, spuse el, sco- Jând din

3 Garnet = granat

88
frigider nişte cutii de plastic şi umplând cu legume o farfurie. Poate
l-am găsit; aici stă o gaşcă civilizată. Pâine, bombăni el, tăind o felie
groasă dintr-o bucată de pâine din aluat acru, pusă pe bufet. Suc,
adăugă şi umplu un pahar, după care puse totul în faţa lui Anne.
Mănâncă şi linişteşte-te. N-ai nimic de făcut decât să fii fericită.
— Trebuie să-mi găsesc o slujbă. Nu pot face nimic până nu am de
lucru.
— Muşcă-ţi limba, Anne; asta-i o vorbă porcoasă pe-aici. Am
venit tocmai ca să scăpăm de toate astea. Munca e pentru mârlani.
— Dar…
— Acum, ascultă. Ce faci e să aduni bonuri de masă în fiecare
lună. Dacă n-ai încotro, te mai angajezi din când în când pe ici-pe
colo, doar pentru ce-ai nevoie. Chiria e douăşcinci de parai pe lună
de căciulă, mâncarea variază, la vreo cinzeci pe lună, şi haine ai, nu?
Atunci, ce-ţi mai trebuie?
Anne îl privea cu ochi mari.
— Dar toată lumea lucrează.
— Aici, nu. Vorbeşti despre locul ăla îngrozitor de unde ai scăpat.
Aici, faci ce vrei tu. Afli cine eşti şi ce e cu adevărat important în
viaţă. Nu-Ji place mâncarea?
— Păi, dacă ai avea puţină carne sau ceva…
— Nu mănânc căcaturi d-alea, spuse el binevoitor. Eu sunt strict
vegetarian. Dar pe-aici nu ne băgăm; nimănui nu-i pasă ce faci, câtă
vreme nu încerci să converteşti pe toată lumea şi-ţi rezolvi singur
problemele. Dar, numai azi, facem o excepţie. Bărbie are nişte ton;
n-o să se supere dacă-ţi dau puţin, ca să te-ajut să te simţi ca acasă.
Numai să i-l pui la loc, cândva, O.K.?
Deschise o cutie şi scutură conţinutul în farfuria Iul Anne.
— E bine-aşa?
Fata dădu din cap:
— Mulţumesc. Dacă nu munceşti, la şcoală mergi?
Nnţ, nu mă-nteresează. Sunt un elev prost; nu suport să mi se
spună că toate nu se pot face bine decât într-un singur fel, iar la teze,
89
îngheţ. Talcă-miu mi-a oferit câte o sută de parai pentru fiecare A pe
care-l primeam pe carnetul de note; i-am spus că-i o căcănărie.
— De ce?
— Fiindcă ar fi trebuit să-mi dea opt, nouă mii pentru fiecare A.
Fiindcă munceam, nu? Şi o sută de parai A-u’ însemna grosolan de
puţin pe lângă salariul minim pe economie, când stai să socoteşti
timpul pierdut în clasă şi la lecţii. Am fost total deziluzionat că
taică-miu îmi venea cu chestii d-astea tipic capitaliste, încercând să
mă storcească de-o leafă decentă, când lui şi maică-mii nu le plăcea
părul meu, nici hainele, nici prietenii, nici că fumam marijuana şi
cred că nimic în ce mă privea. Şi nici mie nu-mi plăcea cum erau tot
timpul aşa de-atenţi cu viaţa lor, plănuind totul înainte să facă o
mişcare ca să ştie sfârşitul când încă nici nu începuseră. Eu voiăm
romantism, mister, pasiuni neaşteptate. Aşa că am avut o mulţime
de crize, urlete cât încape, lacrimi căcălău, şi-am plecat şi-am venit
aici. Aşa că acum cânţ cu ghitara la colţyri de stradă, stau de vorbă
cu străinii şi-i fac să se simtă mai împăcaţi cu viaţa. Viaţa e o ghiulea
de picior, pentru cei mai mulţi oameni, ştii, da’ nu şi pentru mine; eu
zac la soare şi iau fiecare zi cum vine, şi niciodată nu ştiu ce-o să
se-ntâmple mâine. Aşa tre’săfie viaţa, la hai să-ţi găsim un locşor de
dormit. Probabil că mai bine-i la etajul doi. Nu-i aşa de multă lume.
Acolo nu-s toalete, da’ sunt două la primul şi una la parter, şi nimeni
nu face nazuri să le-mpartă.
Îi duse valiza, iar Anne îl urmă până la etajul întâi, de unde urcară
pe o scară îngustă şi abruptă, la al doilea.
— Să te instalăm, spuse Don, punându-l valiza pe o saltea goală;
aduse mai aproape o cutie. Se pare c-o să-ţi încapă aici lucrurile,
dacă atâta-î tot ce al.
Şi începu să deschidă valiza.
.
— Las-o-n pace! se răsti Anne.
Don se retrase.
— Scuze. Credeam că vrei o mână de ajutor.
90
 — Nu-mi place să-mi atingă alţii lucrurile.
— L-auuuzi, fluieră el încet. Aici împărţim multe. Ar fi bine să te
gândeşti la asta.
Se întoarse să plece..
— Nu-i nicio grabă să te instalezi; nu se vede niciun deşteptător.
Ba niciun fel de ceas, la o adică. Mai vorbim.
Rămasă singură, Anne se aşeză pe saltea. Se afla în colţul unei
camere mari, cu tavan încrustat şi parchet denivelat,. Tulbure de ani.
Cândva, fusese o sală de bal; acum, conţinea cinci saltele, câteva
scaune şi cutii de carton pline cu haine. Deasupra saltelei lui Anne se
afla o fereastră rotundă cu ochiuri pătrate, prin care se vedeau alte
case asemănătoare înşirate vis-à-vis şi, dincolo de ele, vârfurile
copacilor din Panhandle, fâşla prelungă şi îngustă a Parcului Golden
Gate unde stătuse două zile, spunându-şi că parcul semăna atât de
mult cu pădurea ei de-acasă, încât avea să se obişnuiască destul de
curând să stea acolo.
Îşi spusese că n-avea să simtă lipsa nimănui, dar îl era dor de toţi.
Nu de Vlnce, de Vlnce niciodată, însă de toţi ceilalţi da, de oamenii
care-i umpfuseră zilele de când se născuse şi care păreau să devină
cu atât mai luminoşi, scăldaţi într-un fel de aură legendară, cu cât
stătea mai mult timp departe de ei. Auzise despre Haight Ashbury
în liceu, unde colegele ei povestiseră cu emoţie şi dor, ca despre un
loc al libertăţii şi al amorului liber. Juraseră că acolo aveau să se ducă
în momentul când treaba se împuţea rău de tot acasă, dar niciuna nu
o făcea. Anne era singura care o făcuse şi, în acele prime două zile,
hoinărind prin San Francisco, nu se simţise deloc liberă; se simţise
singură, sfâşietor de singură, şi convinsă că procedase greşit, iar apoi
îl întâlnise pe Don Santelli, cântând la ghitară în Panhandle, şi se
dusese cu el acasă fiindcă Don îi spusese că era binevenită şi putea să
rămână cât de mult voia, şi n-o întrebase nimic despre viaţa ei, şi
fiindcă nu ştia ce altceva să facă.
Şl-apol, era rea cu el, când Don încerca să fie drăguţ. Aici împărţim
multe. Ar fi bine să te gândeşti la asta. Numai că ea nu voia să împartă
91
nimic. Nu voia să se apropie de nimeni. Pentru prima oară-după doi
ani, trupul el îi aparţinea din nou; se simţea curată, pură şi neatinsă.
Şi aşa avea să rămână. Nimeni n-avea s-o mai înjosească vreodată
aşa cum făcuse Vince. Nimeni n-avea să mai prindă ocazia.
Dar nu găsea numai atingerile insuportabile; îi era greu şi-să stea
de vorbă cu oamenii. Nu dorea decât să tacă; să se desprindă de
toată lumea. Însă, în acelaşi timp, nu voia să fie singură. Să se-nvârtă
prin jurul ei, oarecum, fără să se apropie niciodată prea mult. „Va fi
bine, “ îşi spuse Anne. „Dacă vin prea aproape, am să mă duc în altă
parte.“ Se aşeză turceşte pe saltea, privind afară pe fereastra
rotundă. „Nu trebuie să fac nimic din ceea ce nu vreau. Nu poate să
mă oblige nimeni.”
Nici măcar nu trebuia să muncească, după câte se părea.
Trebuşoare pe ici-pe colo, spusese Don. Bonuri de mâncare.
„Bunicul ar fi îngrozitor de dezamăgit, “ me- dită Anne. „Ar spune:
Dar n-ar fi mai bine dacă măcar ai încerca să-ţi găseşti o slujbă adevărată?
Poţi cere ori- când ajutor, dacă nu te descurci singură, dar nu te-ai simţi mai
mulţumită de tine însăţi dacă ai încerca să-ţi foloseşti mintea ta atât de
ageră? Şi apoi m-ar săruta şi mi-ar spune ce deşteaptă sunt.“ – îşi
înghiţi lacrimile.,
— Dar nu mai locuiesc acolo, zise ea, cu voce tare. Nu mai fac
parte dintre ei. Fac parte din locul ăsta. Şi-i datorez lui Bărbie, cine-o
mai fi şi ea, o conservă de ton.
Îşi lăsă valiza pe saltea şi coborî scara abruptă. Bucătăria era
goală, când trecu prin dreptul ei, în drum spre ieşire. Nimănui nu-i
păsa unde se ducea. Nimănui nu-i păsa dacă ieşea sau nu. Marian ar
fi întrebat-o unde mergea. „întotdeauna a vrut să mă apere, “,
reflectă ea. „Dar, când a contat într-adevăr, n-a făcut-o.“ Porni pe
trotuar, căutând o băcănie, nevrând să întrebe pe nimeni. Strada
forfotea de oameni, grupuri de bărbaţi şi femei cu haine viu colorate,
care-i făceau loc când se apropia şi se uneau la loc după trecerea ei.
Din această cauză, se simţea foarte singură, iar costumul de tweed şi
bluza albă pe care le îmbrăcase la plecarea cu autobuzul o făceau să
92
se simtă deplasată. Totul în jur, însă, era atât de exotic, încât îşi spuse
că se mulţumea să fie doar spectatoare.
În apropiere, nişte tinere fete cu baticuri de voal se ţineau de
mâini, dansând în cerc; mai încolo, câţiva băieţi cu cozi-de-cal şi
cercei, şi femei cu părul lung şi banderole pe cap, stăteau în uşi, cu
picioarele încrucişate, fumând şi pălăvrăgind. Drept înainte, alte
grupuri intrau sau ieşeau din parc şi, apropiindu-se, Anne văzu sute
de oameni, după câte i se părea, stând aşezaţi sau culcaţi pe iarbă, ori
rezemaţi de copaci, unii citind, alţii cântând balade triste la ghitară,
Era primăvară în Haight Ashbury. În fiecare zi veneau, alţii şi
alţii, din toate părţile ţării, atraşi de povestirile romantice despre
libertate, pace, armonie, bucurie şi dragoste. Alcătuiau, pe cei câţiva
kilometri pătraţi ai acelei enclave mărginite de ambele părţi de
Parcul Golden Gate, o mică lume plină de culorile sariurilor indiene,
ale vechilor catifele şi dantele salvate din cufere uitate, ale tricourilor
vopsite manual, sandalelor şi şiragurilor lungi de mărgele. Eră o*
lume parfumată cu tă- mâie şi marijuana, mobilată cu piese din
magazinele de vechituri şi luminată de lumânări înfipte în sticle de
vin sau becuri goale agăţate sub tavane înalte. Era lumea lui
Jefferson Airplane şi Ken Kesey, a formaţiei Grateful Dead şi a Colinei
Hippie din Parcul Golden Gate.
— E loc destul, îi spuse cineva, când Anne se opri să privească
mulţimea de pe colină; întinse mâna s-o tragă alături. Poţi să te
înghesui aici.
Anne se feri:
— Mă uitam doar.
— E loc destul, repetă tânărul, dar, în timp ce se îndepărta, Anne
observă că o uitase deja.
În fiecare zi, se plimba prin Haight Ashbury, privind şi ascultând.
După o lună, începuse să recunoască zecile de chipuri şi era
recunoscută de tinerii care o salutau cu câte un surâs sau vreun gest,
ridicând mâna cu palma deschisă, conform obiceiului lor.
— Am aşteptat două săptămâni întregi ca să-ţi zic „bună“, spuse
93
un tânăr cu barbă blondă şi păr lung. Deci, bună.
— Bună, răspunse scurt Anne, mergând mai departe.
— Eu sunt Sandy, continuă el, potrivindu-şi pasul după al ei, şi
compun un cântec dedicat ţie. Deci trebuie să ştiu cum te cheamă.
Mergând, se apropiase de ea, atingând-o cu umărul şi mâna.
Anne se îndepărtă.
— Alege pe altcineva.
— Nu, tu eşti aia. Eşti o fată foarte atrăgătoare. N-ai putea merge
mai încet? Te grăbeşti prea tare pentru mine. De fapt, unde mergem?
Anne se opri, cu o privire rece.
— Du-te unde vrei; doar nu te apropia de mine. N-am chef. Mă
simţeam bine şi-mi strici tot cheful.
— Ei, haide. Trebuie să fim împreună; asta-i toată problema.
Vreau să zic, uite…
O trase spre el, cuprinzând-o> cu braţele sale lungi.
— Dragostea e toată problema, nu?
Anne începu să se zbată, dar Sandy o ţinea foarte strâns.
— Ne-am putea distra; am puteasă ne simţim bine împreună…
La auzul acestui ecou al trecutului, Anne ţipă, tul- burând strada
liniştită. Oamenii se răsuciră spre ei, apro- piindu-se în fugă.
— De ce-a trebuit să faci asta? explodă Sandy. Nu trebuia să te
porţi de parc-aş fi încercat să te violez; voiam să te iubesc.
— Hai, să fugim.
O tânără înaltă o apucă de mână şi, până să se dezmeticească,
Anne traversa strada şi alerga pe trotuarul celălalt, spre parc, ţinută
strâns. Oamenii se împrăştiau să le facă loc, iar cele două fugeau,
fugeau, întinzân- du-şi picioarele în paşi prelungi, săltaţi, cu inimile
bă- tându-le, cu sandalele clămpănind pe asfalt şi bluzele umezite de
transpiraţie în soarele cald al după-amiezei de mai.
— O, minunat, gâfâi tânăra, când ajunseră în parc; se trânti pe
iarba răcoroasă de la umbra unui copac, tră- gând-o pe Anne lângă
ea. A fost bine, nu? Doamne, ce-mi mai place să alerg aşa. Te simţi
bine?
94
 — Da, răspunse Anne; avea faţa roşie, strălucitoare de surpriză.
Chiar aşa. Mă simt minunat.
— Fuga are mereu efectul ăsta şi nu contează de cine fugi, sau
încotro., Eu sunt Eleanor Van Nuys. Încântată de cunoştinţă. _
— Anne Garnett. ÎJi mulţumesc că m-ai salvat.
— Sandy ţi-ar fi dat drumul; nu crede în forţă. Dar eşti excelentă
la alergat. Ar trebui s-o facem în fiecare zi, indiferent că avem nevoie
sau nu. De cât timp eşti aici?
— De-o lună. Tu?
— A, de-o veşnicie. De un an. Am venit imediat după ce am
terminat liceul. Familia mea îmi plănuise strategic toată viaţa: urma
să termin colegiul şi să mă mărit imediat cu un bogătaş bătrân care
m-ar fi aşezat la casa mea, mi-ar fi făcut trei copii – o fată, un băiat, al
treilea nu ştiu ce-ar fi trebuit să fie – şi ne-am fi întemeiat un cămin
fermecător în suburbii şi o locuinţă de vară très chic pentru
nebuneală în Maine. Aşa că, ce puteam face decât s-o-ntind? Nu mai
suportam cum mă forţau mereu să fac asta sau ailaltă ca să mă
pregătesc pentru viitor şi mă consemnau în casă când ieşeam cu
băieţi care nu dădeau bine la imaginea mea, ce-o mai fi-n- semnând
şi asta, aşa c-am ajuns să urăsc complet totul. Mai ales toate certurile.
— De ce vă certaţi? întrebă Anne. Ce voiai?
Eleanor ridică din umeri:
— Cine ştie? Viitorul meu încurcat în locul celui ordonat al lor,
cred.
Era înaltă, cu păr roşcat, lung şi încâlcit, o gură mică, încontinuu
în mişcare, vorbind, cântând sau fluierând…
— Nu-ţi vine să crezi cât îmi detestau ai mei fluieratul; îi scotea
din papuci efectiv. Am problema asta, nervii. Dar cred c-ar trebui să
mi se mai înmoaie, până pe la douăşcinci de ani. Majoritatea
oamenilor se îmblânzesc cu vârsta, nu crezi? Cî|î ani ai?
— Tot nouăsprezece, răspunse Anne.
Eleanor îşi înclină capul într-o parte, studiindu-i fa {a. Întinse
mâna şi-i dădu ia o parte din ochi părul negru.
95
 — Mai degrabă şaptişpe, dar, din partea mea, poţi să al câji pofteşti.
De unde eşti?
— De pe Coasta de Est.
— Zău? Şi eu. De unde?
Tăcu o clipă.
— De fapt, nu-s din Est, reluă Anne, încet. Cred că nu prea vreau
să vorbesc despre asta.
— N-am nimic împotrivă. Şi despre ce-ai vrea să vorbim?
— Despre tine.
— Zău? Mor să vorbesc despre mine. La să vedem, ce-ar mai fi?
Îmi place să citesc, mai ales biografii, fiindcă îmi place să aflu că
oamenii care-au ajuns mari în viaţă aveau tot atâtea probleme cu
părinţii ca mine. Încerc să mă uit la filme horror, da’ nu-s în stare…
— Şi de ce încerci?
— Păi, mi-a spus unu’ că ţi se întăreşte caracterul dacă-ţi priveşti
în faţă coşmarurile şi dacă pleci ştiind că n-au făcut din tine un idiot
plângăcios. O fi având dreptate, dar nu suport tensiunea. Şi pe urmă,
mai e o posibilitate: dacă ajung să dau apă la şoareci?
— Poate’ ar trebui să plângi din dnd în când, spuse Anne, spre
propria-i surprindere; nu-şi oferise părerea, nici nu purtase vreo
conversaţie adevărată cu nimeni, în tot timpul de când se afla în
Haight. Dacă nu plângi când te sperie unele lucruri, probabil nu prea
ţii la nimeni şi nimic, iar atunci nici măcar umană nu eşti.
— Nu vorbeşti despre filme, nu? Vorbeşti despre viaţa adevărată.
Chiar crezi asta? Mie, de obicei, mi-e frică să plâng. E ca şi cum, dacă
aş fi cu-adevărat maturizată, aş putea să-mi înfrunt emoţiile şi să le
încorporez în personalitatea mea în moduri productive; _
Anne zâmbi. Îşi simţi întinderea nefamiliară a muşchilor feţei şi
ştiu că era primul ei zâmbet după mai mult de-o lună. ’.
— Pe-asta ai citit-o undeva..
Eleanor surâse larg:
— Am o carte mişto de psihologie, poţi’să te uiţi şi tu prin ea,
odată, dacă vrei. Foloseşte o droaie de cuvinte trăsnite, dar are idei
96
foarte tari. Ca asta pe care am zis-o adineauri; înseamnă că trebuie
să-ţi stăpâneşti emoţiile, nu să te îneci în ele. Trebuie să le foloseşti ca
să-ţi rezolvi problemele cu instrumentele pe care le ai, cu
personalitatea pe care o ai, în loc să te laşi dărâmat de tot ce se
întâmplă.,
— Nu întotdeauna le poţi rezolva, spuse Anne, cu voce scăzută.
’ – Păi, atunci, să fugi de ele, replică voioasă Eleanor. Ca toată
lumea de pe-aici.
Tăcură câteva momente.
— Oricum, motivul pentru care cred că nu trebuie să te prăbuşeşti
la filmele horror e fiindcă e normal să ştii că-s false. Problema mea e
că. Uit. Mă încurc între ce e real şi ce nu. Uneori, mă gândesc la
poveşti întregi şi nu mai sunt sigură dacă e vorba de oameni pe
care-i cunosc sau dacă mi le-am imaginat doar.
— Ar trebui să le scrii, propuse Anne. Poate eşti o mare scriitoare
şi nici nu ştii.
Eleanor îşi înclină capul:
— Poate. Nu-i rea ideea. Dar să nu spui la nimeni; s-ar putea să
creadă că seamănă prea mult cu munca. Oricum, m-am lăsat de filme
horror fiindcă nu cred că fac nici două parale la întărirea caracterului.
Altu’ mi-a zis c-ar trebui să mă cajăr pe stânci, ca să-mi întăresc
caracterul. Cred că s-ar putea să-mi placă, dar n-am avut niciodată
ocazia. Ţie-ţi plac? Filmele horror?
— Nu. Şi nici cărţile horror. Nu suport să mă sperii. Cine-s toţi
ăştia care-ţi dau atâtea sfaturi?
— Unii. Fiecare tip pe care l-am cunoscut mi-a dat. Sfaturi. Ţi se
pare c-aş avea nevoie?
Anne clătină din cap: *
— După cum arăţi, pari să-ţi poţi purta singură de grijă. _.
— Ei, câteodată. Imi plac tipii, totuşi, şi poate că lansez semnale
fără s-o ştiu, cerând ajutor. Nu-s întotdeauna sigură ce- am să fac în
continuare, înţelegi? Merg oarecum în rafale şi uneori mă întreb cum
am ajuns acolo unde sunt şi ce caut acolo şi unde-o s-ajung mai
97
departe. Dar tu? Ai tipi care-ţi spun cum să te porţi, care încearcă să
te-nveţe să faci lucrurile în stilul lor?
Anne sări în picioare:
— Trebuie să mă duc.
— Unde? îşi ridică Eleanor privirea, dar fără să se mişte. Dacă nu
vrei să vorbeşti despre ceva, ajunge să schimbi subiectul. Nu mă
simt jignită. Chiar trebuie să pleci? Fiindcă dacă nu, am putea să mai
stăm de vorbă. Mă simt excelent. Mă gândeam că poate şi ţu. Mă
gândeam că poate am reuşi să ne împrietenim mai bine.
În sufletul lui Anne se aprinse o mică flacără de recunoştinţă.
Pentru prima oară de când plecase de-a- casă, uscăciunea rece şi
dură dinăuntrul ei începea să se înmoaie. Încet, se aşeză şi, mai încet
încă, surise, mai larg decât prima dată.
— Mi-ar plăcea.
Din acel moment, Anne şi Eleanor au început să se întâlnească în
fiecare zi. Se plimbau pe străzile din Haight Ashbury şi din parc,
intrau în grupuri de oameni care le făceau loc în conversaţiile lor
leneşe şi recitalurile de cântece. Lui Anne i se părea că toţi erau plini
de iubire şi bunătate şi că încercau să-i facă pe cei din jur fericiţi,
apropiindu-se de oricine trecea prin preajmă. Acceptau deosebirile
dintre ei, aşa că nu-l deranja repezeala pe care Anne încă nu putea să
şi-o controleze întotdeauna, şi modul cum se chircea la atingerea lor.
Şi erau la fel de nepăsători când începea să se relaxeze, pe măsură ce
se obişnuia cu ei şi cb Eleanor. În toată vara aceea, Anne a răspuns,
fără să-şi dea seama că o făcea, la căldura fără cerinţe a unor oameni
pe care abia îi cunoştea: o atmosferă de afecţiune lejeră ca un balsam
pe rănile aduse cu ea în Haight.
Şi apoi, veni toamna. Razele soarelui erau mai joase, răspândind o
aură caldă peste casele cartierului, iar umbrele copacilor se întindeau
ca nişte pene lungi pe străzile sărbătoreşti. Anne se afla acolo de şase
luni. Şi încă mai era singura, după câte se părea, care nu stătea
mereu în contact fizic cu cineva, în acel climat al atingerilor, al
senzaţiilor şi al dragostei. Şi, totuşi, îşi găsise locul şi, chiar dacă nu
98
dansa şi nu cânta niciodată împreună cu ceilalţi, îi plăcea să le
asculte armonia şi să le privească mişcările senzuale.
Îi însoţea când se îndreptau spre tramvaie ca să le ofere flori
navetiştilor. Stătea cu ei la coadă ca să completeze formulare pentru
ajutorul de şomaj şi bonurile de masă; făcea cumpărături de la
băcănie şi mânca împreună cu ei. Adeseori, se culca la etajul doi al
casei unde o dusese Don Santelli, dar de multe ori stătea la Eleanor,
sau se aciuiau amândouă prin alte case, pe alte saltele, priciurl sau
somiere, trezindu-se ca să ia micul dejun cu alt grup şi apoi ieşind
să-şi petreacă ziua în compania altora. În toate aceste moduri, făcea
parte din viaţa fluidă a Halghtului, fără a se integra complet în ea, şi
găsea că era de ajuns. Nu avea nevoie de atingere şi, categoric, nici
de dragoste.
În acea lună septembrie, Anne şi-a dat seama că putea saluta pe
nume peste o sută de vecini şi, în fiecare zi, cunoştea alţii, aflând
totul despre ei. Îi uşurau situaţia, fiindcă povesteau tot timpul.
Niciodată nu puneau întrebări, spunând că respectau intimitatea
tuturor; în schimb, îşi descriau vieţile şi părerile despre univers, în
faţa oricui asculta. Lui Anne îi plăcea să asculte. Şi reţinea tot ce
auzea, iar a doua zi sau săptămâna viitoare saluta oamenii pe nume
şi-i întreba despre câte un lucru important pentru ei. Nu-şi dăduse
seama cât de mult însemna pentru oameni sau cât de bine se
pricepea la asta, dar a învăţat repede că îi atrăgea popularitatea.
Ceilalţi o simpatizau, ie plăcea să-i vorbească şi, în curând, au
început s-o caute ca să-i asculte.
— Ar trebui să pui taxă, spuse Eleanor, la sfârşitul lui septembrie,
în timp ce mergea spre băcănie împreună cu Anne, care era oprită,
de oameni la tot pasul. Ai putea zice că eşti psihiatră. Nimeni nu ţi-ar
cere diploma; ar fi doar total recunoscători că au pe cineva care-i
ascultă şi care se interesează de ei. Şi te-ar plăti. Ar fi şi cazul.
, Anne zâmbi:
— Imediat ar găsi alte urechi, dacă ale mele ar costa bani.
— Ba nu, pe tine te-ar prefera, insistă Eleanor. Aş putea să
99
organizez eu totul, să stabilesc ore, să vând bonuri şi să-Ji adun
banii, toate treburile.
O privi, chipurile cu uimire:
— O slujbă respectabilă. Părinţii tăi ar sări în sus. Eleanor îşi
vine-n fire şi-şi găseşte un loc de muncă. Aproape ca şi cum nici n-ar
fi plecat de-acasă.
— Acasă nu e ca aici, spuse cu emfază Eleanor. Chiar dacă mi-aş
lua de lucru.
Îşi continuă drumul în tăcere, dintr-o dată melancolică, iar Anne
ştiu că se gândea acasă. Cu toţii o făceau, din când în când: se
retrăgeau în câte un loc singuratic ca să-şi amintească, fiindcă vreun
cuvânt, vreo imagine sau vreun gând răzleţ le readucea în minte
casa, cu acea aură de legendă care învăluia şi familia lui Anne, ori de
câte ori îşi lăsa gândul să revină spre trecut. Apoi, îşi aminteau toate
problemele maturizării cărora nu le putuseră face faţă şi curând
reintrau în conversaţie, făcând iarăşi parte din grup.
— Oricum, n-ar fi o muncă adevărată, dacă aş face-o pentru tine,
reluă Eleanor. N-aş primi bani; aş face-o numai ca să te ajut. Asta
înfrumuseţează viaţa: prietenia. Nu banii. Banii murdăresc totul.
Îşi scoase portofelul, pentru a plăti cumpărăturile, şi izbucniră
amândouă în râs.
— Mă rog, e bine’ să-i ai când ţi-e foame, continuă Eleanor,
numărând restul. Diseară mănânci la mine, nu uita.
— A, nu pot. L-am promis lui Don că-l ajut la cina de ziua lui.
Eleanor oftă.
— Ţi-am spus că vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva.
— Iar eu ţi-am spus că nu vreau să cunosc pe nimeni.
Ieşiră din băcănie cu sacoşele pline cu mâncare. Purtau rochii de
vară, lungi şi largi, şi sandale, şi mergeau agale în lumina pestriţă de
sub platanii care se unduiau uşor în adierea după-amiezei.
— Iar o luăm de la-nceput; de ce nu pot fi fericită dacă mă culc
singură?
— Fiindcă e nefiresc. Eu am atâţia tipi, iar tu n-ai niciunul. Ştiu că
100
nu vrei să vorbeşti despre asta, dar eşti aici de şase iuni şi e timpul să
încerci ceva nou. Se găsesc tone de tipi noi prin jur; prea destul
pentru amândouă. De ce nu vrei să-ncerci măcar? E o parte esenţială
din maturizare. Vino la un film cu noi, ia o pizza, stai şi fumează…
— Nu fumez.
— Ştiu şi totuşi te iubesc. Dar fă altele. De pat ce-ai zice? Oricâţi
ani oi avea, de fapt, trebuie să ştii totul, şi nu se poate să nu fi călcat
în străchini de vreo câteva ori; oricine are peste doişpe ani o face, în
zilele noastre._
Îi privi atentă faţa.
— Ştiu, ştiu, subiectul e tabu. O.K., o lăsăm baltă. Dar eşti de
acord să-mi faci o favoare? Vrei te rog să vii mai întâi la mine când
simţi că-ţi vine cheful de-un tip? Ca să-ţi pot recomanda eu unul şi să
mă asigur că e totul în regulă? Faci măcar asta?
— Da, răspunse Anne cu gravitate. Îţi mulţumesc.
Eleanor o privi lung.
— Sigur, s-ar putea să ştii mai multe decât laşi să se înţeleagă.
— S-ar putea, fu Anne de acord, dar ar ieşi la iveală dacă ţi-aş cere
ajutorul.
— E absolut imposibil să te conving să vo^peşti despre ceva, când
tu nu vrei, oftă Eleanor. Ar trebui să fii o savantă care face un studiu
top-secret.
— În loc de psihiatră?
— Mă rog, ipna din două:
— Nu pot fi niciuna, nici alta, dacă nu merg la colegiu.
Se lăsă tăcerea.
— Mi-a plăcut şcoala, spuse apoi Eleanor. Dar mai degrabă
muream, decât să le spun alor mei.
Ajunseră la casa ei şi se aşezară pe treptele din fajă. Anne deschise
o pungă cu cartofi prăjiţi şi o ţinu între ele.
— Şi mie mi-au plăcut unele părţi. Îmi plăcea să descopăr cum
merg lucrurile şi de ce fac oamenii nebuniile pe care le fac.
— Mle-mi plăcea matematica, răspunse Eleanor. Muream de
101
bucurie când ieşeau cifrele aşa cum voiam eu. Mă făceau să mă simt
cea mai puternică.
— Iar mie îmi plăcea să învăţ despre greve, revolte şi războaie, şi
cum se terminau. Organizam procese în joacă, la şcoală, şi-mi plăcea
să aflu cine era vinovatul şi să mă asigur că-şi primea pedeapsa.
— Şi-mi mai plăcea şi compunerea. Puteam să inventez poveşti şi
nu mă acuza nimeni că minţeam.
Contemplau scena de stradă, făcându-le cu mâna prietenilor.
Anne oftă şi mai luă o mână de cartofi prăjiţi.
— Nu ştiu ce-am să fac.
Cel mai uşor era să nu facă nimic. În Harght Ashbury nu existau
programe şi ore de masă; zilele treceau una după alta ca valurile
oceanului, fără să lase nicio urmă. Mâncatul, dormitul, dansurile,
cântecele, chiar şi cozile la bonurile de mâncare, toate se întâmplau
atunci când voiai. Grupurile se adunau când aveau chef; oamenii
mâncau «nd le era foame şi dormeau, ziua sau noaptea, când le
venea; iar senzaţia de timp în curgere liberă, fără nicio urgenţă, era
mereu aceeaşi. Anotimpurile se succedau, la fel ca zilele, trecând
fără a lăsa nimic în urma lor. Şi din nou se făcu primăvară,
împllnindu-se un an de când sosise Anne.
— E cam plicticos pe-aici, spuse Eleanor într-o zi din aprilie, când
tocmai se terminase o ploaie lungă de primăvară şi copacii îşi
scuturau stropii de apă sub un cer fără nori. Ce-ai zice de-o plimbare
cu maşina?
— Care maşină? întrebă Anne.
— Am împrumutat una de la amicul cu care-am fost azi-noapte.
Am umblat peste tot prin San Francisco lu- înd tramvaiele şi
autobuzele şi sunt sătulă. Iar tu n-ai făcut-o deloc; mereu vrei să stai
pe ioc. Haide. Am să te-nvăţ chiar şi să conduci, dacă vrei.
Maşina era un Studebaker vechi, decapotabil, care zăngănea şi
bolborosea ameninţător, dar pe Eleanor nu părea s-o deranjeze.
Conducea cu viteză şi concentrare, aplecată peste volan, citind
semnele de circulaţie cu voce tare, cotind brusc când se hotăra în
102
ultimul moment să viziteze câte o stradă care i se părea interesantă.
— Cred că vom avea nevoie de nişte bani ca să trecem pe-aici,
spuse ea, cotind în dreptul semnului care indica Podul Oakland Bay.
Ai mărunţiş la tine?
Anne îi dădu un pumn de fise. Viteza o delecta. Părul îi flutura în
vânt, dându-i senzaţia că zbura. Timp de o oră, oraşul gonise
pe-aiături într-un iureş de case pastelate şi grădini multicolore, luciri
ale troleibuzelor din lemn lăcuit şi jocuri caleidoscopice ale străzilor:
femei în rochii înflorate, poliţişti în uniforme, bone cu costume albe,
chelneri cu pantaloni negri şi şorţuri lungi, pe terasele cafenelelor,
copii în blugi şi cămăşi. Era o viaţă incomparabil mai mare şi mai
miraculos de variată decât cea din Haight Ashbury, iar Anne îşi
dădu deodată seama cât de bine era să facă parte din lumea întreagă.
În Berkeley, Eleanor conduse mai încet, pe lângă mici magazine şi
restaurante, după care coti spre colinele care se înălţau deasupra
oraşului.
— Hai să mergem acolo, propuse Anne. Poate reuşim să ne urcăm
în turnul ăla, arătă ea spre o clopotniţă albă care se ridica deasupra
copacilor.
Apropiindu-se, privi oamenii care treceau.
— Unde suntem? E aproape ca în Haight.
— Universitatea, răspunse Eleanor. Berkeley. S-o fi văzut anul
trecut; Doamne, ce panaramă a mai fost. Cuvântări, defilări,
simpozioane… nişte vibraţii fantastice. Nici n-am ştiut despre ce era
vorba; nu-s sigură nici că ei ştiau cu toţii. Vorbeau mult despre
libertatea cu- vântului, dar mie mi se părea că, cu cât vorbeau mai
mult, cu atât aveau mai multă libertate. Nu ştiu; nu făceam parte
dintre ei, dar mi s-a părut cam aiurea. Toţi puştii ăia care în viaţa lor
n-au plecat de-acasă până n-au plătit mămica şi tăticu’ pentru asta, şi
sunt aici fiincă mămicile şi tăticii plătesc mai departe, şi, pe urmă,
dintr-o dată, zbiară că vor libertatea cuvântului. Mi-am zis că eu o
aveam deja, în Haight, aşa că m-am dus acasă. Proşti mi s-au mai
părut.
103
 — Erai invidioasă? întrebă Anne.
Eleanor îi aruncă o privire.
— Poate.
Continuă, cu voce scăzută:
— Probabil. Nu-s proşti; sunt mult mai deştepţi ca mine. Se
înţeleg cu părinţii şi reuşesc să li se plătească facultatea.
Conduseră în susul colinei, pe lângă clădirile cu săli de clasă, prin
faţa turlei.
— Vrei să vedem dacă putem urca? întrebă Eleanor.
— Aş vrea doar să ne plimbăm puţin. Se poate?
— Sigur.
Porniră în tăcere, iar Anne îi privi pe studenţii care se plimbau, pe
jos sau cu bicicletele, ori stăteau tolăniţi sub copaci. Nu era ca în
Haight, îşi spuse ea. Oamenii aceia aveau ceva de făcut. Purtau
rucsacuri sau teancuri de cărji; stăteau pe bănci, citind, sau pe
treptele clădirilor, cu cărţile stivuite alături. Deodată, acut, îşi dori să
ştie ce conţineau cărţile acelea;
— Hai să intrăm, propuse ea, pornind spre o clădire.
— N-avem voie; nu’sântem de-aici.
Anne intră, oprindu-se pe culoarul prelung. Inspiră adânc.
— Ţin minte mirosul ăsta. Miroase a şcoală.
. Deschise uşa unei clase şi, mergând până în faţa tablei, citi ce era
scris:
— „Taţii şi fiicele din romanele lui Jane Austen.“
Mai citi o dată, în gând, dorindu-şi să fi putut învăţa în clasa
aceea.
Afară, contemplă studenţii cu cărţile lor. O citise şi ea pe Jane
Austen, dar singură, fără niciun ajutor. Toţi cei de pe-acolo ştiau
despre Jane Austen mai mult decât ştia ea; despre toate ştiau mai
mult. „Vor putea face tot ce vor cu vieţile lor, “ îşi spuse Anne. „Iar
eu voi împleti flori în Haight.”
Clopotele din turn sunau.
— Ei, ce-atâta grabă? întrebă Eleanor, în timp ce studenţii alergau
104
pe lângă ele, spre clase.
Anne făcu un pas într-o parte.
— Toţi au treburi de făcut…
Se simţea exclusă.
— Toată lumea are treburi, replică Eleanor.
— Noi nu.
— Ba cum să nu? Mâncăm, dormim, stăm în parc şi cântăm, şi le
dăm oamenilor flori ca să se simtă bine…
— Nu-i destuii izbucni Anne.
Dădu cu piciorul într-o piatră de pe trotuar. Rămăseseră aproape
singure în mijlocul întinderii de iarbă şi copaci, iar Anne îşi imagină
studenţii care-şi ocupau locurile în clase, deschizând cărţile,
învăţând atâtea lucruri.
— Nu vreau să spun că tu nu eşti destul, îi spuse ea lui Eleanor.
Eşti minunată. Eşti cea mai bună prietenă pe care ar putea-o avea
cineva. Dar acolo parca ne-am atrofia. Suntem ca nişte… specimene
într-un muzeu. În Haight, nimeni nu îmbătrâneşte; nimeni nu creşte.
Nu simţi? Nu vrei să faci şi altele? Ca, de pildă, să înveţi să scrii şi
poate să publici? Sau să te ocupi mai mult de matematică şi să te
simţi puternică? Nu?
— Ei, eu n-am fost niciodată puternică, răspunse Eleanor.
O privi pe Anne lovind încă o piatră, şi dădu şi ea cu piciorul
într-una. Continuară să lovească pietre, din mers. — întotdeauna am
fost destul de slabă, înţelegi; vreau să zic, în esenţă m-am lăsat dusă
de val. Singura oară când n-am făcut-o a fost când am venit aici, iar
asta a fost fiindcă eram cu un tip. Nu ţi-am spus, dar aşa e. ’
Anne o privi repede.
— Asta nu înseamnă nimic. Nu eşti deloc slabă. Doar că n-ai
descoperit cum să crezi în tine însăţi. Eu cred în tine; cred că poţi face
orice. Cred că mulţi oameni trăiesc toată viaţa fără să descopere
niciodată lucrurile pe care ar fi în stare să le facă şi, când
îmbătrânesc, privesc în urmă şi se întreabă ce s-a întâmplat, pentru
că nu s-au întâmplat prea multe, iar acum sunt aproape de moarte.
105
Dacă eu aş fi bătrână, m-aş înfuria rău că n-am încercat tot ce
puteam, cât de repede puteam.
Trase adânc aer în piept.
— Aşa că, cred că ar trebui să venim aici.
Eleanor se încruntă:
— Ce?
— Am veni aici şi am învăţa totul, şi pe urmă am face ceva mare şi
important pentru ca oamenii să vorbească despre noi şi să-şi
dorească să fie în locul nostru. Nimeni nu va reuşi niciodată asta,
dacă rămâne toată viaţa în Haight. Ellie, ascultă-mă, îi puse ea o
mână pe braţ. O putem face. Vom locui în Haight, un timp cel puţin,
fiindcă-i mai ieftin, dar vom veni aici în fiecare zi. Şi vom studia
împreună.
Eleanor clătină din cap.
— N-am destulă minte, spuse ea, mergând mai departe. Ţi-am
mai zis.
Anne o ajunse din urmă:
— Nu asta e problema. Problema e că-ţi închipui că părinţii tăi vor
să ai minte, aşa că spui că n-ai s-o faci. Ascultă, nu voiau să ai minte;
te preferau proastă.,
Cealaltă o privi scurt:
— Voiau să merg la colegiu.
— Voiau să faci ceea ce ţi se spunea, doar s-o faci, fără să discuţi.
N-am dreptate? De ce ar face o persoană deşteaptă aşa ceva? O
persoană deşteaptă vrea să ştie care sunt alternativele; vrea să
încerce totul şi să afle ce anume îi place cel mai mult. Şi ce face una
proastă? Stă acasă, urmează itinerariul altcuiva şi nu se plânge
niciodată. Nu asta voiau părinţii tăi?
Eleanor o privi lung.
— Spuneau că vor să fiu deşteaptă.
— Şi probabil vorbeau serios, dar ce ştiu ei?
Izbucniră amândouă în râs.
— Eşti tare, spuse Eleanor. Destul de convingătoare.
106
 Ajunseră la maşină.
— Poate ar trebui să te faci avocată.
— În loc de psihiatră sau cercetătoare ştiinţifică?
— Ei, ce-o fi. Probabil că ai putea face orice te hotărăşti.
— Ceea ce m-am hotărât, spuse Anne, în timp ce demarau, e să
mă întorc la şcoală.
— La şcoală? întrebă Don Santelli în seara următoare, la cină. De
ce să te duci la şcoală, când ai toate astea?
— De-aia.
Împlinea şaisprezece ani şi rămăsese cu Don şi Eleanor la tort,
după ce toţi ceilalţi o întinseseră. În tort erau înfipte optsprezece
luminări.
— Îmi place aici şi toţi se poartă frumos, dar mereu e la fel. Nu
ajungem nicăieri.
— Exact de-aia suntem aici, spuse Don. Dacă voiam să ajungem
undeva, am fi rămas acolo de unde-am venit.
Zâmbiră. ^ ’
— E ca în parc, zise Anne. Îi văd intrarea, puţin’din el, dar nu pot
vedea destul de departe ca să ştiu ce fel de loc e sau ce-aş putea face
înăuntru. Asta e viaţa mea. Habar n-am cum o să fie la mijloc sau la
sfârşit. Cândva, am crezut că avea să fie groaznică – vocea îi şovăi şi
făcu un efort să şi-o stăpânească – şi aşa urma să continue, iar eu nu
puteam face nimic. Dar am făcut totuşi ceva şi am găsit toate astea, şi
sunt minunate, dar nu vreau nici să ţină o veşnicie..
— Mie-mi convine veşnicia, se apără Don. Locul ăsta e cel mai
bun din câte există. Aici sunt oameni care te fac să te simţi bine şi eşti
ca acasă. Ce vrei mai mult?
Când cresc, voi ajunge mai bine decât toţi. Şi voi fi foarte fericită.
Gândul îi veni şi trecu repede, dar, în acel scurt moment, Anne îşi
revăzu camera înflorată, sacul de molton gata pentru drum şi lumina
zorilor, când mergea spre gară. „Voi ajunge mai bine decât toţi, “ îşi
spuse ea. „Voi fi fericită.“
— Vreau să ştiu cât mai multe lucruri, îi răspunse ea lui Don. Mă
107
tot întreb de ce. Nu-mi mai iese din cap. De ce s-a întâmplat asta?
Trebuie să înţeleg, altfel nu mă simt normal. Nu mă simt întreagă.
— Întreagă, repetă Don, clătinând din cap. Nu pricep.
— Pur şi simplu nu mai suport să atârne atâtea iţe rămase în aer, îi
înfruntă Anne privirea nedumerită; căută un argument comun
amândurora. Şi, de asemenea, dacă învăţ mult, voi putea face
diverse lucruri pentru oamenii care au nevoie de ajutor.
— Asta te roade pe tine? Vrei să faci fapte bune? Anne cea Bună,
clătină Don iarăşi din cap. Nu poţi să-i faci pe oameni fericiţi şi să
rezolvi problemele lumii lu- crând la ele; nimeni nu le dă atenţie.
Rămâi cu noi, Anne; noi dăm exemplu; suntem cei care vor schimba
lumea. Oamenii pot înţelege cât de iubitori şi de întregi la minte
suntem, şi vor dori să trăiască la fel ca noi, iar atunci nu va mai exista
nefericire. Toată lumea va fi fericită.
— Şi adormită, replică Anne, cu un surâs.
Don nu zâmbi.
— Vor fi încă destui treji, şi destui vii. Nu ai râs de noi când te-am
primit aici; ne-ai simpatizat mult şi, mai mult ca sigur, nu te grăbeai
deloc să pleci.
— Vă mai simpatizez şi-acum. Şi nici nu mă grăbesc să plec; vreau
să rămân aipi. Dar vreau să merg şi la colegiu.
— Mi-ai spus că n-ai terminat liceul.
— Nu l-am terminat. Dar există un test G.E.D.4 Pe care pot să-l
dau şi, dacă-l trec, voi primi diploma de liceu şi atunci pot da
S.A.T.-ul şi nişte probe de Capacitate, şi dacă le iau, mă vor primi şi
intru în anul întâi.
— Doamne, da’ văd c-ai cercetat problema. Şi unde-ar trebui să se
întâmple toate astea?
— La Berkeley, răspunse Eleanor. Şi cred c-am să-n- cerc şi eu.
Don se retrase cu scaunul.
— Fetelor, aici suntem fericiţi. De ce vreji să încurcaţi totul? La

4 General Education Degree = diplomă de învătămînt general

108
naiba, toate problemele alea de-acolo… nici măcar nu e nevoie să ne
gândim la ele, câtă vreme stăm aici, în siguranţă. Credeam că şi voi
simţiţi la fel.
— Eu da, pentru un timp…
Anne ajunsese la capătul răbdării; de ce nu putea s-o înţeleagă?
„Se teme,” îşi spuse ea; „e în faza unde eram eu acum un an. Dar nu
vreau să mai fiu aşa.” Privi chipul defensiv al lui Don.
— A fost frumos, într-adevăr, să mă gândesc că veţi avea grijă de
mine la nesfârşit, dar pur şi simplu nu mai pot s-o cred. Trebuie să
am eu grijă de mine. Şi cum s-o fac? Nu ştiu nimic; mă simt ca o
proastă! Trebuie să învăţ, milioane de lucruri, să le îngrămădesc ca…
ca şi cum aş umple o magazie. Ca atunci când se apropie un viscol şi
ştii că-ţi poţi purta singur de grijă dacă ai tot ce-ţi trebuie în cămară.
Asta vreau, să fiu gata pentru tot ce poate fi mai rău. Şi de-asta am să
mă duc la şcoală. Tot aici voi fi, Don; vom rămâne prieteni, dar
nu-mi poţi schimba hotărârea. Trebuie s-o fac.
Don nu mai insistă. Şi niciodată n-a mai adus vorba, nici chiar
după ce Anne a trecut toate examenele şi a intrat la Berkeley, în
aceeaşi toamnă. Simţea că îl trădase şi îl umilise, pe el şi pe toţi
ceilalţi care locuiau în Haight, alegându-şi acelaşi mod de viaţă pe
care îl doriseră şi părinţii Jor pentru ei. Până şi o slujbă îşi luase,
parcă pentru a le arăta cât de diferită era; servea la micul dejun şi ia
prânz într-un restaurant de lângă campus. În ce-l privea pe Don,
devenise o aită fiinţă şi nu conta că încă mai locuia în Haight, fiindcă
rămânea la etajul doi şi n-o mai vedea nimeni, numai Eleanor.
Continua să doarmă pe saltea, îşi ţinea hainele tot în cutii,
împăturite cu grijă; dar acum avea şi un birou. Îl găsise în pivniţă, îl
curăţase şi îl lustruise, şi îl cărase împreună cu câţiva prieteni, plus
un taburet de pian, la etajul doi. Îşi cumpărase de la Woolworth’s o
lampă, caiete şi creioane, punându-le pe birou, într-o ordine precisă.
Simplul fapt de a le privi o făcea să se simtă ca o studentă. Şi lucra
acolo în fiecare seară, până târziu după miezul nopţii, cocoşată peste
cărţi în micul cerc de lumină al lămpii, pe când ceilalţi locatari intrau
109
răzleţi, conversând, cântând şi, în cele din urmă, adormind. Anne
abia îi auzea. Nu auzea decât cuvintele din cărţile pe care le citea.
— E prea mult de lucru, spuse Eleanor la Crăciun, trântind pe
biroul Iul Anne cărţile pe care şi le adusese acasă pentru vacanţă.
Oare chiar vreau să muncesc atâta? Vrea cineva? Ţie-ţi place, nu?
Absolut totul.
— Majoritatea, răspunse Anne, aproape pe un ton de scuză. E
interesant să pun elementele la un loc pentru ca lucrurile să aibă
sens. Asta-i partea cea mai frumoasă.
Eleanor clătină din cap.
— De mine nu se lipeşte şi pace.
Deschise una dintre cărţi:
— Tot ce ştiu e că muncesc pe brânci să învăţ despre algoritmi şi
războaie, când pe mine mă doare-n Cot!
Anne o privi serioasă:
— Ai de gând să renunţi?
— Doamne, Anne, e sinistru, cum citeşti tu gândurlle oamenilor.
Dacă tot m-al întrebat… ei bine, mă gândeam.
— N-ai putea să mai aştepţi? Doar să termini primul an? Durează
abia până în mai.
— Ce rost are?
Anne îşi privi cărţile şi teancurile de coli pline cu caligrafia ei
ordonată.
— Cred că rostul e diferit pentru fiecare.
Îi zâmbi lui Eleanor:
— Poate mă tem doar să nu rămân singură în campus.
— Ţi-ai făcut mulţi prieteni acolo.
— Cunoştinţe.
— Ei, o să-ţi faci şi prieteni, o mulţime. Şi, pe urmă, într-o zi, la
restaurant, vei servi un om de afaceri sexy şi cu succes, în valoare de
megaparai, care-o să te ducă în caleaşca lui şi-o să aibă grijă de tine
toată viaţa şi…
Se opri brusc. Ochii li se întâlniră.
110
 — Parc-aş fi maică-mea.
— Cred că eşti gata să te întorci acasă.
Anne îşi distinse nostalgia din voce, la ideea de casă.
— Îmi va fi foarte dor de tine, să ştii.
— Ei, dar n-o să dispar, să ştii. Nici nu m-am hotărât definitiv.
Îi studie faţa:
— Te duci acasă de Crăciun.
— N-am spus asta.
— Nu, dar e evident.
— Doamne, nu suport să fiu evidentă. Bine, dar nu-i decât o
vizită. Mă gândeam să le fac o surpriză. Ştii, Crăciunul e aşa de
Important pentru ei! Pentru mine, nu; puţin îmi pasă de el. Dar ei ţin
mult şi n-am mai fost acolo de cât de două ori – nici măcar o felicitare
de sărbători nu le-am trimis – şi ar însemna mult pentru ei…
Anne dădu din cap, serioasă.
— E frumos că faci asta.
— La fel mă gândeam şi eu. Şi am multe ia care să mă gândesc, iar
acolo poate e mai uşor decât aici. Adică, nici eu nu ştiu ce vreau. Mi
se părea attt de simplu, când am venit aici, dar acum toate, sunt
încurcate. Te iubesc mult, Anne, dar te-ai schimbat, să ştii. Parcă n-ai
mai prea avea nevoie de mine. Şi mă simt cam singură ia Berkeley, de
parcă n-aş fi la locul meu. Nu ştiu unde e locul potrivit pentru mine;
cred că asta trebuie să aflu. Unde vreau cu adevărat să Tiu şi ce
vreau cu adevărat să fac.
— Atunci, cred că ar trebui să te duci acasă, la nişte oameni care te
pot ajuta să te hotărăşti.
— Chiar crezi asta? Pe cinstitelea? Nu vreau să fug din Haight, să
ştii; am fugit ca să vin aici şi mi se pare groaznic de copilăresc s-o
mai fac o dată, în direcţia cealaltă.
— Nu fugi nicăieri. Te duci acasă ca să-ţi formulezi un plan de
acţiune pentru tot restul vieţii.
Eleanor zâmbi.
— Ce expresie nemaipomenită. Tu eşti nemaipomenită, Anne; zău
111
că eşti extraordinară. Mă temeam să-ţi spun, iar acum m-ai făcut să
mă simt mai bine.
— De ce te temeai să-mi spui?
— Credeam c-am să te întristez.
— Şânt tristă. Dar şi fericită pentru tine.
— Îţi voi scrie, să ştii. Şi la telefon… Vom vorbi tot timpul.
— Unde-ai să fii?
— Ţi-am spus. Acasă.
— Dar nu ştiu unde e casa ta. Nu mi-ai spus niciodată.
— Aha. Păi, nici tu.
— În Lake Forest, la nord de Chicago.
— A mea, în Saddle River. New Jersey.
— New Jersey, repetă Anne. Atât de departe.
O sfâşia pe dinăuntru durerea despărţirii şi faptul de a şti că avea
să fie din nou singură.
— Probabil că tot aici o s-ajung, continuă Eleanor. Zău că-mi
place. Doar anunţă-mă unde să te găsesc şi ce faci.
Îşi luă cărţile.
— Pe astea le păstrez. Nu se ştie niciodată.
— Când pleci?
— Mâine. Am… mi-au trimis un bilet. Mi-am zis, eu sigur nu mi-o
pot permite şi, dacă asta vor cu-adevărat, atunci de ce nu ¡-aş lăsa s-o
facă?
Anne dădu din cap:
— Ai să te distrezi de minune.
Se îmbrăţişară, iar Eleanor plecă acasă. Anne rămase la birou.
Privi în jur, prin camera mare şi pustie, cu cele cinci saltele. Se uită
pe fereastra rotundă de deasupra saltelei ei, la fel ca în ziua sosirii, şi
văzu casele de vis-à-vis şi şuvoaiele de oameni de jos. Cartierul acela
era refugiul ei de aproape doi ani. Dar Eleanor avea dreptate: se
schimba.
Şi, mai drastic, încă, se schimba şi Haight Ashbury. La început,
Anne abia dacă observase; îşi petrecea puţin timp acolo şi, atunci
112
când o făcea, stătea numai la birou. Dar, după o vreme, nu mai putu
să nu constate schimbările sau să-şi închipuie că nu aveau
importanţă. Erau prea mari şi prea dure.
Iniţial, schimbările au mers încet, începând cu câţiva reporteri de
la ziare şi televiziune. Apoi, dintr-o dată, oamenii cu carneţele şi
camere de luat vederi păreau să fie tot timpul pe străzi şi în parc,
luându-le interviuri celor pe care-i numeau „copiii florilor“. În Time
şi Newsweek apăreau fotografii ale unor fete cu păr lung şi banderolă
pe cap, ale bărbaţilor cu tatuaje şi cercei; psihologii scriau articole de
fond, analizând motivele pentru care tinerii deveneau hippies;
echipele de televiziune care filmaseră Vara Dragostei reveneau,
încercând să organizeze alte evenimente dramatice pentru ştirile şi
reportajele speciale despre droguri şi spelunci. Autobuzele Gray
Line, cu ferestre mate, începeau să aducă turişti în Haight,
strecurându-se prin traficul de gură-cască şi hippies care umblau pe
de lături, ridicând oglinzi în faţa şoferilor şi a pasagerilor ca să se
vadă reflectaţi. Unii dintre hippies încă mai vorbeau despre dragoste
şi fericite, dar nimeni nu-i asculta; anii simpli de la Haight se
sfârşiseră.
Don Santelli şi prietenii lui stăteau în casă, refuzând să se lase
intervievaţi sau filmaţi. Dar reflectoarele, obiectivele ispititoare ale
camerelor, curioşii de pe străzi şi ideea unui public naţional erau
irezistibile pentru mulţi dintre ei, aşa că au început să creeze noi
genuri de teatru, destinate să şocheze şi să atragă şi mai mult atenţia.
Oamenii liniştiţi au plecat din Haight. Comercianţii şi-au închis
magazinele’ şi s-au mutat, în timp ce heroina înlocuia marijuana şi
traficanţii de droguri ocupau colţurile străzilor. Gunoaiele se
rostogoleau pe trotuarele unde bărbaţi şi femei cântaseră şi
dansaseră, şi pe unde se obinşuiseră Anne şi Eleanor să se întoarcă
de la băcănie.
„Nu mai e de mine aici, “ îşi spuse Anne, retrăgân- du-se de la
fereastra rotundă. „Demult nu mai e; doar că n-am fost atentă.” Nu-l
mai vedea pe Don aproape niciodată; o evita. Era plin de furie, pe
113
Anne pentru că învăţa, pe reporteri şi pe turiştii invadatori, pe
traficanţii, de droguri care puseseră comercianţii pe fugă. Prietenii
săi plecaseră cu primul val din exodul de masă al hip- pies-ilor care
începeau să întemeieze comune lângă Big Sur şi Eureka şi prin alte
zone rurale. Iar Eieanor avea să plece a doua zi dimineaţă.
„Şi eu la fel, “ se hotărî Anne. „Dacă trebuie s-o iau de la început,
o voi face aşa cum am mai făcut-o, fără să păstrez nicio legătură cu
trecutul.“
Nişte colegi de clasă îi spuseseră că exista o cameră de închiriat în
casa de lângă campus, unde locuiau ei. Nu era acelaşi lucru ca în
Haight, cu deschiderea şi iubirea lui magică, dar nici solitudine nu
era. Urma să aibă o slujbă, o locuinţă, oameni cu care să vorbească şi
cărţile ei.
„Şi viitorul meu, “ îşi spuse ea. Ultima dată, fugise îngrozită de
propria-i viaţă şi chinuită de singurătatea pe care o trăise în familia
ei. Acum, pleca fiindcă avea un loc unde să se ducă şi o viaţă pe care
să şi-o făurească. Şi nimeni nu mă va mai face vreodată să fiu speriată şi
neputincioasă.
Se întoarse de la fereastră şi-şi luă sacul de pe un raft din debara.
Era timpul să plece.

Capitolul 6
Vince uitase cum arăta. La început, când a plecat din Lake Forest
şi s-a mutat la Denver, îi vedea faţa pretutindeni, toată furia
concentrându-i-se asupra ei. Dar oraşul Denver se afla departe de
Lake Forest şi, odată cu trecerea anilor, devenind cel mai puternic
constructor din oraş, a ajuns să nu se mai gândească aproape deloc la
ea. Iar când se gândeaj o făcea un fel de mânie instinctivă, de acelaşi
gen cu cea pe care o simţea faţă de Rita, altă căţea care niciodată nu
pierdea ocazia să-i facă greutăţi. Uneori, îi revenea în minte câte o
imagine, aproape întotdeauna când era în pat cu cineva, crâmpeie şi
frânturi din Anne Chatham: o mână îngustă dând la^o parte din ochi
114
părul negru şi bogat, genunchi osoşi, braţe subţiri, sâni mici, ochi
mari privin- du-l fără emoţie, miezul tare al urii ei pe care îi plăcuse
atât de mult s-o zdrobească.
Pe-atunci, nu o numise ură; nu-i atribuise niciun nume. Până în
seara când ea se hotărâse să-l distrugă. La gândul acelei seri, putea
să-şi redeştepte într-o clipă furia crescândă de la cină şi jurământul
rece, când ea dispăruse, de a-l face pe tatăl său să plătească pentru
neaşteptata prăbuşire a tot ce plănuise. Avea să distrugă Chatham
Development; avea să ia toate măsurile ca Ethan să piardă
Tamarack-ul; avea să facă familia să piardă totul.
Dar ura aceea reactivată se ştergea întotdeauna, la fel ca imaginea
lui Anne. Vince nu-şi îngăduia niciodată să se lase slăbit de efectul
amintirilor, al emoţiilor sau al remuşcărilor.
În acel moment, era mult prea ocupat ca să adaste asupra
trecutului. Îşi construia reputaţia. Şi-şi însuşea oraşul Denver.
Se mutase acolo datorită lui Ray Beloit, un constructor iute la
vorbă şi cu mize mari, care se gândea la Denver ca la o mână mare
de poker pe care ştia cum s-o joace. „Mişcă-ţi aici curul ăla lacom, “ îi
spusese el lui Vince la telefon, când acesta Îl sunase, în timp ce-şi
evacua biroul de la Chatham Development. „Se mai găseşte aur aici în
Vest, doar că acum se cheamă climat, spaţiu liber şi stil de viaţă.
Oraşul ăsta se dezvoltă nebuneşte şi ţjkji doi am putea construi în
draci. Crede-mă pe cuvânt. Cuvântui meu e la fel de onorabil ca
portofelul.“
Vince trecuse adeseori prin Denver, în drum spre Tamarack; îi
cunoştea posibilităţile. Oraşul îi chema pe noii-sosiţi, ca întotdeauna,
fiind ultima oază pe câmpiile prăfuite înainte ca munţii să se înalţe la
apus ca nişte metereze. Se dezvoltase încet de-a lungul anilor, dar
încă mai existau mii de acri goi între marginea sa şi poalele munţilor.
Centrul Denverului era un pâlc strâns de zgârie-nori ce se înălţau
ca nişte santinele în mijlocul peisajului plat, cele mai înalte
construcţii ridicate de mâna omului între Omaha şi Los Angeles.
Stăteau umăr lângă umăr, urcând dintr-un mozaic întins de cartiere
115
şi, în apropiere, cupola aurită a Capitoliului de stat privea senină
spre orizontul prelung şi colţuros al Munţilor Stâncoşi din depărtare,
limpezi ca nişte siluete decupate în majoritatea zilelor, dar uneori
înceţoşaţi de pâcla smogului brun-găl- bui despre care unii experţi
preziceau că avea să fie faţa întunecată a progresului din Denver.
Plutind pe vasta câmpie, Denver-ul avea un aspect neterminat, în
comparaţie cu graniturile şi oţelurile din Chicago şi, străbătându-i
străzile în primele săptămâni de după sosire, Vince îşi_ imagina deja
schimbările pe care avea să le opereze. În jurul oraşului se întindeau
mii de pogoane pline numai cu salvie şi ierburi sălbatice; în
intravilan existau spaţii goale; cvartaluri întregi de clădiri bondoace
se milogeau să fie înlocuite cu zgârie-nori. Vince mergea prin
Denver şi ştia că era un oraş care-şi aştepta cucerirea. ’
Avea douăzeci şi cinci de milionane de dolari din vânzarea
părţilor sale la Chatham Development – suficient pentru a se instala ca
principal constructor şi a trăi pe cât de luxos poftea. A închiriat un
apartament duplex într-o clădire elegantă, a angajat un decorator
din New York ca să i-l mobileze şi şi-a folosit relaţiile din Lake Forest
pentru a se integra cât mai uşor în societatea din Denver. La nicio
lună după sosire, el şi Ray Beloit deschiseseră un birou şi-şi
planificau prima achiziţie de teren. Şi atunci îi telefonase Charles.
— A trebuit să-ţi cer numărul de la centrală, spuse el. Crezusem
că era vorba să ţinem legătura.
— N-am avut timp. S-a întâmplat ceva?
— Dacă te referi la Anne, n-am aflat nimic de ea. Am concediat
detectivul şi am angajat altul; ce naiba, avem doi, de la agenţii
diferite, dar nu par mai buni decât primul; ne tot spun să nu ne
aşteptăm la prea mult. Nu ştiu cât timp acordă de fapt afacerii ăsteia;
nimănui nu pare să-i pese de adolescenţii fugari. Pe-aici e ca un
mormânt, Vince; ai mare noroc că ai scăpat. Tu ce faci cu viaţa ta? Nu
prea ai nevoie să munceşti, cu cât ai scos pe-acţiuni…
Tăcu un moment.
— Ştii, voiam să vin cu tine.
116
 Vince tăcu şi el.
— Mă gândeam că am putea pune bazele unei companii proprii,
altundeva, departe de toate presiunile de-aici. Am fi putut să ne
descurcăm cu… ce-a spus Anne… la ce-o fi vrut ea să se refere…
— Ştii bine la ce s-a referit. M-a acuzat că aş, fi violat-o. Iar tu ai
stat ca o momâie şi i-ai permis; n-ai făcut niciun căcat pentru mine.
— Christoase, am mai vorbit asta şi înainte de plecarea ta; nu te
mai potoleşti odată? Am picat la mijloc, Vince; încerc să vă înţeleg pe
amândoi. Cum naiba aş fi putut face ceva pentru tine, în seara aia?
Voiai s-o fac pe fiica mea mincinoasă; n-am putut.
— De ce nu? Asta este.
— N-o considera aşa! Orice-a făcut, biata fetiţă, a visat, sau a
născocit, din cine ştie ce motiv dement, orice s-a întâmplat, un tată
trebuie să fie înţelegător. Şi tu ai fi procedat la fel, cu Dora.
— Dora nu va fi niciodată o fată ca asta.
— Cum adică? Of, pentru humele lui Dumnezeu, ascultă, am
destule probleme; nu mi le complica şi tu. Nu mai suport faptul că
Anne a plecat, că a fugit de noi; tot vreau să îndrept lucrurile. Am
fost un tată destul de bun, ştii doar; mereu mă duceam la
spectacolele şi de la teatru şi ia concursurile de gramatică – ie câştiga
pe toate şi al dracului ce mândru mai eram de ea – şi-i cumpăram tot
ce voia. Cred că n-am fost chiar atât de apropiaţi pe cât am fi putut;
mă tot gândesc şi am impresia că n-am stat destul de vorbă. Iar
acum, nici mă-

car despre asta nu mai pot să-i vorbesc! Şi dacă nu eşti în stare să
înţelegi că mă simt frustrat – şi mi-e dor de ea, să ştii – atunci’ dracu’
să se- aleagă de toate; n-o să mai vorbim. Nu te mai sun; nu merită.
— Vom vorbi despre altceva, se grăbi Vince, dându-şi seama
dintr-o dată că nu voia să-şi piardă singura legătură rămasă cu
familia. Se mai întâmplă şi altceva?
Nu, în rest e linişte. Prea linişte. Cu toţii am luat-o în direcţii
diferite; nici măcar o cină de duminică n-am mai avut, de când a
117
plecat ea. Parcă nu-mi vine să cred. Era o fetiţă aşa de liniştită,
jumătate din timp nici n-o simţeam când umbla prin casă, dar acum
nu mai poţi merge în niciun loc din casă fără să te gândeşti la ea. Şi
pe urmă ai plecat şi tu, Vince – amândoi în aceeaşi săptămână –
parcă s-ar dărâma totul. Aşa a spus tata; totul se dărâmă. Şi el a
plecat; s-a dus la Tamarack săptămână trecută şi n-a spus când se
întoarce.
— Ce să facă? Ce caută acolo?
— Nu ştiu; cred că s-a hotărât să-nceapă iarăşi să-l extindă.
Presupusesem că voia să-l menţină mărunt, dar nu-mi dezvăluie’
nimic; niciodată n-a făcut-o. Tu ce faci în Denver?
— Mi-am întemeiat o companie. A luat pe cineva cu el?
— Adică, antreprenori sau arhitecţi? Din câte ştiu eu, nu. Dacă
extinde, într-adevăr, probabil va folosi oameni locali. Poate şi pe unii
din Denver. Cred c-ai s-auzi, dacă o face. Ţi-ai deschis singur o
firmă?
— Am un partener care e pe-aici de destul timp ca să cunoască
oamenii potriviţi.
— Doamne, cât aş vrea să fiu şi eu acolo, să particip la ce faci. Să
începi într-un loc nou, fără nimeni care să-şi bage nasul în treburile
tale… Poate reuşesc şi eu, la anul.
— Gândeşte-te, spuse Vince indiferent. Să mă anunji din timp.
— Dar vom mai vorbi. Trebuie să ţinem legătura, Vince.
— Perfect.
— Vorbesc serios, Vince. Îmi lipseşti. Mereu am contat pe tine,
ştii, mai ales când începeam câte ceva nou; tu vezi lucrurile mai clar
decât mine, întregul proiect, de^Ja început până la sfârşit, înainte de
a-l începe măcar. Eu nu pot face aşa ceva; nu pot să- mi imaginez
lucruri pe care nu le-am văzut niciodată. ^ Mă obsedează, să ştii; nu
reuşesc să trec peste asta. În momentul de faţă, mă îngrijorează
complexul din Long Grove; ar trebui să începem luna viitoare şi pur
şi simplu nu reuşesc să-l simt. Am nevoie de cineva cu care să
vorbesc;, cineva care să mă ajute să vizualizez totul.
118
 — Cere-i lui William.
— Nu e acelaşi lucru.
— Ei, sună-mă când vrei să vorbim. O să te descurci tu.
Vince se plictisea. Voia să păstreze legătura, dar nu s-o facă pe
dădaca.
— Am o întâlnire; te sun eu peste o săptămână, două.
— Să salut pe cineva din partea ta?
— Pe cine vrei. Spune-le că mi-e dor de ei.
Era un lucru uşor de spus, genul de frază goală care putea ţine
uşile întredeschise chiar şi după cele mai grave crize familiale.
— Deştept băiat, comentă Ray Beloit, când Vince intră în biroul
lui şi-i spuse de ce întârziase la întâlnire. E bine să ţii legătura cu
familia; legăturile de familie sunt mai rezistente decât apa.
Beloit, cu zece ani mai mare decât el, îl îndemnase pe Vince să
vină la Denver de când se cunoscuseră, în
Tamarack. Dorea un partener, un constructor care să poată privi o
clădire învechită sau un loc viran şi să vadă un centru comercial, un
complex administrativ sau un parc industrial, după care să se
repeadă înainte, făcându-le să se concretizeze. Îşi dorea un om
dispus să rişte bani şi timp pentru a transforma o capitală
somnoroasă din Vest într-un oraş modern şi trepidant, şi cu acel
prilej să facă şi avere.
— Îmi plac oamenii ambiţioşi şi grăbiţi, spuse el. Şi eu sunt la fel.
Un luptător autentic; un extraordinar învingător prima-ntâi..
Ray Beloit era cel mai mare fan al său propriu. Nu suporta
tensiunea de a aştepta să-l admire alţii, aşa că o făcea el însuşi. Toată
lumea din afacerile şi politica statului Colorado ştia că Beloit avea să
le vorbească frecvent şi umflat în pene despre realizările lui, şi că nu
aveau nevoie decât de o înclinare a capului sau de un murmur de
încuviinţare, ca să-l mulţumească.
— Doi zburători la trapez, de-asta facem noi o echipă bună, îl bătu
el pe Vince pe umăr, iar Vince, care detesta să fie bătut pe umăr, făcu
un efort să nu-i dea una peste mână. Avea nevoie de Beloit.
119
 Denumise compania Lake Forest Development, cu toate că aveau
sediul în Denver, cu faţa spre coline, întorcând spatele oraşelor
Chicago şi Lake Forest, la fel cum o făcuse şi el, pentru totdeauna..
— Ciudat nume, spuse Beloit, dar, dacă ţi s-a lipit de inimă, merg
şi eu; nu-mi cade nasul. O să-l facem să bubuie, oricum s-o numi. Vii
diseară cu mine şi Lorraine la un film?
— Am o Ettstă.
— Bine, bine. Îmi plac bărbaţii care sânt’tot timpul ocupaţi. Ca
mine. Nu las iarba să crească sub pietre. Cu toată viteza înainte şi
foarte mare atenţie la albul ochilor. E una specială?
— Nu..
— Ei, fă-Ji cheful. Şi vezi cum te mişti. Când abia te-ai bălăcărit
printr-un divorţ, nu se cade să pici iar în apă fiartă.
Îl bătu pe umăr. Avea mâna mare şi cu perniţe, ca o labă de urs,
semăna şi el cu un urs, faţă masivă, nas mic, mustaţă deasă, buze
umede, umeri puternici şi braţe lungi. Umbla avântat înainte,
făcându-i pe străini să creadă că era gata-gata să-i ia pe sus, iar cei
care se temeau să nu-l fi jignit cumva o tuleau să ia distanţă. Lui
Vince îi plăcea aura vag ameninţătoare care-l înconjura pe Beloit; şi
chiar mai mult îi plăceau relaţiile lui. Beloit cunoştea pe toată lumea
din şi de pe lângă Denver; le ştia secretele, poftele, alianţele,
războaiele private. Iar acestea erau genul de cunoştinţe necesare
unui om pentru a ajunge la destinaţie atât de repede pe cât
intenţiona Vince.
În toţi acei ani de început, a zburat la Chicago o dată pe lună, în
weekend, ca s-o vadă pe Dora. Îi plăcea să se gândească la el însuşi
ca la un tată, să ştie că modela o minte maleabilă. De-asta aveau
oamenii copii, în primul rând, îşi spunea Vince; ca să aibă putere
totală asupra altei fiinţe omeneşti, să determine, fără amestecul
nimănui, ce gen de persoană avea să fie acea făptură. Dar, oricât de
mult îi plăcea să fie tată, îl mai încânta şi s-o împiedice pe Rita să le
facă pe toate după pofta ei. De îndată ce judecătorul i-a ordonat să-i
permită accesul la fiica lui pentru două zile pe lună, Vince a luat
120
avionul de Chicago, după care n-a mai ratat nici o singură vizită,
decât cu rare excepţii, când el şi Beloit treceau prin câte o criză.
— Mi-ar plăcea să vină ea la mine data viitoare, îi spuse el Ritei
într-un weekend, pe vremea când Dora avea şase ani.
Se afla la Denver de niciun an, dar el şi Beloit cumpăraseră deja
pământ şi elaborau planuri pentru un turn administrativ în Denver
şi un mic centru comercial în Colorado Springs. Stătea aşezat în
livingul decorat în argintiu şi în culoarea piersicii al Ritei, într-o,
seară de duminică din februarie, amarnic de geroasă, arătându-se
amiabil şi împlinit.
— Am s-o duc la munte, s-o învăţ să schieze; i-ar plăcea enorm.
— Rămâne la Chicago, replică Rita.
Vince clătină din cap cu jale:
— Cât de mult timp mai ai de gând să mă pui să plătesc? Am
venit aici în fiecare lună, din maidanul trecut; i-am acordat Dorei
toată atenţia şi i-am cumpărat tot ce şi-a dorit… n-am fost un tată
bun?
Rita ridică din umeri. ’
— Rita, n-am fost? Spune-mi! Vreau să fiu un tată bun, dar toate
astea sunt noi pentru mine şi nu-s întotdeauna sigur de ce-ar trebui
să fac. N-avem un cămin şi o familie normale şi încerc să-mi dau
toată silinţa. Rita, e spre binele Dorei, nu al meu! Spune-mi cu ce
greşesc!
— Cu nimic, răspunse Rita, fără tragere de inimă. Îi privi chipul
angelic şi văzu lacrimi lucindu-i în colţurile ochilor căprui şi calzi.
— Nu e la fel de frumoasă ca mama ei, continuă el, aproape
nostalgic, dar nu-i drăgălaşă? Şi deşteaptă brici, şi o sportivă
splendidă. Ţi-a spus că am jucat şotron şi a câştigat?
Rita zâmbi, atrasă de farmecul lui, ca de-atâtea alte ori. Apoi, sări
în picioare şi se duse în capătul opus al încăperii. Îşi muşcă buzele..
— Nu poate merge în Colorado. Vreau s-o ştiu aici, nu singură
într-un apartament cu tine.
Vince o privi lung.
121
 — Tot mai crezi… Doamne fereşte, Rita, doar nu poji crede una ca
asta! Orice altceva oi fi crezut – şi ticăloasa aia mică a minţit! Nu poţi
crede că i-aş face aşa ceva propriei mele fiice!
Rita îi evită ochii rugători.
— Nu vreau să meargă în Colorado.
Lui Vince îi scăpă din piept un oftat prelung.,
— Poate, într-o zi, ai să te îndupleci. M-am gândit că ar fi bine ca
Dora să vadă unde locuiesc, şi biroul, şi ce construiesc.’Sigur că
probabil încă nu spargem solul încă un an; poate până atunci Dora
va putea să…
Lăsă fraza în aer. Rita privea pe fereastră, spre luminile de pe
Lake Shore Drive.
— Dacă vrei să te gândeşti, numai, spuse Vince umil. Ţi-aş fi
foarte recunoscător.
Se ridică şi-şi luă paltonul.
— Mă gândeam s-o scot la o pizza; mi-am rezervat bilete la un
avion mal târziu, în seara asta. Ai ceva împotrivă?
— Nu.
— O aduc înapoi în două ore. N-am să urc şi eu cu ea; plec direct
la aer. Oport.
Rita dădu din cap.
— Şi ne vedem luna viitoare.
Acelaşi gest.
Vince îi privi profilul, cu un mic zâmbet pe buze. Avea să se
răzgândească. Femeile se răzgândeau întotdeauna, când aveau de-a
face cu el. Adineauri, un moment, fusese gata să cedeze… Ştia că
avea să se mai întâmple. Pqrni pe culoar spre camera Dorei.
— Ce zici de-o pizza?
— O, da! sări fetiţa de lângă casa păpuşilor pe care i-o cumpărase
el în aceeaşi după-amiază. Stătea într-un co! J al odăii, printre zecile
de>animale de pluş, păpuşi, truse de construcţii, cuburi, seturi Lego
şi jocuri cu care o potopea Vince după divorţ.
Alergă spre el:
122
 — Mor după pizza. Uno’s sau Due’s?
— Tu alegi. Pizza e la fel de bună la ambele.
— Uno’s. E întuneric, fum şi mai ca pentru oameni mari.
Vince chicoti:
— Eşti o tânără femeie foarte mare.
— Ştiu, răspunse fetiţa serioasă. Nu cred că-i mare lucru de capul
copilăriei. Mergem?
— Chiar acum.
O urmă până la debaraua de mantouri de lângă uşa din faţă şi,
când îi dădu paltonaşul, i-l ţinu să se îmbrace. O privi cum îşi
înfăşură un şal de caşmir la gât şi îşi încheia cu grijă nasturii pe
deasupra lui. Îi plăcea să se uite la ea, fiind aproape ca şi cum s-ar fi
privit pe el însuşi. Părul scurt şi blond al Dorei era buclat exact la fel
ca al Iul, ochii căprui aveau aceeaşi formă cu ai lui şi puteau trece de
la căldură la calm calculat aproape tot atât de iute, şi mai avea un
zâmbet întocmai la fel de dulce. Bărbia, ca a lui, era puţin cam prea
ascuţită dar, în pofida ei, faţa avea o frumuseţe angelică, aidoma cu a
lui..
Şi, mai mult chiar decât înfăţişarea fetiţei, lui Vince îi plăcea
maturitatea ei precoce. Niciodată nu agrease bebeluşii sau copiii
mici, iar Dora reuşise să-i atragă atenţia doar sărind peste o întreagă
etapă a copilăriei.
— E foarte frig afară, spuse ea, punându-şi o beretă de caşmir din
aceeaşi garnitură cu şalul. Sper că te-ai îmbărcat cum trebuie.
— Luăm un taxi, replică Vince. N-ar trebui să-ţi iei rămas bun de
la mama ta? Se supără foarte rău dacă uiţi.
— Ba nu se supără. Am discutat.
— Aha, rămase el cam descumpănit. Ei, e bine atunci, înainte, se
agita tot timpul pe tema asta.
— Nu zău? răspunse Dora rece.
Aşteptă în tăcere la ascensor şi, când acesta sosi, intră înaintea lui
Vince, salutându-l din cap pe liftier. Îşi privi tatăl, cu un zâmbet
dulce, trecerea instantanee de la o stare la alta, după stilul lui,
123
iritându-l şi mai mult.
— Mor de foame, tati. Ce idee minunată ai avut, să mă duci la o
pizza la Uno’s.
Uita întotdeauna de Dora imediat ce se urca în avionul de Denver.
Acolo se găsea adevărata provocare; acolo trebuia să se asigure că
stăpânea tot ce se întâmpla, să profite de toate, să acumuleze destulă
bogăţie şi putere pentru a face orice dorea. Şi, mai ales – din moment
ce nu-i fuseşe greu să-şi transfere planurile din Illinois în Colorado
să intre în politică.
Era cel mai potrivit moment pentru a se afla în Denver, la
începutul a ceea ce urma să devină cel mai mare boom din istoria
localităţii. Pentru un constructor ca Vince, care-şi învăţase lecţiile în
bazinele miniere din Chicago şi politica în comitatul Cook, şi un
antreprenor ca Ray Beloit, ale cărui relaţii mergeau de la lideri ai
scenei sociale până la personaje obscure din culise, avântul din
Denver era o beţie lungă şi ameţitoare.
„Locul potrivit, momentul potrivit, oamenii potriviţi”, îşi spuse
Beloit, cu glasul plin de satisfacţie. Stătea în fundul unui cabinet,
privindu-l pe Vince cum conducea o conferinţă de presă la
inaugurarea primului proiect al Lake -Forest Development şi a celei
dintâi hale comerciale din Denver – Chatham Place. Vince era talentat,
constată el fericit; era cel mai bun. Replica la întrebări cu un surâs
care te făcea să te-ndrăgosteşti de el. Pe Vince îl aştepta un viitor
strălucit, foarte strălucit.
— Cum se face că n-aţi folosit un arhitect din Denver? întrebă un
critic de arhitectură de la Denver Post.
— Am vrut, răspunse cu dezinvoltură Vince; stătea aşezat, lejer pe
un colţ al mesei, lângă un şevalet cu schiţe şi fotografii ale lui
Chatham Place în diversele stadii de construcţie. Şi intenţionez s-o fac,
cât de frecvent pot, De data asta, n-a ieşit.
— De ce n-a ieşit?
— Îl doream ’pe cel mai îndrăzneţ şi mai controversat arhitect din
lume. Întâmplător, era în Japonia şi nu în Denver.
124
 — De ce? De ce controversat?
— Ca să vă atragă atenţia, le zâmbi Vince, cu chipul deschis şi
sincer ca al unui copil. Vreau să urc oraşul Denver lângă New York,
Chicago şi Roma. Vreau să fac statul Colorado celebru şi prin altceva
în afară de agrement. De ce să se bazeze Colorado numai pe munţi,
pentru grandoarea lui? Suntem în stare de mai mult. Daţi-mi câţiva
ani şi şansa să construiesc celelalte proiecte pe care le am pe planşetă
şi veţi vedea cum Colorado conduce lumea în transformarea
peisajului. Chatham Place nu e decât un început.
— Cât a costat? interveni un alt reporter.
— Optzeci şi cinci de milioane de dolari.
— Şi returul?
— Respectabil. Şaptezeci şi cinci la sută din magazine şi din toate
restaurantele sunt închiriate şi deschise, clubul sportiv e deschis,
avem concursuri de patinaj programate pentru următoarele şase
luni. Nu ne îndoim că vom avea locurile ocupate în proporţie de sută
la sută până la sfârşitul anului.
— Ce s-a întâmplat cu conflictul dumneavoastră cu Greenbriar
Village? întrebă un reporter. Oamenii aceia s-au luptat nebuneşte ca
să nu intraţi acolo. Cum le-aţi închis gura?
— N-a fost nevoie, răspunse cu blândeţe Vince. Ştiu şi ei că
această comunitate ne interesează la fel de mult ca pe ei. Ar trebui
să-i întrebaţi direct. Vă voi da numele principalilor lideri; cred că
veţi afla că am devenit buni vecini..
— Dând foc unei case de-a lor? insistă reporterul.
În sală se lăsă tăcerea. Vince îl privi lung-pe reporter.
— Presupun că vă referiţi la casa lui Oscar şi Emmy Delaney,
Exact. Într-o vreme, soţii Delaney apăreau mereu în ziare sau la
posturile de televiziune, – participau la şedinţele primăriei şi la
marşuri pe străzi, luptând împotriva halei dumneavoastră,
împreună’cu vecinii lori Până le-a ars casa.
Vince dădu din cap:
— A fost o mare nenorocire. Le-am construit o casă nouă, mai
125
mare, am mobilat-o şi am amenajat şi o curte de joacă pentru copiii
lor. Pierderea casei a fost o tragedie, dar i-am putut ajuta,
integrându-i în emoţia proiectului Chatham Place şi a tot ce spune
acesta despre viitorul statului Colorado, despre productivitatea şi
viaţa fericită americană. Oscar şi Emmy se află în fruntea consiliului
de locatari care se ocupă de relaţiile dintre hală şi vecinătate, şi îi
considerăm buni prieteni ai Chatham Place. Şi ei la fel.
Se ridică.
— Îi voi preda problema lui Ray Beloit; are în buzunar toate
datele şi cifrele. Când aţi terminat, la restaurant se serveşte un bufet
rece. Vă mulţumesc tuturor-că aţi venit; sper să vă văd des pe-aici.
Eu voi fi aici; s-ar putea chiar să învăţ să patinez. Dacă adineauri aţi
crezut că mă aflam, pe gheaţă subţire, aşteptaţi numai să mă vedeţi
pe cea adevărată..
Râseră, admirându-i îndrăzneala. Ancheta oficială asupra
incendiului de la familia Delaney se încheiase neconcludent, dar
stăruiau zvonuri că nu fusese un simplu accident.
— Mare figură, comentă un reporter, în timp ce Vince ieşea. Să ţin
minte, niciodată să nu fiu în tabăra opusă când vrea el ceva.
„Cretinii,” spuse Vince în gând, cu dispreţ, părăsind clădirea,
„n-au să ne-atingă nici c-un deget.“ Ştia că ghicise corect: reporterii,
la fel ca oamenii de afaceri din Denver, voiau să îngraşe oraşul cu
ajutoruf turiştilor, al convenţiilor şi al cumpărătorilor atraşi din toate
statele Munţilor Stâncoşi, închizând ochii în faţa zvonurilor, dacă se
anunţa un val de prosperitate. „Ce parteneri comozi suntem, “
medită el, cu un surâs subţire, dar în dimineaţa aceea, în drum spre
birou, simţea faţă de presă un dispreţ profund, pe care n-avea să şi-l
piardă niciodată.
Când ajunse, îl sună secretara: ’
— Domnul Charles Chatham vă caută la telefon; a spus că e ceva
important.
’ Cu un mormăit de nemulţumire, Vince luă receptorul.
— Da, răspunse el, nervos.
126
 — Lartă-mă că te întrerup, începu Charles, dar m-am gândit la
oferta ta.
Vince se încruntă:
— Care ofertă?
— Pentru Dumnezeu, Vince, de vicepreşedinte al companiei tale!
Săptămâna trecută când am fost acolo, ai spus…
— Ţin minte. Şi? Când ajungi aici?
— Nu ajung. Nu pot, Vince, cel puţin nu încă, Tata are nevoie de
mine. N-a mai rămas nimeni care să conducă firma în timp ce el e la
Tamarack şi azi-dimineaţă mi-a spus că se va instala acolo.
Permanent. Pleacă din Chicago…
— De ce? înireb’ă Vince imperios.
— Zice că-i place mai mult decât la Chicago. Are şaptezeci de ani,
ştii şi tu. Cred că a obosit şi vrea să scape. Mi-a spus că e convins că
pot conduce compania.
Vince tăcu. /
— Mă rog, are dreptate, continuă Charles. Nu fac afacerile la fel
da ei, nici ca tine, dar are încredere în mine şi nu-l pot lăsa de
izbelişte. ’
Vince continua să nu spună nimic.
— Va fi bine, adăugă Charles, cu glas sonor. O s-o lăsăm doar
puţin mai moale, pe-aici. Ştiu că tu şi tata nu mă găsiţi destul de
agresiv, dar aşa sunt eu şi, dacă îmi scapă unele lucruri fiindcă nu le
observ imediat, tot bine o vom duce; o să meargă. Aşa sunt eu; nu
mă reped.
„Şi nici nu împingi, nu tragi, nu manipulezi,” completă Vince în
sinea lui. „Dar ai necazuri.“ O bănuise, întrucât Charles nu vorbea
niciodată despre el însuşi când venea la Denver. Se târa după Vince
la dineuri, cocktail-uri şi acţiuni de binefacere şi se părea că nu voia
să audă decât despre Vince.
„Dar are probleme,” îşi spuse Vince din nou. Dar îmi scapă unele
lucruri. Se întrebă ce ocazii se iviseră pentru Chatham Development,
după care profitaseră de ele alte firme, deoarece Charles nu era
127
stăpân pe situaţie, cum nu fusese niciodată.
Dar ştiuse de mult timp că fratele său nu putea conduce compania
aşa cum trebuia să fie condusă; era nevoie de imaginaţie şi bărbăţie,
iar el nu avea niciuna, nici alta. Ethan le’ avea; Vince le avea. Charles
era un băiat bun la toate înnăscut, omul perfect pentru faţadă. „Ce-aş
fi putut face eu cu ea?“ îşi spuse Vince şi, un moment, în ciuda
strălucitului început pe care şi-l realiza la Denver, trecutul îi reveni
în minte, cu toate pagubele şi tulburarea sa. Totul ar fi trebuit să fie
al lui. Compania familiei. Tamarack-iul. Anne. Soţia lui. Fiica. Toate
de care fusese atât de sigur. Şi nu s-ar fi întâmplat nicio belea dacă
Anne nu dădea din gură, dacă Ethan nu-i lua apărarea, dacă Charles
îi stătea lui alături, dacă William îi ţinea clar partea, dacă Marian n-o
dădea cotită. Le merita sprijinul – i-l datorau – fiindcă el era cel mai
deştept din toţi. Dar se prăbuşiseră, iar Vince rămăsese pe dinafară.
— Iar William şi Fred lucrează şi ei cu mine, continuă Charles.
Facem o echipă destul de bună. Nu avem atât de multe activităţi ca
pe vremea când erai tu aici, dar stăm pe linia de plutire şi e perfect
aşa. În fond, nimic nu durează o veşnicie. Toate se schimbă. Anne a
împlinit optsprezece ani acum două luni, în aprilie, şi nici nu ştiu
cum mal arată. Dacă ar fi rămas acasă, acum era la colegiu. Cum
poate cineva să dispară aşa? izbucni el. Dacă munceşte, înseamnă că
are un cod de asigurări; trebuie să plătească Impozitul pe salariu;
dacă se întorcea la şcoală, era înscrisă; dacă avea un cont de bancă,
figura îrr fişiere. Oamenii lasă urme, orice-ar face… Cum naiba a
putut să se piardă aşa, pur şi simplu? Am început să citesc anunţuri,
ştii, la cele personale. Nu ţi-ar veni să crezi cât de mulţi oameni îi
caută pe alţii. Uneori, cred că întreaga lume s-a pierdut şi n-am mai
rămas decât puţini care ştim unde ne e locul. Doamne, ce dor mi-e de
ea, Vince. Îngrozitor lucru să. Pierzi o fiică. De fapt, eu am pierdut
două; Gail nu măi are prea. Multe în comun cu mine; mă acuză
pentru plecarea surorii el. Şi cred că are dreptate.
— Ar fi preferat să mă faci violator şi mincinos, spuse rece Vince.
— N-are decât doisprezece ani, Vince; nu înţelege tot ce se
128
întâmplă. Îi e dor de Anne, atâta.
Urmă o scurtă tăcere.
— Ştii, ne vedem cu Dora; Rlta o aduce uneori la cină. E o fetiţă
frumoasă; îmi aminteşte de tine. Poate, odată, când vii în vizită, o
aduci şi tu la cină.
— Când m-o invita tata, am să vin şi la cină, replică Vineş. Încă se
mai poartă ca şi cum n-aş exista?
— Nu vorbeşte despre tine, dacă la asta te referi. E ca oţelul, în
problema asta, Vince. Nu vrea să-ţi pronunţe numele; nici măcar nu
rămâne în cameră, dacă pomeneşte cineva de tine.
— Şi mă pomeneşte cineva?
— Nu prea des,
— Trebuie să te las, spuse brusc Vince. Sunt ocupat; tocmai am
deschis o nouă hală comercială…
— Am citit despre ea. Chatham Place. Mi-a amintit de tata, cum
denumea străzile după membrii familiei. Sună excelent. Poate că
zilele-astea las şi eu totul baltă şi o iau spre vest. Tata a făcut-o;
urmează rândul meu.
„Nici de futu-i mă-sa, “ reflectă Vince. „N-o ştergi tu, piticule; n-ai
tu coaiele să faci de capul tău ceva, nici măcar să vii aici şi să te
bazezi pe mine.“
— Oricând, îi spuse el lui Charles. Te aşteaptă un birou. ’
După ce închise, stătu nemişcat câteva momente. „Toată familia, “
îşi spuse el; „s-a terminat muniţia. Tata e prea bătrân şi se duce. Aş
putea să scufund Chatham Development şi să-i fac să piardă
Tamarack-ul, şi nu m-ar putea opri cu nimic. Atunci vor înţelege că
i-au dat cu şutul cui nu trebuia.“ Avu o clipă de regret că nu putea fi
o bătălie mai dură.
Dar până atunci mai era. Urma să se ocupe de îndată ce va avea
timp să se gândească.
Însă îi erau încă destul de prezenţi în minte pentru ca săptămâna
viitoare să-i trimită lui Charles o tăietură din suplimentul special de
duminică al ziarului Denver Post în care Vince era numit „Noul
129
superstar din Denver“. Beloit, care se menţinea intenţionat în culise,
nu era pomenit; numai Vince Chatham, preşedinte şi fondator al
firmei Lake Forest Development, cu farmecul şi fotogenia sa blondă,
ocupa tot centrul articolului. „Pune-o pe biroul tatei, “ scrise Vince
într-un mesaj către Charles, ataşat articolului. Şi în tot timpul anului
următor, când se deschise Turnul Chatham, o clădire administrativă
de oţel şi sticlă, şi începu munca la fundaţiile Centrului Chatham, un
complex de clădiri administrative, Vince îi trimise decupaje lui
Charles, spunându-i să le pună pe biroul lui Ethan sau să i le trimită
la Tamarack. Toate reportajele spuneau acelaşi lucru: Vince
Chatham călărea pe cai mari în centrul vieţii mondene şi de afaceri a
oraşului; devenea un erou.
De-atunci începând, el şi Beloit au găsit uşor finanţări pentru
construcţii, în termeni mult mai avantajoşi decât li se acordau
celorlalţi antreprenori. În câţiva ani, aveau un personal de cincizeci
de membri şi construiau turnuri rezidenţiale, magazine,
cinematografe şi vile orăşeneşti în Colorado, Utah şi Arizona. Iar
Vince, care niciodată nu participase şi nu susţinuse acţiunile de
caritate, a intrat în comitetele directoare ale Societăţii caritabile unite
din Denver, în Clubul băieţilor şi al fetelor din Denver, şi contribuia
cu bani pentru toate organizaţiile care îi cereau.
Mergea din triumf în triumf. Anii se succedau, iar el se afla mereu
pe creasta următorului val. Oriunde privea, vedea orizontul
schimbat din Colorado şi din statele învecinate, clădirile care
răsăreau la atingerea mâinii lui şi creşteau tot mai înalte sau mai
întinse, acoperind pământul. Ajunsese un cetăţean de frunte al
oraşului Denver, cel mai căutat burlac din Denver, regele
construcţiilor din Denver. Acest lucru a fost exprimat cel mai clar la
un banchet dat în onoarea lui ca „Om al anului” din Denver. „Vince
Chatham, “ a spus maestrul de ceremonii, „este modelul perfect al
tinerilor din America.“
— Pentru copiii-minune, spuse Beloit, ridicând paharul, la cea
de-a cincisprezecea aniversare a lor.
130
 Se aflau în biroul lui Vince, privind spre munţi, peste întinderea
de clădiri care nu se aflaseră acolo la sosirea lor. Metropola tot mai
extinsă a Denverului scotea în fiecare an noi degete în dezvoltare,
nivelând pământul şi acoperindu-l cu un linţoliu de smog
galben-cafeniu care devenea tot mai dens cu fiecare kilometru de
şosea nou construit.
— Cinşpe ani de glorie, continuă el, şi iată-ne plini de proiecte
care vin, ca femeile de treabă, unele după altele. În viaţa mea nu
m-am distrat atât de bine.
Bău şi-şi umplu din nou paharul.
— Vii diseară cu mine şi Lorraine, să sărbătorim?
— Am alte planuri pentru diseară.
— Ei, aşa e, de obicei ai, Atâtea fete, Vince; unde naiba le găseşti?
Nu ştiam că în Denver sunt atât de multe. Ba nicăieri, de fapt.
Tăcu un moment.
— Te gândeşti să te însori din nou?
Sprâncenele lui Vince se înălţară:
— De ce?
— Păi, s-ar putea să fii mai fericit. Mai aşezat. Nu va mai trebui
să-ţi faci griji cu cine ai să te culci în fiecare noapte,
— – Nu-mi fac griji.
— Bine, poate nu-ţi faci acum, dar nu se ştie niciodată.
— Despre ce e vorba, Ray? întrebă Vince, după un moment.
Beloit ridică din umeri:
— Lorraine şi cu mine ne întrebam, atâta tot. Vreau să zic, ştiu că
nu mă priveşte, dar mă gândeam; cred în preocupările pentru ceea
ce contează, (ar aici cel mai important e să navigăm lin. Am adunat
destulă energie; îmi place încotro ne îndreptăm; dar, pe mări calme,
voiajul e mai prosper – nu? — şi cele mai calme mări sunt ale
partenerilor mulţumiţi. Eu am familia mea, pe Lorraine a mea,
cuibuşorul meu în copacul vieţii, dar tu continui să alergi ca un fante
al frontierei de Vest. Nu te încrunta la mine, Vince, e un sfat
părintesc pe care ţi-l dau.
131
 Privi lung expresia tot mai sumbră de pe chipul lui Vince.
— O.K., nu vrei sfaturi părinteşti; atunci, zi-i sfat ca între
parteneri. Tot ce spun e că sper să te saturi de genul ăsta de viaţă şi
să te aşezi la casa ta.
Oftă.
— Şi mă mai îngrijorează şi toate tovarăşele astea de joacă. Îmi
amintesc cât de derutant e- – alt nume, alte poziţii, alte conversaţii în
fiecare săptămână, sau la două săptămâni, cât o fi – şi azi-mâine ai
putea şopti noaptea-n pat secrete de afaceri, în vreo "ureche
gingaşă…
Vince se ridică în picioare, negru la faţă.
— Ticălosuie, dacă-ţi închipui că aş vorbi, mai ales unei femei…
— E posibil, replică Beloit, neintimidat. O femeie e o capcană
dulce, iar tu eşti un puşti sexy, Vince, şi e foarte posibil să te laşi
sedus de un snop de farmece delicioase. Stai jos, stai jos; nu ne
certăm; discutăm. Câteodată, apar în afaceri unele situaţii care te
macină şi-Ji vine cheful de vorbă la ora două noaptea. Ai o nevastă, e
O.K. Nu nemaipomenit, dar merge. Eu nu-i vorbesc lui Lorraine dar,
dacă aş face-o, ştiu că ar ţine cărţile aproape de foarte frumosu-i
piept. Deci, uite ce spun eu, ai nevoie de un cuib cu o păsărea care să
te facă fericit; ai nevoie de o tovarăşă cu pâinea unsă pe partea ta. E
mai sigur şi foarte comod.
Îşi goli paharul.
— Asta a fost tot. Nu prea greu de înghiţit, este?
Vince îl privi îngândurat.
— Nu eşti tu prost degeaba, Ray,
— Şi nici tu nu eşti degeaba o canalie, replică Beloit vesel. A
propos, Ludlow o să liciteze pentru Cherry Creek Point.
— E sigur?
— Am aflat de la un sponsor de-al lui. Se dă peste cap cu
problema asta şi are o echipă mai mare ca a noastră. Îşi închipuie, am
impresia, că-şi poate goli puşculiţa ca să cumpere pământul, poate
până la treizeci de milioane, şi să-i pună la loc din tot ce construieşte.
132
Crezi că ar merge până acolo?
— Poate reuşim să aflăm. Cal Zorick a lucrat la el.
— Uitasem. Noul tău asistent. Şi probabil mai are amici de pahar
la Ludlow. Mi se pare cam lacom. ’
— Probabil.
— Vrei să-l sun?
— S-ar putea să nu fie rea ideea.
— Îi telefonez chiar acum. Iar tu ai să tegândeşti la ce ţi-am spus?
Despre cuibuşoare şi păsărele şi toate alea?
— Am să mă gândesc.
Ştia că Beloit avea dreptate; trebuie să se ocupe de acel lucru. De
fapt, Vince înţelesese de câţva timp că nu putea trăi la nesfârşit fără
obliga} «. Dacă o mai ţinea mult aşa, aveau să i se erodeze
credibiliţatea şi influenja în oraş. Conservatorul Denver, devotat
valorilor de preerie ale stabilităţii şi ale grupurilor sociale şi familiale
strânş unite, n-avea să-l aplaude şi să-l tolereze dincolo de o anumită
limită şi, după cincisprezece ani de prezenţă vizibilă în centrul
scenei sociale, acea limită nu mai era prea departe.
Un an, cel mult, îşi spuse. Până atunci, avea să fie căsătorit: un soţ
şi un cetăţean model. Iar apoi, putea merge mai departe. Se plictisise
să tot fie primul constructor din Denver; cam era timpul să-şi
schimbe cariera.
În săptămâna următoare, intră în biroul lui Beloit:
— Ai vorbit cu Cal?
— Am vorbit, l-am spus toate lucrurile pe care le ştie deja. L-am
spus că Cherry Creek Point ar putea fi cel mai mare eveniment din
Denver, de la căruţele din Conestoga, dacă părinţii oraşului îi vând
pământul antreprenorului potrivit, l-am spus că Ludlow o să liciteze
şi că mă întrebam dacă nu-şi mai păstrase unele prietenii de-acolo.
L-am spus că afacerile cu construcţii sunt pline de recompense
pentru găina care ouă informaţiile de aur. E un băiat isteţ, să ştii:
azi-dimineaţă mi-a adus licitaţia lui. Ludlow. Douăşapte jumate
pentru toţi cei şaptezeci de acri.
133
 — Nu-i rău deloc. Şi Cal ce-a spus?
— Vrea să liciteze douăşopt şi să facă treaba. Moare după ea.
— Pe-asta aş vrea s-o mai pieptănăm puţin. Cheamă aici pe toată
lumea, azi după-amiază; ne apucăm de lucru. A propos, cu cât l-ai
plătit pe Cal?
— Zece mii. A făcut treabă bună.
Vince încuviinţă:
— Toată lumea aici, la ora trei.
Era genul de şedinţă care-i plăcea cel mai mult, cu toate
informaţiile în mână, oamenii săi din puncte-cheie aşteptându-i
hotărârea, opoziţia în dezavantaj. Oferta lor finală, predată peste o
săptămână municipalităţii în plic sigilat, a fost de 27.910.000 de
dolari. Peste două săp- tămjni, proprietatea Cherry Creek era a lor..
Întrucât se hotărâseră să folosească o metodă rapidă de
construcţie, începând să clădească încă în timp ce mai terminau
schiţele multor detalii, fundaţiile s-au pus în aceeaşi toamnă, la cinci
luni după ce-şi însuşiseră terenul..
— Ce! mai mare record de timp, spuse Cal Zorick, privind
desenele din biroul lui Vince. E un proiect excelent, Vince; este, cum
să spun, vizionar. Toate, pe o scară atât de enormă. Şi banii;
costurile. Partea asta e greu de înţeles.
Vince îl privi cu ochii îngustaţi: 1
— Ce te frământă?
— A, mă gândeam doar la câte implică. Nu mă refer la ceea ce ai
plătit pentru pământuri; a fost destul de firesc. Dar când va fi
construit totul… Doamne, Vince, nu ţi se pare că auzi deja banii
căzând în toate fantele alea mici pentru monede? Parcul de distracţii
şi verdeaţa, terenurile de tenis şi debarcaderul, şi pe urmă toate
chiriile, şi obţii un procentaj din vânzările magazinelor şi
restaurantelor, nu? E atât de imens, încât îţi vine greu să cuprinzi
totul. Vreau să zic, noi, ceilalţi, lucrăm doar la unele părţi din
proiecte şi câştigăm nişte salarii mici, dar tu vezi totul, ai panorama
asta peste… toate. Zău că te invidiez.
134
 Vince se rezemă de spătar.
— Zece mii de dolari ar satisface pe oricine care consideră că are
un viitor în domeniul ăsta.
— Dar eu nu sunt oricine, Vince; dacă eram, Ray nu mi-ar fi cerut
să vă ajut. Şi pe urmă, a spus că m-am descurcat excelent. Şi aşa a
fost, Vince; nimeni de la Ludlow n-a aflat măcar că întrebam. Am
fost foarte abil.
— Poate că ai fost, atunci. Acum nu eşti.
— În fine, nu ştiu. Înţelegi unde bat, voiam să pornesc pe cont
propriu şi să’ ajung constructor ca tine, şi aş putea-o face, dacă aş
avea vreo două sute de mii de dolari. Nu un constructor la fel de
mare ca tine, dar aş începe cu puţin, undeva în altă parte; mă
gândeam că poate în sud-vest. Şi că poate m-ai ajuta tu să încep. Ar fi
ca şi cum ai investi în mine.
— Şi de ce-aş face asta? întrebă Vince.
— Să zicem, ca un act de bunăvoinţă. Vreau să zic, v-am ajutat
când aţi avut nevoie, chiar dacă aţi vrut să fac ceva… dubios? Adică,
a fost de-a dreptul ilegal, nu? Şi mă cam mustră conştiinţa. N-aş vrea
să vă bag pe tine şi pe Ray în cine ştie ce rahat; dar, dacă nu reuşesc
să scap şi să încep ceva pe cont propriu, atunci cred că m-ar învinge
conştiinţa şi după un timp aş fi silit să – hai să zicem – să
mărturisesc.
Vince se uită lung la el, până când Cal îşi mută privirea..
— Când te gândeai să pleci în sud-vest?
— Imediat, răspunse Cal prompt. Peste câteva zile. Mă mişc
repede.
— Şţ eu. Ar trebui s-o putem rezolva mâine după-a- miază.
Închide uşa când ieşi.
— Dar… stai o clipă… vrei să zici c-ai să…
— Mâine după-amiază. Închide uşa după tine.
După ce Cal plecă, Vince se duse în biroul lui Beloit.
— Cal vrea două sute de mii ca să tacă. Te ocupi tu, Ray? Te
pricepi mai bine decât mine la chestiile de soiul ăsta.
135
 — Ce i-ai spus?
— Că o rezolvăm mâine după-amiază.
— Înseamnă că avem timp la noapte. A, stai o clipă. Am un dineu
din alea împuţite. Ce-ar fi să mergi tu în locul meu?
— Perfect, răspunse pe dată Vince.
Şi, în noaptea aceea, se aşeză în locul lui Belolt la o masă rotundă
din marea sală de bal a hotelului Brown Palace, cu două sute de
invitaţi care mâncau pui la cuptor şi orez sălbatic, menu-ul tuturor
banchetelor de binefacere din acel an la Denver. El şi Beloit
participau în fiecare sezon la câteva asemenea dineuri; era important
să fie văzuţi ca sprijinitori ai comunităţii şi se dovedea de o
importanţă crucială să poată întreţine cu oficialităţile financiare şi
guvernamentale conversaţii liniştite care de multe ori rezolvau mult
mai multe decât întâlnirile din birouri şi săli de şedinţe.
Scrută sala de bal, observându-l pe bărbaţii la care nu ajunsese în
timpul orei de cocktail-uri, pentru a conversa cu ei după cină.
Privirea i se opri la două mese distanţă, întâlnind ochii unei roşcate
cu zâmbet larg care se uita direct la el. Femeia se ridică de la masă,
apro- piindu-se.
— Maisie Farrell, se prezentă ea, cu mâna întinsă.
Vince se ridică şi îi strânse mâna. Era îmbrăcată în negru,
contrastând cu braţele şi umerii goi, albi ca marmura, ^ şi părul ca o
aureolă de flăcări.
— Îmi amintesc, spuse el, sondându-şi adânc infailibila memorie.
Mai facr muncă voluntară la filarmonică?
— Nu. Am promovat la muzeu.
— Promovaseşi, de la universitate, când ne-am cunoscut…
— Culcat.
— O Jin minte şi pe asta.
Zâmbetul lui Vince era cald, deşi tot ce-şi putea aminti cu
certitudine după cinci – sau poate şase? — ani era că se aşteptase ca o
absolventă de colegiu să fie docilă şi recunoscătoare, şi când colo ea
fusese versată şi ironică.
136
 — Urma să pleci în Europa, săptămâna următoare.
— Luna viitoare. Am fi avut timp să ne mai vedem. Nu m-ai mai
căutat.
O privi fără grabă. Avea faţa prea lungă pentru a fi frumoasă,
nasul şi bărbia puţin prea mari, fruntea ceva cam joasă. Surâsul ei,
însă, era acela care atrăgea atenţia, şi iscodirea -necruţătoare a
ochilor verzi şi reci. Remarcile sale acide îi aminteau lui Vince de
Anne, deşi Maisie era mai în vârstă şi mai sofisticată, ţintind mal-
precis. Acum îşi amintea şi altele despre ea. Era singura fiică a unui
petrolist bogat; campioană la înot, la schi şi la tenis, cunoscută
pentru pasiunea ei pentru petrecerile care durau toată noaptea.. Cel
pe care şi-l amintea cel mai bine, însă, era zâmbetul: strălucitor şi
deschis, atât de luminos, încât, deşi nu i se citea şi din ochi,
majoritatea oamenilor credeau că era fascinată de tot ce i se spunea.
Acel surâs impersonal dorise cel mai mult Vince să-l strivească.
Voise să zâmbească numai pentru el.
— Mă neliniştiseşi, îi spuse. Nu ştiam dacă avea intenţii serioase,
ceea ce era îngrozitor pentru orgoliul meu. Bărbaţii nu pot suporta
incertitudinea, înţelegi; încep să se îndoiască de toate, chiar şi de
propriul lor nume, dacă nu pot fi siguri de o femeie.
Maisie râse:
— Deci, ţi-ai uitat numele, şi pe-al meu. Ai talent,
Vince; aproape că te cred. Asta-mi amintesc cel mai clar despre
tine: cât talent ai.
— Va trebui să mă asigur că te gândeşti încontinuu.
Continua s-o ţină de mână şi i-o ridică la buze.
— N-am să-ţi mai uit numele.
— Nici pe-al tău, sper.
Dezinvoltă, îşi retrase mâna dintr-a lui şi rămase relaxată,
studiindu-l. Avea un tuxedo croit perfect; butoni de aur; părul blond
îi era pieptănat cu grijă, ca să arate doar uşor nepieptănat. Era înalt
exact cât ea, dar reuşea să dea impresia că-i privea de-sus pe toţi.
— Tot oraşul vorbeşte. Am auzit oameni spunând că vei schimba
137
Denver-ul pentru totdeauna.
— Au dreptate.
— Şi te bucuri? Te simţi victorios şi nemuritor, cu toate aceste
turnuri Chatham şi locuri Chatham şi centre Chatham care domină
câmpia?
— Fireşte. Ţi-ar plăcea un turn Farrell? Îţi construiesc unul.
— N-am vrut niciodată să-mi apară numele pe clădiri. Mi se pare
o dorinţă cam ciudată. Ga şi cum ar trebui să-i convingi’pe toţi ce
mare eşti. Adeseori m-am întrebat dacă oamenii fac asta pentru că îi
îngrijorează mărimea unei anumite părţi.
Vince se întunecă la chip. „Futu-te-n cur de boarfă, “ înjură el în
gând; „cerşeşti să fii cârpită.” Nu se întrebă de ce încerca să-l înfurie;
pe Vince rareori îl preocupau motivele, ale Iul sau ale altora. Se
însenină la faţă şi chicoti;
— Pe-asta n-am mai auzit-o. Va trebui să mă gândesc serios. Şi să
mă examinez în oglindă.
Ochii ei îi salutară prompta revenire.
— Şi cum rămâne cu clădirile? Sunt copiii pe care-i vei lăsa în
urmă?
— Mai grozave decât nişte copii. Nu stai să te întrebi cum vor
creşte.
— Asta trebuie să fie mult mai liniştitor decât să-Ji asumi riscuri
cu oamenii. Le vizitezi des? Mângâi piatra şi te simţi nobil pentru că
ai creat din ea frumuseţe şi utilitate?
— Nu.
Era în continuare furios, dar şi interesat şi activat. Voia să-i
şteargă batjocura din voce şi licărul superior din ochii verzi; voia să-i
facă trupul ăla mândru să se încovoaie sub al lui.
— Nu mă interesează să ating piatra, nici vreo altă parte a unei
clădiri; nu vreau decât s-o văd luând forma dorită de mine.
Zâmbi puţin, ca un băieţaş, şi-i observă prudenţa din ochi, când
chipul lui deveni juvenil şi candid.
— Toată distracţia e să asamblezi elementele ca într-un puzzle
138
gigantic. Piatră, mortar, oţel; echipele care lucrează; banii cu care
plăteşti; oamenii care închiriază spaţiile când sunt gata… Fac piesele
să se îmbine astfel, încât nimeni să nu şi le poată imagina în vreun alt
mod. N-au decât să mângâie alţii piatra şi marmura şi să vorbească
despre frumuseţe şi valoare funcţională; jocul constă în a completa
puzzle-ul cât mai bine. Eşti căsătorită?
— Nu.
— Te conduc acasă diseară. ’
— Sunt cu cineva.
— Atunci, mâine. Mă eliberez la unu.
— Eu, nu; lucrez.
— A, la muzeu. Şi când termini?
— La cinci.
— Voi fi în’faţă la cinci.
— Nu mă integrez în jocurile de puzzle ale altora, spuse Maisie.
Nici în altfel de jocuri.
— Atunci, vom inventa unul nou, anume pentru tine.
Îi luă iarăşi mâna.
— Îţi mulţumesc că ai venit să mă saluţi. E cel mai frumos lucru
pe care l-ai fi putut face. Abia aştept ziua de mâine. Cinci ani sunt o
veşnicie.
— Şase, afişă ea zâmbetul acela larg şi automat care nu exprima
nimic. Mâine va fi perfect.
A doua zi dimineaţă, când se trezi, se gândea la Maisie; se gândi la
ea toată ziua.
— Nu eşti atent, spuse Beloit, aşezat pe canapeaua din cabinet,
înainte de amiază.
— Nu, mă gândeam. Ce spuneai?
Privirea lui Beloit deveni atentă;
— Cine-i tipa?
Vince tăcu un moment; apot, ridică din umeri.
— Una pe care am întâlnit-o aseară.
— Nume n-are?
139
 — Maisie Farrell,
— A, bravo. Chiar îţi place? Şi te place şi ea? Excelent, Vince; nici
că se putea s-o nimereşti mai bine. E gazda perfectă, soţia ideală
pentru tine. Şi cuscri buni; sunt chiar mai bogaţi ca tine. Jumate de
miliard, un miliard, cât o fi. Cuscrii bogaţi sunt o comoară mai
preţioasă decât rubinele. Şi nevestele bogate la fel. Face parte dintr-o
duzină de comitete, e voluntară la muzeu şi la Liga femeilor şi
Dumnezeu mai ştie pe unde, e atât de respectabilă că ar putea ajunge
la Casa Albă. Ceea ce-mi aduce aminte de altceva.
— De ce anume?
Vince îl asculta doar pe jumătate, parcurgând ziarul de dimineaţă.
— De ce-ţi aduce aminte?
— De politică. Te-ai gândit vreodată la politică, Vince?
— Nu.
— Când o spui pe tonui ăsta, înseamnă că te-ai gândit.
— Poate. Stai o clipă, vreau să citesc asta…
Încă un moment, şi-şi ridică privirea;
— Maşina lui Cal Zorick a ieşit de pe şosea aseară, în Clear Creek
Canyon. L-au găsit trupul pe la zece şi ceva.
— Nu, pe bune. Cal? Ce păcat. Era un băiat talentat, îşi ţuguie
buzele Beloit, dând încet din cap. Mare nenorocire. A făcut treabă
bună la noi. Se pare că a depăşit viteza şi a pierdut controlul
volanului. Păcat de el. Ei, dar ce voiai să spui, că poate te-ai gândit la
politică? Sau te-ai gândit, sau nu? Cum e?
Vince închise ziarul..
— Unde baţi, Ray?
— Plutesc schimbări în aer. Trebuie să le adulmeci, ştii, iar eu stau
cu nasul după ştiri. În ultima vreme, îmi petrec mult timp cu amicii
din partid, şi caută pe cineva nou. Politica abilă priveşte mereu
înainte, înţelegi; nu se înglodează în mâlul trecutului, le dă
alegătorilor noi posibilităţi de a alege, noutăţi de tot felul. Vor un om
nou la alegerile viitoare.
— Pentru ce?
140
 Glasul lui Vince era sec, aproape plictisit.
— Pentru Senat. Senator al Statelor Unite.
Vince tăcu.
— Mai sunt doar patru ani, nu foarte mult, cu’tot ce am avea de
făcut. Dar eşti cunoscut, Vince, ai o imagine bună şi tipii cu bani din
oraş te agreează. Ăsta-i un start bun, iar avantajul de timp contează
mult.
Aşteptă o clipă.
— Ei, gândeşte-te. Nu piejrzi nimic gândindu-te. Am o listă de
oameni pe care ar trebui să-i întâlneşti imediat, grupuri locaie pe la
care să treci, cuvântări pe care să le ţii la Elks, la Rotary, tot tacâmul.
Şi o listă de locuri unde să dai bani. Mai mult decât ai dat până
acum; mult mai mult. Nu există niciun substitut pentru a întinde
averea, în strat gros, ca glazura pe tort, şi umplutura. Cred că
valorezi cel puţin o sută de milioane – nu e nevoie să comentezi; e
doar deducţia mea personală – aşa că poţi fi generos. Politicienii
saltă capul şi dau din degete ca o dansatoare din buric, când intră în
cameră cineva generos. Chiar dacă te ştiau dinainte, te vor cunoaşte
mai bine când te vor vedea completând cecuri cu şase cifre.
Beloit îşi examină unghiile, apoi şi le lustrui uşor pe mânecă.
— Altceva. Babacul tău construieşte cu grămada în Tamarack.
Are multă presă – staţiune cu glanţ, parc de jocuri al vedetelor de
cinema, al patronilor şi al neamurilor regale… Categoric, dă sclipire
numelui de Chatham. Ai ceva de-a face cu Tamarack-ul?
— Încă nu. Stau cu ochii pe el.
— Ei, tot aia e: Chatham înseamnă Chatham, indiferent că eşti tu
sau bătrânul. Unul dintre voi face o treabă care aduce noi afaceri în
Denver; celălalt, transformă un mic oraş minier într-o staţiune
bombastică, atrăgându-i în Colorado pe toţi marii cheltuitori. Iar
creditul îţi revine ţie; tu eşti cel care ţine discursuri şi candidează
pentru Senat.
Se ridică greoi de pe canapea.
— A, şi mai e ceva. Maisie Farrell. E bună, e dură, are clasă. Ar fi
141
un ajutor nepreţuit în campanie. Viitoarea soţie a unui mare senator.
Ba chiar…
Se întrerupse, pornind agale, îngândurat, spre uşă.
— Cum spuneam, e chiar îndeajuns de respectabilă că să ajungă la
Casa Albă. Vorbim noi mai târziu.
Vince rămase la birou mult timp, după plecarea lui Beloit. Se
înteţea în el o dorinţă puternică, în sfârşit descătuşată. Se gândise la
politică? Pentru numele lui Dumnezeu, cum să nu se fi gândit?
Oricine pe care-l interesa puterea se gândea la politică. Îi fusese
aproape prea uşor să cucerească puterea în Denver, iar acum se
săturase. Voia ceva nou. Ceva mai mare. Şi, pe măsură ce ideea se
aşeza în mintea lui, îşi dădea seama că era sosise momentul. Era gata
pentru politică. Gata pentru Senat…
E chiar îndeajuns de respectabilă că să ajungă la Casa Albă.
Era gata pentru’toate.
S-a întâlnit cu Maisie în fiecare seară, timp de patru luni la rând,
dorind-o în acelaşi fel în care dorea fotoliul din Senat. Trebuia s-o ia
de soţie. Nu fiindcă îi spusese Beloit că trebuia să fie căsătorit; nici
măcar pentru că era o valoare politică de prima mână. Trebuia să se
însoare cu ea, fiindcă nu şi-o mai putea scoate din minte; era pentru
prima oară că i se întâmpla, după cincisprezece ani, de când păţise la
fel cu Anne. Şi, cu cât îi ocupa Maisie mai mult gândurile, cu atât
devenea Vince mai gelos pe tot ceea ce făcea fără el. Îi distrăgea
atenţia furia de a nu şti unde se afla în fiecare oră din zi şi din
noapte, ce planuri avea, la ce se gândea când nu era cu el.
Nu reuşise să-i alunge sarcasmul; nu putea ajunge destul de
aproape. Maisie, însă, avea să se mărite cu el; era sigur de asta. Şi-l
putea ajuta să obţină orice voia; în acest sens, Beloit avusese
dreptate. Era ageră la minte, calmă şi cu destulă raţiune ca să-şi stă-
pânească ironiile. Provenea din lumea celor avuţi; avea relaţii
distinse şi acreditări impecabile. Ştia cum să se îmbrace şi cum să se
poarte cu străinii. Era foarte tânără – douăzeci şi opt de ani, pe lângă
cei patruzeci şi şapte ai lui Vince – dar dădea impresia de a fi mai
142
matură; dejinea o stăpânire de sine pe care puţine femei, de orice
vârstă, o puteau egala. Valora o avere în campania politică şi urma
să fie soţia politică ideală.
Şi, chiar dacă n-ar fi fost toate astea, tot s-ar fi căsătorit cu ea. Se
mira şi el, uneori, dar numai într-o doară. Nu-l interesau speculaţiile
filosofice şi, cu excepţia independenţei ei afurisite, Mai^ie era tot
ce-şi dorea.
— S-ar putea să mă mărit cu tine, Vince, îi spuse ea, într-o seară de
ianuarie.
Stăteau la o masă luminată de lumânări, în colţul restaurantului
Chez Amis, iar flacăra pâlpâia exact atât cât să facă faţa lui Maisie să
se unduiască sub bruştele schimbări de stare, ochii verzi trecându-i
de la intimitate la răceală. Îl privea pe Vince cu un zâmbet amuzat.
— Parc-ai fi un alergător la curse, aşteptând pistolul de start.
Calmează-te, dragul meu; de ce eşti mereu aşa de nerăbdător?
— De ce n-aş fi? Ţi-am mai spus o dată, nu suport incertitudinea.
— În afaceri, nu te deranjează; te aştepţi la ea. Ceea ce te
nemulţumeşte de fapt e că nu eşti sigur dacă va ieşi cum vrei tu sau
nu. Povesteşte-mi despre Dora.
— De ce? întrebă el, surprins.
— Fiindcă, ori de câte ori vorbeşti despre ea, ceea ce nu se
întâmplă prea des, te înfurii. Ce s-a întâmplat cu ea, de n-a ieşit pe
placul tău?
Vince îi făcu semn chelnerului să mai aducă o sticlă de vin. ’
— O iubesc pe Dora foarte mult şi mă iubeşte şi ea. E o tânără
remarcabilă.
— Mi-ar plăcea s-o cunosc.
— O vei cunoaşte.
— Dar de ce n-am cunoscut-o până acum? După patru luni, şi
atâtea discuţii despre căsătorie, n-ar fi fost cazul să-ţi cunosc fiica?
— Va veni în vizită nu peste mult, în vreo vacanţă de la şcoală, şi
atunci o să vă cunoaşteţi.
— Dar n-a fost aici de Crăciun. Şi ai spus că nici când era mai mică
143
nu venea.
— Kl-a lăsat-o maică-sa. Iar la Crăciunul trecut a vrut să stea cu ea
la Chicago..
— N-o lasă să te viziteze. De ce?
Vince ridică din umeri:
— Are idei sucite despre taţi şi fiice. I
— Despre orice tată sau numai când e vorba de tine?
— La naiba, ce contează? Are un nou soţ, după doi ani de la
divorţ, şi a spus că vrea ca Dora să aibă o familie adevărată, nu să
se-nvârtă printr-o vizuină de burlac.
Zâmbi nostalgic.
— Cum aş fi putut-o contrazice? Eu nu-i puteam oferi o familie. Şi
o vedeam la Chicago, de două ori pe lună. Dar de-acurri încolo va
veni aici ori de câte ori vrea; e la colegiu în California şi va trece tot
timpul prin Denver.
— Va fi plăcut pentru tine, spuse Maisie, îngândurată. Deci, nu ca
să fir destul de respectabil pentru Dora ai nevoie să te căsătoreşti cu
mine.
— Dora n-are nicio legătură. Numai tu ai. Te doresc.
— Dar pe mine mă ai, răspunse ea cu seriozitate. Mergem |a cină,
stăm de vorbă, vedem filme, ne culcăm împreună. Ce-am avea mai
mult de-atât, dacă am fi căsătoriţi?
Vince zâmbi larg: ’
— Nimic, cred. Hai s-o lăsăm baltă. Spune-mi ce se întâmplă la
muzeu.
— Cât îmi place cu tine, Vince, râse Maisie. Cât despre muzeu, ştii
prea bine ce se întâmplă. Azi am aflat că ai finanţat expoziţia lui
Sandor Tizio din Galeria Berpo, apoi ai cumpărat două Tizio-uri şi
le-ai donat muzeului. Nu mi-ai spus nimic despre asta.
— Nu-mi fac reclamă..
— Prostii; îţi faci reclamă cu majoritatea reuşitelor tale.
Filantropia e excelentă pentru afaceri. Dar de când ai devenit sfântul
patron al tinerilor artişti?
144
 — De câţiva ani. De când am început să colecţionez. Ce-i aşa de
comic?
Maisie râdea.
— Sfântul Vincent. Zău că eşti amuzant, Vince. Îmi place uşurinţa
cu care accepţi sfinţenia; nici cel mai vag protest că nu eşti decât un
om, ca noi, ceilalţi.
— Şi altceva ce-ţi mai place? întrebă el printre dinţi.
— A, multe. Îmi place ambiţia ta şi felul cum nu te temi de muncă.
Îmi plac proiectele pe care le construiţi tu şi Ray; unele sunt
strălucite şi-mi imaginez că veţi trece la altele şi mai mari şi mai
importante, şi îmi place să fiu aproape de oamenii care- şi pun
amprenta pe lume. Îmi place în pat cu tine, când încetezi să mai dai
instrucţiuni şi nu faci decât să te simţi bine. Îmi place modul cum îi
ajuţi pe tinerii artişti; numai Dumnezeu ştie câtă nevoie au. Îmi place
cum ai păstrat legătura cu Dora; mulţi taţi renunţă. Şi nu mă
plictiseşti.
Tăcu un moment.
— Se pare că-mi plac destul de multe.
— Şi de iubit? întrebă Vince, ocărându-se imediat, căci suna prea
copilăros şi rugător.
— Ei, nu… Dar asta are două înţelesuri, nu crezi?
— Nu-i adevărat, se grăbi el. Eu te iubesc.
— Of, Vince, hai să nu ne minţim; e atât de searbăd şi de sordid.
Dacă ne căsătorim, va trebui să-mi promiţi că nu mă mai minţi.
— Şi ne vom căsători?
Îl privi gânditoare şi, în lumina slabă, zâmbetui ei părea să crească
şi să se şteargă, ca şi cum şi-ar fi schimbat atitudinea fajă de el cu
fiecare secundă.
— Cred că da, spuse ea într-un târziu. Cred că va fi interesant.
În tăcere, Vince expiră prelung. „Aşteaptă destul,” îşi spuse el, „şi
vei căpăta tot ce-ţi doreşti.“
La vremea când preţurile petrolului au început să se prăbuşească
şi oraşul Denver şi-a început lunga alunecare de pe înălţimile
145
îmbătătorului său dezmăţ, numele Chatham se auzea pe toate
buzele. Maisie nu-l mai ironiza, căci îi conferea lui Vince o
identificare imediată când îşi făcea campania în oraşele mici din
Colorado, unde problema ce stârnea cele mai aprinse pasiuni era
folosirea pământului. El şi Beloit organizaseră o echipă de campanie
care-i concentra asupra pământului cuvân- tările, broşurile şi
declaraţiile. Mesajul era mereu acelaşi: „Construiţi. Folosiţi
pământul; pentru asta există. Nu-l avem pentru câţiva excursionişti
şi o droaie de elani; este pentru oamenii din Colorado. Lor le
aparţine. E al lor, ca să facă tot ce vor cu el.”
Electoratul se pronunţa zgomotos pro sau contra masivelor
proiecte de construcţii care radiau numele Chatham. Turnurile
Chatham, halele comerciale din Chatham Piaza, edificiile
administrative din Chatham Black, vastul Chatham Place de la Cherry
Creek, parcurile industriale Chatham, hotelurile Chatham din Aspen,
Va/Y şi Alta, şi zeci de alte clădiri dominau orizonturile şi regiunile a
opt state apusene. Adeseori de o arhitectură îndrăzneaţă şi admirate
pentru profesionalismul construcţiei/proiectele Chatham erau la fel
de bine cunoscute şi pentru metodele dure de a achiziţiona
pământul şi a obţine aprobarea planurilor, trecând peste opoziţia
comunităţii. Niciun cartier nu mai era acelaşi, după ce treceau
pe-acolo Vince şi Beloit, iar comunităţile din Colorado şi statele
Munţilor Stâncoşi vorbeau despre ei cu un amestec de groază şi de
nerăbdare însufleţită.
— Îţi place, spuse Maisie, în timp ce mergeau cu limuzina spre
Colorado Springs, la un dineu politic; purta o rochie de mătase ca
smaraldul şi un mantou lung, iar părul roşcat îi era prins cu agrafe
bătute în smaralde. Atâta atenţie. Oameni care te iubesc sau te urăsc;
oameni niciodată siguri, ce vei face în continuare, ce vei spune, pe
cine vei ataca, în cât timp le vei distruge cartierul.
Vince zâmbi dulce.
— Cândva, numeai strălucite clădirile astea.
— Am spus că unele dintre ele erau strălucite.
146
 Limuzina gonea lin pe şosea, în întunericul timpuriu de
noiembrie, ducându-i spre o sală de banchet unde aşteptau sute de
persoane, după ce plătiseră cei cinci sute de dolari tacâmul pentru a
mânca şi a bea în vecinătatea lui Vince Chatham la o săptămână
înainte de alegeri, şi a-l asculta spulberând încă o ţintă de pe
tunătorul său drum spre Senat.
— Te-am privit hipnotizându-l pe Ludlow aseară, spuse Vince. O
să cedeze?
— Douăzeci şi cinci de mii. Nu mi-ai spus că odată l-ai păcălit de
nişte pământ.
— Nu ştie nimic; bănuieşte. Douăşcinci de mii? Ce naiba i-ai
promis?
— Nu-i prost, Vince; ştie că vei fi cel mai bun lucru care li s-a
întâmplat vreodată antreprenorilor din statul ăsta; vor avea o zi
mare. Dar ¡-am oferit o mică cină intimă, acasă la noi în Washington,
cu nişte persoane foarte puternice.
Vince rânji:
— Şi câţi ai invitat la cina aia mică şi intimă?
— Câteva sute. Nu contează; te aşteaptă şase ani glorioşi ca să te
achiţi faţă de credincioşii tăi contribuabili.
O privi lung.
— Ai spus „acasă la noi în Washington”
— Bineînţeles. Nu prea puteam spune că n-am să fiu şi eu
prezentă, nu? Dar nu m-am răzgândit, Vince. Ră- mân până după
alegeri; nicio zi mai mult.
, – Ai putea. Sunt gata să uit anul care a trecut. Am începe…
— Tu să-l uiţi? O, bietul meu Vince, eşti cel mai siinos soi de
politician posibil; te minţi la fel de mult ca pe noi ceilalţi. Al petrecut
ultimii patru ani încercând’să mă transformi în altcineva, un mic
apendice drăgălaş fără mai multă voinţă decât un copil. N-ăi nevoie
de o femeie în toată firea, Vince; cel mai fericit ai fi cu o fată de
treişpe ani care să-ţi urmeze ordinele. Iar când nu m-ai putea
schimba, ţi-ai găsi alta. Altele. La plural. Numai eu ştiu de trei. De
147
ce-aş înghiţi aşa ceva? Am treizeci şi doi de ani; sunt atrăgătoare,
deşteaptă, bogată şi mă descurc în lume. Îmi plac bărbaţii, cred că-mi
place şi căsnicia, dar vreau un parteneriat cu drepturi egale, nu o
poziţie subalternă. De ce-aş rămâne căsătorită cu un ticălos însetat
de putere, care crede că e stăpân pe mine şi-şi petrece timpul liber
regulând fecioare- destui de tâmpite ca să facă sluj când pocneşte el
din degete? Nici măcar nu-ţi plac. O faci numai ca să mă înjoseşti pe
mine.
Chipul lui Vince devenise rigid.
— Dacă am alte femei, e pentru că nevastă-mea îşi omoară vremea
cordindu-se cu tipi pe care-i agaţă la muzeu…
— Of, pentru numele lui Dumnezeu, de altceva mai bun nu eşti în
stare? O mică aventură, Vince. Trei luni, în ultimii patru ani.
Recunosc. Am recunocut şi atunci. Nu cred în infidelitate, dar avea
umor, pe când tu nu ai deloc, şi n-am putut rezista. A trecut un an
de-atunci, Vince, şi tot timpul am fost cuminte, dar tu încă mai
comentezi. Poate să se fi strecurat o mică moleculă de vinovăţie în
vidul ăla unde ar trebui să ai valorile etice, şi te simţi doar atât de
stingherit încât trebuie neapărat să dai vina pe mine?
Îl privi ochii îngheţaţi.
— Nu, nici măcar o moleculă, clătină ea din cap. Cu atât mai rău.
A fost o vreme când credeam că ai reale posibilităţi.
— De-asta m-ai luat de bărbat? Pentru posibilităţile mele?
— Lasă-mă să văd dacă mai ţin minte. M-am măritat cu tine
fiindcă puteai să treci pe farmec şi să devii un companion minunat
câte o seară întreagă, şi am crezut că ai putea învăţa, cu ajutorul meu,
să fii minunat câte o săptămână sau o lună, poate chiar un an. Cred
că m-am măritat cu tine pentru a ne putea bucura amândoi de
celebritatea ta; e distractiv să te afli în centrul puterii. Altceva? A, da.
Eşti foarte deştept, Vince, şi dintot- deauna mi-am dorit să mă mărit
cu un om deştept. Am crezut că s-ar putea să fii şi inteligent, dar am
ajuns la concluzia că nu eşti. Nu înveţi. S-ar putea ca ăsta să fie
defectul tău fatal. A, uite c-am ajuns.
148
 Limuzina se oprise sub o copertină viu luminată.
— Zâmbeşte, Vince; nu ţi-a mai rămas decât o săptămână.
I-o spuse din nou şi după dineu, când reflectoarele televiziunii se
aprinseră şi camerele se îndreptară spre podiumul plin de
microfoane. Privindu-l pe Vince în adâncul ochilor, pentru fotografii
înghesuiţi mai jos de masa principală, Maisie îi aranjă papionul cu
mâini drăgăstoase.
— Zâmbeşte, Vince; mal avem doar o săptămână.
— Doamnelor şi domnilor, bubui glasul maestrlâfei de ceremonii.
Am astă seară sarcina de a vă prezenta un vorbitor pe care toată
lumea îl cunoaşte. Am căutat ceva nou de spus despre el – poate
creşte lame, sau e campion la friptul costiţei, sau îi cumpără
fermecătoarei sale soţii perle, maşini ori avioane – dar m-am hotărât
să-l las cu secretele lui, dacă are vreunul, fiindcă tot ce avem nevoie
cu toţii să ştim despre el sunt următoarele: crede în dezvoltarea
statului Colorado şi în progresul Americli, şi ştie ce vorbeşte, pentru
că, în materie de dezvoltare, a înscris statul Colorado pe hartă. Este
un om care poate şi face; numele lui înseamnă ’mare şi cel mai’mare şi la
o parte din calea mea pentru că am viteză, iar acesta e lucrul de care
avem cea mai mare nevoie în aceste zile, când oamenii spun că
America rămâne în urmă. Numele lui reprezintă succesul, adică
exact ceea ce ar trebui să reprezinte America! Cu toţii îi cunoaştem
numele… doamnelor şi domnilor, Vince Chatham, viitorul senator
al Statelor Unite pentru statul Colorado!
Patru sute de oameni se ridicară în picioare, ova- ţionând. Vince
făcu cei câţiva paşi spre podium şi şi-o alungă pe Maisie din
gânduri.
— Bună seara, spuse el, când în sală se restabili tăcerea.
Vorbea cu glas scăzut, ca întotdeauna când începea, dar pe
măsură ce continua creştea în volum şi intensitate, astfel că, la final,
striga de-a binelea. Cuvântarea, ca toate discursurile lui, era scurtă,
cu propoziţii succinte, ritmate, şi idei simple, care urmau să se
deruleze la televizor cu iuţeala unei spectacol de varietăţi.
149
 — Preşedintele m-a prezentat cu un discurs atât de inspirat, încât
cred că aş face mai bine să tac.
Aşteptă să se stingă valul de râsete.
—) ar aş dori totuşi să vorbesc despre câteva idei pe care le am
pentru acum şi pentru viitor. În ultima vreme, suntem înconjuraţi de
negativişti. Oameni care ne tot spun ce n-o să reuşească. Ce nu se
poate face. Ce nu e posibil fiindcă e prea scump sau consumă prea
mult timp sau e prea riscant ori prea nesigur. Aceşti oameni au
intenţii bune – deşi nu putem fi întotdeauna convinşi de asta, nu-i
aşa? —, dar sunt ei genul de oameni care au clădit America? Sunt
genul de oameni care au câştigat două războaie mondiale, au salvat
Europa şi au cucerit spaţiul cosmic? Sunt genul de oameni de la care
ni se trage măreţia?
Ridică glasul:
— Nu ştiu ce ziceţi dumneavoastră, dar eu, daţi-mi voie să vă
spun, sunt sătul şi plictisit să mi tot spună ce nu pot face!
Sala explodă în aplauze. Când Vince reluă, în fine, vorbi despre
Colorado, despre America şi despre progres.
— Progresul face averea! strigă el; se apropia de încheiere şi
urcase aproape la volum maxim. Putem avea un progres constant şi
totuşi să protejăm toate micile companii şi toate fermele familiale.
Putem avea dezvoltare pe scară largă şi totuşi să conservăm pă-
mântul pe care-l iubim!,
— Cum? murmură Maisie, dar n-o auzi nimeni.
— Vom umple suprafeţele goale ale acestei ţări întinse cu case
pentru toată lumea. Le vom umple cu splendide centre comerciale,
astfel ca nimeni să nu fie mai departe de o zvârlitură de băţ de
îmbeişugare. Le vom umple cu fabrici, şcoli şi şosele. Le vom umple
cu săli de cinema şi parcuri de distracţii şi grădini zoologice, unde să
se recreeze toată lumea. Vom umple suprafeţele pustii ale acestui
ţinut întins cu toate lucrurile bune ale vieţii, fiindcă ştim cum să le
facem mai bine decât oricine pe lume… şi fiindcă le merităm!
Aplauzele îl învăluiră. Vince ridică mâna:
150
 — Ascultaţi ce vă spun! Să nu uitaţi niciodată! Şi să nu lăsaţi pe
nimeni să vă spună altceva! Le-am dăruit popoarelor lumii libertatea
şi democraţia! Le-am oferit popoarelor lumii principiul muncii
harnice! Le-am dat popoarelor lumii cea mai mare producţie
industrială şi cele mai calificate echipe administrative din istorie!
l-am dăruit lumii explorarea spaţiului! l-am dat lumii etica familiei: o
familie puternică, rezistentă, iubitoare, care-şi apără copiii şi
membrii neajutoraţi de pericolele din jur! Am făcut lumea mai bună
pentru fiecare, iar acum merităm să clădim cea mai fericită viaţă pe
care o putem construi, pentru americani! O merităm! Şi asta vom
avea, începând de săptămâna viitoare, când voi deveni senatorul
dumneavoastră…
Uralele şi aplauzele se înălţară până la candelabre.
— … şi voi duce acest mesaj la Washington…
Vuietul îi acoperi ultimele cuvinte. Nu mai interesau pe nimeni.
Vince zâmbea, cu surâsul dulce şi umil al slujbaşului public care e
iubit. Ochii săi căprui străluceau, cutreierând sala, oprindu- se doar
o clipă spre soţia sa, care aplauda cu un sarcasm pe care numai el
putea să-l observe..
Privirea îi trecu mai departe, peste ochii emoţionaţi, gurile
deschise în ovaţii şi palmele care aplaudau ale alegătorilor, poposind
la fiecare cameră de televiziune, pentru ca să-i transmită în lume
zâmbetul deschis şi privirea hotărâtă. Totul era în regulă; totul era
sub control.
Maisie avea să rămână cu el; femeile ca ea nu-i părăseau niciodată
pe oamenii puternici. Ethan şi Charles şi ceilalţi urmau să-i stea la
dispoziţie când avea nevoie de ei. Îl ajutaseră deja; îi oferiseră o
familie vizibilă. Fotografia lui, înconjurat de mulţi dintre cei dragi,
apăruse în Time, în Newsweek şi People. Era candidatul ideal, cu soţia
perfectă, familia perfectă, mesajul perfect.
Şi, peste o săptămână, încă înainte de încheierea numărătorii
voturilor, deveni senatorul Vince Chatham, în drum spre
Washington, şi, în cele din urmă, după cum se zvonea, spre Casa
151
Albă.

Capitolul 7
Anne se găsea în cabinetul ei, când citi despre alegerea lui Vince
Chatham. Era dimineaţa devreme şi se afla singură în labirintul
birourilor de avocaţi şi al boxelor secretarelor, la etajul treizeci, bând
cafea şi citind Los Angeles Times, când, deodată, în faţa ei apăru
chipul lui Vince, zâmbind ca un băieţandru triumfător. Cu un ţipăt,
Anne scăpă ziarul din mână. Cafeaua se vărsă pe birou şi puse cana
jos, stângace. Tremura şi se simţea cuprinsă de fiori reci, de o ruşine
şi o neputinţă cum nu mai trăise de ani în şir. „încetează, “ îşi spuse
ea în tăcere, „încetează, încetează, încetează, “ şi-şi încieştă mâinile
pentru a-i impune trupului să rămână nemişcat.
Se răsuci în scaun, privind fără vedere prin ferestrele largi.
Trecuseră nouăsprezece ani de când văzuse ultima oară acel zâmbet
şi încă o mai făcea să tremure şi să se chircească parcă pentru a se
apăra. „îngroapă-l, “ îşi ordonă – aceleaşi cuvinte pe care le repetase
zilnic în primul an din Haight Ashbury. „îngroapă-l.“
Încercă să se concentreze asupra priveliştii care de obicei îi dăruia
atât de multă plăcere. La treizeci de niveluri mai jos, soarele de
dimineaţă colora cu roşu şi auriu panorama întinsă a oraşului Los
Angeles, iar în depărtare munţii se conturau clar pe cerul albastru
palid. Peisajul îşi trăia momentul cel mai limpede şi mai frumos, la
acea oră dinainte de a începe să se înalţe smogul; palmierii înalţi,
peluzele catifelate şi florile tropicale luxuriante nu indicau prin
nimic că era luna noiembrie şi, în alte părţi ale ţării, începea iama.
De la etajul treizeci, oraşui părea bogat, ordonat şi senin. Era o
privelişte care îi trezea întotdeauna lui Anne un sentiment de confort
şi siguranţă, chiar şi în toiul celor mai agitate zile, când privea
frecvent pe fereastră, ca pentru a găsi un antidot la meschinăria
îngustă şi visurile spulberate care-i pătrundeau în birou, când avea
152
de-a face cu clienţii aflaţi în plin divorţ.
Totul „la etajul treizeci, îi dăruia acea stare de siguranţă şi confort,
şi mai ales cabinetul ei. Era spaţios, cu ferestre cât un perete întreg, şi
părea s-o cuprindă într-o îmbrăţişare ocrotitoare. Mobilierul, la fel ca
în toate birourile firmei, era masiv, din lemn de nuc şi piele, cu lămpi
de alamă, mochetă verde închis şi, pe pereţi, tablouri reprezentând
catedrale anglicane şi scene bucolice. Lui Anne îi plăcea permanenţa
solidă a încăperii şi nu adăugase nicio tuşă personală, în afară de
diplomele înrămate de la Berkeley, Universitatea California, şi
Facultatea de Drept Harvard. Însă, curând după ce se instalase,
venise în vizită Eleanor, de la New York, şi-i spusese că avea nevoie
de altceva.
— Poate chiar puţin mai excentric, spusese ea.
În săptămâna următoare, la birou a fost livrată o oglindă prelungă
şi îngustă, cu ramă antică, englezească. „Agaţ-o în faţa biroului, “
scrisese Eleanor pe biletul alăturat, „pentru ca, ori de câte ori ridici
privirea, s-o vezi pe cea mai bună avocată din Los Angeles. Şi pe cea
mai bună prietenă a mea, de’care mi-e dor, fir-ar să fie, pentru că nu
ne vedem nici pe departe cât de des ar trebui.”
Anne se întoarse dinspre fereastră, privindu-se în oglindă. Ochii
ei albaştri-închişi o priviră de-acolo ferm, fără niciun semn de
descumpănire. Era o privire la a cărei perfecţionare muncise ani de
zile. Adeseori era admirată pentru frumuseţea ei, dar aceasta nu era
la fel de importantă pentru Anne ca imaginea pe care o prezenta
lumii, a unei profesioniste absolut stăpână pe ea însăşi. Părul negru i
se ondula lucios la baza gâtului prelung, nu-şi aplica alt machiaj
decât un ruj coral palid, în urechi purta perle mici şi îmbrăca taioare
supreb croite, din lână şi mătase, care o făceau să arate mai înaltă şi
mai impunătoare. Imaginea ei publică era calmă, reţinută şi
impecabilă, astfel că oricine o întâlnea nu-i punea la îndoială
reputaţia de avocată abilă şi aspră, care învinsese prejudecăţile
firmei, spre a deveni parteneră, deşi nu avea decât treizeci şi patru
de ani şi era femeie.
153
 Se aşeză în fotoliul ei directorial, încăpător, de piele, privindu-şi
imaginea publică din oglindă. Şi-o şlefuise mult timp, din anii de
singurătate şi nelinişte de la Berkeley, prin cei tot mai încrezători de la
Harvard, când descoperise că dreptul era exact domeniul pe care şi-l
dorea şi ştia că urma să albă talent. Continuase să-şi lucreze
imaginea în timpul primei slujbe, la New York, şi încă şi-o mai
perfecţiona, chiar şi acum, când făcea parte din cea mai prestigioasă
firmă de drept din Los Angetes şi ajunsese deja principala lor
specialistă în divorţuri, căutată de directori de corporaţii şi
televiziune şi de celebrităţi din lumea filmului, care-i doreau
priceperea şi discreţia. Trăise atât de mult timp cu propria ei
imagine, încât ajunsese că creadă că era într-adevăr persoana pe care
o vedea în oglindă.
Şi, deodată, m-am prăbuşit din cauza unei fotografii dinâr-un ziar.
Dincolo de uşă, sediul se trezea la viaţă. Avocaţi, funcţionari,
secretare şi recepţionere se salutau, tăi- făsuiau, glumeau şi discutau
despre activităţile zilei, în timp ce se îndreptau spre birouri sau se
adunau în sălile de şedinţe. Anne auzea frânturi de conversaţii şi
hohote de râs, în timp ce ritmul se accelera. Era momentul ei favorit
din zi, când putea anticipa tot ce urma: dramele intense, surprizele,
până şi trudnicele detalii ale legii. Toate alcătuiau lumea ei şi o
stimulau. Numai aici se simţea cu adevărat acasă, şi vie.
N-a fost numai o fotografie. A fost un memento. O fantomă, iar acum
trebuie s-o iau de la început, învăţând cum să mă debarasez.
Luă ziarul şi făcu un efort să citească articolul.
„Bogatul constructor imobiliar care a adus în Colorado şi în statele
montane proiecte masive de construcţii, de o arhitectură adeseori
îndrăzneaţă, Vince Chatham, a avut o campanie bine finanţată care a evitat
datele concrete şi a eludat cu succes acuzaţiile de relaţii oneroase şi tactici
discutabile în ascensiunea spre proeminenţă. A câştigat alegerile pentru
Senat, prima sa funcţie politică, cu un avantaj mic, dar decisiv.“
Nu e decât un reportaj despre un om politic. Ar putea fi oricine. N-are
nicio legătură cu mine.
154
 Dincolo de uşă se lăsase liniştea; sediul îşi începuse lucrul. Anne,
însă, continua să stea aşezată cu faţa spre oglindă, parcă aşteptând
ceva. După o clipă, pradă unui impuls, ridică receptorul şi formă
numărul din New York al lui Eleanor,
Răspunse secretara personală, apoi Eleanor veni la aparat:
— Tocmai plecam; Doamne, cât mă bucur că m-ai prins; n-am mai
vorbit cu tine de veacuri. Cum de mă suni dimineaţa? S-a-ntâmplat
ceva?
— Nu, ’aveam doar chef de vorbă. Unde mergeai?
— La cumpărături şi pe urmă la un prânz, între cucoane, după
care iau copiii şi-i duc în New Jersey pentru weekend, spre extazul
bunicilor lor. Eşti sigură că nu e nimic în neregulă?" Niciodată n-ai tu
chef de vorbă aşa, hodoronc-tronc; de obicei eşti prea ocupată.
— Cred că mă gândeam la tinereţea mea şi mi-am amintit de tine.
Ce face Sam?
— Şi mai ocupat ca tine, dacă se poate aşa ceva. Nu-l văd mult
mai mult decât pe ti ne, sau cel puţin aşa mi se pare, dar poate că
asta-i formula unei căsnicii reuşite. Sau, măcar, a uneia durabile. Şi
eu îmi amintesc de tinereţe. Mi-e dor de ea; ne-am distrat aşa de
bine. Tu îi duci dorul?
— Nu. Mă bucur că am lăsat-o în urmă. Niciodată nu m-am simţit
stăpână pe viaţa mea. Uneori, îmi lipsesc plimbările cu picioarele
desculţe.
— Eşti una dintre vedetele avocaţilor de-acolo; ai putea lucra
desculţă cât e ziua de lungă, şi nimeni n-ar scoate o vorbă. Probabil
că ai lansa chiar o modă. Destul de curând, Times ar publica pe toată
pagina întâi fotografii cu oameni umblând desculţi pe Madisoa
Avenue, iar industria încălţămintei i-ar trimite redactorului şef
scrisori pline de înjurături.
— Anne râse:
— Dacă mă hotărăsc să încerc, te-anunţ. Ce-o să fie la prânzul
între cucoane?
— O gaşcă de tipe din foarte înalta societate care poartă Valentino
155
la amiază şi Ungaro la cină. Sau poate viceversa. Plănuim o acţiune
de binefacere pentru bibliotecă. Va ti o petrecere trăsnet; ce-ar fi să
vii şi tu în weekend şi să participi cu mine şi cu Sam?
— De data asta nu, Ellie. Sunt prea ocupată.
— Nu ţi-am spus în care weekend.
— Sunt ocupată în toate.
— Auzi, tu m-ai sunat, mai ştii? Simt nevoia unei urechi
binevoitoare. De fapt, şi mie mi-ar prinde bine una; de ani de zile
n-am mai stat la poveşti toată noaptea. Trebuie să te angajez cu
contract, ca să-mi faci o vizită?
— Aşta ce înseamnă? Iar ai probleme cu Sam.
— Iar. Încă. Mereu. Niciodată nu trece; tot timpul fierbem la foc
mic şi din când în când dăm în clocot.
— Dar n-ai mai făcut demult aluzii la divorţ.
— Mă gândesc. Însă e o asemenea pacoste – mă rog, cine să ştie
mai bine dacă nu tu? Toate casele şi maşinile noastre, şi cele două
iahturi, antichităţile, operele de artă… Dumnezeule mare, trăim
într-o asemenea încurcătură de obiecte. Şi nu vreau să silesc copiii să
facă naveta încontinuu între unul şi altul, dar va trebui să-i vadă, e
foarte bun cu ei. Când stă pe-acasă, ceea ce nu se întâmplă prea des,
dar vorbeşte despre timpul de calitate şi cum de nu ştiu eu că atâta
nu-i de-ajuns? Copiii ţin mult la el.
— Şi tu, cred.
— De cele mai multe ori. Uneori, chiar îl iubesc. Alteori, îl urăsc.
Poate că e ceva specific. Cum ar putea un om să-l placă pe altul tot
timpul? N-are niciun sens. Deci, cred că probabil vom rămâne
căsătoriţi. E fericit şi nu văd ce-aş avea de câştigat – adică, am toate
şansele să găsesc unul la fel ca el şi să mă mut la câteva străzi
distanţă într-un apartament exact ca ăsta în care sunt acum, iar copiii
mei ar învăţa la aceeaşi şcoală particulară, eu aş lua masa cu aceleaşi
doamne pentru aceleaşi cauze nobile, şi singura schimbare ar fi tipul
din patul meu, iar ăştia toţi se pot schimba între ei, ştii, după primele
două, trei luni… aşa că, până una-alta, cred că nu divorţăm.
156
 — Îmi pare rău, spuse Anne, după un moment. Ultima dată când
am vorbit păreai mai fericită.
— Poate că eram. De multe ori sunt. Dar azi-noapte am început să
mă gândesc la Haight – îţi vine să crezi, după atâţia ani? — şi mi-am
dorit să mai pot avea măcar o zi, poate doar o ora, aceleaşi speranţe
pe care le aveam atunci. Mai ştii? Credeam într-adevăr că lumea
poate fi aşa cum o vrem noi – frumoasă şi plină de iubire, cu toţi
având totul în comun, trăind liberi şi ţinând unii la alţii. Aşa că m-a
apucat melancolia şi pe urmă m-ai sunat tu şi ţi-am trântit ţie totul în
braţe. Scuză-mă. Oricum, sunt fericită. M-am integrat aici mult mai
bine decât reuşisem în Haight; pentru asta am fost crescută. Am în
viaţă multe lucruri bune şi o ştiu; doar că… of, fir-ar să fie, Anne,
sunt prea multe de care mi-e dor. Nu contează cât a trecut de-atunci,
mie tot dor îmi e.
Tăcură câteva clipe.
— Ţie nu ţi-e? Niciun pic? Ştiu, ştiu; mi-ai spus că nu te gândeşti
la trecut, Dar nu se strecoară spre tine din când în când?
— Ba da. Şi de unele părţi din el mi-este dor. Mi-e dor de modul
cum alergam noi două prin parc şi nimeni nu ne putea prinde. Şi
mi-e dor de felul cum stăteam câte o gaşcă întreagă pe trepte,
cântând şi simţind că eram împreună, ca o familie.
— M-am întors acolo acu’ vreo lună, imediat după ce ţi-am
cumpărat oglinda. Don Santelli mai e şi-acum; nu ţi se pare
incredibil? Bietul băiat, e cam pierdut; un fel de hippie îmbătrânit.
Mi-a spus că se urăşte fiindcă e la fel de rău ca părinţii lui, la fel de
blocat în una şi aceeaşi rutină. Nu contează care e rutina – a lor era
respectabilitatea, a lui constă în droguri şi fuga de muncă mereu a
vrut să fie liber şi spontan, iar acum nu se mai simte aşa. Şi nu mai
are nicio speranjă.’Şi* că viitorul nu va fi cu nimic mai bun. A fost cel
mai ilaprtiiiant lucru pe care l-am făcut, de-o lungă bucată de vreme.
Halal încercare de a mă întoarce. Al avut dreptate, Anne; trebuia să
plecăm. N-am vrut s-o recunosc, însă e adevărat. Dar încă mă mai
gândesc. Vorbeşte-mi despre tine. ^.
157
 — Îmi vine un client…
— Povesteşte-mi.
— E un scenarist cu nevastă, trei copii şi barcă de curse cu vele,
tocmai a împlinit cincizeci de ani şi e îngrozit că îmbătrâneşte. Aşa că
şi-a găsit o manechină de douăzeci şi doi de ani care-l face să se
simtă în stare să conducă lumea – îi cere sfatul în toate privinţele,
inclusiv hainele, coaforul şi ce ar fi mai bine să bea – şi au fost la
Aspen, la Tamarack şi în Europa, iar acum vrea să se însoare cu ea.
— De ce? ’
Şi eu l-am întrebat. Zice că are nevoie de stabilitate şi curaj, l-am
răspuns că va avea nevoie de astea ca s-o scoată la capăt cu divorţul;
nevastă-sa vrea să-l despoaie de toate.
— Ar fi şi cazul; a abandonat-o…
— Ei, are şi ea un tip, pare-se; un bucătar de douăzeci şi opt de ani
– unul dintre cei mai tari din oraş. Nici ea nu vrea să îmbătrânească.
Pe-aici, tinereţea veşnică e obsesia tuturor, iar căsnicia nu se prea
împacă bine cu asta.
— O deteşti, aşa-i? întrebă Eleanor.
— Căsnicia? Nu, cred că e perfectă pentru oricine o doreşte şi e
dispus să facă eforturi pentru ea. Ellie, trebuie să te las; scenaristul o
să apară din clipă-n clipă. Când mai vii în L.A.?
Mai conversară un minut, apoi Anne închise telefonul,
simţindu-se mai bine. Erau cât de diferite pot fi două prietene, dar
păstraseră legătura timp de optsprezece ani şi încă mai apelau una la
cealaltă când aveau nevoie de ceea ce Eleanor numea „o ureche
binevoitoare”: Anne ştia că Eleanor mâi avea multe alte prietene; ea,
una, nu avea pe nimeni. Niciodată, după plecarea din Haight
Ashbury, nu mai putuse să coboare garda, încălzindu7se faţă de
altcineva. Când vorbea cu Eleanor, simţea că o iubea şi, poate, ar fi
reuşit să iubească şi alte persoane, cândva. Voia s-o creadă. Iar
convorbirile cu Eleanor o ajutau întotdeauna. Încă o dată, redevenise
stăpână pe sentimentele ei.
Dar cine vorbea cel mai mult? se întrebă amuzată Anne. Cine avea
158
cu adevărat nevoie de consolare? Zâmbi. De obicei, aşa se întâmpla:
Anne asculta; prietena sau clientul vorbeau. Nimeni, în afară de
Eleanor, nu ştia nimic despre ea – şi nici Eleanor nu ştia prea multe –
fiindcă niciodată nu vorbea despre ea însăşi. Cândva, dorise s-o facă,
dar reticenţa i se înrădăcinase atât de adânc şi făcea atât de mult
parte din imaginea ei publică, încât niciodată nu se mai gândea să se
confeseze nimănui, şi nimeni nu i-o cerea. Pentru această dimineaţă,
era suficient că Eleanor fusese acasă când o căutase, că găsise pe
cineva la celălalt capăt al firului. Mai mult nici nu-i trebuia.
— Anne, spuse secretara, din uşă, eşti aşteptată în sala de şedinţe.
— Sunt gata, răspunse Anne, luându-şi dosarele de pe birou.
Ziua începuse.
Ethan se plimba pe străzile din Tamarack în fiecare dimineaţă
înainte de micul dejun, simţind cum i se infiltra soarele în oase şi-i
alunga anchilozarea încheieturilor. La ora aceea, era aproape singur;
magazinele nu se deschiseseră încă, alergătorii făceau jogging prin
celălalt capăt al oraşului, pe pista de lângă râu, şi aproape toji
ceilalţi, localnici şi turişti deopotrivă, încă mai dormeau. Nu se
vedeau pe străzi decât măturătorii, spălând de praf caldarâmul
scuarului central şi străzile comerciale şi rezidenţiale din jur, aşa că,
pentru un scurt răstimp; oraşul lucea umed şi curat sub cerul fără
nori.
Era momentul favorit al lui Ethan. Mergea pe mijlocul străzii,
neluând în seamă clădirile moderne şi enormele case noi care se
construiau peste tot, pentru a se imagina pe el însuşi în Tamarack
aşa cum îl văzuse în urmă cu peste patruzeci de ani, când pe uliţele
sale desfundate se preumblau capre, iar Strada Mare era compusă
din căsuţe, un magazin şi câteva prăvălii din scânduri. Se întâmpla
exact după al doilea război mondial. Făcuse o călătorie cu maşina
prin Colorado şi, pradă unui capriciu, trecuse printr-o strâmtoare
spectaculoasă ca să vadă ce era în celălalt capăt.
Găsise un orăşel dărăpănat, într-o vale îngustă: o umbră tăcută a
trecutului. Cu şaizeci de ani în urmă, valea răsunase de glasurile şi
159
râsetele celor opt mii de oameni care foloseau saloon-urile şi
bisericile, bordelurile şi fierăriile, şcoala, şirul de magazine cu
mărunţişuri, o sală mare de operă şi un hotel având holul decorat cu
brocarturi’ şi catifele cu franjuri. Dar adevărata activitate a oraşului
era argintul. Minerii scobeau tuneluri pe sub munţi, sub forma unor
enorme reţele ca fagurii, care ajungeau până la douăzeci de niveluri,
în adâncurile pământului, şi şerpuiau înainte şi-napoi, pe o distanţă
orizontală de cinci kilometri. Topitoriile funcţionau zi şi noapte, un
tren aducea provizii şi luă minereul, iar copiii se duceau să
muncească în mine de la începutul adolescenţei.
Apoi, în ultimul deceniu al secolului trecut, Congresul a emis o
lege care consacra aurul ca monedă oficială a Statelor Unite.
În acel moment, argintul şi-a pierdut valoarea aproape complet.
Patronii minelor le-au închis; minerii s-au mutat. Bordelurile,
magazinele şi şcoala au tras obloanele. Uşile bisericilor s-au încuiat.
Tamarack-ul a adormit.
În perioada când Ethan a străbătut Wolf Creek Pass, ajungând în
oraş, nu mai trăiau acolo nicio sută “de oameni, aceştia locuind în
barăcile şubrede ale minerilor de pe Strada Mare. Erau deschise o
benzinărie, un magazin mixt cu oficiu poştal în spate şi Lodestar, un
restaurant cu o tejghea, cinci mese şi linoleum zgâriat pe jos. Câteva
camere din vechiul hotel – cele cu ferestrele şi podelele intacte – erau
deschise. Opera arsese, fiind apoi jefuită, de-a lungul anilor, de
oamenii care treceau prin vale, până când nu mai rămăseseră decât
zidurile, cu câte o frunzuliţă aurie lucind în mijlocul ruinelor
înnegrite, asemenea pepitelor care-i atrăseseră pe primii mineri
dincoace de Wolf Creek Pass. Sub munţi, galeriile minelor erau
inundate sau surpate. Praful se învolbura pe străzi, până când venea
iarna, cu troiene de trei metri înălţime.
Dar ceea ce a văzut Ethan erau împrejurimile; păduri verzi,
bogate, şi pajişti alpine, covoare de flori viu colorate, jocul umbrelor
în asfinţit, scăldând lanţurile de coline în violet şi cenuşiu, purpuriu
intens şi albastru, sub cerul învăpăiat, şi piscurile înalte ale munţilor
160
San Juan, cu toate crestele şi crevasele conturate tăios pe fondul
cerului saturat de albastru sau învăluite în ceaţă în zilele ploioase, cu
pantele sumbre şi misterioase. A văzut cum stătea oraşul cuibărit în
valea dintre cele două lanţuri prelungi ale munţilor Tamarack şi
Star, cum se rostogoleau râurile prin adânciturile prelungi ale altor
văi, pentru a se întâlni în oraş. A respirat aerul uscat şi înmiresmat şi
a simţit euforia altitudinii; a ascultat tăcerea şi păsările şi a ştiut că
niciodată în viaţa lui nu văzuse un loc pai frumos şi mai liniştit.
În ziua aceea, prima lui zi în Tamarack, a cumpărat o casă, unul
dintre puţinele conace victoriene ornamentate, cu două etaje, lăsate
în urma lor de proprietarii minelor şi de bancheri, când aceştia se
întorseseră la New York şi Chicago. Şi, apoi, revenind iar şi iar, şi
convingându-se că acela era locul unde dorea să trăiască până la
moarte, a cumpărat hotelul, opera, zecile de căsuţe minereşti,
locurile virane din oraş, apoi pă- mânturile din jurul oraşului şi toate
fermele din-vale, şi în cele din urmă a abandonat drepturile de
minerit de pe coastele cu faţa spre nord ale muntelui Tamarack,
fiindcă nişte prieteni se întorseseră de la schi din Europa şi i-au spus
că îl considerau un sport cu şanse de a prinde în America.
A creat Compania Tamarack, o filială a Corporaţiei Chatham
Development, cu el în postul de preşedinte, şi a început să readucă
Tamarack-ul la viaţă. A construit un aeroport şi o mică zonă de schi;
şi-a remodelat casa; a restaurat hotelul, a construit un şir de
magazine pe Strada Mare, a transformat cel mai mare bordel în
brutărie şi restaurant şi a clădit un cinematograf.
Şi, apoi’, cu ajutorul prietenilor din Chicago, New York şi Los
Angeles, a organizat o petrecere enormă, toată vara, cu o orchestră
filarmonică în turneu, care cânta pe o pajişte, un festival de muzică
folk şi o serie de conferinţe despre cărţi, filme şi politică, ţinute de
cele mai prestigioase personalităţi ale lumii care acceptaseră să vină
la Tamarack pentru o zi, o săptămână, o lună. A fost petrecerea
secolului şi nimeni nu dorea s-o piardă. Tamarack-ul se lansase.
În mai puţin de zece ani, oraşul s-a ales cu un nou consiliu al
161
primăriei; o zonă d^schi; festivaluri de muzică, film şi jazz, în centrul
artistic de la marginea oraşului; seminare deschide publicului, cu
lideri ai lumii dezbătând marile probleme la ordinea zilei; o colonie
de artă pentru pictori, sculptori, bijutieri şi scriitori; trasee de ciclism,
călărie şi drumeţie; şi cinci sute de cetăţeni permanenţi.
Şi, apoi, Ethan a spus:
— Ajunge. “
Era paradisul pe care-l visase: un refugiu pentru toţi aceia care, la
fel ca el, erau nevoiţi să-şi trăiască aproape toată viaţa în agitaţia şi
aerul dens al marilor oraşe. S-a aşezat în scuar, format din patru
străzi pietruite din centrul oraşului, privind cu plăcere munţii
sălbatici vizibili din orice loc; s-a plimbat cu bicicleta pe toată
lungimea văii, pe lângă gardurile prelungi care mărgineau câmpiile
cu fân şi cai ce păşteau, hambarele roşii şi casele fermelor cuibărite
comod între grădini cu legume şi flori; s-a integrat în fluxul lejer al
vieţii din oraş, cu zile încete şi îmbrăcăminte uşoară, cu întruniri
spontane la baruri şi picnicuri improvizate, unde se amestecau cu
toţii – instalatori, tâmplari, chelneri, ban-, cheri, muzicieni, oameni
politici, moştenitori ai unor mari averi şi directori de corporaţii – toţi
la un loc, fără identitate, în blugi şi cămăşi din flanel.
— E de-ajuns, a spus Ethan. Nicio casă în plus, niciun magazin,
niciun concert, film sau concurs de schi. Este perfect aşa cum e.
Ştta că aşa ceva era imposibil; nimic nu putea trăi stând nemişcat.
Dar, pentru a-l menţine cât mai aproape posibil de perfecţiune, s-a
asigurat că primarul era întotdeauna un om ales de el pe sprinceană,
şi şi-a folosit influenţa pe lângă consiliul orăşenesc şi comisarii de
comitat pentru a controla dezvoltările din oraş. Ethan avea idei clare
cu privir* la arhitectură, înălţimea şi adân- cimea clădirilor,
materialele pentru acoperişuri, amenajarea teritoriului, până şi la
culorile vopselelor, şi fiecare construcţie trebuia să fie aprobată
înainte de a intra în lucru. Astfel, spunea el, toate din oraş aveau
să-şi păstreze armonia, iar oraşul urma să rămână mic.
Dar Tamarack-ul continua să crească. A crescut încet, până când
162
Ethan a avut aproape şaptezeci de ani, şi ¡-a pfredat în sfârşit
preşedinţia Cbrporaţiei Chatham Development lui Charles,
mutându-se în paradisul său din munţi. Însă nu se retrăsese – nici
nu-şi putea imagina o bătrâneţe la pensie – şi, fiind un constructor
care trebuia să construiască, a privit Tamarack-ul şi l-a găsit gata de
creştere.
— Creştere controlată, i-a spus el consiliului primăriei. Asta vom
face. Extindem aeroportul; aducem aici turboreactoare mai mari.
Triplăm pârtiile de schi şi teles- caunele de pe muntele Tamarack;
am un expert din Elveţia care face proiectele. Mai multe piste pentru
schi fond şi ciclism; le planifică un băiat din New York. Clădiri
permanente pentru muzică, film, dans şi teatru; o estradă în aer liber
pentru concerte de muzică populară şi festivaluri de jazz; un mic
campus pentru seminarii pe teme mondiale, om avea nevoie de mai
multe spaţii de cazare, mai multe magazine şi un garaj cu parcare.
Toate astea sunt în lucru. Voi priviţi doar: Tamarack-ul va deveni tot
mai frumos cu fiecare zi. Pe dedesubt, însă, nu schimbăm nimic:
rămâne un oraş mic şi confortabil, fără ostentaţie, acelaşi liman unde
toţi ne simpatizăm, lucrăm şi petrecem împreună. Ne vom dezvolta,
dar ne vom dezvolta aşa cum trebuie.
Creşterea e ca un duh în sticlă: singurul mod de a-l ţine sub
control e să păstrezi sticla bine astupată. Odată ce duhul s-a eliberat,
devorează camera, casa, cartierul, oraşul. Ethan ştia totul despre
duh. El a fost acela care i-a dat drumul.
În cinci ani, vechiul Tamarack dispăruse. Fusese inundat de
succes. Fiindcă se întâmplase un lucru straniu şi complet neaşteptat.
În timp ce Ethan demara dezvoltarea Tamarackului cu toată viteza,
orăşelul din valea îngustă, deloc uşor accesibil, departe, de orice
şosea importantă sau rută aeriană, a fost descoperit de lumea
internaţională: nomazii moderni bogaţi, neliniştiţi, adesea plictisiţi,
care-şi cheltuiesc banii şi timpul într-o nesfârşită căutare de noutăţi.
Şi astfel au început să vină bogătaşii, de neam regal şi fost regal, şi
odată cu ei stelele internaţionale ale filmului şi televiziunii, după
163
care au urmat turiştii. Şi fiecare parte din Tamarack s-a schimbat. Şi a
crescut.
Ethan îşi amintea acei patruzeci de ani, în timp ce mergea prin
mijlocul străzilor pustii ale Tamarackului, în zorii zilei. El era cel
care declanşase totul. Iar acum, regreta pierderea acelui orăşel
prăfuit unde niciodată nu se întâmpla mare lucru şi nu venea
nimeni, iar fermierii şi turmele de elani îşi împărţeau în linişte
pământul nebrăzdat.
„Dar uită-te în jur,” îşi spuse Ethan, în conflict cu el însuşi.
„Munţii nu şi-au pierdut frumuseţea şi vraja, iar oraşul e mai frumos
ca oricând. Toată lumea prosperă. Toţi sunt fericiţi. Ar trebui să fiu şi
eu. Ar trebui să fiu cât se poate de mulţumit. Am nouăzeci de ani şi
majoritatea oamenilor ar spune că nu-mi lipseşte nimic. Ar trebui să
fiu cel mai fericit om.”
Se întoarse, pornind înapoi. Pe Strada Mare, brutăria se
deschisese, Iar un grup de biciclişti se opriseră să ia micul dejun. Se
aşeză lângă ei pe terasă, ascul- tându-le planurile pentru acea zi,
invidiindu-i pentru tinereţea şi siguranţa din glasuri, puterea fălcilor
în timp ce mestecau, modul dezinvolt în care erau atât de siguri pe
sănătatea lor, pe muşchii lor, pe drumul neted de sub roţi. Ethan îşi
amintea de vremurile când la fel fusese şi el, căsătorit cu Alice,
crescând cinci copii, construind uzine industriale, pentru guvern în
timpul celui de-al doilea război mondial, pentru ca apoi, pe timp de
pace, să treacă Ic) hale comerciale şi oraşe întregi, făcând din
compania lui una dintre cele mai mari şi mai bogate ale ţării.
Tot ceea ce făcuse în vremurile acelea îi alimentase ambiţia,
energia sexuală, pofta de muncă. Anii trecuseră în goană, ca un
înviorător iureş de succese şi prosperitate, şi niciodată nu-şi mai
putuse aminti, după aceea, data exactă când se construiseră câte o
clădire administrativă, o fabrică sau un complex de locuinţe, nici ce
vârstă aveau copiii când. Făcuseră câte un lucru ce părea demn de a
fi reţinut, nici chiar ziua când Alice, pentru prima oară, se
împiedicase şi căzuse, fără niciun motiv, după cum crezuseră ei.
164
 Devenise de multe ori milionar în anii aceia glorioşi şi-i făcuse o
plăcere teribilă. Fusese ca un zeu, călare pe. Lume, sculptând forme
din sălbăticie, modelând vieţile oamenilor prin a crea căminele unde
aveau să locuiască, instituţiile unde lucrau, parcurile şi terenurile de
joc unde se relaxau.
Dar, cu toată puterea lui, nu putuse împiedica tumoarea să
crească în creierul soţiei sale şi s-o ucidă; nu-l putuse face pe fiul său
Charles să fie mai agresiv şi mai puţin speriat de lume; nu-l putuse
transforma pe Vince, cel maj frumos şi mai inteligent copil al lui,
într-un om bun. Şi n-o oprise să fugă pe iubita sa nepoată
Anne, nici n-o mai putea aduce înapoi, acum, după mai mult de
douăzeci de ani.
Privi cornul şi cafeaua pe care le pusese chelneriţa în faja lui. Nu-i
era foame. Cândva, indiferent de oră, le-ar fi înfulecat cu poftă,
cornul cu unt, cafeaua neagră şi tare, şi ar mai fi cerut. Acum le
privea fără interes şi se întreba ce se întâmplase cu toate apetiturile
cu care se lăudase atâta vreme.
— N-o să muşte, spuse cu un zâmbet Leo Calder, trăgând scaunul
din faţa lui Ethan. Niciodată n-am văzut pe cineva privind mai
bănuitor un corn.
— Aşteptam să arate tentant, răspunse Ethan; se rezemă de
spătar, încântat că avea companie, bucuros că era Leo. Mă gândisem
că mănânc – e ora –, dar n-am poftă.
— Atunci, nu mânca. Nu eşti destul de bătrân ca să faci orice vrei,
indiferent ce oră e?
— Nouăzeci, murmură îngândurat Ethan. Întotdeauna m-am
întrebat cum ar fi să ai o asemenea vârstă. Şi încă nu ştiu; nu-mi pot
da seama ce simt. Dar, mai mult ca sigur, trupul mi-a încetinit mult.
Îşi împinse farfuria peste masă:
— Mănâncă-l tu. Şi vorbeşte-mi. Ce se mai întâmplă şi ar trebui să
ştiu?
— E linişte; n-am nicio problemă de raportat.
— Atunci, înseamnă că nu faci destul. Tragi la mal. Te leneveşti,
165
devii delăsător şi mergi spre dezastru.
Leo râse:
— Îmi spui că mă îndrept spre dezastru tot timpul, de când m-am
însurat cu Gail. Nouă ani de preziceri negre a ceea ce avea să se
întâmple dacă nu puneam fundul la treabă. Şi am făcut treabă. Te-
am lăsat eu vreodată baltă? Ţi-a părut vreodată rău că m-ai angajat la
conducerea Companiei Tamarack?
— Nu. Dar asta fiindcă te-am ţinut pe fugă.
Râseră amândoi şi, un moment, stătură tăcuţi la soare. Bicicliştii
plecaseră şi alţi clienţi le luaseră locul; chelnăriţele se grăbeau
încoace şi-ncolo pe terasa aglomerată. Dincolo de zidul scund de
piatră, turiştii veniţi în vacanţă se plimbau pe trotuar: tinere perechi
împingând cărucioare, familii studiind hărţi ale oraşului, bărbaţi şi
femei în tricouri şi şorturi kaki, cu rucsacuri în spinare şi sticle de
apă legate la centură. În ambele părţi ale văii se înălţau munţii, iar
soarele cald luneca în josul pantelor lor abrupte, aşezându-se în oraş
ca o binecuvân- tare.
Ethan oftă, emoţionat de frumuseţea şi seninătatea locului. Oricât
de mult se schimbase, încă mai putea să stea pe terasa unei cafenele,
într-o dimineaţă însorită de la sfârşitul lunii iunie, izolat de tumultyl
lumii şi desfă- tându-se cu faptul de a fi viu într-un asemenea loc,
într-o asemenea zi, cu un asemenea prieten ca Leo Calder.
Îl privi pe Leo în timp ce comanda cafea şi încă un corn,
simpatizându-l, bucurându-se de prezenţa lui. Era scund şi solid, cu
păr negru, drept, sprâncene stufoase, bărbie hotărâtă şi o putere pe
care statura lui n-ar fi indicat-o. Fusese campion de lupte în colegiu,
iar acum juca tenis, cu un forehand înfricoşător, şi schia, cu putere,
dacă nu şi cu graţie. Ochii săi negri îi obligau pe oameni să-l
privească drept în faţă şi era aproape imposibil să stărui în minciună,
când te ţintuia privirea aceea fermă. Leo era cunoscut ca un om în
care se putea avea încredere, iar Ethan se simţise întotdeauna mai
bine când îl avea prin preajmă. Ştia că Tamarack Company, cu vastele
sale acţiuni în oraş şi în vale, nu fusese niciodată condusă atât de
166
bine cum era din ziua când îl numise pe Leo preşedinte. Şi se bucura
cu atât mai mult că Leo era soţul lui Gail şi că erau familia lui, aici, în
Tamarack.
Charles îi spusese lui Ethan că pe Vlnce îl înfuriase numirea lui
Leo ca preşedinte. Era uimitor, medita Ethan, că după atâţia ani
Vince încă se mai supăra pentru că adusese în firmă pe cineva din
afară…
— Aseară, am primit veşti de la Vince, spuse Leo.
Un moment, Ethan fu cuprins de nedumerire. Îi veni ameţeală.
Gândurile sale şi glasul lui Leo i se ciocneau în cap şi nu le mal putea
deosebi. Se agăţă de scaun, ca să nu se răstoarne:,
— Ethan! veni Leo imediat lângă el. Ce ai?
— Nu ştiu…
Bătrânul îşi miji ochii. Ameţeala aproape trecuse.
— Am fost cam zguduit, un moment. Poate din cauza soarelui. E
foarte puternic, nu4 aşa?
— Te duc acasă.
— Nu, nu, îmi place aici. E foarte frumos, să stau cu tine, Leo; îmi
face mare plăcere. Încă nu trebuie să te duci la birou?
— Mai am puţin timp.
— Îmi spuneai ceva..
— Despre Vince. A telefonat aseară. Mai sună din când în când şi
nu prea are multe de spus. Mereu vrea să afle despre companie, dar
după ce-i spun că totul merge perfect, ni se termină subiectele de
discuţie. Aşa, şi a întrebat dacă va fi aici cineva din familie de 4 Iulie,
l-am spus că ceilalţi nu vin aproape niciodată la Tamarack şi nu văd
de ce anul ăsta ar fi altfel. L- am întrebat dacă ar vrea să vină el.
Ethan se încruntă:
— De ce-ai făcut asta?
— Fiindcă m-am gândit că poate vrei ca familia să se reunească
din nou.
— Adică, fiindcă sunt pe moarte.
— N-am spus aşa ceva. Uneori, e bine să faci pace cu oamenii care
167
sunt o parte din tine.
— Vince nu e o parte din mine, Leo; nu mai este, de douăzeci de
ani sau chiar mai mult. A, m-am gândit la asta; să nu crezi că nu
m-am gândit. Dar ceea ce a făcut Vince a fost să smulgă inima din
familia noastră. A violat tot ceea ce reprezintă familia. Trebuie să
avem grijă de copii, să le oferim un fel de sanctuar în timp ce învaţă
cum să lupte în bătăliile lumii; ăsta e principalul motiv pentru care
existăm. Restul – cineva cu care să ne culcăm, cineva cu care să
mâncâm, cineva cu care să stăm de vorbă la sfârşitul zilei – toate
astea sunt secundare. Esenţialul este să construim o fortăreaţă care
să ne apere copiii de rele şi să le dăm posibilitatea de a creşte
încrezători şi mândri. Acest lucru e sacru.
— Iar Vince l-a distrus. L-a batjocorit. Pe-asta nu pot să i-o iert.
Nu-l pot ierta. Nu ştiu cât de mult îi mai pasă acum, când e un
senator atât de ocupat şi de important, dar nu mă priveşte pe mine
dacă lui îi pasă sau nu. Întotdeauna, în trecut, a făcut tot ce-a vrut,
înţelegi, în afară de momentul când i-am spus să plece. A fost un
moment îngrozitor. Nu cred că vreunul dintre noi a trecut vreodată
cu adevărat peste el…
Ethan se opri. Îndruga prea multe, în ultima vreme. O ştia, dar nu
se putea stăpâni. Cuvintele îi şiroiau ca şi cum ar fi trebuit să
vorbească încontinuu, fiindcă, atâta vreme cât vorbea, mai era viu, şi
nu i se părea posibil să poată muri cineva în mijlocul unei propoziţii.
— N-am crezut cu adevărat că va veni, spuse Leo, şi nici n-o să
vină. A spus că în weekend-ul ăla trebuie să fie la Denver, să-şi
bucure alegătorii, iar apoi se duce în Mâine. A spus că va fi şi
Charles acolo cu el.,
Făcu o pauză.
— A spus că Charles se ducea întotdeauna la el când păţea câte un
necaz şi avea nevoie de ajutor.
— Ce fel de necazuri?
— Nu mi-a spus..
Ethan ridică din umeri:
168
 — Ei bine, nici nu vreau să ştiu. Dacă e destul de grav, aflu eu.
— Charles n-ar fi trebuit să fie aici pe 4 Iulie?
— A zis el ceva. Parcă în sensul că dacă vin şi ceilalţi; am putea
avea un adevărat picnic de familie. Cândva, le făceam pe plajă şi pe
urmă priveam artificiile peste lac. Nu erau la fel de spectaculoase ca
demonstraţiile de-aici, de pe muntele Tamarack, dar nici rele nu
erau, toate rachetele reflectate în apă şi bărci până departe, cât
vedeai cu ochii, cu oameni aşezaţi în ele şi privind în sus…
— Vom face picnicul, spuse Leo. O să fim noi patru, tu şi Keith. E
în oraş şi Dora.
— Cu ăla… cum îi zice.
— Bărbatul cu care trăieşte.
Ethan făcu o mutră.
— Nu-mi place povestea asta, să ştii. Toate mariajele astea de
probă, ca bucăţelele alea de mâncare pe care ţi le întind femei cu
şorţuri în băcănii; trebuie să guşti şi apoi să te hotărăşti ce cumperi.
Dacă oamenii se iubesc, de ce nu pot avea destulă încredere ca să se
căsătorească? Totuşi, el îmi place… prietenul… Dorei; îmi place tot
mai mult, de fiecare dată când îl văd. Dar trebuie să fie ceva în
neregulă cu băiatul ăsta. Dacă ar avea bun simţ, ar lua-o de soţie.
Sunt împreună de atâta vreme. De un an? De doi? Mai mult, chiar.
Sunt împreună de cel puţin doi ani. L-aş simpatiza mai mult dacă
s-ar însura cu ea.
— Poate nu vrea Dora;
— Nicio clipă nu cred asta. Femeile o doresc întotdeauna; stă în
firea lor. Ceva nu-i în regulă cu el, asta-i tot.
— Dar nu te deranjează dacă vine la picnic.
— Nu, nu, sigur că trebuie să vină, atâta vreme cât el şi Dora
sunt… împreună. Ţi-am spus: îmi place. Are o conversajie plăcută.
Ca tine. Şi ca Gail. Keith, nu prea; îmi1 aminteşte prea mult de tatăl
lui. Nu mă deranjează că Fred nu vine; nu-i vom simţi lipsa. Mi-ar
plăcea, totuşi, să vină Marian şi Nina. Ei, dar tot vom avea picnicul;
vom fi o familie.
169
 Se rezemă de spătar, cu un oftat prelung. Era mulţumit. Uitase de
amărăciunea faptului că nu voia micul dejun şi de îngrijorarea pe
care i-o trezea lipsa poftei de mâncare. Probabil că avea să-şi
amintească de ele mai târziu, dar deocamdată dispăruseră. Atât de
multe dispăreau în ultima vreme, pe nepusă masă: la un moment
dat, îl ocupau toate gând urile, iar peste o clipă se risipeau şi nu-l
mai lăsau decât cu un tremur vag în minte care-i spunea că el
deranjase ceva. De fiecare dată când se întâmpla asta, era uimit,
fiindcă trecutul îndepărtat era cu atât maj clar, mai luminos, cu
amintirile întipărite perfect, în cele mai mărunte detalii: nume de
persoane, intrigi din cărţi, mirosuri ale femeilor, atingerea morţii
când o sărutase pe Alice de rămas bun.
Dar n-avea să plângă numai pentru atâta lucru; nu fusese
niciodată un smiorcăit, nici chiar când tristeţile se agăţau de el ani în
şir. Era sănătos; îi avea pe Leo şi pe Gail şi pe cei doi copii ai lor, mai
apropiaţi de el decât oricare alţi membri ai familiei; avea
Tamarack-ul. Nu era complet mulţumit, fiindcă tot timpul se
întrebase despre Anne şi-şi făcea griji pentru Charles, care se chinuia
să conducă firma Chatham Development, dar acum, stând la soare, se
gândea că o scosese destul de bine la capăt. Fusese ca un zeu; îşi
lăsase amprenta asupra lumii. Acum, era recunoscător pentru fiecare
zi care-i mai rămăsese şi pentru amintirile lui, neatinse de timp.
Numai unul dintre acele momente îi pricinuia o reală suferinjă,
amintirea lui Anne, fiindcă el fusese cel spre care se îndreptase şi pe
care contase, şi când colo o dezamăgise.
Şi nici acum nu ştia de ce. Niciodată nu înţelesese de ce făcuse
ceea ce făcuse în seara aceea, la petrecerea de ziua ei. Şi îl rodea.
După atâţia ani, nu se putea gândi la Anne fără vinovăţie şi durere.
— Draga mea Anne, murmură el şi, întrucât avea ochii închişi,
nu-l văzu pe Leo întorcând capul, surprins…rău, atât de rău îmi
pare. Te-am iubit şi am fost nedemn de tine. Aş vrea să-ţi pot cere
iertare, să te îmbrăţişez şi să te apăr. Desigur, acum eşti femeie şi
probabil nu mai al. Nevoie de ocrotirea mea, dar totuşi aş dori să-ţi
170
pot face un loc unde să fii iubită şi în siguranţă. Aş vrea să vii aici,
Anne, ca să-ţi pot spune că te iubesc şi că îmi pare rău. Aş vrea să ţi-o
pot spune înainte de a muri.
Lumina soarelui îi contura venele roşii prin pleoapele închise;
căldura îi dădea senzaţia că se topea, scur- gându-se în pământ.
— Anne, mai şopti el.
Şi adormi.
Lui Vince îi plăcea să fie senator. Îi plăcea începutul zilei, când
intra în sala de recepţie şi era salutat cu deferenţă de subalterni; îi
plăcea sfârşitul zilei, când se oprea în drum spre ieşire să privească
prin nobilele ferestre spre peluzele netede şi clădirile
guvernamentale care reprezentau osia puterii, centrul lumii.
Senatorii care se aflau acolo de ani de zile tindeau să-şi atenueze
puterea şi să spună că nu făceau decât o muncă la fel ca oricare alta,
lucrând pentru populaţia din statele lui, dar Vince nu lua niciodată
în serios asemenea vorbe. Ştia că aura Senatului se întindea până la
toţi locuitorii lurpii, de la săteni neştiutori la regi, preşedinţi şi
vedete rock; şi că acei o sută dintre ei care făceau parte din Senat
erau cei mai invidiaţi oameni de pe glob.
Charles îl invidia.
— Doamne, ce senzaţie, să faci parte din toate astea, spusese el la
prima sa vizită în Washington, dupăale- gerea lui Vince. Parcă ai sta
în centrul lumii.
Îl ajuta pe Vince să agaţe tablouri în noul său apartament şi se
oprise lângă fereastră, cu un peisaj mare în ulei pe care-l ducea în
partea opusă a camerei. Apartamentul se afla într-un complex nou şi
scânteietor de pe malul râului Potomac, cu pereţii din sticlă curbată
dând spre esplanada din lungul cheiului, blocul de apartamente
Watergate şi Kennedy Center. În cealaltă direcţie se afla Key Bridge,
trecând râul spre Alexandria. Charles îşi aţinti privirea asupra
insulei Rossevelt şi a apelor neclintite ale Potomacului, de culoarea
bronzului, sub ultimele raze ale soarelui. „Centrul lumii,” îşi spuse
el, cu un neaşteptat junghi de melancolie. „Am şaizeci şi doi de ani şi
171
niciodată nu voi fi mai aproape de el decât aici, la marginea vieţii lui
Vince. Dar a cui e vina? Când mi-am asumat eu vreodată un risc?“
— Locul tău aici e, să ştii, spuse el, aducând tabloul spre Vince. Aş
fi vrut să fie şi al meu, dar niciodată n-am fost nominalizat, necum
ales. Cred că e mai bine aşa; trebuie să mai stea cineva şi acasă şi să
facă propagandă.
— Şi să strângă bani, adăugă Vince, luându-i din mâini pictura.
Tu şi Wllliam aţi făcut o treabă excelentă.
Clţarles simţi un val de recunoştinţă pentru lauda lui Vince.
— Şi eu m-a mirat. Dar pentru altcineva nu cred că aş fi în stare
s-o fac. E prea la vedere, să le ceri oamenilor bani; parcă le-ai
pretinde să facă un act sexual în public.
Vince hohoti de râs:
— Pe-asta n-am să Ji-o cer. Tu concentrează-te doar asupra
banilor, Charles; ai la dispoziţie cinci ani ca să descoperi diferenţa,
dintre ei şi sex, până la viitoarea meacampanie. ’
Înfuriat şi stingherit, Charles reveni spre stiva de tablouri.
— Nu înţeleg de ce ai ales comisiile alea, spuse el.
— Fiindcă nu sunt populare, i se alătură Vince, luând o pictură
din vraf. Jasper Johns; o să-l punem deasupra patului. E locul cel mai
potrivit pentru el: atâta energie nervoasă. Nu e complidat, să ştii:
n-am dorit comisii tari, cu preşedinţi puternici. Aveam nevoie de
comisii pe care să le pot controla. Nimeni nu e pasionat de
agricultură, nutriţie şi păduri; nimeni nu-şi constituie campanie pe
problemele mediului şi ale lucrărilor publice.
— Dintr-un anume motiv, răspunse Charles. Nici pe alegători
nu-i interesează.
— Nu încă. Aşa că preşedinţii vor fi plecaţi să joace golf şi să caute
calea spre alte comisii, şi mă vor lăsa bucuros pe mine să le fac
aproape toată treaba. Eu voi fi cel care va programa audierile, care
va controla chestionarea martorilor şi va pregăti raportul final. Şi voi
ajuta la scrierea legislaţiei care derivă din el. Acolo sunt favorurile şi
reputaţiile.
172
 — Dar agricultura şi nutriţia…
— Din partea mea, pot să fie şi canalele; ce-mi pasă mie? Dar nu
subestima agricultura; acolo e rost de multă muniţie. Fermierii se vor
pomeni cu subvenţiile trase de sub picioare peste câţiva ani, iar cei
care ies eroi din asta vor fi senatorii din Vest care încearcă să-i ajute,
dar sunt învinşi la numărătoare de senatorii din Est
Zâmbi:
— Aici ai auzit-o prima oară.
— Şi lucrările publice?
— Lasă-le-ncolo de Jucrări publice. Mediul e ăla sexy. Până acum,
nimeni nu ştie cum să se folosească de el fără să ricoşeze pe undeva,
dar ziâele-astea vom găsi noi soluţia; e atât de futut, încât parc-ar fi o
bombă cu ceas şi oricine se pricepe s-o potrivească în campanie
poate face aproape orice are chef. Să fie ales oriunde vrea.
— În campanie n-ai spus că e futut.
— Şi nici n-am să spun, până nu găsesc o cale de a aborda
problema. Comisia e un început. Una dintre minunile vieţii în
Congres e aia că audierile la comisilânlo- cuiesc gândirea şi acţiunea.
Nu mai e nevoie să crezi absolut în nimic. Programezi doar
încontinuu martori şi tot pui întrebări încuietoare, şi toată lumea
crede că eşti preocupat şi munceşti pe brânci. O poţi ţine mult timp
aşa, iar din când în când îţi foloseşti cele treizeci de secunde la
actualităţile de seară şi câteva paragrafe în ziarul de dimineaţă şi
bagi în campanie câte ceva din depoziţii. În fond, adversarul n-a
ţinut audieri, el trebuie să aibă idei adevărate şi, de vreme ce
majoritatea candidaţilor n-au niciuna, dispui de un avantaj
frumuşel. Iar dacă eşti cât de cât priceput, nu-l mai pierzi niciodată.
Charles tăcea, oripilat, fascinat şi plin dâ- invidie. Şi când
stătuseră altfeJ lucrurile cu Vince? se întrebă el. Mai tânăr şi mai
scund, Vince îl dominase întotdeauna pe Charles, precum şi întreaga
familie. Sigur că Ethan îl dăduse afară, dar, în perspectivă, ce
rezolvase cu asta? Corporaţia Chatham Development o luase la vale,
Vince era mult mai bogat decât înainte şi senator al Statelor
173
 Unite, iar Ethan îi părăsise pe toţi, pentru muntele lui afurisit.
Charles avea mai puţin ca oricând: o fiică dispărută, cealaltă
îndepărtată de el şi locuind la Tamarack, un tată plecat, o companie
slăbită din cauza lui, ceilalţi fraţi şi surori mergând pe drumurile lor
proprii şi personale. Tot ce mai avea Charles era un frate care avea
totul.
Aşa că venea în vizită la Washington cât putea de des. Fascinaţia
era de două ori mari mare: nu numai faţă de Vince, ci şi faţă, de
Senat, unde Charles respira atmosfera oamenilor importanţi şi se
simţea aproape de marile evenimente atât cât ar fi putut spera să
ajungă, vreodată. Îi era mai greu ca oricând să rămână la Chicago;
dorea să fie cu Vince, care umbla prin Washington şi prin
labirinturile puterii cu uşurinţă şi siguranţă, atrăgând atenţia
oriunde ajungea. Şi îl lua pe Charles cu el: la petreceri unde
conducători străini vorbeau despre evenimente cunoscute celei mai
mari părţi a lumii numai prin titlurile de ziare, la mici prânzuri unde
senatorii discutau administraţia în termeni scatologici care ar fi iscat
scandal dacă deveneau publici, la dineuri cu lideri de partid care
vorbeau despre viitoarele alegeri, despre strategia de campanie,
sondaje şi, mai presus de orice, despre bani. Charles se ţinea după el,
simţindu-se mai tânăr decât Vince, mai puţin experimentat, un
străin în ameţitoarea viitoare a politicii, a reţelelor, a factorilor
strategici şi a femeilor.
Vince avusese întotdeauna femei. Se plictisise de Maisie, îi
spusese el lui Charles, care era uimit; nu ştia dacă avea să se mai
recăsătorească. Între timp, însa, oraşul Washington era plin de femei
singure, iar acestea, fără greş, îl găseau pe Vince.
La Chicago, Charles se simţea singur, aşezat în fotoliul tatălui său,
încercând să câştige bani pentru corn- pania tatălui său, căutând căi
de a se dovedi vrednicul succesor al tatălui său. Nu conta că Ethan
plecase; prezenţa sa domina totul; toate păreau să-i aparţină în
continuare lui. Iar Charles nu avea pe nimeni care să-i spună ceea ce
jinduia să audă: că era mai bun şi mai dinamic decât Ethan, mai
174
stăpân pe Chatham Development decât fusese Ethan vreodată. Charles
nu avea pe nimeni care să-i spună ceva. De-a lungul anilor, se
gândise să se căsătorească din nou, dar într-un fel imaginea tatălui
său, nobil în văduvia lui, îl reţinuse. Îi vedea rar pe William, Nina şi
Marian, mai mult la reuniuni de familie, cu ocazia sărbătorilor.
Întotdeauna simţea că-i comparau comportamentul cu cel al tatălui
lor, îngrijoraţi ca nu cumva să distrugă compania care-i îmbogăţea
pe toţi.
În schimb, se ducea la Washington. Locuia în apartamentul lui
Vince şi se ţinea după Vince, iar Vince îi găsea adesea câte o femeie şi
mergeau toţi patru la restaurant sau la teatru. Şi, de fiecare dată,
înainte de a se întoarce la Chicago, Charles visa să vândă Chatham
Development şi să se retragă.
Bineînţeles, nici vorbă să poată face aşa ceva; Eţhan îi încredinţase
compania. Mai mult decât atât, Ethan continua să participe la unele
dintre întreprinderile firmei şi cerea regulat declaraţii financiare şi
rapoarte de situaţie. Iar Charles se afla în toiul unui enorm proiect,
cel mai mare pe care îl manevrase vreodată.
Se numea Deerstream Village şi începuse să-l conceapă cu cinci ani
în urmă, după ce un critic de arhitectură spusese că firma Chatham
Development nu mai putea fi luată în serios; decăzuse de la
conducerea strălucită şi inventivă a lui Ethan Chatham la siguranţa
proiectelor mărunte şi a modelelor timide. Atins, Charles căutase un
proiect masiv şi destul de îndrăzneţ pentru a atrage laudele tuturor.
Alesese ca loc cinci sute de acri de câmpie cultivată cu porumb, la
nord-vest de Chicago, având în mijloc un mic cătun numit
Deerstream. Preţul se triplase de când guvernul federal anunţase
planurile de construcţie a unei şosele între Deerstream şi Chicago,
iar alţi constructori ezitau, însă Charles se aruncase.
Fred Jax lucra cu el la Deerstream. Charles se înţelegea bine cu
Fred, deşi ştia că toţi ceilalţi membri ai familiei nu-l simpatizau, încă
de când îl adusese Marian acasă, iar Ethan le dezaprobase căsătoria,
din cauza trăsăturii de cruzime pe care i-o atribuia lui Fred. Charles
175
o observa şi el şi nu i-o admira, dar îi putea face faţă; uneori, eră
utilă.
Fred îi împărtăşea viziunea pentru Deerstream, aceea de a face
din el cel mai important oraş-satelit apusean, având cea mai mare
hală comercială din lume, cu faţada spre noua şosea. Avea să
necesite toate resursele financiare şi umane ale Corporaţiei Chatham
Development, dar era cel mai mare proiect pe care-l văzuse Charles
vreodată. Urma să-i confere lui Charles un nume chiar mai mare
decât al tatălui său. Şi, apoi, avea să-i predea preşedinţia lui Fred Jax
şi să plece din companie’ cu demnitate..
Vince îl întreba pe Charles despre Deerstream ori de câte ori
acesta venea la Washington. Manifesta faţă de proiect mai mult
interes decât pentru oricare altul întreprins vreodată de Charles, în
timp ce se făceau releveu- rile terenului, se schiţau planurile şi
începeau săpăturile de fundaţie pentru prima hală, în timp ce erau
desenate proiectele şi se lansau licitaţiile pentru acontarea primelor
locuinţe de familii individuale.
— Şi şoseaua? îl întrebă el pe Charles într-o seară caldă de
septembrie.
Se plimbau, întorcându-se spre apartament de la o cină luată la
Sequoia, cu cravatele lărgite şi sacourile aruncate pe umăr. Oricine ar
fi observat că erau rude, datorită insesizabilei lor asemănări^ cu
toate că unul era mai scund cu zece centimetri, blond şi remarcabil
de chipeş, cu un pas aproape ţanţoş, în timp ce celălalt, cărunt şi cu
umerii rotunjiţi, era agreabil într-un stil mai şters, din cauza gurii
nehotărâte şi a brazdei de îngrijorare dintre ochi.
— Ce e cu şoseaua? repetă Vince. Erai îngrijorat din cauza ei, în
iunie, când am fost în Mâine.
Charles ridică din umeri:
— La fel. Au trecut trei ani şi ăia încă mai discută unde s-o facă.
Nenorociţii; nu a lor e grija, aşa că nu se grăbesc.
— Dar de ce să-ţi faci tu griji? Fondurile au fost însuşite.
— Ştii al naibii de bine de ce-mi fac griji. Nu se construieşte. Ai
176
spus, ultima dată când am discutat, că te ocupi tu de problema asta.
— N-am apucat; o să vorbesc, săptămâna viitoare.
— Ai putea să faci unele presiuni, Vince; ştii bine cât de multe
depind de afacerea asta. Dacă nu avem o şosea până în oraş, nu mai
avem ce vinde. Cine ar vrea să locuiască în plin pustiu, fără trenuri şi
drumuri?
Vince îi aruncă o privire:
— Holdingurile tale ar putea să absoarbă paguba; doar n-ai băgat
în ea toţi banii.
— Ba pe-aproape. Nu mai stăm la fel ca altă dată. Ştii ce-a făcut
tata, şi ticălosul ăla de Leo, care au silit Chatham Development să le
împrumute bani -şaptezeci şi cinci de milioane de dolari, Doamne
Dumnezeule – toţi pentru Tamarack, nimic pentru noi. Dacă se
întâmplă ceva cu Deerstream-ul, nu mai avem încotro s-o luăm.
Nu putem împrumuta din holdingurile de la Tamarack; era
colaterala noastră, când am împrumutat cele şaptezeci şi cinci de
milioane. Va trebui să vindem alte proprietăji.
Vince tăcea. Ştia toate astea; avusese grijă să afle totul despre
Chatham Development. Dar Charles nu observase niciodată până
atunci prăpastia din faţa lor. Coti de-a lungul Canalului C&O, cu
paşi mai repezi, auzindu-l pe Charles în urma lui, grăbit să-l ajungă.
Încercă să încetinească, dar ceva îl propulsa înainte; o emoţie care-l
dădea chef să se mişte, să exulte.
Cu peste douăzeci de ani în urmă, Vlnce jurase să-şi facă familia
să plătească pentru că îl alungase. Sosise momentul. Iar Charles îi
uşura sarcina, Investind totul în Deerstream, mizând întreaga
companie pe o şosea care nici măcar nu intrase în lucru. Slăbise
firma, pusese familia în pericol, îi lăsase expuşi. Tot ce avea de făcut
Vince era să sufle asupra lor ca peste un scaiete în deşert şi aveau să
se prăbuşească. Pe Ethan l-ar fi omorât; pe Charles l-ar fi distrus.
Cum putea Charles să trăiască ştiind că în cinci ani compromisese tot
ceea ce clădise Ethan într-o viaţă de om?
Vince zâmbi în întuneric. Aşteaptă destul şi vei căpăta tot ce-ţi doreşti.
177
 — Domnu’, zise un glas, dă şi mie cinci dolari; avem un copilaş
boniav acasă.
Charles se opri.
— Ce? întrebă el.
Încercase să ţină pasul cu Vince şi avu nevoie de un moment
pentru a-şi da seama ce spunea băiatul. Era mic şi foarte scund – de
vreo zece ani, bănui Charles – şi părea să se contopească între copacii
care mărgineau aleea de lângă canal. Charles văzu mişcare în spatele
lui şi-şi imagină alţi băieţi, pândind să se repeadă. Deodată, îşi dădu
seama cât de pustie era zona.
— O fetiţă bonlavă, repetă băiatul, ridicând glasul. Îi trebe doctorii.
Buline. Zece dolari.
— Ai spus cinci.
— S-a-mbonlăvit şi mai rău.
Observând forfota din penumbră, Charles duse mâna spre
buzunarul de la spate. Regula era să nu te cerţi niciodată cu tâlharii.
Viaţa lui valora mai mult decât zece dolari.
Dar, înainte de a apuca să scoată portofelul, Vince se apropie şi-şi
repezi pumnul în mutra băiatului. Acesta căzu, cu capul într-o parte
şi ochii închişi.
— Vince, pentru Dumnezeu… î ţipă Charles, lăsân- du-se în
genunchi lângă copil, în timp ce Vince se întorcea spre umbrele din
spatele lor.
Acolo apăruse alt băiat.
— Nu… scheună el.
Se lăsă pe un picior, apoi pe celălalt, ezitând între a-şi ajuta
prietenul şi a fugi. ’
— Nu vream să… n-am făcut rău la nime’l – Charles sări în
picioare şi-l apucă pe Vince de braţ, exact când acesta pornea spre al
doilea băiat.
— Lasă-l în pace, pentru numele lui Dumnezeu, e doar un puşti.
— Mulţi dintre ei sunt puşti. Trebuie să le dau o lecţie.
— Aveţi o droaie de zeci de dolari! strigă băiatul. Ce vă dureau
178
zece?
— Futu-i mama mă-sii de javră… se smulse Vince din mâna lui
Charles, întinzând un braţ lung să-l înhaţe pe copil.
.
— Lasă-l în pace! îl împinse Charles în lături, inter- punându-se
între cei doi. Avem deja destule probleme; cred că pe ăsta-l-ai
omorât.
Vince îşi coborî privirea spre băiatul de pe alee. Îl înghionti cu
piciorul, iar copilul gemu.
— E nevoie de mai mult ca să-i omori pe stricajii ăştia, ’spuse el.
Bine, hai să mergem; o să aibă grijă de el prietenul său. Futu-le
muma-n cur de bandiji. Erau gata să se repeadă la tine, să ştii. De ce
naiba ai vrut să scoji portofelul?
— Nu merita să mă omoare pentru atâta lucru. Chiar dacă era
portofelul tot.
Şi de ce erai aşa de sigur că te-ar fi omorât?
Vince mergea grăbit, cu paşii la fel de lungi şi de încrezători ca
înainte. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Părăsiră aleea C&O şi
ajunseră din nou pe Strada K, la niciun cvartal de apartamentul său.
Charles îl ajunse din urmă. Tremura, dar nu din cauza celor doi
băieji. Vince era pricina. De ce erai aşa de sigur că te-ar fi omorât? În
întrebarea aceea se sim- jise dispreţul, iar Charles nu suporta
dispreţul lui Vince. Dar de ce fusese atât de sigur? De ce nu-i trecuse
niciun moment prin minte să atace? Puştiul era pe jumătate cât el, o
treime în greutate şi, probabil, înspăimântat. De ce Charles
Chatham, cetăţean cinstit, orăşean cunoscător şi om umblat prin
lume, nu-i arsese un pumn în faţă, să-l azvârle în lumea de apoi, aşa
cum făcuse fratele său mai tânăr şi mai scund?
Nu ştia. Niciodată nu ştia de ce Vince apărea ca omul de acţiune,
iar el ca timidul său însoţitor: Toată viaţa fusese incapabil să se
smulgă de sub vraja lui Vince. Iar cea mâi distrugătoare dovadă a
acestui fapt se văzuse cu douăzeci şi patru de ani în urmă, când
oscilase între propria lui fiică şi Vince şi, prin tăcerea sa, îl alesese pe
179
Vince.
Şi nici acum nu ştia dacă avusese dreptate. Încă nu-i venea să
creadă că Vince s-ar fi putut atinge de Anne. Asta ar fi însemnat că
înlăuntrul fratelui său exista un rău pe care Charles nu şi-l putea
închipui şi nu-l văzuse niciodată. Dacă l-ar fi cunoscut, ar fi sărit în
apărarea fiicei sale, când ea le arătase dovada că răul era în mijlocul
lor. „Aş fi făcut-o, “ îşi spuse el. „Sigur că aş fi făcut-o.“
Vince ocoli fântâna circulară de la intrarea în bloc şi-l aşteptă pe
Charles.
— Mă duc în cabinet; am de dat nişte telefoane, spuse el, în timp
ce luau liftul spre etajul doisprezece. Mâine dimineaţă la zece e o
audiere la comisie, dacă vrei să fii şi tu.
’ – Te-anunJ, răspunse Charles; dădu din cap spre valetul care le
deschise. S-ar putea ca mâine să’plec înapoi; probabil că un timp ar fi
mai bine să stau aproape de birou.
— Cum vrei. Poţi să vii, poţi să pleci; ştii bine. Ser- veşte-te cu o
băutură. Ne vedem la micul dejun, dacă nu te hotărăşti să-Ji iei
zborul cu noaptea-n cap.
— Noapte bună.
Charles îşi turnă un whisky mare şi merse cu paharul în
apartamentul de oaspeji din capătul culoarului, îşi scoase valiza.
Pentru prima dată, era nerăbdător să plece. Nu atât de Vince dorea
să scape, cât de propria lui dependenţă. „Am şaizeci şi şapte de ani, “
îşi spuse – când era cu Vince, părea să se gândească la vârstă mai
mult decât în oricare alte momente – „ce naiba se întâmplă cu
mine?“ Ştia că făcea o figură ridicolă: un om de afaceri cărunt şi
sofisticat, incapabil să scape de magnetismul fratelui său mai tânăr.
„Dar nici măcar de succesul tatălui meu nu mă pot desprinde, “
adăugă el în gând.
Se aşeză pe marginea patului. Ar fi trebuit să se ducă la Tamarack
şi să-i spună lui Ethan ce se întâmpla cu Chatham Development. Erau
prea multe în joc. Crezuse că i-o putea spune cu câteva luni în urmă,
când Leo îl chemase de 4 Iulie. În schimb, el se dusese în Mâine, cu
180
Vince. „Am să-i spun,” se hotărî Charles. „Orice s-ar întâmpla,
trebuie să ştie. Poate reuşim să o scoatem la capăt, împreună. N-o să
se supere dacă-i mai cer ajutorul o singură dată.“
Se auzi o bătaie în uşă şi intră Vince.
— A telefonat Leo. Ethan a avut un atac; te cheamă. Mai bine
rezervă-ţi bilet.
Charles întinse mâna spre telefon:
— Cât de grav e?
— Nu ştiu. Îl transportă la Denver, iar Gail e cu el în avion. Poate
mă suni şi pe mine când afli.
— Nu vii şi tu?
— Nu pot lipsi de la audierea de dimineaţă. Vin mai încolo, dacă
crezi că e cazul.
Se priviră.
— Are nouăzeci de ani, spuse Charles. Am ştiut din- totdeauna că
va muri odată şi-odată.
— De la o vreme, părea că nu mai avea de gând, zise neutru Vince
şi ieşi din cameră, în timp ce Charles îşi rezerva locul pentru prima
cursă spre Denver.
Ethan îi auzi intrând în cameră, dar nu se osteni să deschidă ochii.
Ştia de ce se adunau în jurul patului său: familia lui venise să-l vadă
murind. Ei bine, era perfect; asta se cădea să facă. Nu prea voia să fie
singur în acel moment, fiindcă îi era puţin cam teamă de ceea ce
urma. Bănuia că avea să semene cu o adormire lentă şi, cu siguranţă,
aşa ceva nu-l deranja; fusese obosit aproape tot timpul, după criza
de apoplexie, când o mai fi fost şi aia. Părea să fi trecut foarte mult.
În toamnă se întâmplase, îşi amintea, iar Charles venise cu avionul
de la Washington, unde îl vizitase pe
Vince. Cu toţii se aşteptaseră să moară atunci, dar scăpase cu bine.
Mă rog, nu chiar atât de bine. Nu se mai putea face înţeles de
oameni, cu toate că ştia exact ce voia să spună; şi nu putea merge
nicăieri, nu se putea plimba prin Tamarack în dimineţile calde, să se
aşeze la cafenea cu un corn şi o cafea de care n-avea poftă. În ultima
181
vreme, se gândise că ar fi fost mai bine să renunţe, să adoarmă doar
şi să se lase în voia soartei. Dar apoi îşi amintea că n-avea să se mai
trezască, niciodată, şi îşi spunea: „încă nu, un timp, încă nu; nu sunt
gata să plec atât de departe.“
Voia să-i vadă pe copiii lui Gaii crescând; erau atât de isteţi şi plini
de moduri noi de a privi lumea, şi îl iubeau. Voia să-l ajute pe
Charles; nu credea că putea să existe vreodată un timp când Charles
să nu aibă nevoie de ajutor. Voia s-o aştepte pe Anne; ştia că urma să
se întoarcă într-o bună zi, poate mâine, sau chiar astă seară, la timp
pentru cină, iar el trebuia să fie prezent ca s-o întâmpine. Voia să
aibă grijă de Tamarack, să încerce să-i stăvilească cele mai mari
excese, în timp ce continua să se dezvolte. Voia să se plimbe prin
munţi şi să inspire mirosul brazilor după ploaie, şi parfumul
trandafirilor sălbatici, atât de fragili, încât fiecare floare trăia doar o
zi, şi al pământului umed cu ciuperci suculente crescând la
rădăcinile molizilor şi ale pinilor Douglas.
Dar ştia că nimic din toate astea n-avea să se mai întâmple. Era
prea obosit, prea bătrân şi obosit, şi sosise timpul să cedeze, să-i dea
drumul vieţii de care se ţinuse atât de avid timp de nouăzeci şi unu
de ani.
— … vindem. Ţi-am spus: nu avem încotro.
Era glasul lui Charles, scăzut şi insistent. Ethan abia putea
distinge cuvintele. Ce să vândă? se întrebă el. Poate casa lui din Lake
Forest; Dumnezeu ştia de ce o mai ţinuse, în toţi acei ani. Soţia lui
murise, Gail era aici,
Anne plecase; nu exista nicio nouă soţie care să însufleţească aerul
mort din ’âncăperile acelea mari şi formale. Era o nebunie că o
păstrase atâjia ani. Deci, acum o va vinde. Probabil la un preţ
frumos; piaţa era bună în toată zona oraşului Chicago.
— Nu poţi.
Ăsta era Leo. De ce-i păsa lui Leo dacă Charles vindea sau nu casa
lui din Lake Forest?
— O să-l omoare pe Ethan.
182
 — N-o să ştie.
— Ba va şti. Oricum, e ipotecată până la prăsele; nu vei obţine
destul ca să merite pierderea Tamarackului.
Tarvarack? Ethan deschise ochii.
— Rack, spuse el; glasul îl suna abia auzit. Rack şi ruin…
Se chinuia să-şi mişte gura.
— Colţ, izbucni el.
— Of, uitaţi-vă ce-aţi făcut! exclamă Gail.
Ochii lui Ethan se îndreptară spre ea. Era o fată bună: drăguţă,
generoasă, blândă. O tânără cumsecade. Avea să-i fie dor de el; erau
prieteni buni.
— Ştie, şi e necăjit. Lăsaţi-l în pace; lăsaţi Tama- rack-ul în pace.
Ar fi cel mai rău lucru din lume să-l vindeţi.
Îl privi pe Charles, cu ochii rugători:
— Nu poţi face asta.
— Fac ceea ce trebuie, replică el sec. William şi cu mine avem
voturile…
— Nu suntem gata de vânzare, bombăni William.
Charles explodă:
— La naiba, şi tu ai necazuri!
— Vă rog! ţipă Nina. Nu strigaţi!
Se uita la Ethan, care închisese iarăşi ochii
— Poate adoarme din nou.
— Nu contează, spuse Charles. Dacă ne-a auzit, a înjeles; ştie mai
bine decât noi toji la un loc cum merg afacerile. Ar fi de acord cu
mine să vindem Tamarack-ul.
— Gogoşi, aruncă Leo. S-ar ţine de Tamarack până la moarte. Şi ce
vrei să spui, că şi William are necazuri?
— Cu toţii avem necazuri, începu Charles să se plimbe încoace şi-
neolo printr-o parte a camerei. Compania, Tamarack-ul, toţi.
Christoase, doar ştii ce se întâmplă pe-aici; dacă nu scăpăm destul de
repede, nu vom mai avea nimic de vândut.
Leo clătină din cap:
183
 — Tâmarack-ul nu are necazuri; aici ne descurcăm perfect. Dacă
te referi la E.P.A. 5 , pe aia o putem rezolva. Nu vor găsi nicio
problemă. Dumnezeule, gropile alea de mină sunt acolo de aproape
o sută de ani; dacă mai curge pujin plumb din ele, ne vom ocupa de
el. Orice-ar fi, nu e atât de grav pe cât se spune la Washington.
Singurul mister e de ce le-a căşunat pe noi pentru teste, când se
găsesc mine vechi prin tot statul Colorado. Dar o scoatem noi la
capăt; nu-mi fac griji.
— Ei bine, eu da, se răsti Charles furios. De câte ori să-ţi spun?
Familia asta are necazuri; şi vând tot ce pot ca să acopăr pierderile
din Deerstream…
— Ăla era un proiect condamnat din start, interveni William.
Charles se răsuci spre el.
— M-ai ajutat să-l punem la punct.
— Ţi-am spus să aşteptăm şoseaua.
— Banii fuseseră alocaţi! Era o treabă sigură!
— Atunci, unde e? întrebă Marian. Puzderie de porumb şi niciun
pic de beton.
— Nu mai contează, răspunse Charles. Vince a spus că banii au
fost realocaţi în conferinţă ca parte dintr-un alt proiect, înainte de a fi
apucat el să intervină. Cred că se întâmplă tot timpul.
— Am să-i scriu o scrisoare redactorului şef de la Times, spuse
William. Nu poţi avea încredere într-un guvern care se râzgândeşte
în mijlocul unei acţiuni.
— Exact asta ne mai lipsea, zise Charles sarcastic. Una din
scrisorile tale. Ascultaţi, am nevoie de banii de la Tamarack! Nu mă
ascultă nimeni? Îl vom vinde; altceva nu ne-a mai rămas de făcut!
— Dar, Charles dragă, spuse Nina, eşti sigur că ai voturile?
— Pentru numele lui Dumnezeu, n-avem nevoie de niciun vot!
Ăsta nu e Senatul sau Camera; e o familie.
— Dar tu eşti cel care a menţionat acţiunile lui William.

5 Enviranment Protection Agency = Agenţia pentru protecţia mediului

184
 Ethan nu-i mai ascultă. Simţea o profundă tristeţe că familia lui se
certa când el era pe moarte, însă nu ştia cum să-i oprească; nu puteeţ
pronunţa cuvintele potrivite. Nu mai avea ce face. Şi urmau să se
descurce; găseau ei o soluţie. N-aveau să vândă Tamarack Company;
Leo şi Gail n-ar fi permis-o niciodată. Toate urmau să se rezolve
perfect, iar moştenirea lui avea să dăinuiască. Oraşe, clădiri, fabrici;
urmau să reziste. Structura solidă a Corporaţiei Chatham
Development: aceea avea să reziste. Şi Tamarack-ul. Îl readusese la
viaţă şi urma să dăinuiască şi el.
Când era tânăr, făcuse o casă de carton cu atâtea etaje,. Încât
ajungea până în tavan. Tavanul era singurul lucru care o oprea. Iar
când crescuse, nu mai avusese niciun plafon care să-l oprească:
turnurile sale administrative, hotelurile şi blocurile de apartamente
ajungeau până la cer, iar oraşele lui atingeau orizontul. Ce visuri
mari îşi făcuse şi cu o bătaie atât de lungă!
— Dar nu destul de lungă pentru a ajunge până la Anne. O
trădase. O, de ce trebuia să-şi amintească acest lucru? Îi revenea în
minte tăios, deschizând o rană, iar el era pr. Ea obosit ca să-l facă
faţă. „E prea greu, “ îşi spuse. „Prea cumplit, să mă gândesc la Vince
şi la Anne.” – .
Cuvintele erau ca nişte şerpi. Încercă să nu le la în seamă. Prea
obosit, insistă Ethan, mult prea obosit. Dar şerpii deveneau tot mai
lungi şi mai graşi şi nu putea să păşească peste ei sau să alerge
pe-alături. Îi privi în faţă. Vince şi Anne. În pat, trupuri goale
împreună, feţe apropiate, piei atingându-se. Ei în ea. Vince şi Anne.
Nu! urlă mut Ethan. — ■..
„O, Doamne, “ se rugă el, cu un geamăt. „Doamne sfinte, am fost
gelos. Aşa că am silit-o să plece. N-o doream pentru mine; nu în
sensul acela. Niciodată nu m-am gândit ia una ca asta. Dar voiam să
fie tânără şi nevinovată şi aşa să rămână pentru totdeauna. Voiam să
se apropie de mine pentru tovărăşie, râs şi iubire. N-ar fi avut nevoie
de alţi bărbaţi, cel puţin încă mulţi ani de-a rândul; era atât de
tânără, iar eu îi puteam dărui tot ce-i trebuia. Asta dorisem: să se uite
185
la mine ca şi cum aş fi fost zeul ei.”
’ Gemu iarăşi, lată, din nou: se gândise la el însuşi ca la un zeu. Şi,
ca pedeapsă, o pierduse pe Anne.
„Dar Anne e cea care a suferit cel mai mult. Mă întreb dacă m-a
Iertat vreodată. Sper că înţelege că tot ceea ce am făcut se datora
propriei mele slăbiciuni; n-am avut nimic cu ea. A fost întotdeauna
adorabilă, sinceră şi bună. Te rog, iartă-mă, Anne. N-am înţeles ce se
întâmpla. Îţi jur că n-am înţeles. Anne, te rog, iartă-mă.
Asta e ultima oară când ţi-o pot cere. Găseşte-ţi pacea, scumpa
mea Anne. Şi fericirea. Şi dragostea.“
Vocile familiei se stingeau, ca şi cum s-ar fi îndepărtat de el. Nu,
îşi dădu seama Ethan; el se îndepărta de ei, lăsându-i în urmă.
Deodată, se lăsă o tăcere desăvârşită. „Nu-i chiar atât de rău, “ îşi
spuse Ethan. „Nicio durere, nicio luptă; doar această stingere
înceată. Parcă aş adormi la soare. Încălzit, mulţumit, to- pindu-mă în
pământ. Îmi place; e un loc atât de bine ales. Am urcat aşa de sus,
dar acum e mai bine aşa: să mă aşez, să mă scufund adânc, tot mai
adânc, în pământ. Da. Atât de adânc. Atât de bine. Parte din
pământ.“
A doua zi dimineaţă, când deschise ziarul de pe birou, Anne
descoperi privind-o fotografia lui Ethan. „Ethan Chatham, unul dintre
cei mai mari constructori ai secolului, a murit ieri la domiciliul său din
Tamarack, Colorado, în etate de nouăzeci şi unu de ani. “
Anne parcurse articolul până la sfârşit. „Slujba funerară va avea
loc în capela din Lake Forest, Illinois, în ziua de miercuri.“
Stătu un moment nemişcată. Mâna îi tremura. Vocea, însă, îi era
fermă, când ridică receptorul şi-i ceru secretarei să-i rezerve loc
marţi seară, pentru o călătorie dus-întors până la Chicago.

Capitolul 8
Gail trecu pe lângă Leo şi fiul lor, Ned, spre culoarul lateral.
Merse pe lângă oamenii care stăteau acolo şi, când ajunse la Anne,
186
întinse mâinile:
— Eşti Anne, nu-i aşa? Simt că eşti Anne. N-ar trebui ca o soră să
ştie…?
Mâinile li se atinseră şi rămaseră împreunate.
— Bună, Gail, spuse uşor Anne.
Cu un mic ţipăt, Gail îşi aruncă braţele pe după gâtul ei.
— Mă bucur aşa de tare, murmură ea, cu vocea înăbuşită. Nici nu
ştii cât mă bucur…
Anne privi peste umărul surorii ei, spre mulţimea din capelă.
Arăta ca un tablou: rânduri-rânduri de chipuri întrebătoare, întoarse
spre o latură a sălii, concentrân- du-se pentru câteva secunde asupra
celor două femei îmbrăţişate. Niciun sunet, nicio adiere nu risipea
acea nemişcare încremenită.
— Prieteni, ne aflăm aici pentru Ethan, spuse pastorul, cu reproş
blând, Iar încăperea se animă din nou, când mulţimea, fără tragere
de inimă, se întoarse spre el. Acum, când cei care au ţinut la el au
vorbit, doresc să evoc prietenia mea cu Ethan, care datează de
treizeci de ani. Şi apoi, vom pleca de-aici ca să-l depunem întru
veşnică odihnă lângă iubita sa Alice.
Charles nu se întorsese la loc către pastor. Continua să privească
spre marginea capelei şi întâlni ochii lui Anne, într-o privire lungă.
La fel ca în cazul lui Vince, ea îşi mutjL cea dintâi ochii. Mâinile cu
care o ţinea pe Gail. De braţe tremurau; tot trupul îi tremura. Nu încă,
nu încă. Ştiu că se va întâmpla; ne vom aşeza amândouă, vom sta de vorbă ş/
vom descoperi ce legături ne mai unesc, dar încă nu. Încă nu-i pot face faţă.
— Tremuri, observă Gail, retrăgându-se.
— Se întâmplă multe cu Ynine, replică Anne, cu un mic surâs.
Parcă aş jongla cu emoţiile, pe sârmă. Gail, eu ies de-aici. Poţi veni cu
mine?
— Nu vii la cimitir?
— N-am de ce; mi-am luat rămas bun. A trebuit să fiu aici, dar nu
e nevoie s-o mai lungesc. Te aştept, totuşi, dacă vrei să mergi cu
ceilalţi.
187
 — Nu, prefer să vin cu tine. Stai numai să-i spun lui Leo.
— Voi fi afară, mai zise Anne.
Porni fără zgomot pe culoar şi se strecură pe uşă, aproape
nevăzută, la fel cum Intrase, cu o jumătate de oră mai devreme.
— Slavă Domnului, spuse ea, scoţându-şi pălăria neagră şi
trăgând adânc aer în piept, cânti Gail i se alătură afară. Era
înăbuşitor acolo.
— Probabil din cauza prea multor oameni, răspunse Gail.
— Şi a amintirilor.
Anne privi spre lac, cenuşiu ca oţelul sub norii negri în goană
rapidă şi razele de soare ce străfulgerau printre ei, pentru a dispărea
apoi şi a răzbate iarăşi.
— S-ar putea să le suport, pe rând, dar toate odată sunt prea mult.
Unde mergem să stăm de vorbă?
— Noi locuim la Marian, zise încet Gail. Acolo am putea avea
linişte.
— Nu, nu vreau să…
Lăsă fraza în aer. Pălăria îi atârna din mâna cu mănuşă neagră, în
timp ce mergea pe cărarea care ducea spre stradă. Străbătuse acea
potecă de atâtea ori, încât se pomeni ocolind instinctiv o cotitură
unde arbuştii înalţi îşi întinseseră ramurile ca să-i înhaţe pe trecătorii
neatenţi. Dar tufişurile nu mai erau; fuseseră înlocuite de un gard
viu scund, tuns cu grijă, care nu punea pe nimeni în pericol. „Niciun
pericol,” îşi spuse ea. Şi ajunsese până aici; de ce n-ar fi mers până la
capăt, în casa unde copilărise? ’
— Perfect, să mergem acolo. O putem lua pe jos? Îmi face plăcere.
Din faţa capelei, cotiră spre nord, pornind pe sub stejarii şi ulmii
înalţi care-şi întrepătrundeau crengile înfrunzite alcătuind un tunel
peste stradă. Fascicule subţiri de lumină străpungeau frunzişul, iar
Anne şi Gail le străbăteau ca două fantome trecând prin nişte ziduri
însorite. De-o parte şi de alta, boscheţi înalţi şi porţi de fier fixate în
ziduri de cărămidă lăsau să se întrezărească fugar casele de
cărămidă sau piatră cenuşie. Cu excepţia câte unui automobil, din
188
când în când, nu se, vedea niciun*semn de viaţă; nimeni nu se mai
plimba pe trotuarele acelea pustii. Anne îşi amintea din copilărie: în
suburbii, nu se plimbă aproape nimeni.
— Unde te-ai dus? întrebă Gail.
— La San Francisco.
Strălucise soarele, îşi aduse aminte Anne. Fusese o dimineaţă
frumoasă de aprilie.
— Exista acolo un cartier unde mergeau oamenii fugiţi de-acasă.
— Haight Ashbury, dădu Gail aprobator din cap. Am citit despre
el. Nici nu ml te pot imagina acolo. Era atât de pervers.
— Ba nu era deloc; Era cel mai fermecător loc din lume. După un
timp, s-a schimbat, iar eu m-am înscris la Berkeley, în colegiu. Iar apoi
am plecat la Harvatd, să urmezdreptul.
— Dreţtui? Eşti avocată?
— Da. În Los Angeles.
— Ce fel de avocată?
— Mai mult de divorţuri.
Gail îi aruncă o privire:
— Eşti căsătorită?
— Nu. ’
— Sau divorţată?
— Nici. Dar tu eşti căsătorită; cu Leo. Iar copiii aceia drăgălaşi
care stăteau lângă voi sunt ai tăi?
— Da, Robin şi Ned. Robin tocmai a împlinit opt ani, iar Ned face
zece, în septembrie. Or să-ţi placă; sunt minunaţi. Şi Leo la fel. A fost
foarte apropiat de bunicul. Este preşedintele Companiei Tamarack.
Bunicul avea încredere în el – şi în mine, cred – ca să-i apărăm toate
visurile. ~
— Vorbeşte-mi despre Leo.
— E foarte serios, foarte ambiţios şi foarte protector. Am ajuns, se
opri Gali din mers. Dar, desigur, ştiai. Nu e cel mai uimitor lucru? Că
eşti aici? Că noi două mergem acasă împreună?
— Ba da..
189
 Anii dispărură, iar Anne traversă strada ca şi cum s-ar fi întors
acasă de la şcoală, ia sfârşitul zilei. Trecură printre stâlpii de
cărămidă, pornind pe aleea lungă, spre casa lui Marian. Pe
negândite, Anne o luă spre uşa laterală, după care reveni, când Gail
merse la Intrare şi descuie cu cheia ei. Şi, odată ajunsă înăuntru,
Anne se sili să meargă cu pas sigur prin vestibul, pe scară şi până la
capătul culoarului de la etajul întâi. Deschişe uşa şi privi în cameră.
Camera ei. Dincolo de ferestre se învolburau norii, iar odaia era
cenuşie şi întunecoasă, ca în zorii acelei zile când îşi împachetase
lucrurile în sacul de molton. Nimic nu se schimbase, din ziua plecării
ei. Ba nu, exista o schimbare. Pe masă nu mai erau trandafiri
proaspăt culeşi, care să se asorteze cu cei aflaţi peste tot: pe draperii,
pe canapeaua de lângă fereastră, pe tapet, pe tăblia măsuţei de
toaletă, pe pat…
Brusc, se răsuci şi. Închise uşa după ea. Sunetul explodă în casa
tăcută. Când Vince închidea acea uşă, o făcea atât de atent, încât nu
scotea niciun zgomot. Îi scăpă din piept o răsuflare prelungă, ca un
suspin.
— Haide, o chemă Gail; stătea în capătul scării, la jumătatea
coridorului. Să facem nişte ceai.
O aşteptă pe Gail să ajungă lângă ea şi coborâră împreună.
— Nu ştiam despre ce era vorba, în seara aceea când le-ai spus…
mă rog, aveam doar nouă ani; habar n-aveam de nimic. Am ştiut
doar că era ceva îngrozitor, din cauza felului cum arătai şi după cum
au început toţi să răcnească unii la alţii. Marian n-a vrut să-mi spună.
O tot întrebam unde erai, de ce plecaseşi, de. Ce nu mai vorbea
nimeni despre tine…
— Nu vorbeau?
— Nimeni nu vorbea prea mult despre nimic. Tata spunea că era
ca într-un mormânt. Şi era, să ştii; era groaznic. Eu rămâneam la
şcoală după ore, ca să ajung acasă cât de târziu puteam, iar Marian
mi-a. Găsit un loc unde să fac arte şi meserii sâmbăta, iar vara
plecam într-o tabără din Wisconsin. Toată vara. Când al plecat tu,
190
totul s-a dărâmat. Nu puteam suporta situajia. Nu înţelegeam njmic,
nimeni nu voia să-mi spună şi mai cu seamă îmi era dor de tine.
Nu-mi vine să cred că acum eşti aici; nu pot să cred că vorbesc
într-adevăr cu tine. M-am gândit la tine atât de des, ştii, şi îmi lipseai
îngrozitor. Aveam senzaţia că rămăsesem fără casă şi fără aproape
toată familia.
— Suntem două în aceeaşi situaţie.
Ca şi cum n-ar fi fost nicio întrerupere de când o făcuse ultima
oară, Anne umplu ibricul şi îl puse pe aragaz, aprinse focul, întinse
mâna spre raftul de deasupra după căni şi ceainic şi le puse pe bufet.
Toate mişcările erau exacte; nu avea nevoie să se gândească la
niciuna dintre ele.
— Ce ciudat, spuse ea, clătinând uşor din cap. Am nimerit într-un
fel de falie temporală.
— Cum s-a întâmplat? o întrebă Gail. Te-a ameninţat?
Muşchii lui Anne se încordară. Se aşeză la masă, lângă glasvandul
care dădea în curtea din spate. Începuse ploaia; peste lac fulgerau
săgeţi de lumină. Îşi amintea acele furtuni de iulie; averse torenţiale
care treceau în cincisprezece minute, îndepărtându-se cu bubuituri
de tunet tot mai slabe şi mai slabe, pentru a lăsa în urmă o pală de
aer încins şi greu, irespirabil.
— Nu pot vorbi despre asta, răspunse ea.
— Nici chiar acum? După douăzeci şi doi de ani? Nu mi-ai putea
spune nimic?
Anne clătină din cap.
Gail oftă:
— Pur şi simplu nu ştiu nimic despre tine şi vreau să aflu. În toţi
anii ăştia am avut o soră şi tot doream să vii. Înainte, fusesem prea
mică, dar mă gândeam încontinuu că, dacă te întorceai, am fi putut
să fim atât de bune prietene. În tot timpul cât creşteam au existat
lucruri pe care nu le puteam spune prietenelor şi-mi ziceam că, dacă
tu ai fi fost aici, ţi le-aş fi putut destăinui ţie. Ca şi cum am fi avut un
avantaj din start, fiind mai apropiate, cu toate că nu ne vedeam
191
niciodată. Oare are sens? Aşa că nu vreau să te forţez şi să te faG
nefericită, dar, dacă vrei vreodată să-mi vorbeşti, aş dori s-o faci.
Problema e că, în unele privinţe, mă simt atât de departe de tine.
Toată lumea zicea că n-aş înţelege ceea ce ai spus tu în seara aia, n-aş
înţelege, n-aş înţelege, aşa că până la urmă am întrebat pe cineva de
la şcoală şi mi-a explicat foarte clar, mult mai amănunţit decât aş fi
vrut, dar totuşi nu ştiu nimic despre tine.
Tăcu un moment.
— Ai putea să-mi spui măcar atât… dura de mult?
Anne îşi încleştă mâinile.
— De doi ani.
— De doi ani? Dumnezeule mare, avuseseşi treisprezece când a…?
Şi n-ai spus nimănui? De ce nu i-ai spus lui Marian?,
Anne închise ochii. Îi era rău şi o cuprindea furia. Dar la ce se
aşteptase? Ca Gail să n-o ia la întrebări?
— Lui Marian nu i-a plăcut niciodată să audă despre probleme,
spuse ea, încet. Ştii bine. Şi – se sili să continue – mă ameninţase să
mă omoară. *
— O, nu. Cum a putut cineva din familia noastră…
Ibricul începu să fluiere ascuţit, iar Gail stinse aragazul.
— Nu-mi pot închipui pe cineva spunând una ca asta.
Turnă apa în ceainic şi adăugă ceai din pungă. Avea mişcările la
fel de exacte şi de controlate ca ale lui Anne. Puse cănile exact în faţa
ei şi a lui Anne, iar zahărul şi frişca la distanţe egale de căni. Luă din
congelator o farfurie cu plăcinte, le încălzi un minut în cuptorul cu
microunde, apoi le puse pe masă, lângă o untieră, mutând zahărul şi
frişca astfel ca gruparea să fie perfect echilibrată.
— Şi eu fac aşa, spuse Anne. Eşti vreodată dezordonată?
— Niciodată. M-ar Jine trează toată noaptea. Dar tu?
Clătinând din cap, Anne zâmbi. Aşa era mai bine:
amândouă, făcând treptat cunoştinţă. Asta dorise în capelă, când
se îmbrăţişaseră: să înceapă cu ziua de azi, să ignore trecutul.
Aproape că nu avea nicio amintire legată de Gail.
192
 Şi, totuşi, erau surori. Cuvântul îl suna ciudat şi o şoca uşor de
fiecare dată când îl rostea în sinea ei. Niciodată nu se gândise la
aceste cuvinte – soră, tată, bunic, mătuşă, unchi, văr – în legătură cu ea
însăşi. Acum, însă, o făcea. Soră, se gândi ea cu deliberare, privind-o
pe Gail cum ungea cu unt o plăcihtă; Nu era sigură ce însemna asta:
ce aveau să fie una pentru cealaltă. Ca ea şi Eleanor, poate, dar mult
mal apropiate. De fapt, Gail părea deja mai apropiată, în unele
sensuri. „E ca mine, “ reflectă Anne. „Prea ordonată, încercând să
controleze totul. Se teme să nu fie neglijentă, fiindcă asta ar putea
însemna că situaţia îi scapă din mână, _ la fel cum s-a întâmplat
şi-nainte. Şi seamănă cu mine. Îmi place.“
— Câţi ani ai mers în tabără? o întrebă ea.
— A, toată viaţa. Orice era de preferat decât să stau acasă o vară
întreagă şi, oricum, îmi plăcea. Am început să fiu monitoare la vârsta
de cincisprezece ani şi am continuat aşa până am plecat la colegiu.
Nu Ji-a fost niciodată dor de noi?
— Ba da. Unde ai făcut colegiul?
— La Northwestern. Niciodată nu m-am îndepărtat prea mult de
casă. Nu ştiu de ce. Poate mă temeam să ajung cu-adevărat pe
picioarele mele. M-am mutat de acasă la cămin şi l-am cunoscut pe
Leo când aveam optsprezece ani; el a venit să se angajeze la bunicul
şi ne-am căsătorit după absolvirea mea. Dacă ţi-a fost cu adevărat
dor de noi, de ce n-ai dat niciun telefon?
— N-am crezut că aveam să mă mai întorc vreodată.
Anne sorbi din ceai, ceaiul de iasomie al lui Marian, căruia nu-l
mai simţise gustul de la plecare, şi fu năpădită de alte amintiri,
declanşate de aburii săi aromaţi.
— Ţin minte odată, când William scria una dintre scrisorile lui…
mai face şi-acum asta?
— Tot timpul. Continuă să creadă că poate schimba lucrurile cu
care nu e de acord şi le scrie tuturor – senatori, congresmeni, ziarişti,
preşedinţi de corporaţii, Casa Albă… niciodată nu-şi pierde
credinţa.
193
 Anne surise.
— Ei bine, William folosea maşina de scris a lui Marian, îi bea
ceaiul şl-mi dădea sfaturi, toate în acelaşi timp. Eu aveam vreo zece,
unsprezece ani, şi, deşi de obicei nu eram prea atentă, probabil că
ascultam, fiindcă îmi aduc aminte foarte clar că a ridicat deodată
privirea şi a spus: „Când vei creşte, domnişoară, îţi aduni viaţa la
modul cel mai absolut de care eşti în stare şi mergi până la capăt; nu
moşmondeşti şi nu te-agăţi cu unghiile de ce ţi se pare sigur; te
arunci, ţii privirea drept înainte şi nu te uiţi niciodată înapoi, fiindcă
acolo nu e nimic: toate sunt în viitor.“
Anne tăcu. Apoi, urmă:.
— N-am uitat niciodată asta. Era atât de categoric. M-am gândit la
cuvintele lui, când eram în Haight. Mi-aţi lipsit – majoritatea – dar
nu mă mai puteam întoarce. Mă simţeam prea singură. Aşa că
mi-am făurit o viaţă proprie şi am făcut ceea ce-mi spusese William:
am ţinut ochii drept înainte şi nu m-am mai uitat în urmă.
Tăcură amândouă.
— Îmi pare rău, spuse Gail. Nici măcar nu-mi pot imagina că aş
simji aşa ceva. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată nimic cu adevărat
groaznic. Nu ţi se pare uimitor? Am treizeci şi trei de ani şi n-am
avut nicio experienţă cu adevărat cumplită. Nu mi-o amintesc pe
mama şi, în rest… Am avut şi eu momente proaste şi am fost
nefericită, dar perioadele alea au trecut şi n-au lăsat urme. Mă întreb
dacă e valabil pentru- majoritatea oamenilor.
r- Cred că toate fasă urme, răspunse Anne. Ne schimbăm câte
puţin, sau mai mult, de fiecare dată când ni se întâmplă ceva.
Uneori, nici nu ne dăm seama, iar alteori ştim că nimic nu va mai fi
vreodată la fel.
Gail îşi privi sora.
— Aj trecut şi prin alte întâmplări îngrozitoare, după ce-ai plecat
de-aici?
— Nu, am avut grijă. Dar am de-a face cu ele la serviciu. Clienţii
mei sunt de obicei destul de nefericiţi – unii sunt fascinaţi la gândul
194
că scapă de o soţie sau de un soţ şi o iau de la capăt cu cineva nou,
dar cei mai mulţi trec prin momente grele – şi toţi cred că necazurile
lor sunt unice şi pustiitoare. Şi, într-un fel, au dreptate: se simt
într-adevăr distruşi şi nimeni nu a mai trecut vreodată printr-un
divorţ exact ca al lor, cu copiii lor anume- şi părinţii şi cuscrii şi
proprietăţile… toată povestea. Iar divorţul schimbă întotdeauna
oamenii, chiar dacă majoritatea dintre ei sunt prea înverşunaţi sau
defensivi sau zdrobiţi ca să fie conştienţi de acest lucru în momentul
respectiv..
— Cum adică, ai avut grijă? o întrebă Gail.
— Adică, nu m-am încurcat cu nimeni. Mi-am făcut o prietenă
bună în Haight – mai suntem prietene şi-acum –, dar după aceea am
fost mult prea ocupată. Mai vrei ceai?
— Da, mulţumesc. Nu al niciun prieten apropiat? Sau vreun
bărbat?
— O am pe Eleanor, prietena mea din Haight. Şi-mi plac unii
oameni de la firmă..
Anne turnă ceaiul. Fuioare de abur se ondulau pe fundalul
ferestrei brăzdate de ploaie. Bucătăria era caldă şi luminoasă; se
simţea bine acolo.
— Cei mai mulţi dintre noi avem nevoie de incomparabil mai
puţin decât credem, să ştii. Dacă facem munca pe care o iubim şi
dacă ne interesează multe lucruri, astfel că învăţăm încontinuu, e
de-ajuns. Nu avem nevoie de mulţimi de oameni. De fapt, nu avem
nevoie cu adevărat de nimeni.
Gail îşi plimbă degetul peste buza cănii.
— Nu vorbeşti serios.
— Aşa am trăit toată viaţa.
— Nu şi când ai locuit aici.
— Ternare parte din timp, da. De multe ori mă simţeam ca o
străină. Iar când am avut cea mai mare nevoie de ei, m-au tratat tot
ca pe o străină.
— Dar te-ai întors.
195
 — Voiam să-mi iau rămas bun de la Ethan. Niciodată n-am înţeles
de ce nu mă ajutase în seara aceea, dar l-am iubit şi era omul care-mi
lipsea cel mai mult. Aş fi vrut să avem şansa de a vorbi înainte să
moară; l-aş fi întrebat de ce mă abandonase. Şi i-aş li spus că l-am
iubit tot timpul.
— Leo a zis că vorbea despre tine.
— Da? Şi ce spunea?
— Ar trebui să-l întrebăm pe Leo.
Urmă o scurtă pauză.
— N-aş crede. Mi-ar face plăcere să-l cunosc pe Leo, dar pe ceilalţi
nu vreau să-i văd. Voi pleca înainte de a ajunge ei aici.
— Nu vreau să pleci, abia te-ai întors ia mine, protestă Gail. A, dar
ai putea… Ascultă, Anne, vino la Tamarack cu noi! Plecăm diseară;
Leo trebuie să se întoarcă. Vino neapărat cu noi. Vel ajunge să-i
cunoşti pe. Leo şi pe copii, şi putem sta de vorbă câtvrem. Vei locui
la noi; avem loc destul. O, Anne, te rog, spune că vii. Ar fi minunat..
— Nuştiu…
Dar ideea se prinsese deja de ea. Nu mai văzuse Tamarack-ul de
douăzeci şi patru de ani şi fusese locul el favorit.
— Câji din familie mai locuiesc acolo?
— Doar Keith; îl ţii minte, fiul lui Marian şi al lui Fred. Cred că
avea vreo cinci ani când ai plecat. A trecut printr-o perioadă proastă,
alcool, droguri, şi pe urmă, într-o zi, a apărut din senin şi i-a cerut lui
Leo o slujbă. Asta a fost cam acum trei ani; e asistent în administraţia
de la munte şi cred că a revenit definitiv pe calea cea dreaptă. Nu-l
prea vedem; are prietenii lui.
— Şi atâta tot? Altcineva, nimeni?
— Ei, Dora şi Josh, tipul cu care trăieşte ea, au o casă în oraş, ba
vin, ba pleacă. E un tip trăsnet; am ajuns să ne împrietenim la
cataramă. Nu-l vedem atât de des pe cât am vrea; locuiesc la
Los-Angeles. Dacă de Vince întrebi, ej nu vine niciodată la
Tamarack. Nici tata nu vine; şi nici William. Marian, Fred şi Nina
mal trec, o dată, de două ori pe’an. Atâta tot. Nici unuia din ei nu-i
196
pasă de oraş. S-au înfuriat când bunicul a ţus Chatham Development să
împrumute bani pentru dezvoltarea Tamarackului; mereu erau
supăraţi pe el, fiindcă îşi închipuiau că ţinea Ia Tamarack mai mult
decât la companie său la orice altceva din Chicago. Am putea să
dispărem mâlne şi nu i-ar interesa nimic decât banii pe care l-ar
pierde,
Anne lăsă cana jos.
— Ce s-a întâmplat, Gail? De ce te temi?
— Nu mă tem. Am spus eu că mă tem de ceva?
— "ţe întreb despre ceea ce nu ml-al spus. Ce nu merge la
Tamarack?
— Ei. Multe. Dar nu ţi le-arunc pe cap, Anne. Şi nu de-asta te-am
chemat să vii acasă cu noL Nici măcar nu înţeleg cum te-al prins. ’
— Imi petrec mult timp prinzându-mă ce vor oamenii să spună cu
adevărat când sunt prea îngrijoraţi sau speriaţi sau furioşi ca să
vorbească pe faţă. Şi nu mă supăr dacă te-ai gândit că v-aş putea
ajuta; mi-ar face plăcere. Deşi nu sunt sigură ce aş putea să fac.
— Poate avem nevoie doar de cineva care să ne asculte. De cineva
care face parte din familie dar nu e cu adevărat parte, din ea, dacă
înţelegi ceea ce vreau să zic.
— Perfect, replică Anne, cu voce calmă. Nici nu te-ai fi putut
exprima mai clar.
— A, nu, n-am vrut să… Of, Anne, iartă-mă, nu voiam să spun că
nu faci parte dintre noi. Sigur că faci parte din familie; întotdeauna
am considerat aşa, chiar şi când tu nu păreai să…
Se întrerupse.
— Spun numai ce nu trebuie, aşa-i?
— Nu face nimic, răspunse Anne liniştită. Nu e întotdeauna clar
ce trebuie spus şi ce nu.
— Tu te-ai gândit vreodată la mine? izbucni Gail.
Anne dădu din cap:
— Mult. Dar nu te cunoşteam. Erai atât de mică atunci când am
plecat, şi aveai prieteii tăi, încât abia dacă ne vedeam. Credeam că
197
nici n-aveal să observi că plecasem.
— Ei bine, am observat. Parcă ai fi murit. Şi cel mai rău era că nu
ştiam şi mă gândeam că nu ţineai la mine nici măcar atâta ca să-mi
dai un telefon.
— Îmi pare rău. Nu mi-a trecut prin minte că s-ar fi putut să fii şi
tu nefericită. Întotdeauna am crezut că te înţelegeai cu el toţi mult
mai bine decât mine; niciodată nu răspundeai, nu-i contraziceai…
— Nu puteam. Mereu mă speriam când oamenii s& certau şi
începeau să le strălucească ochii de furie. Totuşi, mi-aş dori să mă fi
revoltat şi eu un pic; poate ar fi fost nostim.
Anne zâmbl vag:
— Nu prea e nimic nostim în revoltă; mai mult nefericire e.
Revoltele înseamnă de cele mai multe ori că te-ai pierdut şi încerci cu
disperare să-ţi găseşti un loc al tău şi pe cineva care să-ţi dea atenţie.
Cuvintele rămaseră plutind în aer.
— Aş dori să vă ajut, dacă crezi că pot. Spune-mi ce-ai vrea să fac.
— Nu ştiu. Nu sunt sigură ce poate face oricare dintre noi.
Trebuie să găsim o cale de a păstra Tamarack-ul. Tata vrea demult
să-l Vândă, dar n-a putut, atâta vreme cât trăia bunicul. Aseară, iar a
adus vorba – nici măcar înmormântarea nu avusese loc! — iar Leo şi
cu mine am refuzat categoric, dar, dacă se supune la vot, s-ar putea
să pierdem. Familia asta nu colaborează. E o nebunie, dacă stai să te
gândeştl, fiindcă toţi sunt implicaţi dintot- deauna în firma familiei,
dar în afara birourilor nu ştiu ce ni se întâmplă că nici măcar nu mai
părem să ne plăcem unii pe alţii. Habar n-am ce vrem toţi de la
companie şi de la noi înşine; pur şi simplu nu stăm de vorbă. Ai
crede că într-o familie se vorbeşte tot timpul, şi poate că în unele aşa
se întâmplă, dar la noi, nu. Aşa că nu văd cum am putea să stăm şi să
găsim o soluţie. Am să-ţi spun toată povestea…
— Nu acum, o întrerupse Anne.
Se uită la ceas, temându-se ca familia să nu apară dintr-o dată,
adunată în fa|a ei. Dar, oricât de mult dorea să nu-i vadă, voia totuşi
s-o însoţească pe Gail acasă. Putea petrece câtva timp doar cu familia
198
lui Gail, redescoperind Tamarack-ul şi poate găsind o cale de a
recupera ceva din ceea ce se pierduse.
Apoi, însă, se răzgândl. Familia Iul Gail ar fi fost pâr- ghia; până la
urmă, i-ăr fi revăzut pe toţi. Prea aproape, prea aproape. Era în
siguranţă, acolo unde se afla. Avea un cămin şi o slujbă, o poziţie
asigurată într-o firmă de drept care de mult timp fusese singură ei
familie. Era un loc confortabil, cu reguli şi sisteme de comportament,
activităţi şi aşteptări ritualizate şi o grijă scrupuloasă ca nimeni să nu
calce pe altcineva pe bătătură. O familie nu se compara cu aşa ceva;
niciun grup de oameni din lume nu era mai previzibil şi mai
potenţial haotic ca o familie: fiecare, câte un tun scăpat de sub
control, gata să tragă când se întâmpla un lucru pe care nimeni nu
şi-l imaginase cu un minut în urmă.
Am avut grijă. Nu m-am încurcat cu nimeni.
„Dar dacă o iau încet, “ îşi spuse ea, „s-ar putea să fie bine. E
familia mea; şi s-ar putea să nu risc dacă vorbesc cu unii dintre ei.”
Pe neaşteptate, îi veni o nouă idee. Poate că greşise, plecând într-o
asemenea grabă. Niciodată nu-i trecuse prin minte. Poate nu-şi
pierduse familia; poate că ea însăşi renunţase. Am fugit şi pe ceilalţi
i-am lăsat neatinşi. Pe Vince l-am lăsat cu familia, iar eu am plecat fără
nimic. Eram prea tânără; nu ştiam că aş fi putut lupta ca să păstrez ceea ce
deja îmi aparţinea.
Nu ştia dacă putea face asta. Dar poate sosise timpul să încerce.
Cel puţin, să înceapă şi să vadă dacă era într-adevăr posibil şi dacă
asta dorear „Aş putea face o încercare, “ îşi spuse Anne. „Atâta
vreme cât rămân stăpână pe situaţie. Nu trebuie să-mi scape din
mână.”
— Vreau să aud toată povestea, îi spuse ea lui Gail. Dar nu acum.
Trebuie să plec. Mi-o poţi spune când ajungem în Tamarack.
— Deci vii? O, minunat! Ce zi incredibilă! Nici nu mă gândisem că
ai putea veni ia înmormântare, dar Iată-ne aici şi parcă n-am fi fost
despărţite aproape deloc – simţi ce simplu e totul? — iar acum vii ia
noi în Tamarack! Zău că e incredibil! Nu ţi se pare?
199
 — Ba da, răspunse Anne; îşi luă jacheta taiorului. Te aştept la
aeroport. Când pleacă avionul?
— La opt şi un sfert, dar până atunci ce vei face? E abia ora două.
Vin şi eu cu tine.
— Rămâi cu ceilalţi; aşa e normal. Ne vedem la avion. Nu-ţi face
griji pentru mine; n-am să păţesc nimic, zâmbi Anne. Dar, oricum, îţi
mulţumesc; a trecut mult timp de când nu şl-a mai făcut cineva griji
pentru mine.
Aruncă o ultimă privire prin bucătărie, apoi porni înapoi prin
casă. Limuzina pe care o închinase de dimineaţă le urmase şi o
aştepta în faţa casei. Ploaia se oprise, iar norii se risipeau; tunetele
răsunau în depărtare. Anne îi dădu instrucţiuni şoferului s-o ia pe
acelaşi drum pe unde mersese ea Ja plecare, cu atâţia ani în urmă, şi
privi cum luneca satul pe-aiături. Un mod mult mai stilat de a pleca,
îşi spuse ea, cu un zâmbet. Dar încă o mal durea să privească
orăşelul acela îngrijit şi dichisit, care prezenta o faţadă de familii
fericite şi cu viaţa uşoară, în armonie, seninătate şi profund confort,
ştiind cât de false erau acele aparenţe. Oraşele bogate îşi ascund cu
uşurinţă chinurile, medită Anne, dincolo de opera arhitecţilor şi a
grădinarilor, a decoratorilor şi a tâmplarllor, dar cele mai bogate
oraşe te cheamă cu promisiuni atât de exagerate şi de prefăcute,
încât un om tânăr care creşte în ele ajunge prins între nostalgie şi
realitate. Şi singura scăpare rămâne fuga.
Trecură prin dreptul gării unde stătuse, cu sacul de drum lângă
ea, aşteptând trenul de Chicago. Şoferul păru să încetinească un
moment, conducând apoi mai departe, spre apus. Când cotiră la sud
pe şosea, Anne se rezemă de perna canapelei. N-avea să se mai
întoarcă niciodată acolo; Lake Forest şi casele familiei Chatham nu
mai aveau nimic pentru ea. Însă făcuse primii paşi spre a-şi reîntâlni
familia şi dorea acest timp de singurătate, înainte de a-i vedea pe
Gail, pe Leo şi pe copiii lor la aeroport, pentru a se gândi la ce
însemna totul.
„înseamnă că voi face o încercare; mai mult nu înseamnă. Dacă e
200
prea multă suferinţă, sau iscodire, am să plec şi voi reveni acolo
unde eram – ceea ce e perfect; nu e nimic rău în asta. Dar dacă-mi
place să stau cu ei…
Aştept să văd ce se întâmplă. Merită o zi sau două din timpul meu, ca să
aflu.“
Tamarack-ul era un oraş mic, prima oară când îl văzuse Anne, cu
străzile înzăpezite şi sunetele înfundate, cu clădirile împovărate sub
cuşme grêlé de zăpadă aplecate peste streşini. Ea avea cinci ani şi
venise acolo cu părinţii şi bunicii săi. În iarna aceea a învăţat să
schieze, iar Ethan a luat-o la o plimbare cu sania trasă de paisprezece
dini siberieni. În vara următoare, s-au plimbat de-a lungul unul
pârâu până într-o pajişte unde clopoţeii creşteau înalţi până la
genunchi şi nu se auzea decât zumzetul gâzelor, trilurile suave ale
păsărilor şi şi- potul apei repezi din pârâu.
— E un loc magic, spusese Anne, cu voce înceată. Locul meu vrăjit.
Cândva, voi locui exact în locul ăsta.
— Iar eu îţi voi clădi casa, răspunsese Ethan. Dar poate nu vei dori
să fii atât de departe de ceilalţi oameni. Ai destul timp să te’gândeşti.
’
Nu uitase niciodată acel loc, deşi, de-a lungul anilor, prin alte
părţi ale lumii, găsise multe altele şi mai îndepărtate şi de o
frumuseţe şi mai sălbatică. Zece ani, se dusese la Tamarack ori de
câte ori ceilalţi membri ai familiei se hotărau să-l viziteze, fie şi
pentru câteva zile doar. Devenise o schioare rapidă şi agilă, iar vara
umbla neobosită prin pădurile de brazi şi plophde-munte şi peste
întinderi lungi de stâncă sau tundră. Întotdeauna skia şi se plimba
singură, l-ar fi plăcut să-şi facă prieteni în Tamarack, dar niciodată
nu ştiuse cum, de vreme ce venea în oraş pentru perioade atât de
scurte.
Ethan construise o casă nouă pe şaizeci de acri de pământ ai
muntelui Star, cu vedere peste vale, spre pâr- tiile de schi de pe
muntele Tamarack, mai sus de Wolf Creek Pass, la est, iar la vest
către unele dintre cele mai înalte şi mai colţuroase piscuri ale
201
munţilor San Juan. Peste câţiva ani, Vince cumpărase optzeci de acri
mai sus pe munte, deşi nu apucase niciodată să facă vreo construcţie
acolo. Marian şi Fred Jax îşi clădiseră în oraş o casă cu vedere spre
muntele Tamarack de la ferestrele din faţă şi spre muntele Star din
spate, cu toate că nu veneau aproape niciodată, iar Nina închinase
un condomeniu într-un complex de la poalele muntelui Tamarack.
Charles şi William nu construiseră niciodată în Tamarack. William
prefera plajele şi navigaţia, iar Charles refuza să investească bani în
oraş. După ce tatăl său începuse să cheltuiască masiv, el îl privise- ca
pe un rival al Corporaţiei Chatham Development şi îi displăcea
totul, până şi frumuseţea Tama- rackului, aşa cum li se întâmplă
oamenilor când sunt devoraţi de invidie şi trebuie să găsească
pretexte prin care să-şi justifice ura.
Dar Anne iubea Tamarack-ul şi cunoştea fiecare palmă de loc din
oraş şi din vale. Ştia unde se puteau culege fragi sălbatici şi mure;
cunoştea cărările pe care le străbăteau cerbii noaptea; şi petrecea ore
întregi stând de vorbă cu bătrânii care fuseseră în Tamarack când
sosise Ethan prima oară şi care încă mai considerau oraşul al lor, în
pofida tuturor schimbărilor aduse de el. Majoritatea acelor bătrâni
dispăruseră, la vremea când Anne se întoarse împreună cu Gail. Şi
dispăruse şi o mare parte din vechiul Tamarack.
Era la fel de frumos ca întotdeauna, dar dacă odinioară fusese ca
un singur cartier întins, acum era un mare oraş. Anne văzu câteva
restaurante cu hamburgeri şi grătar rămase din trecut, un magazin
mixt de modă veche, o benzinărie în mijlocul oraşului şi şcoala
elementară, dar toate celelalte se schimbaseră. Străzile erau
mărginite de case şi blocuri, strânse una lângă alta pe parcelele
înguste din oraş şi întinzându-se în jurul acestuia, prin vale şi pe
pantele împădurite. Proprietăţile şi terenurile de golf ocupaseră
câmpiile unde Ethan privise caii păscând. Majoritatea căsuţelor de
mineri fuseseră demolate şi înlocuite cu vile elegante, având
livinguri pe două niveluri şi acoperişuri de cupru. Se deschiseseră
noi restaurante, cu bucătari aduşi din Franţa şi Italia, şi zeci de
202
magazine noi, într-ale căror vitrine străluceau coliere şi inele faţetate,
halate de caşmir şi costume de schi tivite cu blană, jachete de piele cu
pulpană de hermelină, pulovere şi pantofi de la casele de modă.
— – Pot cumpăra cel mai scump argint din lume, dar nu găsesc
întotdeauna un coş de rufe pentru baie, spuse Gail râzând, în timp ce
mergea împreună cu Anne prin scuar.
Anne zâmbi, dar nu răspunse. Încerca să-şi amintească unde
fuseseră unele şi altele pe vremea când cutreiera ea străzile acelea, în
copilărie. Avionuf aterizase noaptea, târziu, şi ştiuse-după luminile
de jos cât de mult se întindea acum oraşul faţă de cum şi-l amintea,
dar abia în această dimineaţă înţelesese cum se schimbase. Ea şi Gail
mergeau împreună cu mulţimile de turişti pe un mal şi celălalt al
unui mic râu umbrit care şerpuia prin centrul scuarului pietruit, pe
lângă magazine şi terase ale cafenelelor, iar Anne îşi amintea
povestirile lui Ethan despre zilele când maşinile se împotmoleau pe
străzile înnoroiafe de ploile primăverii.
— E mai bine aşa, decât cu noroiul, spuse ea, cu un nou surâs. De
fapt, e fermecător. Doar că nu mai e Tamarack-ul.
— Pentru mine, este, răspunse Gail. E singurul pe care-l cunosc.,
Ajunseră la capătul scuarului şi intrară în parc, oprin- du-se să se
uite la copiii de pe tobogane şi leagăne.
— După ce ai plecat tu, când veneam cu Marian, Fred şi copiii lor,
nu mă interesa decât să schiez şi abia dacă observam oraşul. Prima
oară când am venit vara, eram cu nişte prieteni, ca să facem excursii
şi să mergem pe râu cu bărcile pneumatice. Atunci l-am cunoscut pe
Leo. Era asistentul bunicului; venise aici de aproape un an şi deja
conducea, practic, oraşul.
— Cţt a trecut de-atunci?
— Cincisprezece ani, luna asta. A fost cea mai minunată vară; îmi
petreceam zilele umblând pe munţi, iar nopţile, în pat cu Leo. Apoi,
după ce am terminat colegiul, ne-am căsătorit, iar el devenise între
timp preşedinte al Companiei Tamarack şi oraşul era pâinea şi untul
nostru, aşa’ că am început să-i acord multă atenţie.
203
 În capătul opus al parcului, Gail se opri şi privi în urmă spre
scuarul aglomerat şi clădirile oraşului: hoteluri şi blocuri
administrative din anii ’80, restaurante, construcţii noi de cărămidă
care se pierdeau printre cele vechi şi imitaţii victoriene mult mai
fanteziste decât fuseseră originalele.
— Încă mai suntem proprietarii unei atât de mari părţi din oraşul
ăsta, spuse ea. N-ai idee câte a cumpărat bunicul, când a început să
vină aici. Cred că nu-i păsa nimănui – sau poate credeau că-şi
găsiseră un fraier şi râdeau pe la spatele lui – dar a fost o vreme când
era proprietar peste tot capătul de la apus, ’jumătate din cel de la
răsărit, toată zona scuarului, Strada Mare aproape în întregime şi tot
pământul de la poalele muntelui Tamarack, plus drepturile de
minerit asupra muntelui. Şi fără să mai punem la socoteală şi ceea ce
cumpărase în restul văii. Desigur, le-a vândut multe celorlalţi
constructori, chiar dacă voia să facă el singur totul; pur şi simplu nu
avea atâta timp. Dar încă mai deţinem peste cincisprezece la sută din
oraş şi trei dintre cele mai mari ferme din vaie, aici e casa noastră şi o
iubim. Nici nu-mi pot imagina că n-am mai avea-o; bunicul ar fi
murit, dacă afla că tata vrea să vândă. _
— Are probleme? întrebă Anne. Îi trebuie bani?
— Aşa spune el. Ar fi trebuit să construiască un mare complex
lângă Chicago, dar guvernul a contramandat o şosea care ar fi făcut
legătura cu oraşul, aşa că toate motivele construcţiei au dispărut. Şi
cred că a investit mulţi bani. Prea mulţi, din câte spune William. Mă
rog, cred că are probleme mari, dar Tamarack-ul nu are; ne
descurcăm perfect. Şi ar fi o nebunie să-l vindem; nu-l putem vinde,
l-am promis bunicului că vom avea grijă de Tamarack, din
consideraţie pentru el. Şi face parte din noi; tot ceea ce avem, aici
este.
— Dar ar putea familia să piardă Chatham Development? _
— Nu ştiu. Poate. Însă de ce să dăm Tamarack-ul pe o companie
care demult merge în declin?
— Aşa?
204
 Anne simţi un neaşteptat junghi de milă pentru tatăl ei. Cât de
greu trebuia să-i fi fost să asiste la aşa ceva, să se compare cu Ethan şi
să ştie că familia 71 compara la rândul ei.
— Leo ştie mai multe din aspectele financiare decât mine, dar
esenţa asta e, continuă Gail; se îndreptau spre maşină. Principalul e
că trebuie să-l împiedicăm pe tata să vândă – să vorbim cu el, să ne
târguim, să-ncer- căm să-l ajutăm în Chicago, orice-o fi nevoie. E
groaznic de preocupat să facă o construcţie mare înainte de a ieşi la
pensie şi n-o poate face fără bani, iar banii spune că nu-i poate obţine
fără să vândă Tamarack-ul.
Porni maşina şi coti pe Strada Mare.
— Vrei ceva anume la masă? Ne putem opri la magazin.
— Orice aveţi îmi convine.
Trecură peste un pod, pe deasupra unui râu înspumat, şi o luară
pe un drum îngust care urca neîntrerupt în susul văii, spre un platou
larg, împădurit, cu păşuni îngrădite şi poieni deschise, pline de
zambile. Anne recunoscu semnele de reper şi ştiu că era pajiştea pe
care o numise „locul ei magic”. Amintirile o năpădiră, mult mal
Intens decât i se întâmplase în ajun, la Lake Forest; parcă abia acum
ar fi ajuns acasă. În ultimii ani, călătorise în staţiuni montane din
toată Europa, dar niciuna dintre ele n-o mal afectase astfel, cu
durerea paradisului pierdut şi regăsit. O privi, sorbind-o din ochi;
nu se mai sătura să se uite.
Gail trecu pe lângă crânguri şi pajişti care se întindeau pe opt sute
de metri, intrând apoi pe o poartă, spre o alee şerpuită care ducea la
o casă joasă şi întinsă, din lemn închis la culoare, care se contopea cu
copacii.
— Bunicul a construit-o pentru noi când ne-am căsătorit, spuse
ea, parcând în faţă. A mai clădit încă trei aici, în acelaşi timp; are
fiecare câte patruzeci de acri. Îmi place discreţia.
Anne ieşi din maşină. În jurul lor, rânduri după rânduri de steiuri
zimţate se pierdeau în depărtare, unele încă vârstate cu dâre de
zăpadă în crevasele adânci.. În faţă, casa stătea cuibărită într-o
205
poiană înconjurată de flori şi, dincolo de ele, păduri şi pajişti cu
ierburi înalte care se unduiau în briza răcoroasă. Cânteceie păsărilor
pluteau prin văzduhul încremenit. Nu se zărea nicio altă casă.
— Cine locuieşte în celelalte?
— Oameni din oraş, răspunse Gail, privind-o peste capota
maşinii. Nimeni din familie, dacă la asta te referi. Chiar dacă vin în
vizită, casele lor sunt în oraş. Şi ţi-am spus, Vince nu apare niciodată
pe-aici; e prea ocupat să conducă lumea. Cel puţin, aşa îi spunea
bunicului la telefon. Bunicul mi-a spus că şi-a schimbat părerea
despre oamenii din Colorado, când l-au ales pe Vince. A spus că-şi
face mari griji pentru o ţară la a cărei conducere participa şi Vince…
— Marian nu vine deloc aici? o întrerupse Anne.
— Lartă-mă. Nu ştiu de ce-am făcut asta; de obicei, nu-s toantă.
N-am să mai vorbesc despre el; nici nu-mi pot închipui de ce am
început. Hai să mergem înăuntru.
— Ce curios, spuse Anne după un moment, Cha- tham-ii nu prea
sunt ca o familie, cel puţin nu genul despre care se compun cântece,
dar se pare că nu avem cum să vorbim despre vreunii dintre ei fără
să ne referim la toji. Poate că asta înseamnă familia: toţi înlănţuiţi,
chiar dacă nu vor. Cred că totuşi va trebui să aflu totul despre ei. Dar
în doze cât mai mici.
— Ca un medicament. De trei ori pe zi.
— Ei, probabil că de două ori ar fi prea destul.
Râzând, intrară în casă. Avea tavane joase, o atmosferă caldă şi
lejeră. Razele soarelui şiroiau printr-un perete cu ferestre care
încadrau lanţul muntos din lungul văii, cu muntele Tamarack în
centru.
— Întotdeauna ai fost înlănţuită cu noi, spuse Gail. Mereu am fost
de părerea asta’, chiar când eram atât de supărată pe tine pentru că
plecaseşi. Făceam arbori genealogici, la proiectele de şcoală sau,
uneori, pentru cadourile de Crăciun, iar noi două figuram atât de
aproape, încât era aproape un singur nume – Gail/Anne, Gail
Chatham/Anne Chatham – şi mă tot gândeam… Ce este?
206
 Anne clătina din cap.
— Nu ăsta e numele meu. Mi l-am schimbat demult.
Gail o privi cu ochi mari:
— Cum?
— Garnett.
— Numele mamei? Dar de ce?
— Nu mai voiam să fiu o Chatham. Şi ca să nu mă găsească
nimeni. Au încercat măcar?
— Bunicul a angajat detectivi şi te-au căutat mult timp, după care
s-au lăsat păgubaşi. Anne Garnett. Sună frumos. Dar de ce n-ai spus
nimic în avion, aseară, când ţi l-am prezentat pe Leo?
— Ai spus: „Sora mea, Anne.“ Era de-ajuns atât.
— Anne Garnett, zise Gail îngândurată. Un nume cam straniu.
— Ei, dacă vrei să ştii, şi Gail Calder e la fel de straniu.
Gail râse.
— Mie nu mi se pare; mai ales după zece ani. Nu ştiu de ce am
spus că numele tău sună straniu; n-aş fi spus-o, dacă ţi-l schimbai
prin căsătorie. Cred că nu ne aşteptăm ca femeile s-o facă din proprie
inijiativă.
— E singurul motiv serios ca s-o faci, replică Anne. Ar trebui să
purtăm ce nume vrem; şi bărbaţii la fel. De ce să rămână oamenii cu
nume care nu le plac?
— Fiindcă aşa e legea. Nu? N-ar fi ilegal să-ţi schimbi numele ori
de câte ori ţi%se năzare?
— Te poţi numi oricum vrei, cu condijia să n-o faci în scopul de a
înşela pe cineva.
— Aha. Mă rog, mie mi se pare cam hazardat. Îmi place să cunosc
regulile ca să ştiu la ce să mă aştept.
— Şi eu, spuse Anne. Dar nu-i întotdeauna atât de simplu..
— Mie mi-a plăcut să am un nume nou, zise Gail, intrând
amândouă în bucătărie. Ţie?
— Da. M-a ajutat să mă eliberez.
Aruncă o scurtă privire prin încăpere.
207
 — E minunat aici; oamenii care locuiesc în apartamente visează la
bucătării ca asta. Cu ce te pot ajuta?
— Facem nişte sandvişuri. Leo şi copiii vor veni în curând acasă şi
au să fie flămânzi ca lupii. E efectul softballului de sâmbăta
dimineaja, pare-se.
Puse în chiuvetă frunze de salată, îi dădu lui Anne o pâine de
secară şi luă din frigider câteva felii de curcan. Cele două femei
începură să lucreze în linişte, la masa din mijlocul bucătăriei.
Încăperea era mărginită cu dulapuri din lemn de brad auriu-palid,
cu mânere albe, smălţuite. Pe podelele din lemn de fag erau
împrăştiate covoare indiene, iar de-a lungul unui perete se afla o
masă lungă de brad, înconjurată cu o colecţie de scaune
desperecheate. Lângă uşă era o oglindă înaltă, iar Anne aruncă o
privire într-acolo, în timp ce făcea sandvişurile. Ea şi Gail păreau să
semene mai mult decât în trecut: amândouă cu blugi şi cămăşi
cadrilate de-ale lui Gail, ambele cu părul negru legat la spate şi legat
cu câte o basma. Hainele lui Gail îi veneau lui Anne aproape perfect,
după cum constataseră, dar Anne îşi cumpărase câteva lucruri în
acea dimineaţă, pentru scurtul răstimp pe care plănuia să-l petreacă
în Tamarack.
În timp ce lucrau, se tot uita în oglindă. Îi făcea bine să se vadă,
alături de Gail, ca două gemene; era liniştitor, la fel ca drumul până
acolo şi senzaţia de întoarcere acasă.
— A, îţi spuneam cine vine aici, reluă Gail. Marian şi Fred
obişnuiesc să stea câteva săptămâni, iarna. Fiul lor, Keith, locuieşte
în oraş, ţi-am mai spus, iar fata lor, Rose – ea stă în Lake Forest – e
căsătorită cu Walter Holland, un biet didirinţ de te-apucă plânsul,
aşa de tare se teme să nu-l înfulecăm – lucrează la compania din
Chicago şi joacă rolul rudei sărace până-ţi vine să-l zgâlţâi şi să-i spui
să se ducă naibii şi să-şi găsească un rost în viaţă fără noi, dar el stă
şi, personal, cred că-i place să facă parte din familia Chatham şi să-şi
plângă singur de milă. Unde rămăsesem?
— Îmi spuneai cine vine aici, răspunse Anne, râzând, Nina ce
208
face?
— Nina a avut cinci soţi, doi fii şi şase câini, de când ai plecat tu.
Nu, mint; era căsătorită pe vremea când tu încă mai stăteai acasă,
nu? la să vedem. Doi bărbaţi înainte de plecarea ta; trei, pe urmă.
Vine aici ca să se refacă după decepţiile divorţurilor. Când e
căsătorită, ea şi soţul ei, care s-o nimeri să fie, merg în Europa. E
drăguţă, să ştii, şi-mi pare rău că are atâtea ghinioane cu căsniciile;
i-am spus odată că ar trebui să trăiască împreună cu un bărbat,
dacă-l place, şi să nu se gândească la măritiş cinci ani de zile, sau
poate toată via {a, dar ea a răspuns că aşa ceva ar face-o să pară
instabilă şi încă mai consideră că e imoral să trăiască, nemăritată, cu
un bărbat.
— Asta ar face-o să pară instabilă? întrebă Anne.
Gail râse: _
— Mai mult decât toate divorjurile ei la un loc, cred. În capul ei. ’
— Acum e căsătorită?
— Nu, dar caută. Încă s-ar mai putea să-şi găsească iubirea de-o
viaţă. N-are decât cincizeci şi opt de ani, în fond, şi e foarte energică.
— Şi Fred? Niciodată nu i-am prea dat atenţie. El cum e? — încă
destul de arătos, în felul ăla al lui ciudat, osos; n-am descoperit câtă
minte are. Îi umblă ochii, mai ales după secretare, ceea ce mie mi se
pare o mare tâmpenie. Bunicul nu-l simpatiza, dar se înţelege bine
cu tata şi cu Vince. Şi cu Marian, cred; sunt căsătoriţi de mult timp.
Hai să mâncăm pe terasă; e aşa de frumos afară.
Telefonul sună, iar Gail răspunse.
— – Da, Keith, spuse ea; se încruntă, aruncând o privire spre
Anne. Nu, continuă, mai încet, nu-i aici. Nu ştiu unde e. A plecat
după înmormântare.
Tăcu, ascultând.
— Da, am vorbit pe urmă, dar apoi a plecat. Keith, dacă vrea să ne
vadă pe vreunul din noi, ne-anunţă ea.
Închise, întorcându-se spre Anne:
— Cam ca marele inchizjtor. E la Chicago. Toată lumea se întreabă
209
unde eşti.
— Îmi pare rău că a trebuit să minţi pentru mine, însă îţi
mulţumesc. Dar de ce Keith? Nici măcar nu mă cunoaşte. Ce-i pasă
lui dacă sunt aici sau nu?
— Nu ştiu; e. Ciudat. Poate a sunat din partea lui tata, sau a lui
Marian, sau a altcuiva.
— Keith e curierul lor?
— Din câte ştiu eu, nu. Cred că s-ar putea să se simtă cam jenaji.
— Ei, cu siguranjă, nu vrem să fie jenafi, replică sec Anne.
— Ura!
Uşa cu plasă de {întări se trânti.
— E gata masa?,
— Bine, Rob, puteai să zici şi tu bună ziua, se îmbulzi Ned Calder
pe lângă sora lui, intrând în bucătărie. Bună dimineaţa, mătuşă
Anne. Ai dormit bine?
— Ce mârlă, gemu Robin. Joci teatru. Niciodată nu vorbeşti aşa şi
tu eşti ăla care se îmbuibă tot timpul, nu eu!
Îl înlătură cu un ghiont.
— Pot să stau la masă lângă tine, mătuşă Anne?
— Sigur că da, zâmbi Anne. Dar mi-ar plăcea să stau cu amândoi.
Vă convine dacă stau eu la mijloc?
— Ai stat lamijloc în avion, spuse Ned. Trebuie să discu {i în
tetatet cu oamenii, dacă vrei să-i cunoşti de adevărateiea.
— Probabil căaja e, răspunse Anne cu gravitate.
— Ned, pe-asta de unde Dumnezeu ai mai auzit-o? întrebă Gail.
— De la mine, cred, intră Leo în încăpere, cuprinzând-o pe Gail cu
un braţ. Vorbeam cu Tim Warren despre curăjenia aia nenorocită pe
care vor s-o facă cei de la E.P.A. Şi am spus că dacă i-am putea lua pe
rând în tête-à-tête poate am reuşi să-i convingem să ne asculte, iar
Ned a prins-o din zbor.
Anne îi privi pe Gail şi pe Leo, unul lângă altul, cu copiii alături,
în confortul stabil al casei lor, şi simji un junghi tăios de dor. Dar eu
nu vreau aşa ceva; demult am luat hotărârea asta. Sunt fericită pentru ei,
210
însă mie îmi doresc o viaţă diferită. Am muncit atât de tare pentru ceea ce
am şi e exact ce-mi doresc.
— Deci unde stai la masă? nu se lăsă Ned.
— În mijloc, răspunse Anne. Acolo stă de obicei avocatul.
— Credeam că avocaţii sunt de partea cuiva. La tribunal, cu
judecătorii şi to} i ăia.
— Aşa e, dar încearcă şi să împace amândouă părţile.
Lui Anne îi trecu prin minte că n-avea idee cum să discute cu
copiii.
— Îmi place să stau între voi, Ned. E amuzant. Şi pe urmă, după
aceea, vrei să-mi arăţi împrejurimile? Aici era locul meu favorit, dar
nu l-am mai văzut de atâta vreme…
— Pe care să Ji le-arăt? întrebă Ned.
— Locurile mai deosebite. Cele magice, unde-ii place să mergi.
— Adică locurile despre care nu spun la nimeni?
— Poate. Ai vreunul?
— Mda, vreo două. Pot să te duc acolo.
— Vreau şi eu, sări Robin. Du-mă şi pe mine.
— Atunci, n-ar mai fi secrete.
— Nu vor mai fi secrete nici dacă o duci pe mătuşa Anne.
— Păi, da, da’…
Urmă o scurtă tăcere.
— Ce zici, Ned? întrebă Anne. Dacă-i destăinuieşti unei singure
persoane un secret de-al tău, are mare importantă dacă i-l mai
dezvălui şi încă uneia, numai?
Ned părea nedumerit.
— E altceva, dacă e doar una singură. Dacă spui la toată lumea,
nu-ţi mai rămâne nimic. Pariez că tu nu spui la nimeni despre secrete
tale, mătuşă Anne. Pariez că nici coaptă-moartă nu le-ai da pe gură.
Lui. Anne îi scăpă un mic hohot de râs.
— Cred că vrei să spui „moartă-coaptă“. Şi ai dreptate; am
într-adevăr secrete pe care nu le spun nimănui. Toată lumea are. Tu
hotărăşti, Ned; poţi avea secrete în comun cu unii oameni aparte, sau
211
le poţi păstra strict pentru tine. Cred că secretele sunt cu-adevărat
importante; ele decid în mare măsură cine şi ce suntem, iar a le
spune cuiva e ca şi cum am lăsa acea persoană să intre în noi. Aşa
ceva cere o hotărâre serioasă.
— Mda, răspunse Ned, nesigur. Ei, e O.K., cred. Vreau să zic…
Ridică din umeri, privind spre Robin:
— … poţi să vii. Şi tu eşti O.K. Numai să nu spui la nimeni.
— Mulţumesc, radie fetiţa. Dar ce vom face noi? o întrebă ea pe
Anne. Numai noi două, adică?
Sună telefonul şi răspunse Gail:
— Nu, nu ştiu. Nu mi-a spus. Bine, dacă sună… Nu, n-a spus asta;
sunt sigură că da, dacă vrea să vadă pe cineva din nou.
Leo o privi, îrâtimp ce închidea:
— Jaică-tău?
— Îţi dai seama întotdeauna, nu? zâmbi vag Gail.
— Vocea îţi devine calmă, cuviincioasă şi puţin cam tristă.
Gail o privi pe Anne:
— Ai spus că nu vrei să ştie nimeni.
— Aşa e. Şi-ţi mulţumesc din nou.
— Ce să ştie? întrebă Robin.
— Că nu voi vorbi cu alţi oameni în weekend-ul ăsta. Vreau să
stau tot timpul numai cu tine şi cu familia ta. Şi mă întrebai ce vom
face, doar noi două. Mă gândeam că poate ai alege unele locuri unde
să mergem împreună, eventual în oraş. Cum ţi se pare?
— Rămâi? întrebă Robin, ridicându-se în faţa lui, Anne, cu
mâinile în şolduri. Oamenii din familia asta tot mereu pleacă. Noi
suntem singurii care rămânem aici; toţi ceilalţi vin pentru scurt timp
şi pe urmă se duc. Mereu ne luăm rămas bun. Iar străbunicul tocmai
a murit, eu voiam să rămână aici pentru totdeauna, şi când colo nici
el n-a rămas. Tu vei rămâne pentru totdeauna?
Anne clătină din cap.
— Nu pot, îngenunche ea lângă Robin. Am o muncă şi depind de
mine mai mulţi oameni, aşa că nu pot sta prea mult. Dar mî-ar plăcea
212
să mă întorc. Şi dacă mă voi tot întoarce, – iar şi iar, ar fi aproape ca şi
cum aş sta aici, nu?
’ – Nu, declară scurt Robin. Să stai, înseamnă să-ţi bagi valizele în
pivniţă, să nu mai pleci la aeroport şi să fii mereu aici ca să stăm de
vorbă.
Anne surâse: „
— Putem vorbi oricând; poţi să mă suni. Şi-ţi voi telefona şi eu.
— O idee foarte bună, interveni Leo.
Se ridică, împreună cu Gail, privindu-i pe Anne şi pe copiii lor.
Alcătuiau un grup fermecător, îşi spuse/băiatul şi fetiţa bruneţi, şi
femeia la fel de brunetă, toţi trei adânciţi în conversaţie. Robin arăta
aşa cum trebuia să fi fost Anne la opt ani, slabă şi vânoasă, cu ochi
mari şi alerţi, şi părul părând să aibă încontinuu nevoie de un
pieptene. Ned era altfel: avea constituţia îndesată şi sprâncenele dese
ale tatălui său, încruntându-se adesea, concentrat. Dar diferenţele
care-l intrigau cel mai mult pe Leo erau cele dintre Gail şi Anne. Le
comparase, seara în avion, însă acum, când erau îmbrăcate aproape
identic, deosebirile deveneau mai pronunţate. Iar diferenţa majoră
era aceea că, deşi se asemănau, – Anne avea mai mult din toate.
Părul şi sprâncenele îi erau mai închise decât ale lui Gail, buzele mai
pline şi mai senzuale, pomeţii obrajilor mai proeminenţi, ochit de un
albastru mai închis. Era puţin mai înaltă şi mai zveltă decât Gail şi-şi
ţinea capul mai sus. Era mult mai frumoasă, mai intensă, mai
dramatică din toate punctele de vedere. Dar, într-un fel, nu era
tocmai reală. Gail era reală. Leo simţi un val de iubire pentru soţia
lui, care-i dăruise inima ei şi un cămin, care-i dăruise o familie, care
era tot ceea ce-şi dorise vreodată.
Şi, pe neaşteptate, I se făcu milă de Anne. Avea o mare frumuseţe,
dar parcă ar fi fost împlătoşată în armură, atât de strict controlată
era, atât de protejată împotriva lumii, încât nu exista nici măcar o
fisură prin care să i se reverse emoţiile. Leo ştia că la ea se referise
când îi spusese lui Ned că secretele sunt o parte importantă din cine
şi ce suntem. Se temea să lase pe altcineva înăuntru. Nici măcar nu
213
ştia să ţină un copil în braţe, observă el, privind-o pe când stătea în
genunchi lângă Robin, cu braţele pe lângă trup. Nici măcar o dată
n-o cuprinsese pe Robin, aşa cum ar fi făcut Gail cu orice copil care.
Vorbea despre adulţi mereu pe ducă şi despre un străbunic iubit
abia decedat. ’
— La telefon nu-i tot aia, se încăpăţână Robin. Mie-mi place să fim
aproape. Înţelegi… să ne atingem. Ca atunci când citim cărţi împreună
şi facem plimbări, sau doar stăm de vorbă. Dacă rămâi, am putea citi
toate cărţile mele, am putea să mergem la filme şi să jucăm Scrabble.
Nu ţi-ar plăcea? Doar dacă… ei, cred că te-ai plictisi de noi…
— Ba nu, spuse Anne categorică. Nu m-aş plictisi; mi-ar plăcea
foarte mult să fac toate lucrurile astea cu tine. Şi cu Ned. Dar, în
momentul de faţă, nu pot.
Văzu faţa fetijei îmbufnându-se.
— Ascultă, spuse ea, e la fel ca şcoala. Nici tu n-ai putea veni la
Los Angeles, să locuieşti cu mine, fiindcă ai şcoală. Eu am o slujbă; e
cam acelaşi lucru.
— Aş putea merge la şcoală acolo. Sau tu, ţi-ai putea lua o slujbă
aici.
— O.K., Robin, ajunge, interveni ferm Leo. De ce nu te bucuri de
Ânne cât timp e la noi, în loc să te tot gândeşti la viitor?
Telefonul sună, iar Gail întinse mâna pe lângă Leo, să ridice
receptorul.
— Nu, răspunse ea după un moment; aruncă repede o privire
spre copii. Nu ştiu unde e. N-a spus. Dacă vrea să te sune, cred c-are
s-o facă. Nu §tiu.
Şi închise.
— Cine era? întrebă Ned.
— Cineva cu care nu voiam să vorbesc, replică Gail. V-ar interesa
pe careva un prânz?
— Sigur. Pot să beau o limonadă?
Anne se ridică:
— Eu ce să duc?
214
 Luară tăvile pe terasa largă, cu vedere peste Valea Tamarackului.
Plopi tremurători creşteau prin deschizăturile terasei, umbrind
mesele din fier forjat şi scaunele cu perne viu colorate; mai jos,
grădinile de flori şi zarzavaturi coborau pe panta colinei. Într-o parte
se aflau o seră şi o’piscină; în cealaltă, o plasă de badminton, la
marginea gazonului cu iarba tunsă.’
* – Ce loc desăvârşit, spuse încet Anne.
— Trebuia să fie al tău, răspunse Gail. Bunicul a cumpărat
pământul de-aici pentru noi toţi, l-a numit Rlverwood şi l-a împărţit,
ca să aibă flecare câte o casă. A hotărât totul, să ştii; mult timp, a
domnit peste Ta- marack ca şi cum ar fi fost împărăţia lui. Oricum,
pe ăsta pentru tine îl alesese. Ni l-a dat nouă numai când s-a născut
Ned şi ne căutam o locuinţă. A spus că nu mai putea să Ji-l păstreze.
Anne îşi aminti cum făcuse schi fond cu Ethan printre copaci şi
peste pajiştile netede şi largi ale platoului.
— Tot mai crezi că aici vrei să locuieşti? o întrebase el.
— Da, răspunsese Anne, fără să stea pe gânduri. E cel mai frumos
loc din lume. Mai minunat dec’rt oricare altul.
— E cam departe de oameni, comentase Ethan, aşa cum mai
făcuse şi în alte dăţi.
— Asta şi vreau. Să scap de ei.
Pe-atunci, avea aproape cincisprezece ani. Fusese ultima ei vizită
în Tamarack.
— N-am ştiut că avea să mă ţină minte, spuse ea încet. Am crezut
că era atât de furios şi de dezamăgit de mine, încât pur şi simplu mă
scosese din viaţa lui.
— Se gândea mult la tine, zise Leo, ajutând-o pe Gail să pună în
farfurii sandvişuri şi salată de cartofi. Mi-a- mintesc, luam odată
micul dejun, cam cu un an înainte de a muri. La scurt timp după aia
a făcut primul atac de apoplexie şi niciodată n-a mai avut mintea la
fel de limpede ca în dimineaţa aceea. Închisese ochii şi spunea:
„Anne…“ nu, a spus „draga mea Anne…“ şi pe urmă, a spus:, „îmi
pare rău, îmi pare rău… Te-am iubit şi am fost nedemn de tine şi aş
215
vrea să-ţi cer iertare…“ Cam aşa ceva. A spus că probabil nu mai
aveai nevoie de el, acum fiind femeie în toată firea, dar totuşi ar fi
vrut să te facă să te simţi iubită şi în siguranţă. Ţin minte că a spus
exact aşa: iubită şi în siguranţă. Şi dorea să vii acasă, ca să-ţi spună
toate astea, înainte de a muri.
Anne stătea absolut nemişcată. Ochii i se umpluseră de lacrimi,
dar plângea mai mult înlăuntrul ei. „Atâţia ani, “ îşi spuse. „Atâjia
ani, am crezut că nimeni nu mai Jinea la mine. Ethan Jinea. Eram
iubită şi nu ştiam. Şi Gail Jinea la mine. Nici pe-asta n-am ştiut-o
niciodată, lac acum, copiii lui Gail. Şi sojul ei.”
Lacrimile i se uscaseră.
— Aş dori să mă fi întors, spuse ea.
— Eu aş dori, preciză Gail, cu insistenţă. Dar eşti fericită, nu-i aşa?
Apartamentul tău pare să fie minunat, şi biroul, şi meseria de avocat.
E mult mai interesant decât în Tamarack. Aici domneşte o linişte
îngrozitoare. Tu eşti singura din familie care a plecat şi a făcut ceva
complet separat de companie.
— Şi unchiul Vince la fel, interveni Ned. E senator. Îi spune
preşedintelui fel de fel de chestii.
Privi faja de nepătruns a lui Anne.
— Nu prea-mi place de el, continuă, cu şiretenie. Şi cred că nici lui
nu-i plac-copiii. Poate că nu-i place de nimeni. A făcut ceva tare
ciudat, la înmormântarea bunicului. L-a spus lui Keith să se
descotorosească de cineva. Cum ar veni, omoar-o, înţelegeţi. Zău c-a
fost ciudat.
— Despre cine vorbea? întrebă Leo.
Ned ridică din umeri:
— A zis doar: „Vezi ce vrea şi expediaz-o.“ Parc-ar fi fost în Miami
Vice, dar suna aiurea fiindcă eram la o înmormântare, înţelegeţi, şi
nu prea merge să zici una ca asta la o-nmormântare.
Leo o privi pe Anne în ochi.
— Nu putem şti sigur, spuse el.
— A dat telefon adineauri, adăugă Gail.
216
 — Cine? se întoarse Leo spre ea.
— Keith, răspunse soţia lui, cu ochii tulburaţi.
— Ce nu putem şti? întrebă Ned, uitându-se de la unul la altul.
— Despre ce vorbea, îi explică Gali. Dar ai dreptate; indiferent
despre ce era vorba, nu se cuvenea s-o spună la înmormântare. Ce-ar
fi să ne povesteşti despre meciul tău de softball? Nici măcar nu ştim
cine a câş- tigat.
Anne se rezemă de spătar, urmărindu-i cum vorbeau despre meci.
Abia le mai auzea vocile. Vezi ce vrea şi expediaz-o. Parcă-l şi auzea
glasul; nici nu ştiuse cât de bine şi-l mai amintea. Simţi un junghi de
teamă, apoi furie. Deja se descotorosise de ea o dată; nu-i era de
ajuns?
„Eu sunt cea care a plecat, “ îşi spuse ea. „Iar el a rămas, ghemuit
în sânul familiei, la căldurică şi în siguranţă. Nedrept, nedrept,
nedrept. Şi după toate astea, i-a cerut lui Keith să mă expedieze…
ce-o mal fi în- semnând şi asta. Iar Keith a telefonat mai-nainte, ca să
întrebe dacă sunt aici. De ce Keith? Şi ce contează pentru Vlnce? Nu
poate fi glasul conştiinţei; n-are aşa ceva. Nici teamă nu are, nici
măcar îngrijorat’nu e; ce pericol să reprezint eu pentru el? L-am
acuzat o dată şi nimeni nu m-a crezut. Dar, sigur că un senator şi-ar
face griji; sigur că un. Senator s-ar teme. O acuzaţie de abuz sexual ar
fi ca o bombă. Iar acuzaţia, dacă apare, n-ar mai proveni de la o fată
de cincisprezece ani, ci de la o avocată respectabilă, membră a unei
firme solide, conservatoare.“
Reprezenta o ameninţare cât se poate de reală la adresa Iul Vince.
Sigur că i-ar fi convenit să se debaraseze de ea.
Ei bine, n-avea să reuşească. O mai făcuse o dată; n-avea s-o facă şi
a doua oară. Acum Anne avea o familie. Dintotdeauna avusese una,
deşi nu-şi dăduse seama. Ethan ţinuse la ea şi era sigură că, în felul
lor, ţinuseră şi Marian, Nina şi William, chiar dacă în acel moment
cumplit o lăsaseră de izbelişte. Acum, însă, îi avea pe Gail şi pe Leo,
pe Ned şi pe Robin, iar dacă voia ca ei să fie familia ei, şi poate şi unii
dintre ceilalţi, atunci Vince n-o mai putea opri. Urma să aibă din nou
217
o familie. Şi n-avea să cedeze ca prima oară, atât de uşor.
De data asta, dacă pleacă cineva din familie, va fi Vince..
— … luni, mătuşă Anne? întrebă Robin.
Anne tresări:
— Scuză-mă, ce-i cu luni?
— Am putea merge împreună la ora mea de ceramică. E O.K.
Aşa? Poate faci şi tu ceva; zău că Ji-ar plăcea. Şi pe urmă putem lua
un hot dog, să-l mâncăm în parc. Îţi convine? — ’
Anne îşi revizui planul de plecare pentru luni. Avea să telefoneze
la birou de dimineaţă şi să-i ceară secretarei să reprogrameze totul.
— Mi-ar face plăcere. Unde…
— Salut, v-am auzit glasurile, aşa că am trecut prin casă.
— Dora, bine-ai venit, o întâmpină Gail. Nu ne-am mai văzut de
mult. Ea e Anne Cha… Garnett. Anne, Dora Chatham. Ai luat masa,
Dora?
— Nu, toată dimineaţa am făcut cumpărături. Mor de foame.
Se întoarse spre Anne:
— Te-am văzut la înmormântarea lui Ethan; toţi ne întrebam cine
eşti. Stai la Gail şi la Leo?
Anne dădu din cap. Nu putea scoate o vorbă. Era aproape ca şi
cum în faţa ei s-ar fi aşezat Vince. Părul lung şi blond al Dorei se
unduia şi lucea exact ca al tatălui ei; ochii săi căprui o studiau pe
Anne cu tresăriri, întocmai ca ai lui Vince; avea surâsul tot aşa de
dulce, bărbia la fel de ascuţită. Dora Chatham, cu frumuseţea ei
angelică, era o Vince Chatham feminină, redusă la scară şi, o clipă
doar, Anne se crispă.
Gail o privi întrebătoare. Abia ezitând un moment, Anne dădu
din cap. Nu se putea ca Dora să nu ştie cine era; nu puteau ţine
secretul.
— Probabil că nu-ţi mai aminteşti de Anne, spuse Gail, a lipsit atrt
de mult, dar e sora mea. A plecat…
— Eşti acea Anne? se holbă Dora la ea. Păi atunci nu mă mai mir
că şi-au ieşit cu toţii din minţi la înmormân- tare. Ai întins-o când eu
218
aveam vreo cinci ani, nu? Mama spunea că nu ne prea plăceai. Şi nu
te-ai mai întors niciodată, până acum? Unde- ai fost?
— În California, răspunse Gali în locul ei. Anne locuieşte în Los
Angeles.
— Serios? Şi eu. Unde stai?
— În Century City, replică Anne, cu vocea încordată.
— E pe lângă tine, Dora? întrebă Gail.
— Nu, spuse scurt fata.
Sprâncenele lui Leo se înălţară;
— Probleme, Dora?
Dora ridică din umeri: /
— Nu mai locuiesc acolo. De vreo două luni.
— O, îmi pare rău, zise Gail. Habar n-aveam. Aţi fost atâta timp
împreună.
— Trei ani şi două luni. Şi o săptămână.
— Şi ai tras concluzia că nu era potrivit pentru tine?
— El a tras-o, ridică ea iarăşi din umeri. Din senin. Crezusem că-i
cunoşteam toate toanele lui trăsnite, dar asta a fost una nouă. O tot
ţinea la nesfârşit cu problemele lui şi pe urmă, pur şi simplu… m-a
poftit pe uşă afară.
— Îmi pare atât de rău, repetă Gail. Ţi-ai găsit altă locuinjă, în Los
Angeles?
— Încă nu; am fost în Europa. Nu voiam decât să scap. Totul se
terminase, înţelegi? Nu ştiam ce să fac, spre cine să mă îndrept. Mi-a
spus să mă car dracului, aşa că m-am cărat.
— Fără să-ţi faci măcar bagajele? întrebă Ned cu interes. ’
Dora îi aruncă o privire vagă.
— Ba da, mi le-am făcut. Mi-am luat hainele. Săp- tămâna trecută,
am fost din nou în L.A., le spuse ea lui Gail şi lui Leo. A trebuit să-mi
concediez avocatul. Îmi tot spunea ce nu puteam face şi ce nu puteam
obţine şi ce nu puteam nici să cer măcar. Cred că l-a aranjat Josh. Aşa
că de-asta am venit aici, ca să vorbesc cu Leo. Cunoşti avocaţi, şi-l
cunoşti şi pe Josh; vreau să zic, voi doi aţi fost destul de apropiaţi,
219
nu? Uneori, mi se părea să te plăcea mai mult decât pe mine. Deci,
trebuie să-mi spui ce să fac. Trebuie să găsesc pe cineva care să nu-i
înghită tromboanele.
— Nu ştiu ce vrei de la el, spuse moale Leo.
— Ceva care să compenseze toţi anii ăştia. Dacă aş fi fost măritată
atâta timp şi mă dădea afară, cel puţin obţineam bani. Aşa că de ce
nu ¡-aş primi acum? Simplul fapt că n-am fost căsătoriţi nu înseamnă
că nu i-am dat tot ce dorea şi nu l-am distrat şi i-am gătit…
.
— Spuneai că nu poţi suferi gătjtul, se amestecă
Robin.
— Robin, o admonestă Gail.
— Mi-am dat toată silinţa, continuă Dora. Nu prea-i păsa lui dacă
găteam sau nu, înţelegeţi; era obişnuit cu toate mâncărurile alea
groaznice din deplasările lui. Şi, oricum, ce contează? Am făcut tot
ce-a vrut, toate lucrurile pe care le face o soţie, şi în tot timpul ăsta
am stat împreună şi a fost fericit… ştiu că a fost fericit… îmi spunea
lucruri iubitoare…
Din ochi i se revărsară lacrimile şi scoase o batistă din buzunarul
pantalonilor.
— Şi eu eram fericită, să ştiţi, şi pe urmă a distrus totul, toate
speranţele mele, tot ce mi-era mai scump…
Leo stătea încruntat.
— Nu te-a avertizat în niciun fel? N-a prezentat niciun motiv? Nu
pare să fie genul lui Josh.
— Îi ţii partea, exact ca avocatul ăla! Duce oamenii cu preşul, Leo,
am spus eu. Toţi îl cred minunat; dar ei nu-s obligaţi să trăiască
împreună cu el. Am nevoie de cineva care să fie de partea mea şi să-l
înfrunte, cineva dur, cineva căruia îi pasă dacă femeile o iau în barbă
sau nu. Trebuie să cunoşti pe cineva.
— Dora, tu cunoşti jumătate din Los Angeles, replică Leo. Nu se
poate să nu ştii zeci de avocaţi, sau oameni care ţi-ar recomanda
unul.
220
 — Poate cunoaşte Anne pe cineva, interveni Gail.
Dora aruncă o privire spre Anne;
— De ce? Eşti măritată cu un avocat?
— R Anne e avocată, preciză Gail. Specializată în divorţuri.
Ochii Dorei se fixară asupra lui Anne:
— Eşti bună de ceva?
— Dora, o mustră Gail.
— Vreau să zic, ai cazuri grele şi le câştigi?
— Sigur că da, răspunse tot Gail.
— Numai dacă vorbeşte singură.
— Sunt foarte ocupată în perioada asta, spuse Anne rece. Mă
îndoiesc că aş putea lua un client nou. Ţi-aş putea recomanda pe
cineva.
— La ce firmă eşti?
— Engle, Saxon and Joute.
— Am auzit de ei. Sunt printre cei mai buni. Mi-ai recomanda pe
cineva din firmă?
— Dacă vrei. Persoana la care mă gândeam eu lucrează la altă
firmă.
Dora sorbi din ceaiul de la gheaţă.
— Şi crezi că am şanse să câştig?
— N-am idee. Nu ştiu nimic despre tine, nici despre omul cu care
ai trăit,
— Ce-ar trebui să ştii?
— La ce înţelegeri aţi ajuns, contracte pe care le-aţi semnat,
promisiuni orale pe care vi le-aţi făcut unul altuia, declaraţii de faţă
cu martori, proprietăţi deţinute în comun, bunuri acumulate.
— Asta-i toată lista?
— Doar un început, r- Omul ăsta pe care mi l-ai recomanda… a
mai lucrat cazuri din astea?
— Din câte ştiu eu, nu. Dar e puternic şi creativ şi îl interesează ca
femeilor să li se facă dreptate.
— Tu ai mai avut cazuri de-astea?
221
 — Da.
— Ai unul şi acum?
— Nu.
— Când l-ai făcut pe ultimul?
— Acum două luni.
Ochii Dorei se îngustară.
— Steve Hawthorne. Ăsta e, nu? Doamne, n-am făcut legătura.
Anne Garnett, Ai fost avocata prietenei lui. Am citit despre tine. Ai
câştigat.
— Da, dar ţi-am spus, nu iau clienţi noi în momentul de faţă.
Dora se rezemă de spătar.
— Avocaţii caută mereu cazuri interesante, nu? De genul care să
le propulseze cariera? Vreau să zic, Steve Hawthorne era o partidă
grasă, dar n-ar fi rău nici s-o aperi pe fiica unui senator, nu?
— Regret.
— Cât ar trebui? întrebă Dora. Anne, ascultă. Te rog, ascultă-mă.
Sunt disperată. Toată viaţa mi s-a întors cu josu-n sus,
horodonc-tronc. Credeam că aveam un cămin şi ştiam ce era viitorul,
şi peste o clipă, nu mai aveam unde locui şi habar n-aveam cum
urma să-mi mai fie viitorul. Rămăsesem în stradă şi eram speriată. Şi
încă mai sunt; cred că e nevoie de mai mult de câteva luni ca să crezi
iar în tine însăţi şi s-o iei de la capăt.
Văzu faţa lui Anne schimbându-se. ’
— Înţelegi, nu-i aşa? Anne, te rog, fă-o. Te vreau pe tine. N-am
nevoie de nimeni altcineva. Îmi place cum vorbeşti, cum arăţi şi-mi
place ce-ai făcut. Anne, mă simt îngrozitor de singură şt mi-e atât de
ruşine… Vreau să zic, să fii dată afară din propria-ţi casă… Anne,
ascultă-mă, am nevoie de tine.
Anne privi dincolo de Dora, spre piscurile care se înălţau
maiestuos la orizont. Atât de mult spaţiu în lume, atâţia oameni,
atâtea căi de a evita întâlnirile. Dar ea stătea acolo „la masa aceea, iar
în faţa ei se afla Tiica lui Vince, cerându-i ajutorul. Fiica lui Vince.
„Nu pot, “ îşi spuse. „Nu mă pot apropia atât de mult de el. Îmi
222
doream o familie, nu o implicare atât de strânsă.“
Dar ce crezi că e o familie, dacă nu implicare? În ansamblul ei, nu doar în
părţile frumoase şi plăcute.
Dacă Dora n-ar fi fost fiica lui Vince, ar fi luat-o de clientă într-o
clipă. Ea era singura din firmă care prelua cazurile de acel gen.
Atunci, de ce să-l lase pe Vince, încă o dată, să determine ce avea să
facă? Tocmai se hotărâse că niciodată n-avea să-l mai lase s-o
desprindă cu forţa de familia ei. De ce să lase ca prezenţa lui să
decidă dacă primea sau nu un caz care era exact specialitatea ei?
Nu există pentru mine. Am o profesie, am o viaţă, iar acum am şi o
familie. Fac ce vreau eu. Iar trecutul nu are nicio legătură cu asta.
— În regulă, îi spuse ea Dorei şi, în acel moment, simţi că făcuse
primul pas pe un drum al cărui sfârşit nu putea să-l prevadă sau
măcar să şi-l imagineze. Mă întorc la Los Angeles marţi. Şi, atunci, ne
apucăm de treabă.

Capitolul 9
— Foarte drăguţ, spuse Dora, cu o scurtă. Privire aprobatoare
spre mobilierul englezesc solid din cabinetul lui Anne. Şi are şi
vedere frumoasă. Presupun că birourile pe colţ le păstrează pentru
oamenii care lucrează de mai mult timp aici.
— Da, răspunse Anne, amuzată.
— Ei, pariez că în cazul tău au făcut o excepţie; oamenii spun
lucruri minunate despre tine, foarte impresionante.
Se aşeză într-un fotoliu de piele, în faţa biroului.
— L-am întrebat pe vreo doi – nu te superi, nu-i aşa? Nu că n-aş
avea încredere în tine, doar că sunt atât de nouă în domeniu, încât
m-am gândit că încă o opinie, mă rog, două opinii, de fapt… în finé,
amândoi au spus că sunt foarte norocoasă că te- am prins. Nu le-am
spus că suntem rude; voiam să creadă că m-ai acceptat fiindcă te
interesa într-adevăr cazul meu şi consideri că am mari şanse, nu
223
pentru că am fi verişoare… de-asta m-ai luat, nu? Vreau să zic, nici
nu sunt sigură dacă mi-e mai bine sau mai rău cu o rudă. Of, n-am
vrut să spun mai rău; ce prostie incredibilă. Voiam să zic doar că
poate nu ţi-ai da tot atâta osteneală ca şi cu…
Anne lăsă ultimul cuvânt să rămână în aer.
— Sunt cât de bună ca avocată pot fi, pentru toţi clienţii mei,
declară ea fără intonaţie.
— Ştiu, ştiu asta, răspunse umilă Dora. Îmi pare rău pentru ce-am
zis; zău că-ţi sunt aşa de recunoscătoare… cu-adevărat
recunoscătoare, înţelegi; chiar am nevoie de tine. Ei, cu ce începem?
Ce vrei să-ţi spun?
Anne zâmbi, observând cât de preocupată era Dora de ea însăşi.
Se întrebă cât de mult din drăgălăşenia şi farmecul ei erau prefăcute.
Poate totul. Tatăl ei era expert în aşa ceva. O străbătu un neaşteptat
val de repulsie. Nu pot face asta. N-ar fi trebuit să accept niciodată.
Dar Dora nu era vinovată pentru faptele tatălui ei; nu putea face
nimic cu asemănarea aceea atât de mare, încât Anne avea-câte un şoc
de fiecare dată când zâmbea sau întorcea capul într-un anume mod;
nu era vina ei că, din cauza acelei asemănări, Anne se pomenea în-
doindu-se de ea. Făcea parte din familie şi, cel mai important lucru,
avea nevoie de Anne, iar acestui fapt Anne nu-i putea rezista.
Era factorul care o atrăsese din capul locului spre drept şi o
mulţumise în toţi acei ani, fără rude sau prieteni apropiaţi. Faptul că
era necesară. Nimeni nu avusese niciodată nevoie de ea. Până şi
Eleanor, dorin- du-i prietenia, avusese mai multă nevoie de propria
ei familie, în ultimă instanţă. Anne îi avea pe clienţii ei. Pe mulţi
dintre aceştia nu-i plăcea, nici nu-i admira, dar asta nu conta cu
nimic; aveau nevoie de ea. Se aşezau în cabinetul ei şi încercau s-o
convingă de cinstea, moralitatea, importanţa, farmecul lor, şi de
faptul că fuseseră nedreptăţiţi îngrozitor. Dar, dincolo de toată
lăudăroşenia şi fanfaronada lor, şi de minciunile lor deliberate, erau
nişte oameni care întindeau mâinile după ajutor. Doreau să li se
spună ce aveau de făcut şi cum şi când s-o facă, şi chiar când nu-i
224
respectau sfaturile, continuau să revină, cerând alte instrucliuni, noi
încurajări, mai mult ajutor. Şi aproape întotdeauna erau
recunoscători.
— Mă poji întreba orice, spuse Dora. N-aş putea avea secrete fajă
de tine şi nu mi-ar fi ruşine să-ţi spun nimic, fiindcă ştiu că ai
înţelege şi nu vei râde de mine. Am mare încredere în tine, Anne; nu
ştiu ce m-aş face fără tine.
Anne dădu din cap. În timp ce Dora vorbea, începea să simtă
emoţia tipică a avocatului. Mai devreme, fusese atât de preocupată
de asemănarea ei cu Vince, încât nu putuse remarca ingenuitatea din
farmecul Dorei şi gingăşia convingătoare a surâsului ei. Acum le
simţea forţa şi ştia că Dora avea să se prezinte superb la bara
martorilor. Luă un creion.
— Să începem cu împrejurările în care l-ai cunoscut pe acest om.
Joshua Durant.
— Ei, se aşeză Dora mai bine în fotoliu. La Tamarack. Cineva ne-a
făcut cunoştinţă, la o petrecere. El tocmai pleca. Nu-i plac petrecerile
mari, trecuse doar pentru un minut, dar am intrat în vorbă şi pe
urmă ne-am dus la cină. Iar apoi am mers acasă la mine.
— Asta a fost acum trei ani şi ceva?
— Trei ani şi două luni.
— Deci, aţi început să locuiţi împreună imediat după ce v-aţi
cunoscut.
— Ei, nu chiar imediat. Voia el, dar eu…
Se întrerupse. Pe buze îi tremură un mic surâs nostalgic.
— Nu-i adevărat, să ştii. Eu am fost cea care am vrut. Josh voia să
mai aşteptăm. A spus că era mai bine să stea fiecare la el acasă şi să
ne întâlnim cât de mult doream, iar după un timp să ne hotărâm
dacă doream mai mult sau nu. Eu n-am vrut să mai aşteptăm; mă
temeam să nu-l pierd. Dar, desigur, am făcut cum a zis el; ştii,
bărbaţii se pricep întotdeauna mai bine să fixeze reguli.
Privirea lui Anne deveni tăioasă.
— Asta a fost o înţelegere între voi? Ca el să stabilească regulile şi
225
tu să le respecţi?
— Nu ştiu, se încruntă Dora. Niciodată n-a spus aşa. Şi nici eu.
Vreau să zic, n-a fost nevoie, înţelegi; pur şi simplu aşa a ieşit. ’
— Vorbeşte-mi despre el, îi ceru Anne, pentru a o vedea pe Dora
încruntându-se din nou. Majoritatea oamenilor se încruntau, exact în
acel mod, când li se cerea să descrie o persoană pe care înainte o
iubiseră, iar acum o dispreţuiau. Erau prinşi în dilema de a dori să
descrie persoana într-un fel care să-l facă şi pe ascultător s-o
dispreţuiască, oprindu-se totodată la limită înainte de a o transforma
într-un monstru pe care nimănui nu i-ar fi fost posibil să-l iubească
vreodată.
— E un ticălos egoist, arogant şi meschin, declară Dora, izbucnind
în lacrimi, lartă-mă, nu trebuia să spun asta.
Se îndreptă de spate şi se şterse la ochi cu pumnii, ca un copil.
— E foarte deştept – oamenii susţin că e inteligent – şi poate fi aşa
de dulce şi iubitor şi amuzant, când vrea. Femeile sunt înnebunite
după el; e înalt şi arătos, numai că a stat prea mult pe-afară, aşa că
are pe faţă riduri care-l fac să pară mai bătrân decât e. Tot timpul e
bronzat, de la soare, are ochii albaştri- închişi şi părul un fel de şaten
deschis; cred că soarele i-l deschide şi mai mult. Dă q mulţime de
bani pe haine; îmi plăcea felul în care se îmbrăca. Dar nu e nici pe
departe atât de drăguţ pe cât pare; de fapt, e topit după el însuşi;
nu-l inte- resează decât ce vrea el. Nu m-a lăsat să-mi aduc mobila în
apartamentul lui, nici animălujele – colecţionez animale de ceramică;
s-a scris şi în reviste despre colecţia mea! — şi’a trebuit să le las în
custodie. Nu mă lăsa să-i spun bucătăresei ce să facă la cină, avea
felurile lui de mâncare favorite şi mie nu-mi rămânea decât să le
mănânc sau să flămânzesc. E arogant şi crud, brutal şi tiranic. Dar
cum s-o fi putut şti, până nu m-am mutat la el? Mă brusca încoace
şi-ncolo la fel cum face cu muncitorii lui…
— Care muncitori? Cu ce se ocupă?
— Sapă. E arheolog şi, bineînţeles, are muncitori care fac cea mai
mare parte din săpături, dar spune că-i place şi lui să lucreze.
226
Zice-că-i place să simtă pământul cu mâinile lui – mie mi s-a părut o
idee foarte ciudată – cum îi descoperă secretele cu mâinile, nu cu
aparate, ca să fie mai aproape, mai implicat în istorie, mai strâns
legat de oamenii care au pus atunci, demult, obiectele în mormânt,
sau unde le-au pus. Cam aşa ceva. Vorbeşte mult în stilul ăsta; nu
înţelegeam întotdeauna exact ce voia să spună, dar prindeam ideea.
Anne repeta frazele în sinea ei, încântată. Să simtă pământul. Să-i
descopere secretele cu mâinile, nu cu aparatele.
— Şi altceva ce mai face? întrebă ea.
— A, de toate. Excursii, schi, navigaţie, tenis, înot; până şi polo
joacă, uneori. E şi un bun dansator. Şi e profesor de arheologie la
U.C.L.A. Şi consultant la Muzeul lumii antice. Şi cumpără opere de
artă şi antichităţi, mai ales când călătoreşte.
Anne făcu o însemnare.
— De unde are bani pentru toate âstea? Pare cam mult, pentru un
salariu de arheolog şi profesor.
— A moştenit destui bani, de la bunicii lui; i-au lăsat o avere
întreagă. Nu seamănă cu niciun profesor pe care l-ai întâlni
vreodată, să ştii; pare mai degrabă un playboy. Nu e; munceşte
într-adevăr pe brânci; dar are un apartament senzaţional şi un beci
cu vinuri şi, împreună cu un prieten, o ambarcaţiune de curse, şi-şi
cumpără costume Versace… îi plac lucrurile elegante.
— Când ne-am cunoscut, spuse Anne gânditoare, ai spus că nu-l
interesează mâncarea bună; că era obişnuit cu mâncărurile proaste
pe care le găsea în deplasări, aşa că nu conta dacă-i găteai sau nu.
Asta nu se prea potriveşte cu vinurile fine şi plăcerile vieţii.
Dora roşi.
— Ei, de fapt îl interesează mâncarea. Ştie multe despre ea, ştie
mai multe decât mine, şi are cei mai buni furnizori din oraş, pentru
petrecerile lui. Pur şi simplu, gătitul nu s-a lipit niciodată de mine. Şi
o ştia.
— Câţi bani are?
— Nu ştiu. Am încercat să aflu, prin aluzii, înţelegi, dar nu mi- a
227
spus niciodată. Nu-şi face griji cu banii; ştiu asta..
— Şi tu?
— Am destui. Mi-a înfiinţat bunicul un fond şi tatăl meu altul. ’
„Bunicul ei, “ îşi spuse Anne. „Ethan. Avem acelaşi bunic. Şi i-a
stabilit un fond. Probabil că a făcut câte unul pentru toţi nepoţii. Cu
o singură excepţie. Eşti la serviciu, “ îşi reaminti ea severă,
concentrându-se din nou asupra Dorei:
— Şi cât îţi aduc fondurile astea?
Fata ezită.
— Nu vorbesc despre ele, decât cu contabilul.
Anne tăcu.
— Dar dacă trebuie neapărat să ştii… cam o jumătate de milion pe
an.
Anne dădu din cap:
— El ştia? Aţi discutat despre veniturile voastre separate?
— Nu, Ji-am mai spus: nu l-am întrebat niciodată cu adevărat.
Erau multe despre care nu vorbeam, să ştii. La început, ieşeam des în
oraş şi discutam despre oamenii pe care-i vedeam, despre locurile
unde ne duceam, iar după un timp – tot anul trecut, cred – n-am mai
prea ieşit; Josh spunea mereu că voia să stea acasă şi să citească. A
fost cea mai plicticoasă perioadă, zău aşa; până la urmă, am început
să umblu singură.
— Ieşea şi el singur?
— Mult. La început, nu; le făceam pe toate împreună, în afară de
munca lui; n-am ştiut niciodată prea mult despre asta. Dar anul
trecut a stat mai mult pe-acasă, citind şi ascultând muzică, sau se
ducea cu prietenii, toţi erau oameni de ştiinţă şi scriitori, iar mie
nu-mi plăcea niciunul. Vorbeau despre lucruri care pe mine nu mă
interesau şi nici ei nu păreau prea interesaţi de ceea ce voiam eu să
discutăm, aşa că mi-am zis că nu merita efortul. Deci, când Josh îşi
stabilea întâlniri cu ei, eu mă duceam la petreceri sau îmi chemam
câte o prietenă să mergem la un film, înţelegi, doar ca să nu
trebuiască să stau acasă şi să mă simt exclusă.
228
 — Aţi vorbit vreodată să faceţi unele lucruri separat, să vă
îndepărtaţi?
— Nu, nu m-am gândit niciodată la asta. Vreau să zic, majoritatea
oamenilor căsătoriţi o iau uneori pe cont propriu…
— Dar voi nu eraţi căsătoriţi.
— Ştiu, dar uitam mereu. Vreau să zic, eram ca şi căsătoriţi – ăsta-i
tot rostul poveştii ăsteia, cu procesul, adică eram exact ca doi oameni
căsătoriţi. Nu conta că n-aveam acte pe care să le arătăm…
— Vorbeaţi despre căsătorie?
— Bineînţeles! Tot timpul.
— Cum? El ce spunea?
— Spunea că voia să se însoare cu mine. Spunea că mă iubea şi
voia să se însoare cu mine.
Anne lăsă creionul jos şi o privi lung pe Dora.
— Ascultă-mă. Indiferent ce le-ai spus altora, mie ai şă-mi spui
adevărul. Nu te voi reprezenta, dacă bănuiesc să-mi spui jumătăţi de
adevăruri, invenţii sau minciuni sfruntate. Voi renunţa la cazul ăsta
în clipa când descopăr că se întâmplă aşa ceva. Mai clar de-atât nu
pot să-ţi spun.
— N-am minţit! strigă Dora.
Peste un moment, însă, sub privirea fermă a lui Anne, îşi plecă
ochii. Buza de jos i se răsfrânse înainte; o podidiră lacrimile.
— N-a spus-o niciodată. Am aşteptat şi-am tot aşteptat şi…
într-un fel… aduceam vorba, înţelegi, din când în când… dar el,
niciodată. Parcă asurzea ori de câte ori începeam eu.
Anne luă creionul:
— Ce-Ji spunea?
— Spunea că îi plăcea să fie cu mine; cu mine se putea relaxa.
Spunea că spera să ajungă până la o vârstă matusalemică, fiindcă
voia să trăim împreună mult, mult timp. Ăsta era altul dintre
modurile lui ciudate {ie a vorbi. Spunea că voia să călătorim mult şi
să-mi arate colţurile secrete şi spiritele asegnse ale locurilor pe care
credeam că le cunosc. Şi mi s-a părut ciudat şi lucrul ăsta şi, oricum,
229
dacă stau să mă gândesc, n-am prea călătorit împreună. Spunea că
voia să-mi aducă serafimi şi şerpi, pentru că lumea mea era prea
strâmtă; niciodată n-am înţeles despre ce era vorba.
Anne simţi o durere ascuţită, nefamiliară şi deconcertantă. Ei nu-i
spusese nimeni asemenea lucruri.
Bineînţeles că nu, îşi spuse ea categorică. În viaţa ei nu exista loc
pentru fantezii. Dar o nedumerea portretul pe care i-l făcea Dora lui
Josh Durant. Ce ciudat că un tiran arogant, crud şi egocentric vorbea
cu atâta tandreţe, folosind expresii proprii poeţilor.
— Şi nu spunea numai atât, continuă Dora. Restul nu mi-l mai
amintesc.
— Nu-Ji mai aminteşti? V-aţi despărţit doar de scurt timp.
— Bine, dar nu mi-a mai spus asemenea lucruri de ani de zile. Le
spunea la început, când eram împreună: Pe vremea aia, spunea
lucruri frumoase tot timpul. Dar în ultimul timp, nu. M-am mutat la
el şi a început să se. Schimbe.
— Imediat?
— Mă rog, nu imediat. După un timp.
— După cât timp?
— Ei, nu-mi mai aduc aminte. Un an, poate.
— Tu ai fost aceea care ai vrut să te muţi la el, spuneai. El voia să
mai aşteptaţi. Ce l-a făcut să se răzgândească?
— Păi, eram împreună tot timpul şi părea evident.
Anne aşteptă.
Umerii Dorei se prăbuşiră,
— Îi tot spuneam ce nefericită eram. Chiar eram, să ştii; nu
puteam suferi să mă duc acasă, într-un apartament pustiu, parcă aş
fi fost alungată din viaţa lui. Aşa că-i spuneam încontinuu cum
doream să fac diverse treburi pentru el şi nu suportam gândul că nu
ţinea la mine destul ca să locuim împreună şi cât de nefericită eram,
şi de singură. Cred că i-a fost mai greu aşa. Dar ne simţeam atât de
bine în perioada aia, încât mi se părea că n-avea niciun sens să nu
fim cu adevărat împreună, şi nici nu mai era nevoie să aştept ca să
230
ştiu ce simţeam; îl doream încontinuu. Aşa că’a durat o vreme, dar
apoi a fost de acord şi ne-am simţit minunat un timp, până s-a
schimbat. Ne-am înţeles bine un an. Cel puţin un an.
Tăcu. Anne îşi revăzu însemnările.
— Ai spus că nu vorbeaţi despre bani. Ajunseserăţi la vreo
înţelegere, financiară sau de altă natură, când aţi început să locuiţi
împreună?
— Ca un fel de contract, adică? Nu.
— Aţi avut o înţelegere orală?
— De pildă?
— Aţi stabilit o perioadă concretă de timp în care să trăiţi
împreună – şase luni, un an, doi ani – înainte de a discuta despre o
formulă mai permanentă? Aţi convenit să împărţiţi cheltuielile vieţii
– mâncarea, ratele de ipotecă şi aşa mai departe? Sau felul cum v-aţi
fi împărţit lucrurile dacă vă despărţeaţi? Aţi hotărât dinainte să ţineţi
conturi bancare separate?
Dora clătină din cap:
— Ne iubeam. Nu ne gândeam la bani şi, cu siguranţă, n-aveam
de gând să vorbim despre ei. Vreau să zic, locuiam în aceeaşi casă,
nu stabileam reguli pentru despărţire. Nici nu ne gândeam la
despărţire. Niciodată n-am crezut că aveam s-o facem.
— Despre copii aţi vorbit vreodată?
— Nu. Josh detesta copiii.
— Şi tu?
— A, mie mi-ar plăcea să am doi, trei. Dar nu m-am mai prea
gândit la ei, cât am fost cu Josh.
Anne dechise o pagină nouă a caietului.
— Povesteşte-mi despre prietenii voştri.
— Ce-i cu ei?
— Cine erau, cât de des vă întâlneaţi cu ei, cât de mult le vorbeaţi
despre voi înşivă. Le spuneaţi că urma să vă căsătoriţi într-o zi? El
le-a pomenit vreodată despre căsătorie? Perechile îşi comparau
părerile despre viaţa împreună şi vorbeau despre viitor?
231
 — Din câte-mi amintesc eu, nu. Ţi-am spus, în ultimii doi ani
n-am prea văzut alţi oameni, nu împreună, oricum, aşa voia Josh.
Voia ca totul să meargă după placul lui: prietenii, restaurantele,
locurile unde călătoream, mobila, apartamentul.
— Şi ce spunea când tu obiectai?
— Nu obiectam.
— Nu scoteai nicio vorbă despre dorinţele tale?
— Ţi-am spus, el făcea regulile.
— Dar mi-ai mai spus şi că voiai să te măriţi cu el şi tot aduceai
vorba de asta. Chiar dacă el făcea toate regulile şi ţie nu-ţi
conveneau?
— L-am iubit! Şi încă-l mai iubesc!
— E prima oară când te aud spunând asta. L-ai iubit cu adevărat?
Îl mai iubeşti şi-acum cu-adevărat?
— Îl ador!
— Nu te cred, o privi lung Anne. Va trebui să-mi spui cu ce vrei să
te-alegi din afacerea asta. Ce te interesează de fapt şi în ce măsură e
doar o răzbunare rapidă şi murdară.
Ochii Dorei se îngustară.
— Rapidă şi murdară…? Cine mă-ta te crezi să…
I se opri respiraţia, apoi se aplecă înaine:
— Lartă-mă, scuză-mă, îmi pare atât de rău, ce mod îngrozitor de
a-ţi vorbi. Nici nu-mi dau seama ce mi-a venit; eu nu fac aşa ceva.
Poate din cauza cuvântului ăluia. Răzbunare. Sună atât de…
veninos. Nu de răzbunare e vorba; nici nu s-ar pune problema
vreodată. Doar că vreau să rămân cu ceva…
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ceva concret. Dacă nu-l mai pot avea pe Josh, dacă l-am
pierdut într-adevăr pentru totdeauna, vreau cel puţin să recunoască
– în public! — că i-am fost ca o soţie şi merit aceleaşi lucruri pe care
le-ar căpăta o soţie. Respect, pe de o parte. Aş prefera iubirea, aş
prefera să-i fiu soţie, dar dacă pe astea nu le pot obţine, atunci vreau
respect. Şi bani. Unei soţii ar fi trebuit să-i plătească pensie
232
alimerţiară; ar fi răsplătit-o ani de zile pentru că a fost tot ceea ce şi-a
dorit el, pentru că l-a iubit şi a ţinut la el; ar fi, trebuit să ia măsuri că
are viitorul asigurat, înainte de a-şi găsi… alta…
Îşi acoperi faţa cu mâinile, suspinând încet. Bravo, spuse Anne în
sinea ei. Avusese dreptate: Dora avea să arate splendid la bara
martorilor. Era chiar posibil ca o mare parte din ceea ce spunea să fie
adevărat. Probabil că nici Dora însăşi nu mai ştia precis ce era
realitate şi ce era numai imaginaţie alimentată de furie şi
dezamăgire. După cum, bănuia Anne, nu ştia nici Josh Durant:
Slavă Domnului că eu nu trebuie să trec prin aşa ceva. Era un gând
care-i venea cu regularitate, când avea de-a face cu clienţii. Slavă
Domnului că se ţinea departe de intimitate, departe de a pune măcar
problema să trăiască împreună cu cineva sau, mai rău, să se mărite,
departe de a trebui să simtă vreodată acele decepţii şi agenţi
corozivi, acea furie care ţâşnea din cenuşa dragostei, acea înceţoşare
a adevărului şi acea falsitate care tulbura raţiunea. Şi raţiunea, clară
şi cu muchii tăioase, neîntinată de emoţii, era aceea pe care o plasase
Anne în centrul vieţii ei, ba chiar într-al întregii sale fiinţe. ’
— Te-ai supărat? întrebă Dota, ridicând privirea. Nu trebuia să-ţi
vorbesc aşa; n-am s-o mai fac niciodată. Eu nu sunt aşa, serios. Te
rog, iartă-mă, Anne. Spune-mi că n-ai să… mă alungi, sau ceva. Încă
mai eşti avocata mea, da? Nu pot să-ncep să-mi caut alta! Primul
avocat nu m-a înţeles şi ştiu că tu mă înţelegi, iar peste o lună începe
procesul şi nu mă poţi părăsi tocmai acum!
— N-am să te părăsesc, răspunse calmă Anne. Dar n-am glumit în
legătură cu adevărul. Va trebui să te gândeşti ce vorbeşti şi să fii
sigură că nu-mi spui numai ceea ce crezi tu că e adevărul, sau ce-ai
dori să crezi că e adevărul. Înţelegi asta?
Faţa Dorei se lumină din nou.
— Da, da, bineînţeles. N-am să te mint niciodată.
Anne oftă. „Ba sigur c-ai să mă minţi,” spuse, în sinea ei. „însă
vom face tot ce putem.“ Deschise caietul la o nouă pagină. Doar
patru săptămâni până la înfăţişarea în instanţă. Aveau multă treabă
233
de făcut.
Vince îi telefona Dorei de două ori pe lună. Îi plăcea să considere
că prefera să converseze cu el, nu cu mama ei, şi se asigura să aibă
întotdeauna o colecţie de bârfe din Washington cu care să-şi
condimenteze convorbirile. Mai lua măsuri şi ca să ştie şi alţii despre
aceste dialoguri regulate; erau importante pentru imaginea lui.
— Mă pregătesc s-o sun pe fiică-mea, îi spuse el lui Ray Beloit,
când acesta apăru în uşa sa, într-o seară la ora zece. Va dura un timp;
întotdeauna avem multe de discutat.
— Cred că pe-asta preferi s-o auzi, îl ocoli Beloit cu familiaritate
încrezătoare, lărgindu-şi cravata, în drum spre cabinet. Vin de la
sediul partidului. S-a pronunţat numele tău.
Nemulţumit, Vince îl urmă mai încet. Când ajunse în birou, Beloit
tocmai îşi turna de băut.
— Vrei şi tu?
— Îmi iau singur.
— E o seară mare, Vince. Nu fi scorţos numai fiindcă m-am servit
singur. Am stat pe-aici destul timp ca să mă simt ca acasă; şi-o să
stau şi mai mult. Nu te interesează ce-au spus?
— Mi s-a pronunţat numele. Şi ce-i cu asta? Anul viitor sunt
alegeri.
— Şi în mahalale e un zăpăcit care şi-a pus în cap să te învingă..
— Aşa vorbesc ăia din centru? — Unii dintre ei. Sunt neliniştiţi. Şi
tu la fel.
— Sunt nişte babe, zise Vince turnându-şi scotch în pahar şi
adăugind cuburi de gheaţă. O fi el pe-aproape, dar n-are nicio şansă
să câştige.
Beloit scoase din buzunar un articol de ziar decupat.
— Rocky Mountain News a făcut ieri un sondaj…
— L-am văzut. Ce naiba ai păţit, Ray? Suntem în iulie; listele
electorale se completează în aprilie viitor. Am avut o vară liniştită;
ăia de la ziar încearcă să-şi mărească şi ei tirajul. Pdate c-au umblat la
procentaje; nu m-ar mira, din partea lor. Oricum, un sondaj electoral
234
cu nouă luni înainte de întocmirea listelor e bun să-mpa- chetezi
peştele în el şi altceva nimic; ştii doar; o ştiai încă dinaintea mea. Ce
te-a apucat, de fapt?
— M-hmm, se tolăni Beloit în lungul canapelei de piele neagră a
lui Vince, punându-şi paharul în echilibru pe, movila amplă a burţii
şi privindu-l ca şi cum i-ar fi impus să rămână vertical. Numele tău
s-a spus mult. Nu doar pentru cursa electorală de la anul. Dar pe aia
ai s-o câştigi. Ăsta-i primul lucru.
Ochii Iul Vince se îngustară.,
— Şi al doilea?
— Păi, se tot vorbeşte despre Casa Albă. Mai sunt trei ani. Nu
prea mult timp, cu legislativele şi celelalte..
Se lăsă o tăcere prelungă. Vince merse spre peretele cu ferestre
arcuite şi privi fântâna arteziană care împroşca trâmbe de apă
luminate în piaţa de jos, şi terasa strălucitoare a cafenelei de dincolo
de ea. De-a lungul anilor, el şi Belolt vorbiseră despre preşedinţie şi
sondaseră alţi oameni politici şi donatori importanţi ai partidului.
Dar fusese întotdeauna o chestiune de viitor; Vince ştia că un senator
apusean dintr-un stat cu populaţie răzleaţă avea nevoiede o bază şi
mai puternică decât un candidat din Est. Însă, dacă oamenii
dinăuntrul partidului vorbeau despre alegerile de peste trei ani…
Se întoarse, trecând încet cu privirea peste mobilierul negru,
masiv, din cabinet, peste cărţile de pe pereţi, peste fotografiile Dorei,
aflate pretutindeni. Îi plăcea ca vizitatorii să le vadă. Aveau să-i fie
de folos; Dora avea să-i fie de folos. Cel mai bine ar fi fost dacă era
căsătorit. Trebuia să se ocupe de asta, şi repede. Nu prea grozav; trei
neveste. Dar, de-a lungul anilor, ţara alesese preşedinţi necăsătoriţi,
preşedinţi cu amante, preşedinţi cu copii nelegitimi, chiar şi un
preşedinte care divorţase şi se recăsătorise. În trecut, existaseră căi
de a trece peste orice.
— Deci, la anul vei fi reales, spuse Beloit. Cu avantaj mare. ’
Vince îl privi;
— Ţi-am spus că nu-mi fac griji.
235
 — Mi-aî spus că vei câştiga la limită.
Beloit luă o înghiţitură prelungă.
— L-am urmărit pe caraghiosul ăsta, am citit despre el şi-aşa mai
departe. Spune măscări despre tine şi are o mulţime de susţinători.
Nu prea mulţi în Denver, încă, dar merge pe căi lăturalnice şi adună
adeziuni ca o hârtie de muşte. Dar, mă cac, doar nu-ţi faci griji, nu?
Nu te interesează că ne-am putea asigura să iasă din cursă încă
înainte de candidaturi.
— Nu m-aş opune, răspunse Vince, după un moment. Ai destul
ca s-o faci?
— La fix. E aproape imaculat. Dar am găsit vreo două ¿are ar
trebui să-i facă de petrecanie. Dacă-i cazul, ne vom folosi de
frate-său; Doamne, ce ameţit. Nici nu ţi-ar veni să crezi; acu’ câţiva
ani; a…
— Nu vreau să ştiu. Rezolvă problema şi nu comenta.
— Nu comentez, şi-o ştii al naibii de bine.
Rămânând tolănit, Beloit ridică paharul. Vince îi aruncă o privire
scurtă, rece, apoi se întoarse să şi-l umple pe al lui. Respiraţia lui
Beloit răsuna greoaie în tăcerea din apartament. În cele din urmă, îşi
coborî picioarele peste marginea canapelei.
— N-am terminat. Mai avem vreo câteva de vorbit. Cu vârf şi-
ndesat.
Îşi turnă scotch până la buza paharului şi se aplecă să soarbă
prima înghiţitură. Îndreptându-se, gemu şi-şi duse o mână la noadă.
— Bătrâneţile… O.K., uite cum stăm. Mă pot ocupa de papiţoi, să
mă asigur că-ţi obţii avantajul. Îi pot presa pe băieţii din centru să te
susţină şi să nu se uite după alte surle şi tobe, indiferent de ce motive
trăsnite găsesc. E multă treabă de făcut, dar o scoatem noi la capăt;
părerea mea, în două vorbe, e că-ţi putem obţine nominalizarea. Dar
trebuie să-mi pice şi mie ceva la afacerea asta.
— Secretar de stat? întrebă Vince, cu un zâmbet. Ambasador la
Curtea St. James?
— Astea nu-s de nasul meu, răspunse serios Beloit. Mi-ar fi plăcut
236
oricare, dar n-am făcut colegiul, nu vorbesc întotdeauna literar şi-mi
stă ca dracu’. În smoking. În plus, n-aş trece niciodată peste
examenul trecutului;
am destule chestii care m-ar zbura din competiţie. Chestii despre
care nu ţi-am spus, nici nevesti-mii, nimănui. Curios: te încurci în
câte ceva şi nu ştii ce-o să se-ntâmple peste cinşpe, douăzeci, treizeci
de ani, poate şi mai mult, şi parc-ai fi umblat în tot timpul ăsta cu
bomba-n buzunar, fără să ştii că-i acolo, şi pe urmă, deodată, îţi pică
fisa şi ştii c-o să explodeze dacă faci un anume lucru, şi-ntotdeauna-i
lucrul pe care vrei cel mai mult în pizda mă-sii să-l faci, doar că acum
nu mai ai nicio şansă să-l poţi face. Niciodată. Înţelegi?
— Cred că de bani e vorba, spuse Vince, ca şi cum Beloit nici n- ar
fi vorbit. Cât?
— Du-te-n mă-ta, Vince, nu de bani vorbesc. Vorbesc despre ceva
de înaltă clasă, ceva ca funcţia de ambasador, dar şi mai mişto,
fiindcă pe toţi i-ar durea în cot ce-am fost înainte.
Vince se uită la el ca la un copil.
— Înalta clasă nu poţi s-o cumperi.
— Ba unii pot. Eu, probabil, nu. Dar pot să am înaltă clasă. Cu asta
vreau să m-aleg de-aici. Ascultă, Vince, vreau să fiu eu patronul
Companiei Tamarack.
Vince se holbă la el.
— Vrei, ce?!?
— De ce nu? E pe cât de distinsă se poate. Şi am nevoie de aşa
ceva. Mi-e dor de Lake Forest Development; a fost cel mai de soi lucru
care mi-a ieşit vreodată. Lorraine spune că trebuie să-mi găsesc ceva
de făcut, care să mă scoată din casă, să mă îmbăţoşeze. Da’ tre’ să fie
distractiv, Vince, şi elegant, şi ăsta-i Ta- marack-ul. Sigur să c-ar
putea să aibă mari probleme cu ăia de la E.P.A. Care vor să ia mostre
de sol din vechile gropi de gunoi ale minelor – tot capătul de est al
oraşului, nu? Dacă descoperă că pe-acolo se scurg minerale
periculoase, oraşul ăla a intrat în rahat pân-la gât. Ştiu eu ce spun;
am cercetat. Proprietarii caselor vor fi obligaţi să achite curăţenia în
237
ogrăzile lor din dos şi n-o să le convină.. Şi-au s-apară tot felul de tipi
care aşa deodată vor avea greţuri şi tremuriciuri şi-or să dea vina pe
poluarea de la gropile minelor, adică pe compania care-l patroana
lor, adică familia ta. Aşa că va trebui să muţi oamenii în alte părţi ale
oraşului, să cureţi pământul şi să-l reamenajezi… multă bătaie de
cap, multe parale. Cine naiba a asmuţit E.P.A. Pe familia ta? Le purta
careva râcă? Sau poate vreun băiat cuminte din guvern s-a hotărât să
dea exemplu şi a’ ales o staţiune la modă ca să-şi facă de cap? Ei, cum
o fi, cum n-o fi, eu tot o vreau. Oriunde-n lume, cum zici numele
Tamarack, cum oamenii ciulesc urechile. Încep să se gândească la.
Stele de cinema, la vedete t.v., la foşti regi – ce naiba, şi la regi pe
bune – numai bani, glorie şi strălucire. U se pare un loc straşnic. Şi
este. Şi-l vreau. Şi frate-tău Charles vrea să-l vândă. A cacarisit-o
regeşte în Illinois şi are nevoie de bani. Nu-ţi spun nicio noutate.
— Dacă fratele meu vrea să Vândă, telefonează-i şi fă-i o ofertă.
— Nu, tot nu te-ai prins. Asta o poţi face tu, în timp ce eu sunt
ocupat să-ţi ung roţile pentru Casa Albă. Poţi să ai grijă de
trebuşoara asta, pentru mine; altceva nu vreau. Convinge-ţi familia
să vândă; unii dintre el nu vor. Şi convinge-i să vândă ieftin. Nu
vreau să afunc banii pe fereastră; am mai făcut-o de câteva ori şi mă
enervează, am impresia că oamenii râd de mine. E un fleac pentru
tine, Vince; tu ai influenţă acolo. Marele senator, faimă, influenţă,
televiziune; tot tacâmul. Familiile îl mănâncă pe pâine cu unt. Deci,
aşa stăm. Eu cumpăr Compania Tamarack pe-un mizilic şi cât mai
curând; n-am chef să mai aştept. Şi tu-ţi tragi un covor roşu până la
Casa Albă. Ai cuvântul meu, Vince; vei fi preşedinte. Preşedintele
Vincent Chatham al Statelor Unite ale Americii. Ne aşteaptă zile
mari, garantat.
Vince îşi mai turnă un pahar.
— Am să mă gândesc.
— Nu, nu, trebuie să ştiu c-o faci, Vince. VOIal să afli despre
întâlnirile mele de azi; ţi-am spus din prima. Ceea ce vreau şi de la…
Sună telefonul. Vince ridică receptorul aparatului de pe birou şi
238
auzi vocea Dorel.
— E fiică-mea, îi spuse el lui Beloit. Discutăm mâine.
— Ar trebui s-o lămurim acum.
— La şapte jumate. La micul dejun. Şi adu pe cine ştie cel mai bine
încotro ne îndreptăm de-aici încolo. Nu ditamai haita; doar un om,
doi, care să vorbească serios, nu sloganuri electorale.
— Al putea s-o suni tu, peste-un sfert de oră cel mult.
— La dracu’, vreau să vorbesc cu fata mea! Şi peste asta nu trece
nimic!
Beloit înţelese în sfârşit.
— Vai, ce devotament, oftă el. Un bun familist, un tată minunat,
un om loial, iubitor, de încredere. Femeile, mai ales, apreciază aşa
ceva. Ne vedem mâine.
— Managerul meu de campanie, spuse Vince în telefon; aşteptă
până auzi uşa de la intrare închizându-se. Vql avea nevoie de unul
nou, totuşi; nu-l destul de tare pentru ce se-anunţă. Ascultă: o să te
bucure…
— Tati, îl întrerupse Dora, în sfârşit am cunoscut-o pe verişoara
mea Anne.
Vince se trânti pe fotoliul de la birou.
— Ce naiba vorbeşti?
— Verişoara mea. Haide, tati, ştiu că n-ai vorbit niciodată despre
ea, dar asta nu înseamnă că nu există. Am cunoscut-o săptămâna
trecută. Acum îşi spune Anne Garnett; şi-a schimbat numele când a
fugit, la cinşpe ani. De ce nu vorbea nimeni niciodată despre ea? Am
întrebat-o, dar n-am putut primi un răspuns clar.
Garnett, îşi spuse Vince. Numele de fată ai mamei sale. Nici nu le
trecuse prin minte Iul Ethan şi lui Charles, sau cretinilor ălora de
detectivi pe care-i angajaseră.
— De unde ştii toate astea?
— Mi-a spus ea. Ne-am întâlnit acasă lă Gali, în Tamarack. Fusese
la înmormântare; ai văzut-o; mai ţii minte că ţi-am arătat-o şi am
spus că toată lumea se uita la ea? ’
239
 — A fost la Gail acasă?
— Adineauri am spus.
.
— Charles a telefonat acolo. Şi alţii la fel. Gail a zis că nu ştia unde
era.
— Nu ştiu nimic de asta. Gali ştia unde era, când am ajuns eu
acolo; stăteau pe terasă şi luau prânzul. A fost vreun scandal cu ea,
sau ce? De ce nu mal vorbeşte nimeni despre ea? E o femele
interesantă – nu genul tău, totuşi; e foarte puternică şi hotărâtă; nu
cedează. Şi foarte inteligentă, şi nu te poartă cu vorba. De-asta am
angajat-o.
— Ai angajat-o?
— E avocata mea. Ţi-am spus că l-am concediat pe celălalt…
— Fir-ar al dracului să fie! sări Vince din fotoliu, tră- gând
telefonul după el. Ce futu-i mama mă-sil se-ntâmplă cu tine? Ţi-am
spus…
— Nu vorbi aşa cu mine, tată. Acuşi închid.
Vince expiră prelung.
— Ţi-am spus să renunţi la procesul ăla. Credeam că m-al
ascultat.
— Normal că nu. De ce să renunţ?
— Când l-a) cbncediat pe idiotul ăla de avocat, n-ai renunţat?
— Nu, numai la el. Nu ţinea cu mine. Am nevoie de cineva care să
mă înţeleagă. Trebuia să-mi iau din capul locului o femeie. Bărbaţii
nu înţeleg lucrurile astea. Uită-te la tine; nici nu-ţi pasă dacă ml se
face dreptate sau nu. Şi nici pe Josh nu l-sţi plăcut. Niciodată nu-ţi
place nimic din ce fac eu.
— Nu te smiorcăi; ştii că nu suport. Stai o clipă.
Vince comută convorbirea pe telefonul portabil şi începu să se
plimbe pe toată lungimea camerei. Lumina din plafon îi ardea ochii
şi o stinse, rămânând nemişcat, în timp ce vederea i se adapta la
întuneric. Un proces. Şi Anne..
Un proces. Sex şi bani.
240
 Şi Anne.
Ai cuvântul meu; vei fi preşedinte. Preşedintele Vincent Chatham al
Statelor Unite ale Americii.
— Stai puţin, repetă el.
De-a lungul anilor, ţara alesese preşedinţi cu amante, preşedinţi cu copii
nelegitimi… în trecut, existaseră căi de a trece peste orice.
Fusese atât de sigur.
Trebuia să-i pună capăt. Stătuse destul de prost şi doar cu
procesul Dorei; ştiuse cât de periculos putea fi aşa ceva şi îi
interzisese cu desăvârşire să continue. Dar acum era de-o mie de ori
mal rău. Acum, ameninţarea plutea deasupra lui, ca o pasăre uriaşă.
Anne. Avocata Dorei. Sfătuitoarea Dorei. Confidenta Dorei. O
femeie crudă, răzbunătoare, croindu-şi drum în viaţa fiicei sale,
săpând familia ca s-o întoarcă împotriva lui. Şi apoi – când? —
adresându-se presei. Ca să întărite întreaga lume contra Iul.
Trebuia s-o oprească. Şi ea şi Dora trebuiau să fie oprite. Dar
Dora, evident, nu ştia nimic. Nu încă. Vince se opri din mers,
concentrându-se să vorbească sonor şi cald. R
— Dora, am mai discutat despre asta. Şi ştiu că ai înţeles tot ce-am
spus, şi multe pe care nu le-am spus; niciodată n-a trebuit să-ţi explic
nimic ca unui copil. Nu poţi compărea în instanţă şi în niciun caz cu
un proces de genul ăsta; suntem în ochiul publicului…
— Tu eşti în atenţia publicului; eu sunt invizibilă.
— Ai destulă minte ca să nu spui aşa ceva. Ştii că am duşmani
care pândesc exact o ocazie ca asta. Fiica mea, la tribunal, cu un
proces de pensie alimentară.
Chicoti cald, încrezător:.
— Grozavă combinaţie. Sex şi bani, şi un tată în politică. Ştii doar
cum s-ar repezi presa. N-ar pierde niciun moment ca să facă aluzii
răutăcioase la calitatea mea de a fi senator. Dora, ascultă-mă. Oraşul
ăsta e plin de duşmani! Toată ţara e plină de ei! Ar pune ziarele să scrie
editoriale despre mediul meu familial, despre creşterea copiilor,
despre morală, pentru numele lui Dumnezeu! M-ar acuza pentru tot
241
ce-ai făcut tu; ar ieşi ditamai bâlciul. Iar eu am alegeri la anul!
— Tare te mai agită afacerea asta, comentă Dora. Mult mai mult
decât acum două săptămâni. Vreau să zic, nu erai tu tocmai încântat
că-l dădusem în judecată pe Josh, dar acum ai înnebunit de-a
binelea. Ce-mi scapă oare?
Vince trase aer în piept.
— Sunt îngrijorat şi încerc să te fac să înţelegi. De obicei, te
preocupă mai mult problemele mele, Dora, eşti mai înţelegătoare cu
privire la ceea ce am de înfruntat aici. Mă dezamăgeşti. De ce e atât
de important să te expui în faţa duşmanilor mei? Nu poate fi vorba
de notorietate; nu te-a interesat niciodată. Banii sunt problema? Îţi
dau exact atâţia cât crezi că ai obţine de la el.
Ascultă, concediaz-o pe avocata asta şi dă uitării totul. Vino la
Washington. Voi da petreceri non-stop, începând din septembrie, şi
nimeni nu e mai potrivită ca amfitrioană decât fermecătoarea mea
fiică. Vei cunoaşte câţiva oameni puternici, cei mai puternici din
ţară, iar eu îţi voi prezenta cei mai eligibili celibatari… a cam sosit
vremea să-ţi găseşti pe cineva demn de tine. Ce zici? Faci asta pentru
mine? ’
— Nu, răspunse simplu Dora. Îmi pare rău, tati, nu vreau să te
dezamăgesc, dar ăsta e un lucru pe care trebuie să-l fac. Nu e vorba
nici de bani, nici de notorietate; pur şi simplu trebuie să-l fac.
Tăcură amândoi.
— Trebuie să-l lovesc, izbucni ea. Până nu reuşesc, nu voi fi
mulţumită. Iar Anne o să mă ajute. E dură, deşteaptă şi cred că nu-i
plac bărbaţii. Asta vreau şi gata. „
— De ce o face? întrebă Vince, după un moment.
— De ce? De ce nu? E avocată. Îi sunt clientă.
— De ce te-a luat pe tine de clientă?
— L-o fi plăcut cazul. Sau eu. Ce contează?
Vince reveni spre birou. Se aşeză şi trase în faţa lui un bloc- notes.
1
— Foloseşte numele Garnett?
242
 — Aşa o cheamă. De ce?
— Şi la ce firmă e?
— Engle, Saxon and Joute. Tati, ce-i cu tine? Ne este rudă; e nepoata
ta. Şi încă nu mi-ai spus de ce nu vorbea nimeni despre ea. Ce s-a
întâmplat? A fost într-adevăr scandalos? Poate că, pe lângă asta,
procesul meu de pensie alimentară ar fi un nimic. Haide, tati, ce
scandal a fost?
— N-a fost niciun scandal.
Depuse creionul peste numele şi firma de avocaţi a lui Anne,
scrise cu caligrafia lui ascuţită.
— Nu ştiu de ce ceilalţi n-au vorbit despre ea; mama ta şi cu mine
nu vorbeam fiindcă nu însemna nimic pentru noi. Aproape că nici
nu-i observaserăm lipsa. Din câte-mi amintesd, minţea mult. Nu ştiu
exact când a dispărut. Eram ocupat cu compania, aveam probleme
cu mama ta şi trebuia să rezolv probleme mult mai importante decât
să-i dau atenţie unei adolescente psihopate.
— Psihopată? repetă Dora.
— Mă rog, cu tulburări, spuse Vince nepăsător. Orice-o fi avut,
într-o zi şi-a luat tălpăşiţa şi asta a fost tot. Toţi aveam altele pe cap şi
nu merita nici timpul necesar să ne întrebăm unde era. Nu era b
persoană pe care s-o bagi în seamă; nu dădea semne de inteligenţă,
duritate sau ce ţi s-o fi părând ţie să găseşti atât de impresionant.
Presupun că de-asta nu vorbea nimeni despre ea. E ciudat că a
apărut acum, de niciunde. A spus ce căuta?
— N-am întrebat-o. Am vorbit numai despre mine.
Vince dădu din cap. Dora se gândea întotdeauna numai la ea.
Exact ca maică-sa.
— Dacă o mai vezi…
— Bineînţeles c-am s-o mai văd; e avocata mea.
— N-ai de gând să te laşi de capriciul ăsta?
— Ţi-am spus, e mai mult decât un simplu capriciu; o iau foarte în
serios. Şi nu mi-ai oferit niciun motiv valabil ca să renunţ.
— S-ar putea să devin preşedinte, izbucni Vince. E confidenţial,
243
fireşte, dar partidul discută posibilitatea. Peste trei ani. Şi se pare că
am şanse al naibii de mari. Sau, le-aş avea, dacă fiică-mea nu şi-ar fi
pus mintea la cruciada asta. Să-l loveşti. Şi dacă mă loveşti şi pe mine?
Exact asta faci.
Dora tăcu mult timp.
— Vor într-adevăr să fii preşedinte?
— Aşa zic. Şi consideră că pot reuşi. Nu te-ar bucura? Ai fi gazdă
la Casa Albă.
— N-ai să te recăsătoreşti? Mai ai trei ani ca s-o faci?
„Căjea“, zise Vince în sinea lui. Dar îi şi plăcea faptul că fiica lui
înţelegea atât de rapid ceea ce era de făcut. De la el moştenise
calitatea asta.
— Nu m-am gândit. Aş prefera să te am pe tine ca amfitrioană;
eşti cea mai impresionantă femeie pe care o cunosc. Şi Ji-ar face
plăcere, nu?
— Bineînţeles. Dar, tati, dacă te vor ca preşedinte, un mic proces
în California, cu trei ani înainte’de alegeri, n-o să conteze cu nimic,
l-ar putea face pe câţiva să râdă pe sub mustaţă acum, ei şi? Eşti atât
de puternic, încât nu va avea niciun efect asupra ta. Oricum, nu tu
eşti implicat; eu sunt, iar de mine nu-i pasă nimănui. Ar fi nedrept
din partea ta să mă opreşti pentru un lucru până la care mai e atâta
timp. Vreau neapărat să câştig procesul ăsta, tati; la altceva nici nu
mă mai gândesc. Dacă ţii la mine, vei înţelege.
Vince ştiuse întotdeauna când să abandoneze. Bătu în retragere,
— Mă rog, fireşte că îţi urez succes. Sper să câştigi tot ce vrei. Dar
data viitoare când îţi vezi avocata, încearcă să afli de ce s-a întors.
Toţi suntem curioşi.
— Sigur, ’ răspunse Dora absentă, iar Vince ştiu că n-avea s-o
întrebe; era prea captivată de procesul ei ca să-şi amintească, măcar,
o rugăminte de-a lui.
Futu-l în cur pă mă-sa de nenorocit, îl înjură el pe Josh Durant. De
ce nu putuse s-o ţină pe Dora regulată şi satisfăcută? Vince nu-l
agrease niciodată, din seara când i-l adusese Dora la cină, odată,
244
când Vince se afla la Los Angeles; era prea sigur de sine, prea reţinut
şi calm. Un ticălos arogant şi înalt: mult mai înalt decât Vince. Şi
deştept: nu trădase nimic despre el însuşi. Vince părăsise
restaurantul neştiind aproape nimic mai mult decât la sosire. Îi
spusese Dorei în seara aceea că mizerabilul nu era demn de
încredere; n-avea să-l poată domina niciun pic. Nu-l crezuse.
Rămase aşezat la birou mult timp după ce Dora îşi luase rămas
bun. Preşedintele Vincent Chatham al Statelor Unite ale Americii. Ne
aşteaptă zile mari, garantat.
Îşi coborî privirea, citind ceea ce scrisese. Anne Garnett. O revăzu
în minte, aşa cum arătase la înmormân- tarea lui Ethan: păr negru,
pălărie neagră, taior negru, o faţă palidă, năucitoare, capul sus: o
ţinută regală. Şi-o amintea pe fata de altădată: slabă, cocârjată, cu
părul negru nepieptănat, cu ochii mari şi goi când se uita la el.
Nu se mai gândise la ea timp de douăzeci şi patru de ani. Iar acum
revenise, ca să-l distrugă.
Dacă n-o distrugea el mai întâi.
Întinse mâna după telefon şi-l sună pe Ray Beloit.
Capitolul 10
Anne se întâlni cu Dora în holul plin şi aglomerat din faţa
completului de judecată, la zece fără ceva dimineaţa.
— Foarte bine, spuse Dora, cu o privire rapidă peste silueta lui
Anne, calculând în minte preţul taiorului gri deschis şi al bluzei de
mătase albă, al ceasului antic de argint prins la rever şi al servietei de
piele fină. Îmi place costumul; e Valentino?
— Nu, răspunse Anne; se opri, cu mâna pe clanţă. Stai lângă mine
şi taci. Nu uiţi?
— Ţin minte tot ce mi-ai spus, răspunse Dora cu sinceritate.
Se lipi de perete, când cineva din mulţime năvăli pe lângă ele. Un
individ imens, în cămaşă de corp, se repezi pe-alături, trăgând de
mână o femeie în fustă cu franjuri. O fată în blugi, împingând un
cărucior cu un copil care plângea, alerga prin mulţime. O femeie
potrivea cravata unui bărbat. Într-un colţ, se săruta o pereche.
245
Avocaţi în costume închise de lucru stăteau între reclamanţi, pârâţi
şi gardieni în uniformă; ţăcănitul tocurilor pe duşumeaua tare
puncta vacarmul conversaţiilor răcnite; lumina de august, şiroind
prin ferestrele înalte, se întindea în dâre prelungi peste puhoiul care
gesticula, ridicând temperatura, cu toate eforturile instalaţiei de aer
condiţionat.
— Locul ăsta a Gheena, spuse Dora. Cum de poţi rămâne atât de
calmă? Parc-ai fi de gheaţă.
— Ţine minte doar să taci, replică Anne, deschizând uşa.
— O să tac, dacă nu-ncepe Josh cu minciunile.
Anne dădu drumul clanţei.
— Dacă-l ascultă pe avocatul lui, o să tacă, se răsti ea. Dora, ţi-o
mai spun încă o dată. Nu suntem la proces; în dimineaţa asta,
judecătorul va audia reclamaţiile. Atâta tot. Vor depune o moţiune
ca judecătorul să-ţi respingă acţiunea ca nefondată; noi îi vom spune
judecătorului de ce nu poate fi respinsă. N-ar trebui, să dureze mai
mult de o jumătate de oră; poate chiar mai puţin. Şi vorbesc numai
eu; tu nu deschizi gura. Vei avea timp destul să vorbeşti, mai încolo.
Acum, vino cu mine. ’
O conduse în sala de judecată, la fel de zgomotoasă şi de
aglomerată ca holul, -arătând spre un spaţiu liber din capătul uneia
dintre băncile ca nişte strane de biserică aflate în jumătatea din fund
a sălii.
— Când te strigă pe nume, vii în faţă. Mă găseşti acojo.
În timp ce se întorcea, lângă ea apăru un bărbat masiv şi cărunt.
Avea un chip trist, fălcos, urechi mari, sprâncene stufoase şi un
zâmbet larg, melancolic.
— Bună, Anne. N-a trecut chiar atâta timp de ultima dată.
— Bună, Fritz, îi răspunse ea la zâmbet, gândindu-se ce păcat era
că, dintre toţi avocaţii din Los Angeles, Josh Durant îl alesese pe cel
mai simpatizat de ea. Acest lucru ar fi putut-o face să aibă o părere
mai bună despre el, dar alegerea lui Friiz nu-l schimba ca om, nici
ceea ce-i făcuse Dorei.
246
 Miller o privi pe Dora, aşezată în capătul banchetei.
— Cred că Anne n-are de gând să facă prezentările. Fritz Miller,
domnişoară Chatham.
Îi întinse mâna. Dora i-o privi fără să se mişte.
— Mda, aşa s-ar zice, oftă Fritz, lăsând mâna în Jos. Mare păcat, îi
spuse el lui Anne. Ultima dată am ajuns la o înţelegere civilizată, fără
ostilităţi, cu toată lumea mulţumită. _
— Nu mulţumită, dar uşurată categoric, răspunse Anne, zâmbind
din nou. Vezi vreo şansă să reuşim la fel şi acum?
Fritz aruncă o privire spre Dora, care se uita la Anne, cu faţa
rigidă. Oftă iarăşi..
— N-o să fie chiar floare la ureche.
Porniră pe culoar, spre bariera joasă care împărţea sala în două,
iar Miller îi deschise lui Anne portiţa ca să intre, alăturându-se
grupului de avocaţi care stăteau aşezaţi la mesele mari,
dreptunghiulare, sau în picioare, de vorbă.
— Nu e rezonabilă, să ştii, spuse Fritz. Josh a încercat, i-a telefonat
de vreo două ori ca să vadă dacă nu puteau să…
Observă expresia surprinsă a lui Anne, înainte ce aceasta să şi-o fi
putut ascunde.
— … rezolve situaţia prieteneşte. Nu are resentimente faţă de
domnişoară; ar vrea s-o ştie fericită; pur şi simplu nu vede de ce ar
mai trebui să plătească, după ce deja a plătit atâta.
— Când un bărbat vrea să scape, mereu crede că a plătit deja cu
prisosinţă, replică sec Anne; se aşeză la una dintre mese,
deschizându-şi servieta. Ar fi foarte bine să ne lămurim, Fritz; nu
ţinem neapărat să ne judecăm. Dacă ai putea veni cu o ofertă
omenească…
— În picioare! strigă un glas pătrunzător, iar judecătorul intră în
sală.
În timp ce cazurile erau anunjate, iar oamenii veneau în grupuri
pentru a se opri în faja judecătorului, cu glasurile crescând şi
coborând, Anne se întoarse să scruteze băncile aglomerate pentru a
247
vedea dacă-l putea identifica pe Josh Durant, Dora spusese că-i
aruncase pe foc toate fotografiile. Privirea lui Anne trecu rapid peste
majoritatea celor prezenţi, găsindu-i prea tineri sau prea bătrâni, sau
bărbaţi pentru care nu şi-o putea imagina pe Dora plângând. Poposi
scurt la câteva chipuri, apoi se opri, când întâlni ochii unui bărbat
aşezat în colţul opus, care o privea cu o expresie fermă şi sumbră.
Chipul său avea riduri fine la colţurile ochilor şi ale gurii; ochii-i
erau adânciţi sub sprâncenele închise şi fruntea lată „iar gura îi era
dreaptă, aspră. Avea o bărbie pătrată, cu o mică brazdă, şi fălci
proeminente. Un chip deloc frumos, îşi spuse Anne, dar puternic, pe
care unele femei l-ar fi putut admira. Părul îi era şaten deschis, cu un
început de încărunţim, prea lung la spate pentru gusturile ei; avea
umeri laţi, şi-şi aminti cum îi enumerase Dora sporturile lui favorite.
Nu-i vedea mâi- nile, dar şi le imagina împreunate relaxat pe
genunchi; părea destins, deloc îngrijorat, cu o expresie care nu trăda
nimic. Nu chipeş, medită ea din nou, însă avea un chip care putea fi
dur şi arogant, şi o gură capabilă să spună sălbăticii.
Întoarse capul. Ştia ea ce ştia despre bărbaţii arătoşi care puteau fi
fermecători când le venea la socoteală.
Chemate la bară, Dora şi Anne se opriră în faţa judecătorului,
lângă Miller şi Josh. Josh privi scurt spre Dora, cu chipul ca o mască.
Dora se uita spre judecător, sau înainte, în gol. Anne îl auzi pe Josh
oftârjd; nu-şi dădea seama dacă era un oftat de nervozitate sau
regret.
— Avem o mojiune de respingere a acjiunii Chatham versus
Durant, spuse grefierul, iar judecătorul citi petiţiile scrise separat de
Anne şi de Miller. Răsfoi repede printre pagini, fredonând cu glas
scăzut şi monoton şi clipind din ochi, parcă uimit, deşi Anne ştia că
văzuse atâtea în viaţa lui, încât era puţin probabil ca orice caz de
divorţ sau despărţire să-l surprindă. Cel mai probabil, clipea ca să nu
adoarmă.
Judecătorul îl privi pe Miller:
— Domnule consilier?
248
 — Cerem ca reclamaţia să fie lovită de nulitate, onorată Instanţă.
E neîntemeiată, cu argumente şi concluzii false. Nu există nicio
cauză de acţiune; niciun caz prima facie la baza reclamaţiei.
Judecătorul parcurse din nou cererea lui Miller. Puse o întrebare
despre una dintre declaraţii, Iar Miller îi răspunse rapid, începând o
pledoarie pe care Anne o mai auzise. Niţnic nou, îşi spuse ea. Acesta
eţa întotdeauna unul dintre cele mai triste aspecte ale cuplurilor care
se despărţeau: mereu credeau că erau unice, în- trucât suferinţa lor
era atât de reală, dar pentru observatorii din afară cererile şi
reclamaţiile, tensiunile, furiile şi dezamăgirile erau atât de
asemănătoare, la fiecare pereche succesivă, încât după un timp
devenea greu de crezut că oamenii nu învăţaseră de la prieteni sau
părinţi sau din filme cum să evite comiterea aceloraşi greşeli, uneori
de câte două-trei ori la rând. Cumva, însă, nu învăţau niciodată. Cu
două sute de ani în urmă, Samuel Johnson definise un al doilea
mariaj ca un triumf al speranţei asupra experienţei. Şi nu prea
glumea, îşi spuse Anne, convinsă din nou de structura solitară a
propriei sale vieţi, cu tăcerile ei liniştite şi ritmurile care nu
depindeau decât de ea însăşi.
Judecătorul se întoarse spre ea:
— Ce anume cere domnişoara Chatham?
Anne declară din nou cele scrise în cerere:
— Cerem să fie onorat contractul între Dora Chatham şi Josh
Durant, onorată Instanţă. E o chestiune de execuţie: între
domnişoara Chatham şi domnul Durant a existat un contract verbal,
pe care ea l-a luat în considerare, iar dumnealui nu l-a onorat.
Întrucât nu s-a produs îndeplinirea contractului, cerem daune
pentru promisiunile neonorate.
Judecătorul dădu din cap:
— Şi există fapte concrete?
— Există. Promisiuni şi declaraţii făcute de faţă cu martori,
precum şi aranjamente financiare şi locative care implicau sau
declarau direct intenţia de permanenţă şi căsătorie.
249
 Judecătorul răsfoi din nou cererile, continuând să fredoneze şi să
clipească din ochi. Din când în când, îşi freca o parte a nasului. „
— Ei, domnilor consilieri, cred că avem aici o cauză de acţiune;
cred că ar trebui judecată. Haideţi s-o stabilim pentru 15 septembrie,
de azi într-o lună; aşa, toată lumea are timp să se gândească puţin,
poate şi să vorbească puţin, înainte de a se închide ultima uşă. Dacă
se schimbă ceva în formaţiunile dumneavoastră de luptă, voi fi
bucuros să aflu.
— Ce-a însemnat asta? întrebă Dora, în timp ce se întorceau să
plece. Făcea bancuri?
— Nu, răspunse Anne, conducând-o afară din sală. Spera să avem
bunul simţ de a ajunge la o înţelegere.
— De ce-am face-o? Nu putem pierde. Singura problemă e că
avocatul celălalt a trebuit să sj) ună că sunt o mincinoasă. Nu sunt o
mincinoasă. Josh ştie. Asta i-a plăcut la mine. Mi-a spus odată că ar fi
putut conta oricând pe cinstea mea, chiar şi când nu putea…
Se întrerupse, uitându-se la ceas.,
— Ce oră e? Am senzaţia că am stat aici o veşnicie.
— Când nu putea… ce? întrebă Anne.
— Nimic.
— Când nu putea… ce?
Ajunseseră pe. Culoarul rămas aproape gol, în faţa completului,
iar Anne se oprise, obligând-o pe Dora să stea şi ea p^ loc.
Fata ridică din umeri:
— Să conteze pe mine. Considera că nu-i stăteam întotdeauna la
dispoziţie.
— Asta ce înseamnă?
— Ei, ştii, să-l ascult vorbind la nesfârşit despre culturile străvechi
sau despre excavarea unul mormânt sau altceva, ori să-i spun cât de
minunat era. Mereu voia să-i fac complimente.
— Mereu?
— Mereu. Era un om imposibil.
— Dar arogant.
250
 — Da. Ţi-am spus.
— Mie nevoia de complimente nu-mi inspiră aroganţă. _
— Ei bine, era. Era arogant. Încerci să mă zăpăceşti? E un om
arogant şi meschin şi vrea ca toată lumea să-i spună ce mihunat e.
Şi-i spuneam, dar niciodată nu-i era de-ajuns. Îi place ca femeile să-l
facă să se simtă important… Mă rog, sigur că tuturor bărbaţilor le
place asta, dar Josh e cel mai rău dintre ei. Întotdeauna a avut femei,
ştii; înaintea mea, au fost o mulţime, frumoase, îi plac cele mai
seducătoare. O să stăm aici toată ziua? Aş vrea să mergem acasă.
În spatele lor, Miller şi Josh ieşiră din sală. Din mers, Miller se
opri.
— Ne întâlnim în biroul tău? o întrebă el pe Anne.
— Perfect, spuse ea. Luni dimineaţă la nouă?
— Vom fi acolo, zâmbi Miller. Cu nervii răcoriţi şi inima caldă.
Cel puţin, vom încerca. Suntem oameni civilizaţi cu toţii, Anne, iar
tu eşti cât se poate de deşteaptă; n-ai putea să priveşti ansamblul, în
loc de a fi aşa de ho- tărâtă să faci vărsare de sânge?
Anne privi pe lângă Miller, spre Josh, care stătea în dreptul unei
ferestre înalte, privind piaţa de jos. Profilul i se contura aspru în
lumina soarelui.
— Ansamblul înseamnă două persoane, Fritz, şi tot ceea ce au
însemnat una pentru cealaltă. O fi putând el să treacă peste tot cu
buretele, la o toană, dar Dora nu poate; e mai stabilă, mai serioasă.
L-a crezut, a crezut în el; şi-a pus viitorul în mâinile lui, şi într-o zi el
a desfăcut mâinile şi i l-a vărsat, spunându-i că ei doi n-au niciun
viitor împreună, şi nici nu avuseseră vreodată. Se pare că a făcut-o^
fără să clipească, dar Dorei îi e imposibil aşa ceva. Îi ceri să fie la fel
de insensibilă ca el, să părăsească o relaţie tandră, cu toate speranjele
şi visurile ei, fără o singură privire în urmă. Nu poate face asta. Şi, cu
toată cinstea, nici n-ar fi cazul.
Anne era conştientă că Josh se întorsese de la fereastră, privind-o.
Îi întâlni ochii şi fu frapată de profunda lor tristeţe, care părea să-i
modifice toată înfăţişarea. Chipul său nu mai părea aspru; arăta mai
251
tiătrân decât în sală, mai tras la faţă şi aproape disperat. Anne se
încruntă, încercând să înţeleagă ceea ce vedea, dar Miller îi vorbea,
aşa că se întoarse spre el.
— Eşti extraordinară, Anne, dădea încet din cap avocatul, cu buza
de jos răsfrântă. E o declaraţie de deschidere formidabilă. Cum ar
putea un judecător s-o audă şi să nu creadă că Josh e un ticălos josnic
căruia ar trebui să i se scoată pe nas ce-a făcut?
Anne îi zâmbi, iar lui Miller i se păru că vede în ochii ei un licăr
maliţios – deşi trebuia să fie o greşeală, îşi spuse el, întrucât nimeni
n-o văzuse vreodată pe calma şi sobra Anne Garnett arătând fie şi
doar vag maliţioasă.
— Mă gândeam că Ji-ar face plăcere o avanpremieră, în loc să mai
aştepţi până la proces, îi spuse ea. S-ar putea să conteze pentru
sesiunea de descoperire de luni.
Miller chicoti:
— Posibil. Dar ştii, Anne, toate cuvintele astea ale tale de aur nu
reprezintă nici pe departe ansamblul, sunt ca o oglindă de bâlci,
unde totul…
— Stăm aici toată ziua? întrebă din nou Dora. Am multe de făcut.
— – Cu toţii avem, replică prompt Miller. Îmi cer scuze că te-am
reţinut, domnişoară Chatham. Ne vedem luni dimineaţă, Anne, în
cabinetul tău.
În timp ce Miller se îndepărta, Anne privi din nou spre Josh. Scria
ceva într-un carneţel şi îl urmă pe Miller, continuând să scrie. Avea
paşi lungi şi siguri. Nu ridică privirea.
— Canalia, spuse Dora.
Nu era clar la cine se referea, iar Anne n-o întrebă. Porniră
amândouă pe culoar, în tăcere..
— Ce-i aia sesiune de descoperire? întrebă ea peste câteva minute,
pe când se urcau în maşina lui Anne.
— O întâlnire unde fiecare parte descoperă ce informaţii are
partea cealaltă şi cum le va folosi.
— Vrei să zici că ai să-i dezvălui totul înainte de proces?
252
 — Vreau să zic că vom revedea împreună toate faptele şi dovezile.
Nu favorizează niciuna dintre părţi; descoperirea le ajută pe
amândouă.
— Şi e la tine în birou, spuse Dora după un moment. E bine aşa.
Ştiu că trebuie să vină ei la noi.
— Nu înseamnă deloc asta, privi Anne înapoi, după care se
înscrise în traficul de pe autostradă. Soţul şi avocatul lui merg
aproape întotdeauna la biroul avocatului soţiei, iar noi procedăm la
fel chiar şi când cei doi nu sunt căsătoriţi. E un fel de politeţe arhaică,
fără a însemna prea mult, dar totuşi dăinuie.
— Probabil fiindcă ştiu şi ei că ăsta nu-i un caz obişnuit, spuse
Dora, ca şi cum Anne nici n-ar fi vorbit. Vreau să zic, toate
actualităţile de seară s: ar repezi, dacă află ceva reţelele de
televiziune. Ceea ce n-o să se-ntâmple; vreau să zic, cine le-ar spune?
Lui Josh nu-i place publicitatea, iar tatăl meu ar muri dacă aş apărea
la televizor. Se teme îngrozitor să nu afle nimeni. Ţi-l mai aminteşti?
Mi-a spus că el abia te mai ţine minte. Cred că nu-ţi prea dădea
atenţie; mama a spus că nu-i plac copiii. Eu am fost singura care i-a
plăcut. Va trebui să vă întâlniţi cândva; e foarte drăguţ, când vrea el.
Preocupat numai de el însuşi, dar aşa-s toţi bărbaţii; trebuie doar să
apeşi pe butoanele potrivite, ca să-ţi arate latura lor cea mai bună. Eu
o pot face, cu el; ne înţelegem mai bine decât mama şi cu mine. Şi-i
place, să ştii; dacă mă-ntrebi, tare s-a mai străduit să mă facă să-l
simpatizez mai mult decât pe ea. Curios, de fapt, nu-i aşa; amândoi
îmi plac la fel; doar că mi-e mai uşor cu el, fiindcă nu-mi spune ce să
fac, iar mama nu mă mai slăbeşte cu sfaturile. Mi-a plăcut a doua lui
soţie, dar s-au despărţit imediat după alegeri. Cred că voia s-o
aibă’pe lângă el doar până era ales, E înnebunit după Senat; motiv
pentru care e aşa de constipat cu procesul ăsta. Voia să renunţ, ştii?
Într-un fel, m-am simţit prost;
bietul tati, niciodată nu l-am auzit încercând atât de tare să mă
convingă. Mi-a spus să te concediez şi să vin la Washington, ca s-o
fac pe gazda la petrecerile lui. S-ar putea s-o fac, totuşi, după ce
253
câştigă; e un oraş extraordinar. O să mă mai primească el şi-atunci; îi
place foarte mult să"mă aibă prin preajmă.
Anne băgă maşina în garajul clădirii. Falangele i se albiseră,
încleştate strâns pe volan.
— Urc în biroul meu, spuse ea, cu o voce perfect sigură. Vreau să
ne întâlnim mâine; trebuie să vorbim despre dimineaţa de luni.
— Şi cum rămâne cu publicitatea? vru să ştie Dora. Se va face?
— Din biroul meu, nu. N-am nicio putere în legătură cu ce face
pealaltă parte; există reporteri care-şi petrec tot timpul vânând
divorţuri şi despărţiri, în căutare de subiecte.
Coborâră din maşină, pornind spre lift.
— Dacă ajungem totuşi în instanţă, vom cere ca audierea să se
facă în cabinetul judecătorului, nu cu uşile deschise; aşa, păstrăm
discreţia. Iar după aceea, îi vom cere judecătorului să închidă
dosarul; în felul ăsta, ajunge la arhivă şi nu mai poate fi scos fără
ordin judecătoresc. De asemenea, când îl completează – scriind
istoricul înţelegerii, descriind cum s-a ajuns la ea, fără presiuni şi aşa
mai departe – vom cere să fie închis şi acela. ’
— Şi atunci, nu-l va vedea nimeni. Îi voi spune tatei. Asta îl va mai
linişti.
— Altceva am vrut să spun. Oricine poate obţine un ordin
judecătoresc ca să vadă dosarele, câte o singură persoană la un
moment dat. Şi mai rămâne şi procesul. S-ar putea ca judecătorul să
nu accepte să-l ţină cu uşile închise, ceea ce înseamnă că publicul va
avea acces. Nu e obligatoriu sa fie de faţă şi presa, dar există
posibilitatea.
Dora ridică din umeri:
— Cum o fi. Senătorul e un om important, în vremurile astea; o să
supravieţuiască.
Anne porni repede spre şirul de ascensoare
— Secretara mea te va anunţa la ce oră să vii mâine.
„Nu trebuia să iau cazul ăsta,” îşi spuse ea, în timp ce uşile liftului
se închideau. O căuta cu luminarea. Reveni, cu gândul la discuţia din
254
Tamarack, la felul cum o rugase Dora, cum necazul ei învinsese
ezitările lui Anne. Şi-şi amintea că fusese intrigată de caz; legile
privitoare la oamenii care trăiau în concubinaj erau încă în curs de a
fi formulate. Ştia, însă, că nu era atât de simplu; exista şi un motiv
mai întunecat pentru care acceptase. Într-un fel, în cine ştie ce mod
confuz, văzuse acest caz ca pe o cale de a triumfa faţă de Vince. Ea,
nu Vince, era aceea care o putea ajuta pe Dora. Ea, nu Vince, era cea
căreia Dora avea să i se confeseze, cea căreia Dora urma să-i acorde
încrederea ei.
Dar nu era o victorie. Anne o ştiuse din clipa când Dora vorbise
despre Vince. Toate vechile simţăminte îi reveniseră năvalnic.
Rezonanţa numelui său putea avea acest efect asupra ei, chiar şi
după atâţia ani. Încă mai era capabil s-o învingă.
Însă ea avea să învingă pentru fiica lui. Acum, mai mult ca
oricând, era important să câştige procesul. Era terenul ei, teritoriul
neutru unde îşi dovedea valoarea în faţa ei înseşi şi într-a altora. Pe
propriul ei teren, avea să iasă triumfătoare. „Luni,” îşi spuse ea.
„Putem câştiga la descoperire. Nu e nevoie să aşteptăm o lună;
n-avem de ce ajunge în instanţă. Îi putem sili să ajungă acum la o
înţelegere.“
Revăzu în minte tristeţea din ochii lui Josh Durant.
„Dacă e destul de nefericit, “ îşi spuse ea rece, „se va bucura să
termine cât mai repede.”
Îl contemplă îndelung, luni dimineaţă, când Josh intră în biroul ei
împreună cu Fritz Miller. Era mai chipeş decât şi-l amintea; probabil
datorită luminii mai blânde din cabinet, bănui Anne. Faţa lui, însă,
nu trăda nimic.
— Josh Durant, Anne Garnett, făcu Miller prezentările.
Îşi strânseră mâinile peste birou. Palma lui era tare; degetele sale
şi ale lui Anne se întâlniră cu puteri egale.
Un grefier stătea discret într-un colţ. Josh o salută pe Dora. Fata
dădu din cap şi se aşeză într-un fotoliu de lângă colţul biroului lui
Anne, cu bărbia sus, privind pe fereastră. Miller trase un scaun
255
pentru Josh în celălalt colţ, după care ocupă şi el unul, exact la
mijloc. Ţinându-şi servieta în echilibru pe genunchi, o deschise şi
scoase câteva teancuri de hârtii, punându-le pe birou.
— Avem aici, după cum aţi cerut, chitanţele fiscale ale Iul Josh
Durant din ultimii trei ani, declaraţiile bancare cu cecuri anulate pe
aceeaşi perioadă, certificatele de acţiuni, concesiunile, titlurile şi
poliţele de asigurări. Contabilul şi consilierul său de investiţii vă pot
sta la dispoziţie, dacă doriţi să-i chestionaţi.
— S-ar putea, răspunse Anne.
Avea vocea dezinvoltă, contrastând cu formalismul atent al lui
Miller. Fritz era întotdeauna rezervat şi pedant, ca şi cum nu s-ar mai
fi cijnoscut niciodată şi, ’ pentru a-i contracara efectul, Anne începu
cu un aer destins care încă mai continua să-l pună în gardă, deşi se
confruntaseră ca avocaţi în cinci procese. Se rezemă de spătar, fără a
privi hârtiile puse de Miller pe birou. Purta un costum de mătase
albă şi o bluză roşu-închis, cu cute uşoare la guler.
— Avem multe de discutat, Fritz, şi desigur că printre ele se
înscrie şi stilul de viaţă în care au trăit domnişoara Chatham şi
domnul Durant în perioada cât au locuit împreună, dar înainte de
toate aş dori să vorbim despre ce promisiuni s-au făcut.
Se întoarse spre Josh:
— Domnule Durant, aţi chemat-o pe Dora Chatham să se mute în
apartamentul dumneavoastră acum trei ani şi ceva, la data de 10
iulie, orele nouă şi jumătate seara, în timpul cinei.
— La cafea şi coniac, completă el, în restaurantul La Nuit, masa
cinci, în spate.
Anne îl privi cu fermitate, dar în ochii şi în glasul lui nu se simţea
nici urmă de ironie; nu făcea decât să-şi amintească acea seară la fel
de clar pe cât şi-o amintea şi Dora. Era ciudat, îşi spuse Anne, că
puţini oameni se miră când o femeie îşi aminteşte detalii exacte, mai
ales de natură romantică, dar când şi le aminteşte un bărbat, toţi
încep să caute înţelesuri ascunse. „Dar el e om de ştiinţă,” îşi
reaminti; „munca lui constă în a reţine amănuntele.” *
256
 — De atunci începând, spuse ea, aţi făcut mai mulţi paşi care
implicau o relaţie permanentă. Aţi… —
— Nu vorbim despre implicaţii, protestă Miller. Ne aflăm aici ca
să discutăm fapte concrete. ’
— Cred că veţi găsi şi aceste fapte, replică Anne; nu-şi privi
însemnările; rămase cu ochii spre Josh. La scurt timp după ce
domnişoara Chatham s-a mutat, aţi deschis amândoi un cont bancar
comun la First National din California.
Dora se întoarse dinspre fereastră s-o privească pe Anne, dând
din cap, în timp ce avocata sublinia fiecare punct.
— AJi obţinut cărţi de credit cu un număr comun de cont.
Domnişoara Chatham a completat cecurile pentru plata facturilor
lunare ale cărţii de credit. Notele de plată ale serviciilor erau pe
numele dumneavoastră, dar domnişoara Chatham a scris cecurile
pentru achitarea lor. A completat cecuri pentru întreţinerea lunară a
apartamentului dumneavoastră, pentru femeia de serviciu şi pentru
furnizorii de la petreceri. A cumpărat alimente. Practic, v-a
gospodărit casa. În septembrie, la două luni după ce se Instalase, aţi
numit-o beneficiar al poliţei dumneavoastră de asigurare pe viaţă pe
care o aveaţi încheiată prin intermediul U.C.L.A., unde sunteţi
profesor de arheologie. Este corect, domnule Durant?
— Da, răspunse Josh.
— De ce aţi făcut asta?
— Alte rude nu aveam. —răspunse el calm.
— Înseamnă că o consideraţi pe domnişoara Cha-, tham ca parte
din familie.
— Nu. Şi nici ea nu mă considera pe mine astfel. Pur şi simplu
începuserăm să locuim împreună.
— Aţi spus că nu aveaţi alte rude.
Josh ezită.
— Da, aşa am spus. Din câte-mi amintesc, un timp, după sosirea
Dorei, ne-am jucat de-a casa; eram ca doi copii, care se distrează
închipuindu-şi că întemeiază o familie.
257
 — Al spus că nu voiai familie! strigă Dora.
— Dora, interveni tăios Anne, uimită, ca de-atâtea ori, de talentul
clienţilor de a-şi slăbi sau chiar \distruge cazurile prin câte o singură
remarcă neinspirată.
Dora ridică din umeri şi-şi1 fixă din nou privirea spre faţa lui
Anne.
— Credeam că nu-mi doream, îi spuse Josh lui Anne. Credeam că
eram mulţumit fără familie.
— Dar eraţi dispus să-i cereţi* domnişoarei Chatham să imite o
sojie.
— Nu, o chemasem să locuiască la mine. Nu i-am spus cum s-o
facă; i-am cerut doar să-mi ţină companie şi nimic mai mult.
— Dar compania, în acest caz, includea cumpărături alimentare,
rolul de gazdă la petreceri, achitarea notelor de plată, tratativele cu
servitoarea, alegerea cristalurilor Wedgwood şi Baccarat când aţi făcut
cumpărăturile pentru primul dumneavoastră Crăciun împreună. Şi
nu sunt decât câteva. V-a rugat ea să-i permiteţi să facă toate aceste
lucruri?
— Niciunul dintre noi nu l-a rugat pe celălalt. Nu ştiu cum s-a
întâmplat. L-am cerut într-adevăr s’ă angajeze o servitoare nouă,
când cea pe care o aveam s-a mutat, şi a făcut-o, dar în rest… s-a
întâmplat de la sine, pur şi simplu…
— „S-a întâmplat de la sine, pur şi simplu,” repetă Anne. Dar
lucrurile se întâmplă de obicei atunci când e pregătită scena pentru
ele. De fapt, s-ar părea că relaţia dumneavoastră cu domnişoara
Chatham s-a produs fiindcă aveaţi un loc care o aştepta…
— Prea multe probleme de conjunctură, interveni Miller. Am
putea reveni la…
— Aş dori să aud restul frazei domnişoarei Garnett, îl întrerupse
Josh.
— Mă pregăteam să spun că aveaţi un loc care o aştepta pe
domnişoara Chatham, ca şi cum aţi fi avut o pereche comodă de
papuci pe care tocmai îi descăl- ţase cineva – eventual cu de-a sila –
258
şi i-aţi arătat domnişoarei Chatham cum să-i încalţe, cu toate că…
— E ridicol, replică Josh cu răceală. Pe-asta n-aţi auzit-o de la
Dora; n-ar fi fost în stare s-o gândească singură. Şi, chiar dacă putea,
mă cunoaşte destul de bine ca să…
— Nu te cunosc deloc! exclamă Dora. M-ai dat afară… nici măcar
nu te-am bănuit’\n stare de aşa ceval
— Ei, Anne, vezi? spuse Miller, cu reproş.
— Şi chiar dacă n-am gândit-o eu pe-asta cu papucii, e adevărată!
continuă Dora, dezlănţuită. Îţi doreai o nevastă, dar nu voiai să-ţi iei
niciun angajament; voiai o mică gospodină care să-ţi ţină cuibul şi să
te apere în el, dar nu erai aispus s-o iei sub aripă şi s-o ţii aproape.
Josh îi aruncă lui Anne o privire curioasă:
— Nici astea nu-s ideile ei.
— N-are importanţă. Dora, am convenit că mă laşi pe mine să
rezolv situaţia asta.
— Un sfat bun, îi spuse Miller lui Josh. Răspunzi la întrebări,
numai la întrebări şi la nimic altceva. Lasă-i pe- avocaţi să se ocupe
de restul.
Josh i se adresă lui Anne:
— Orice-am făcut, am făcut împreună. M-aş fi gândit că, dacă
cineva voia să fip apărat şf ţinut sub aripă, ar fi oferit acelaşi lucru în
schimb. Crezusem că vremurile războinicilor feroci şi ale fecioarelor
firave au apus demult.
— Ce legătură are asta? ţipă Dora. Nu numai că nu m-ai apărat –
mai rău, m-ai alungat cu de-a sila!
— N-am făcut-o, răspunse el calm.
— Ajungem imediat şi acolo, spuse Anne. Mai întâi, aş dori să
trecem la altceva. În anii dinainte de a o fi cunoscut pe domnişoara
Chatham, în apartamentul dumneavoastră au locuit două femei, în
momente diferite, una pentru un an şi ceva, cealaltă pentru
aproximativ doi ani. V-aţi debarasat de amândouă. Am dreptate?
— Nu e relevant, Anne, răspunse Miller.
— Eu cred că e. Una s-a dus în Europa, într-o slujbă pe care i-o
259
găsiserăţi dumneavoastră. Cealaltă s-a mu- tat la New York, din
proprie iniţiativă. După aceea, a mai apărut o femeie pe care aţi
cunoscut-o foarte bine şi aţi fost văzuţi împreună timp de vreo doi
ani. A plecat la Chicago cu câteva luni înainte de a o fi întâlnit pe
domnişoara Chatham. Aţi lăsat în urma dumneavoastră un şir lung
de relaţii ratate şi, în fiecare caz, aţi scăpat nevătămat: n-aţi plătit
nimic, n-aţi dat nimic, n-aţi pierdut nimic. —
Ochii lui Josh se înăspriră.
— Cel puţin, am încercat să constitui relaţii, în loc de a mă
cufunda în afacerile lucrative ale încheierii lor.
— Gura, Josh, i-o reteză Miller. Aici, te paşte pericolul să fii un
dobitoc.
— Dora ştie despre aceste femei, îi spuse Josh lui Anne. Ştie
adevărul despre ele. Cereţi-i să vă spună adevărul..
Anne se aprinsese.
— Aţi repetat cu domnişoara Chatham acelaşi sistem. Aveţi un
istoric de Yelaţii care se sfârşesc în interval de unu până la trei ani, în
fiecare caz dumneavoastră fiind acela care-i cere femeii să plece. Nu
e nevoie să ştim ce promisiuni, reale sau aluzive, s-au făcut în cadrul
celorlalte relaţii; intimitatea generează făgăduieli, făcute adesea
neglijent, din lene sau pasiune…
— Ce împerechere fericită, lenea şi pasiunea, replică Josh
sarcastic. Dacă asta-i tot ce ştiţi despre dragoste, nu prea aveţi
autoritatea să ne învăţaţi pe noi, ceilalţi, ce-ar trebui să…
— Josh, pentru numele lui Dumnezeu! izbucni Miller.
— Îmi cer scuze, îi spuse Josh imediat lui Anne, ob- servându-i o
străfulgerare de durere în ochi. Am fost grosolan şi complet
deplasat. Vă înşelaţi în privinţa mea, dar asta nu e o scuză pentru
cum m-am comportat. Îmi cer mii de scuze. Cât despre trecutul meu,
nu-l voi discuta. Va trebui să acceptaţi acest lucru. Nu are nicio
legătură cu problema dintre Dora şi mine. Am început cu afecţiune;
am crezut că ne dăruiam, nu ne ceream; am crezut că împărtăşeam,
nu că luam. Nu ştiu cu ce-am greşit crezând asta, dar pe-atunci aşa
260
credeam, şi am crezut-o în tot timpul primului an, înainte ca situaţia
să înceapă să se schimbe. Dacă aş fi avut vreo putere…
Brusc, glasUI i se schimbă. Privirea îi deveni închisă în sine.
— Dar n-am reuşit. M-a luat prin surprindere.
. Tăcu. Anne, care încerca să-şi potolească tumultul din suflet, lăsă
tăcerea să se prelungească.
— În regulă, spuse Miller, vreau să pun câteva…
— Dar în tot timpul acelui prim an, reluă Josh, neluând în seamă
mormăitul exasperat al lui Miller, probabil că faptele mele s-au
datorat unei dorinţe de a avea o familie, pe care o nutream de mult
timp şi n-o recunoscusem – ca un vis pe care nu ni-l putem reaminti,
dar încă ne mai bântuie cu starea rămasă în urma lui. Cred că asta mi
s-a întâmplat şi mie. Nu ştiu cum să explic altfel faptul că, aşa cum
spuneaţi, am făcut un număr de paşi…
Miller se plesni cu palma pe coapsă.
— O lăsăm mai încet.
Aruncă o privire scurtă spre Anne.
— Am măi văzut eu sesiuni de-astea luând-o razna, dar acum
suntem gata să batem recordul.
Anne nu răspunse; lua însemnări. Ce se întâmplase cu ea în
dimineaţa aceea? Niciodată nu se certa cu clienţii adverşi; le adresa
întrebări directe sau le vorbea prin intermediul avocaţilor lor. Azi,
însă, se comporta ca şi cum ea ar fi fost în locul Dorei. „Mă rog, se
întâmplă multe,” îşi spuse, în defensivă. Şi se pomeni repetând
cuvintele lui Josh: un vis care ne bântuie…
Timp de douăzeci şi patru de ani trăise şi ea cu aşa ceva.
Dar nu era momentul să se gândească la asta. Era cel mai prost
momerit în care s-ar fi putut gândi.
— Am totuşi de stabilit şi alte lucruri, Fritz, spuse ea cu fermitate.
Domnule Durant, în luna octombrie a anului când domnişoara
Chatham s-a mutat la dumneavoastră, aţi călătorit împreună în
Franţa; în decembrie, amândoi aţi fost în Grecia; aţi mers în Anglia,
în primăvara următoare, şi în Egipt, în octombrie. Aţi plătit toate
261
aceste călătorii, iar biletele de avion şi cazările la hotel au fost pe
numele „domnul şi doamna Joshua Durant“.
Josh dădu din cap:
— Aşa a vrut Dora. Cât despre…
— Tu ai vrut-o! îl întrerupse Dora cu aprindere. Ai spus că nu-ţi
pasă cât de indiferentă e societatea, că nu voiai să mă târâi după tine
ca pe o tinichea; voiai să-ţi aparţin oriunde ne duceam!
. Anne îl privi pe Josh cu curiozitate.
— O idee interesantă, murmură ea.
— Dar nu prea exactă, răspunse calm Josh. Dora e cea care a spus
că nu voia să fie o anexă; niciodată nu mi-a trecut prin minte că ăr fi
aşa ceva, indiferent ce nume folosea. Era însoţitoarea mea, egala
mea. N-am spus că voiam să-mi aparţină mie în timp ce călătoream;
am propus să folosim formulele „domnul“ şi „doamna”, dacă aşa se
simţea mai comod. Cât despre plăţi, sigur că am plătit. Am chemat-o
cu mine în Grecia şi Egipt; erau călătorii profesionale. În Franţa şi
Anglia am fost în vacanţă şi doream să vină cu mine. Aşa că am
plătit.
— Ceea ce nu dovedeşte, nimic, adăugă Miller. Încotro ne duc
toate astea, Anne? Niciodată n-am negat că au trăit împreună.
Oamenii procedează aşa, atunci când convieţuiesc.
— La un an după sosirea domnişoarei Chatham, îi spuse Anne lui
Josh, aţi cumpărat o casă în Tamarack. Titlul de proprietate e pe
numele amândurora.
— Oamenii fac şi aşa ceva, răspunse Miller. Nu înseamnă decât că
se plăceau. Le plăcea să trăiască împreună şi să facă diverse lucruri
împreună. Erau foarte apropiaţi. Dar nu erau căsătoriţi, nu plănuiau
să se căsătorească, nu stabileau date, nici măcar nu discutau despre
asta. Nimeni nu i-a promis celuilalt nimic, în acest sens, niciun
moment.
— Cât despre promisiuni, continuă Anne, către Josh, la un
revelion, după şase luni de când locuia la dumneavoastră,
domnişoara Chatham i-a spus unei prietene, în prezenţa
262
dumneavoastră, că plănuia să vă poarte de grijă toată viaţa şi să vă
ţină departe de puicuţe, cânej aveaţi să fiţi prea bătrân şi slăbit
pentru a le mai rezista. N-aţi contrazis-o.
— Bineînţeles că nu. Se făcuse aproape ziuă, când a spus-o; la ora
aia, nimeni nu mai lua nimic în serios. A fost mai simplu s-o las să
treacă, decât să mă cert.
— Peste o lună, aţi intrat în apartament, când Dora avea o probă
cu croitoreasa. Dora v-a făcut prezentările şi i-a spus croitoresei:
„Azi-mâine, îţi voi cere să-mi faci rochia de mireasă şi un brâu
asortat pentru smokingul lui Josh.“ Nici atunci n-aţi contrazis-o.
— Nu. Mi-era jenă pentru ea – n-ar fi trebuit s-o spun, şi o ştia;
vorbea pe tonul acela pisicesc al ei din momentele când ştie că
greşeşte – şi am preferat să schimb subiectul.
— A fost mal simplu să treceţi peste el decât s-o contraziceţi.
Josh se încruntă uşor.
— Da
— În iulie, acelaşi an, la un picnic în Wellfleet, Massachusetts,
gazda a întrebat când faceţi nunta; domnişoara Chatham a răspuns
că foarte curând. Nu aţi contrazis-o. ’
Miller se încruntă scurt spre Josh. Încet, acesta dădu din cap:
— Am fost cât pe ce. Mă pregăteam să răspund. Dar Sandra –
gazda – e una din primele bârfitoare ale lumii. Dacă spuneam ceva,
într-o oră s-ar fi aflat prin tot Cape Cod-ul şi, într-o săptămână,
ajungea până la Los Angeles, înflorit cu variaţiuni, toate umilitoare
la adresa Dorei. N-am putut-o face.
— A fost mai simplu…
— S-o las să treacă, completă ef rece.
— Anne, o privi încruntat Miller. Toate astea sunt negative, ştii
doar. N-a contrazis pe cineva; i-a fost mai simplu să nu discute… Nu
cred că vrei să le numeşti fapte concrete.
— Le numesc fapte, Fritz, şi tu la fel. De-a lungul anilor, s-a creat o
atmosferă în care domnişoara Chatham avea toate motivele să
presupună că sentimentele ei erau reciproce şi ideile împărtăşite. Nu
263
avea niciun motiv de a bănui că domnul Durant nu vedea viitorul la
fel de clar şi în aceeaşi lumină ca ea.
Miller îşi ţuguie buzele.
— Cineva ar putea vedea lucrurile aşa. Altcineva ar putea spune
că avem de-a face cu un băiat bun, căruia nu-i place să lezeze
oamenii sau să provoace neplăceri, astfel că, atunci când o femeie
face declaraţii necugetate, îşi ţine gura, fiindcă nu vrea s-o pună în
situaţia de a apărea în ochii lumii atât de naivă pe cât e. Deci, dacă
nu ai dovezi că Josh a făcut, direct, o ofertă, o promisiune, o sugestie,
orice, nu văd cu ce te-ai ales.
Anne dădu din cap:
— Domnule Durant, de ziua Dorei, la trei luni după ce
începuserăji să conviejuijl, i-aţi dăruit un colier, un scarabeu regal
egiptean pe un lanţ de aur. Odată cu el, i-aJI dat şi o dedicajle. ■.
Despături o foaie de hârtie fină, lucrată manual, şi citi:
— „Draga mea fără pereche, scarabeul e un simbol al rezistenjei
sufletului omenesc şi de asemenea al renaşterii zilnice a soarelui – şi,
prin urmare, al vieţii. Acest scarabeu, înscris cu cartuşul faraonului
Akhenaten, unul dintre puţinii despre care ştim destul ca să spunem
că şi-a iubit cu adevărat soţia, va fi simbolul nostru, pentru viaţa pe
care o vom împărtăşi împreună.“
Chipul lui Miller se alungi, într-o expresie de profundă
melancolie.
— Vreau să văd biletul ăla.
— Şi eu, spuse Josh. Se poate…?
Întinse mâna. După ce Anne l-l dădu, dură destul de mult ca să-l
citească.
— Cu doar trei ani în urmă, murmură el. Nu eram destul de tânăr
ca să fi scris una ca asta.
— Nu-i de râs! strigă Dora.
— Vorbesc foarte serios.
O privi pe Anne, cu ochi meditativi.
— Acesta e un mesaj scris de un tânăr fără experienţă, care crede
264
nu numai că vede viitorul, ci şi că îl poate controla. Acum trei ani
eram prea bătrân pentru aşa ceva. Nu fiindcă aveam treizeci şi nouă
de ani, ci pentru că ştiam prea multe. Ştiu cât de amorf e viitorul:
cum poate fisura şi zdrobi certitudinile; ştiu cum un singur
eveniment – unul mărunt sau unul enorm – poate abate o viaţă în
altă direcţie şi formă, care nu se mai pot reface. Ştiam toate astea, la
fel de bine atunci ca şi acum. Dintre toţi oamenii, un arheolog ştie cel
mai mult despre schimbare. Dacă ar fi să-ncerc să înţeleg de ce am
scris…
— Josh, iasă-mă să intervin eu, îl întrerupse Miller. Aş dori să-i
pun domnişoarei Chatham câteva întrebări.
Dora păru surprinsă.
— Despre ce? A recunoscut totul.
— Nu tocmai. Domnişoară Chatham, domnul Durant v-a cerut
vreodată în căsătorie?
— Aţi auzit ce-a scris! A spus că voia să-şi împartă viaţa cu mine!
— Am auzit. Vă mai întreb o dată. V-a cerut vreodată în căsătorie?
Cu buze tremurătoare, Dora răspunse:
— Nu.
— A spus vreodată că se va însura cu dumneavoastră?
— Nu. — A spus că dorea să vă căsătoriţi, dar că vă împiedica
vreun impediment?
— Nu.
— De fapt, domnişoară Chatham, domnul Durant v-a menţionat
vreodată, cât de cât, căsătoria?
— Nu.
— În trei ani de convieţuire, n-a abordat niciodată subiectul
căsătoriei. De ce credeţi că n-a făcut-o?
Ochii Dorei se umplură de lacrimi.
— Cred… că nu voia. Cred că nu mă iubea îndeajuns. Niciodată
n- a spus asta, însă. Mă tot ducea de nas şi mă făcea să mă simt ca şi
cum aş fi făcut parte din… dintr-o familie şi că, nu peste mult, când
simţea că a sosit momentul, avea să mă ia de soţie. M-a făcut să cred
265
că mă iubea la fel de mult cât îl iubeam eu pe el şi că mâine-poimâine
urma să ne căsătorim, fiindcă asta fac oamenii, nu-i aşa, când sunt
îndrăgostiţi şi formează deja aproape o familie?
Josh o privi pe Anne. Avocata se uita atentă la Dora. Ca un
antrenor, îşi spuse Josh, sau ca un regizor. O femeie extraordinar de
frumoasă, însă cea mai rece pe care o cunoscuse vreodată. Era ca o
zeiţă sculptată într-unul dintre marile morminte regale din Egipt:
plată, încremenită, mai presus de drama omenească în care juca un
rol crucial. Se întrebă ce anume o îngheţase pe Anne Garnett atât de
mult, încât nu mai era decât parţial femeie, iar frumuseţea ei
aproape o imitaţie, sugerând pasiune, dar de fapt camuflând o
goliciune îngheţată. Goală, cu excepţia acelui neaşteptat licăr de
durere din ochi. Se întreba ce anume se ascundea dedesubt. Se
întreba ce ar fi fost necesar, în afară de durere, ca s-o trezească.
— Ei, e foarte trist, domnişoară Chatham, spunea Miller, dar n-am
găsit nicio probă reală că domnul Durant v-ar fi dus de nas. Poate că
dumneavoastră l-aţi dus de nas, de fapt, asigurându-l că nu vă
interesa căsnicia, când în realitate tânjeaţi după ea din toate celulele
trupului.
— Tânjea, Fritz? întrebă Apne.
Miller dădu din cap:
— Aşa aş zice. Oriunde mergea, strecura mici comentarii
drăgălaşe despre cununie, ca şi cum ar fi vrut să-l atingă când era
mai relaxat – la petreceri, ocazii din astea – să-l facă să spună: „Sigur,
scumpişor, o facem, alege doar ziua.“ N-a făcut-o, fiindcă nu dorea şi
nici nu s-a prefăcut vreodată altminteri. Domnişoară Chatham, când
domnul Durant nu v-a contrazis, cu toate acele ocazii când aţi plasat
mici aluzii pentru oricine vă putea auzi, de la Cape Cod până la
croitoreasă, deci, când el nu v. -a contrazis, aţi continuat? Aţi spus
cumva „O.K., mieluşelule, hai să stabilim data; croitoreasa mea are
mătăsurile şi satinurile pregătite; prietena noastră din Cape Cod
vrea să ne organizeze darul; invitaţii din New York vor aduce
cadouri şi un ocean de şampanie?“ Aţi spus ceva în sensul ăsta?
266
 — Bineînţeles că nu.
— Aţi spus ceva asemănător? Pe-aproape, măcar?
— Nu, am…
— De ce nu? Dacă într-adevăr credeaţi că voia să vă ia de soţie, de
ce n-aţi forţat subiectul, cu cărţile pe faţă?
— Fiindcă pe Josh nu-l forţează nimeni! se aprinse Dora. Când e
forţat, devine rău. Şi atunci, mi-e frică de el..
— Frică? De ce vă era frică? Să nu vă bată?
— Păi… poate.
— Vă bătuse vreodată?
— Nu, dar…
— Vă ameninţase vreodată cu bătaia?
— Nu, dar…
— De fapt, vă atinsese vreodată altfel decât cu afecţiune?
— Nu, dar nu poţi şti niciodată, nu? Când bărbaţii se înfurie, de
unde ştii ce se poate întâmpla?
— Aţi văzut vreodată un Bărbat bătând o femeie, domnişoară
Chatham?
— Nu, dar am… Am văzut bărbaţi purtându-se urât cu femeile şi
ăsta e primul pas. N-aţi recunoaşte-o, fiindcă sunteţi bărbat, dar aşa
e.
— Dar aţi… ce? Ce începuserăţi să spuneţi, domnişoară
Chatham? Că aţi avut un amant? Asta era? Aţi avut un amant, sau
mai mulţi, care au fost răi cu dumneavoastră?
Anne ridică mâna.
— Fritz, nu despre asta e vorba aici.
— E vorba la fel de mult ca şi despre celelalte femei pe care le-o fi
cunoscut Josh, replică Miller. Amantul dumneavoastră s-a purtat
urât, domnişoară Chatham?
— Nu.
— Nu era amant? Atunci, cine era? N-a fost nimeni, nu-i aşa?
Voiaţi doar să ne facejl să credem că vă temeaţi de Josh Durant, deşi
nu aveaţi niciun motiv de teamă, nu? Aşa că aţi inventat un bărbat
267
mitic cu care să-l comparaţi, dar n-a existat niciun bărbat, nimeni
care să se fi purtat destul de urât ca să vă sperie…
— Tatăl meu! ţipă Dora. Lua-v-ar dracu’, n-am inventat nimic!
Am văzuţ cum era în stare să devină crud şi rău şi să lovească…
— Pe mama dumneavoastră? întrebă Miller. Vă lovea mama?
Dora clătină din cap:
— Bineînţeles că nu. Era doar antipatic. Meschin.
— Iar domnul Durant vă amintea de el?
— Exact. E exact ca el.
— O clipă, interveni Anne, agitată.
, Dorea un minut de tăcere. Pentru prima oară, era sigură că Dora
minţea. Până atunci, îi crezuse aproape toate afirmaţiile. Voise s-o
creadă; dorise să creadă, încă înainte de a-l cunoaşte pe Josh Durant,
că o femeie în compania unui bărbat fermecător, manipulativ şi
arogant ar fi victima. Asta s-a întâmplat cu mine adineauri. M-am
comportat ca o puştoaică de cinşpe ani furioasă, nu ca o profesionistă. Dar
era mult mai mult decât ceea ce-i prezenta Dora. Ansamblul, cum
spusese Fritz. Iar Dora minţea. Fiindcă Anne îl văzuse destul de mult
pe Josh Durant ca să ştie că nu purta nicio asemănare cu Vince
Chatham. Îi aruncă o privire şi-i dis- linse dispreţul din ochi, în timp
ce se uita la Dora.
— S-au întâmplat multe… spuse ea.
— Răutăţi, de pildă? întrebă Miller.
— Nu, nu tocmai…
— Vă speria?
— Nu, dar…
— Era meschin?
— Era răutăcios, dar nu exact în acelaşi fel.
— Atunci ce anume, exact, vă neliniştea?
Dora tăcu. Ochii i se umplură de lacrimi. Se adunau şi i se agăţau
de gene, înainte de a cădea încet, ca nişte stropi de cristal, pe obrajii
palizi.
— Mă temeam să nu mă părăsească, şopti ea. Mă temeam să nu se
268
înfurie şi să-şi piardă răbdarea şi să plece şi să mă lase singură, după
ce-mi promisese că urma să aibă grijă de mine şi să fie cu mine toată
viaţa. Şi n-aş fi putut suporta. Îl iubeam atât de mult…
Îşi şterse, cu un deget tremurător, lacrimile care i se rostogoleau
pe obraji.
Lui Miller îi scăpă un mic mormăit.
— Fritz, spuse Anne; oricum era timpul să intervină, dar acum
dorea să termine sesiunea cât mai repede. Aş dori să revăd ceea ce
avem, dacă-mi dai voie.,
Miller încuviinţă:
— Să auzim.
Anne se ridică lângă fereastră şi, fără să-şi privească însemnările,
începu argumentaţia finală pe care ar fi ţinut-o în instanţă. O mai
făcuse şi în alte cazuri; uneori, ducea la o rezolvare rapidă.
— Putem depista câteva teme în viaţa pe care domnul Durant şi
domnişoara Chatham au dus-o împreună timp de trei ani: fiecare
reprezintă Câte un gen separat de promisiune sau contract. Una este
tema răsfăţului sau a protecţiei. Domnul Durant a adus-o pe
domnişoara
Chatham în apartamentul dumnealui şi, efectiv, i-a dat pe mână
gospodărirea casei sale. Domnişoara Chatham a angajat o nouă
servitoare, a plătit facturile, a organizat petreceri, a ales porţelanuri
şi sticlărie nouă, şi aşa mai departe. Domnul Durant a cumpărat o
casă în Tamarack, Colorado, împreună cu ea, şi a trecut ambele
nume pe titlul de proprietate, l-a cerut să-l însoţească în călătorii
prin diverse zone ale lumii şi a achitaţ toate cheltuielile. Cu alte
cuvinte, s-a creat un sistem general de a se interesa de domnişoara
Chatham, de a o cuprinde în îmbrăţişarea lui protectoare.
Făcu o scurtă pauză.
— O altă temă este aceea a creării unei atmosfere de presupuneri,
aşteptări şi asigurări. Domnul Durant ne-a spus că el a fost cel care a
sugerat să călătorească sub numele de’ „domnul şi doamna Joshua
Durant“. Azi-di- mineaţă, a vorbit despre ea ca despre familia
269
dumnealui – „alte rude nu aveam”, au fost cuvintele sale. De fapt, a
numit-o beneficiară a poliţei lui de asigurare pe viaţă, o poziţie
ocupată aproape întotdeauna de soţie sau de alţi membri apropiaţi ai
familiei. Şi i-a spus că o dorea nu ca pe o anexă, ci ca pe o parte din
el.
Trecu de cealaltă parte a biroului, vorbindu-le lui Josh şi lui Miller
peste suprafaţa largă a acestuia.
— Acest lucru nă aduce la cea de-a treia temă – strâns legată de
respectivele presupuneri şi aşteptări –, tema promisiunilor. La o
petrecere de Anul Nou, domnul Durant a auzit-o pe domnişoara
Chatham spunându-i unei prietene că plănuia să aibă grijă de el
toată viaţa şi să-l ţină-departe de alte femei pe care le-ar fi putut găsi
atrăgătoare. Nu a contrazis-o. Nu a spus nici măcar: „Ei, poate“.
A-lăsat să se înţeleagă că afirmaţia era valabilă. Din câte ştiau
martorii, întrucât a tăcut, putea foarte bine să fi fost profund încântat
de a şti. Că domnişoara Chatham urma să aibă grijă de el toată viaţa.
În mod similar, nu a contrazis-o când ea i-a spus croitoresei:
„Azi-mâine, îţi voi cere să-mi faci rochia de mireasă, şi un brâu
asortat pentru smokingul lui Josh.“ Din nou, a lăsat declaraţia să stea
în picioare, ca şi cum ar fi fost de acord cu ea. Şi, din nou, a tăcut
când, în Wellfleet, Massachuseţts, ea a răspuns „curând“ la o
întrebare privind data nunţii – a ei cu domnul Durant. De fiecare
dată, domnul Durant a găsit mai comod s-o lase pe domnişoara
Chatham să vorbească în numele amân- durora. Atât de comod,
încât avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva îi plăcea ce
spunea’ şi era de aceeaşi părere. De unde ştim care erau sentimentele
dumnealui în perioada când da a făcut aceste afirmaţii? E posibil să
se fi răzgândit mai târziu, dar aşa ceva nu ar fi schimbat
promisiunea, consimţământul pe care ¡-l acordase domnişoarei
Chatham prin tăcere. Domnul Durant este om de ştiinţă, profesor,
consultant pe lângă muzee şi guverne străine în probleme de
conservare a antichităţilor. Este verosimil ca un asemenea om să lase
să treacă declaraţii neglijente sau incorecte „fără a le corecta? Ar
270
contraveni total caracterului său. În sprijinul acestei concluzii, în
puternicul ei sprijin, există urarea de ziua naşterii pe care i-a scris-o
domnişoarei Chatham. Nu avem decât acel unic mesaj, dar putem
presupune că au fost mai multe, dată fiind natura emoţională a celui
cunoscut. Spune, în parte, cu referire la un cadou aniversar: „Acesta
va fi simbolul nostru, pentru viaţa pe care o vom împărtăşi
împreună.“ în sfârşit, ar trebui să ne amintim că domnul Durant
însuşi a spus: „Probabil că faptele mele s-au datorat unei dorinţe de
a avea o familie, pe care o nutream de mult timp şi n-o
recunoscusem."
Anne se întoarse la fotoliul ei.
— Aş adăuga că stilul de viaţă al domnului Durant, pe care i l-a
cerut şi domnişoarei Chatham, era destul de opulent, într-un
apartament elegant din vestul oraşului Los Angeles, plin de valori
care durează. O masă pusă cu Wedgwood şi Baccarat nu are nimic
temporar. Exprimă permanenţă şi tradiţie; vorbeşte despre generaţii
de oameni care au predat bogăţii generaţiilor următoare, la rând,
de-a lungul deceniilor, dobândindu-şi puterea din aşteptările şi
siguranţa stabilităţii, chiar şi într-o lume unde multe sunt
întotdeauna în mişcare. ’
Se opri, pentru a sorbi din paharul de pe birou.
— Acestea sunt temele pe care le-am identificat. Şi, pentru a
repeta un lucru afirmat anterior, Dora Chatham a înţeles ce anume
însemnau aceste teme în timpul celor trei ani ai săi alături de
domnul Durant. S-a dăruit unei relaţii tandre, cu toate speranţele şi
visurile ei, şi a crezut că o împărtăşea cu un bărbat ale cărui speranţe
şi visuri se potriveau cu ale ei. Nu ne putem aştepta din partea ei să
fie atât de insensibilă ca domnul Durant, acum când dumnealui s-a
plictisit de viaţa pe care şi-o făcuse alături de ea; nu-i putem cere să
abandoneze această relaţie tandră, fără o singură privire în urmă sau
cererea – cererea – de"a primi ceva de pe urma relaţiei în care a
crezut, din moment ce a fost alungată din relaţia propriu-zisă.
Pentru ea, a pleca fără nimic ar însemna să admită că promisiunile
271
întâmplătoare, aluziile făcute într-o doară şi tăcerile necugetate
reprezintă un comportament acceptabil, chiar şi pentru un om care
pretinde afecţiune şi necesitate. A face aşa ceva ar însemna să
batjcorească încrederea şi iubirea. Nu e cazul s-o facă. Nu trebuie s-o
facă.
Dora oftă prelung. Miller îşi împreunase degetele în formă de
piramidă, la un centimetru de nas, concen- trându-se asupra lor,
încruntat profund. Josh o privea pe
Anne; o urmărise în tot timpul lungului el rezumat. Faţa ei era
lipsită de orice expresie, dar ştia că avea probleme. Împreună, acele
două femei aveau să-l învingă în instanţă. Mai întâi, Dora urma să fie
o martoră ideală. Frumuseţea ei era superficială, în comparaţie cu a
lui Anne, dar, la bara martorilor, avea să arate fermecătoare şi
fragilă. Buza de jos, probabil cea mai puternică armă a ei, avea să
tremure, aşa cum se întâmplase de atâtea ori în perioada petrecută
împreună. Ajunsese să deteste buza de jos a Dorei, cu o fervoare
care-l uimea. Pentru judecător, însă, aceasta avea să fie o noutate,
înduioşătoare ca a unui copil. Mă tot ducea de nas şi mă făcea să mă simt
ca şi cum aş fi făcut parte dintr-o familie. Mă temeam să nu mă lase singură,
după ce-mi promisese că urma să aibă grijă de mine şi să fie cu mine toată
viaţa.
Cine ar fi putut rezista în jaţa unor asemenea argumente? — "
Cine ar fi simţit compătimire pentru Josh Durant? Chiar dacă
judecătorul găsea vreun motiv de compasiune, cât timp putea să
reziste împotriva plasei strânse a argumentelor’lui Anne Garnett?
Cât timp ar fi înclinat cineva spre un bărbat care scrisese dedicaţia
aceea afurisită de ziua naşterii şi apoi, peste doi ani, îi spusese femeii
să dispară din apartamentul lui? Cine, auzind aceste lucruri şi încă
multe altele, ar fi expediat-b pe Dora din tribunal, cu mâinile goale,
în timp ce Josh Durant păstra totul?
Un rezumat strălucit, îşi spuse el. Îl admira, ştiind că avea să
piardă în faţa ei. Îi admira inteligenţa, îi plăcea s-o vadă la lucru şi
i-ar fi plăcut să i-o înţeleagă mai bine, s-o înţeleagă pe ea mai bine.
272
Desigur, era ridicol să vorbească despre lucruri complet nepotrivite
cu caracterul lui; habar n-avea de caracterul lui. Şi, desigur, ştia şi ea
că era ridicol; era prea isteaţă ca să nu ştie. Era destul de deşteaptă şi
pentru a şti exact cât de slabe îi erau unele dintre celelalte
argumente, ca acela al construirii permanenţei cu cristaluri Baccarat –
cel mai nevolnic, mai fals şi mai specios argument pe care-l auzise
vreodată, dar abil ales şi expresiv la prima înfăţişare. Şi ştiau
amândoi că n-avea să fie decât o singură înfăţişare.
Omul de ştiinţă din Josh saluta opera rafinată a minţii Iul Anne
Garnett, chiar în timp ce îi creştea furia. Fiindcă o încurcase. Oricum
intenţionase să rezolve problema în afara instanţei – niciun om în
toate minţile nu şi-ar fi dorit genul de publicitate pe care l-ar fi adus
acel proces – dar crezuse că putea să scape cu o răscumpărare mică,
exact atâta cât s-o facă pe Dora să simtă că învinsese. Acum ştia că
avea să-l coste mult mai mult, fiindcă tuturor le era clar că n-avea să
economisească bani, lăsând să ajungă totul în instanţă, O încurcase.
Dacă ar fi fost la fel de ager ca Anne Garnett, dacă ar fi judecat
situaţia la fel de inteligent, în trei ani, cum făcuse ea într-o lună, ar fi
ajuns la un aranjament financiar rezonabil când îi ceruse Dorei să
plece şi cu asta s-ar fi terminat totul.
— Josh, spuse Miller, hai afară câteva minute.
Asta a fost, îşi spuse Josh, în timp se ridica. Ieşi împreună cu
Miller din cabinetul lui Anne, într-un labirint de bdxe ale
secretarelor, împărţite prin paravane joase şi plante verzi,
spunându-şi: „Aşa încep negocierile.“ Miller ştia la fel de bine ca
Josh că-şi găsiseră naşul. Aveau să ajungă la un acord şi să-i
plătească Dorei de-o mie de ori mai mult decât ar fi fost cazul să
primească şi doar o Idee mai "puţin decât pretindea ea. Iar Anne
Garnett avea să supervizeze totul, cu faţa el rece şi de nepătruns.
Josh nu avea nicio îndoială. Pe faţa ei n-avea să se citească niciun
semn de victorie; nici măcar n-avea să zâmbească satisfăcuta, cel
puţin atâta vreme cât, el şi Miller se aflau în birou. Era posibil să
simtă satisfacţie sau triumf – deşi nici măgar de asta nu putea fi sigur
273
– dar fără să se vadă nifnic.
„Aş vrea s-o văd cum arată când simte că i se’ân- tâmplă ceva
minunat,” îşi spuse el. „Aş vrea să-i privesc mintea lucrând la ceva
mai vesel decât storcind pentru un client tot ce poate, din ruinele
unei relaţii personale.” Dar asta n-avea să se întâmple niciodată; o
ştia bine. Erau duşmani, într-un fel, şi după ce ajungeau la o
înţelegere, cândva în cursul aceleiaşi zile, n-avea s-o mai vadă
niciodată. Mare păcat, îşi spuse, după care Miller găsi un birou gol şi
intră să plănuiască strategia de oferte şi contraoferte pentru a ajunge
la suma pe câre urma s-o aibă de plătit.
Anne rămase aşezată la birou mult timp după ce plecaseră toţi
trei, mai întâi Miller şi Josh, apoi Dora, care aşteptase, învârtindu-se
ca o leoaică în cuşcă şi vorbind nervoasă, până când se asigurase că
n-avea să-i regăsească la lift sau în holul de jos.
— A mers perfect, spuse ea. Ne-am descurcat de minune, nu? Ce
bine că am păstrat biletul ăla; unii aruncă lucrurile, dar eu, nu; nu ştii
niciodată ce urmează, aşa că trebuie să rămâi asigurat. Doamne, cât
mă bucur că s-a terminat; niciun minut n-aş mai fi suportat să-i aud
glasul. Ai fost mai dură decât mine; ştiai? Eu le-aş fi primit prima
ofertă, imediat ce înţelegeam că am câştigat. Dumnezeule, n-a fost
fantastic, să ştim că i-am făcut praf? Josh arăta îngrozitor, nu?
Nefericit, turbat de furie şi invidie pentru că aveam o avocată mai
bună decât al lui. Aşa-i trebuie. Aş vrea să-l mai pot învinge o dată,
şi cu altceva; zău ca m-am simţit straşnic. Poate acum am să mă duc
la Washington. Tatăl meu e destul de supărat pe mine, dar tot ce am
de făcut e să spun că prefer să fiu cu el decât cu mama şi mă va primi
cu braţele deschise. A, dar nu e acolo; face politică în Colorado. În
august, la Washington e ceva de necrezut. Poate am să-i propun să
ne întâlnim în Tamarack. Sau în Europa. Sau… undeva. Aş vrea să
ştiu ce doresc. Toate mi se par aşa de neinteresante. Voi primi atâţia
bani de la Josh; ar trebui să fac ceva fantastic cu ei. Nu Crezi?
Se uită la ceas.
— Ei, cred că pot pleca; ar trebui ca deja să fi ajuns cam la
274
jumătatea drumului.
Porni spre uşă.
— Vii la Tamarack, da? La iarnă sau cândva? Probabil ne vedem
atunci.
Anne privi uşa închizându-se după ea. Ce căţea de prima clasă, se
minună ea, ruşinată că-i trebuise atât de mult ca să observe; de
obicei, vedea lucrurile mai repede decât alţi oameni. „Aş fi ştiut,”
reflectă Anne, „dacă avea oricare alt tată sau alt tovarăş de viaţă; asta
m-a orbit.“ Clătină din cap cu amărăciune. „Noroc că n-am nevoie
de gratitudine; m-aş atrofia, aşţeptând ca Dora să fie capabilă de
recunoştinţă.”
Dar Dora nu conta; nimic nu conta, pe lângă faptul că învinseseră.
„Am învins, am învins, “ îşi spuse ea, exultând. Pentru asta trăia, ca
să învingă şi niciodată să nu mai fie victimă.
„Totuşi, merit o anume recunoştinţă,” medită Anne mai departe.
„Fără mine, oamenii ăştia doi ar fi călcat-o pe Dora în picioare. A fost
o secretară cu program non-stop şi o tovarăşă de sex, dar n-a fost
soţie şi nu i-a spus niciodată că asta dorea. Niciodată nu i-a spus ce
aştepta de la relaţia lor. Josh ar fi putut argumenta în instanţă că,
dacă voia mai mult, ar fi trebuit să-i spună, nu să facă pe sfioasa cu
prietenii şi croitoresele. Fritz pornise pe direcţia asta, dar nu i-am dat
şansa s-o ducă până la capăt, l-am obţinut Dorei Chatham un sfert de
milion de dolari şi casa din Tamarack, în valoare de un milion şi
jumătate, iar ei i se pare un fleac. A mers perfect. A mers perfect,
fiindcă am făcut eu să meargă perfect. Şi s-ar fi cuvenit un simplu
mulţumesc – sau, poate, un mulţumesc simţit din toâtă inima? Bine că
n-am nevoie şi nici nu vreau măcar.“
Îşi lăsă capul în piept şi-şi masă ceafa. Întotdeauna era mai
încordată decât îşi dădea seama, în timpul acelor sesiuni; abia după
ce pleca toată lumea, simţea durerile musculare. „Un pahar de vin, “
îşi spuse, „un masaj şi o saună. De-asta am nevoie. Şi apoi, cina.“ îi
veni ideea că ar fi putut să fie plăcută o cină în doi, mai
sărbătorească. Dar nu exista nicio persoană deosebită căreia să-i
275
împărtăşească triumful. Cina la domiciliu, hotărî Anne; avea să-l
sune pe bucătarul şef de la restaurantul francez din aceeaşi clădire şi
să comande masa în apartament la ora nouă, după ce pleca ma-
seurul şi-şi făcea sauna şi duşul. Avea să destupe o sticlă de vin bun,
apoi se va uita la un film, la o comedie; putea să comande caseta în
acelaşi timp cu cina. Şi ar fi fost o seară perfectă.
Puse în funcţiune clopotul ceasului ei antic; întotdeauna îl
închidea când veneau clienţi la o sesiune lungă. Aproape imediat,
bătu de patru. Stătuseră aproape toată ziua. De la nouă şi jumătate la
patru, fără pauză de masă. „Poate şi ceva de mâncare, înaintea
vinului,” se gândi Anne. „Altfel, am să leşin în saună.“ îşi strânse
hârtiile de pe birou şi, introducându-le în dosarul Dorei, îşi dădu
seama că Josh luase înapoi biletul de ziua naşterii. „Poate îl va învăţa
minte să-şi păstreze sentimentele pentru el,” reflectă Anne.
Puse dosarul în sertarul de sus, unde avea să ră- mână până la
onorarea cecului. „Un sfert de milion de dolari şi o casă,” medită ea.
„Ciudată viaţă dublă mai duce şi ăsta: profesor de reputaţie
internaţională şi playboy care are oricând o femeie trăsnet, cumpără
piese Baccarat şi poate completa un cec pentru un sfert de milion de
dolari.“
Un om interesant. Mare păcat că nu ştiuse niciodată cum era în
realitate; cât de multe din povestirile Dorei erau minciuni. Era clar că
ascundea mai mult decât portretul pe care i-l schiţase Dora; de fapt,
probabil că Dora nu-l cunoscuse niciodată cu adevărat. Era prea
ocupată cu propriile el griji, ca să încerce să-l descifreze pe omul cu
care trăia. Mă rog, nu putea şti. Se terminase; n-avea să-l mai vadă
niciodată. Esenţialul era că învinsese. Ce senzaţie plăcută. Cea mai
minunată senzaţie din câte cunoştea. Se întinse din nou. Un pahar de
vin, îşi spuse. Un masaj. O saună.
Apartamentul ei era la câţiva paşi distanţă, în altă parte a
complexului Century City. Anne ieşi şi fu izbită de un val de
căldură, umedă şi densă, care făcea clădirile să pară cenuşii şi
unduitoare, parcă văzute printr-un paravan semitransparent.
276
Trecătorii se mişcau greoi, asemenea înotătorilor care se bălăcesc
prin apă adâncă. Anne traversă piaţa, spre blocul ei. Îi era uşor să
uite, în răcoarea permanentă a cabinetului, că era cea mai fierbinte
lună august din uitimii ani. E mai bine înăuntru, îşi spuse, în timp ce
portarul îi deschidea uşa, făcându-i loc să intre în hol. Se opri la
contactul cu aerul glacial. Se înfioră. „De la tropice, la polul sud, “
reflectă Anne. „Astea să fie singurele alternative?“
Zâmbi în sinea ei când descuie cutia poştală şi-şi îndesă în
servietă scrisorile şi revistele. Şi încă mai zâmbea, când se întoarse să
treacă prin hol spre lift, şi-l văzu în faţa ei pe Vlnce.
— Bună, o salută el încet.
Anne împietri, cu toate senzaţiile scurgându-i-se din trup,
încremenită în aerul rece care se învolbura împrejurul ei. Servieta îi
trăgea braţul în jos, dintr-o dată atât de grea, încât abia o mai putea
ţine.
— Am să-ţi vorbesc, spuse. Vince, întorcându-se spre ascensor. La
ce etaj stai?
Nu se schimbase. Nu-i venea să creadă. Toate, în lumea ei, se
schimbaseră, dar Vince era acelaşi; glasul, aroganta siguranţă de sine
erau la fel ca înainte; arăta la fel. Era puţin mai gras, cu bărbia o Idee
mai ascuţită, dar părul blond şi înfăţişarea angelică erau exact aşa
cum le ştia. Îi zâmbea, cu farmecul radiindu-i din dinţii albi şi ochii
încreţiţi la colţuri. Îi simţea mâinile pe ea, împingând-o, întorcând-o,
forţând-o.
Anne o luă la fugă prin hol, pe uşa de şerviclu şi pe culoarul din
spate până la spălătoria îngrijitorilor, unde abia apucă să închidă uşa
înainte de a începe să vomeze.
Îşi înălţă capul, sufocată. Îngenunche pe pardoseala de faianţă, cu
braţele rezemate de marginea toaletei, până când gâfâielile îi mai
slăbiră. Apoi, se duse la un lavabou şi-şi clăti gura. Avea reverul
taiorului de mătase albă stropit cu vomă; îşi umezi batista şi frecă
până când petele se şterseră. Privindu-se în mica oglindă, îşi aranjă
expresia feţei. Toate trăsăturile fură netezite, modelate într-o mască
277
neutră. Nu putea face nimic cu expresia bântuită din ochi, dar în rest
arăta perfect stă- până pe sine. Stătu un moment cu mâna pe clanţă.
Ar fi putut lua liftul de serviciu până la etajul ei. Dar o găsise o dată;
avea s-o mai găsescă şi a doua oră. Tot trebuia să-l înfrunte, azi sau
altcândva. Azi, se hotărî Anne. Cu capul sus şi umerii traşi înapoi,
de. Schise uşa de seţviciu pentru a reveni în hol.
“O aştepta la câjiva paşi distanţă.
— E totul în regulă?
Anne se întoarse şi porni spre un grup de fotolii, unde se aşeză pe
cel mai îndepărat, în colţ. Ridicând uşor din umeri, Vince o urmă,
pentru a’ se aşeza în faţa ei, dincolo de măsuţa joasă, cu spatele spre
hol. Anne privi pe lângă el, spre oamenii care veneau de la lucru,
oprindu-se la cutiile poştale în drum spre ascensor. Îi filăcea să ştie
că erau acolo. Controlată strict, cu fiecare muşchi blocat la locul Iul,
se sili să se uite la Vince, plină de ură. Rămase nemişcată, fixându-l
ferm, cu ură, fără o vorbă.
El fu acela care-şi mută privirea, dar lin, aproape nepăsător,
uitându-se peste umăr spre hol, cu mult interes.
— Cine-ar fi crezut? spuse într-o doară, revenind spre ea. Micuţa
Arine, care niciodată nu se pieptăna, să locuiască aici, avocată,
câştigând procese de pensie alimentară. Şi e o femeie răpitoare.
Felicitările mele; se pare că fuga de-acasă a fost exact ce-ţi trebuia.
Anne îl privi, cu ochii goi.
— Mi-a părut rău că ai plecat; mi-a fost dor de tine, continuă
Vince. E greu, când unei familii i se neagă plăcerea de a vedea o
tânără fată devenind femeie. Ne-ar fi plăcut s-o împărtăşim cu tine şi
să te ajutăm, când puteam. Unde te-ai dus, după ce ai plecat?
Anne tăcu..
— Ei, oftă Vince. Toţi am fost îngrijoraţi pentru tine, să ştii. De
fiecare dată când luam câte un ziar în mână, vedeam câte o nouă
povestire de groază despre tinere fugite de-acasă care sfârşiseră pe
străzi, toxicomane, prostituate, victime ale omorurilor; nu dormeam
nopţile de-atâtea griji. Mai ales Ethan.
278
 Continuă senin ceva în legătură cu un detectiv, cu doi detectivi,
iar Anne abia îl auzea. Zâmbea şi vorbea şi gesticula cu mâinile ca şi
cum s-ar fi simţit absolut comod, ca şi cum n-ar fi existat nicio
consecinţă a faptelor lui din trecut. Şi poate că asta era experienţa
celor douăzeci şi patru de ani de când nu-l mai văzuse. Trăise de
atunci şi până acum, neatins.
— Nu e cel mai potrivit loc pentru o conversaţie personală, spuse
Vince, în timp ce oamenii treceau pe lângă ei spre lift. În
apartamentul tău ar fi mai bine.!
— Nu, răspunse plat Anne.
— Ei, atunci, la o cafea? Trebuie să existe în clădire un restaurant
sau o cafenea. Mergem?
— Stăm aici.
Vince privi iarăşi în jur. Era sfârşitul zilei de muncă şi prin Tiol
trecea un torent constant de persoane. Îşi înclină capul, cedând cu
eleganţă..
— Dacă preferi. ’
Se rezemă de spătarul fotoliului.
— Am aşteptat-o pe Dora azi când a ieşit din biroul tău; vom lua
cina împreună, mai târziu. Fireşte, îmi telefonează regulat – sunt
convinsă că ştii – şi-mi spusese că sesiunea de descoperire era
programată pentru azi. M-am gândit că ar fi un moment potrivit ca
să vin, să-i ofer încurajare, eventual s-o consolez. Dar nu avea nevoie
de nimic; a spus că v-aţi descurcat excelent. Presupun că asta
înseamnă că ai fost extrem de bună; Dora e foarte zgârcită cu
laudele. Un sfert de milion, mi-a Spus, şi casa. Nu-i rău, ţinând
seama că n-aţi ajuns în instanţă cu ele. Şi ai ţinut şi presa la distanţă.
Îţi sunt recunoscător; ai făcut bine că te-ai gândit la poziţia mea.
Dora mi-a spus că-ţi explicase.
— Ce vrei? întrebă Anne.
— Da, fireşte, fără-ndoială că eşti grăbită; sunt convins că te
aşteaptă prietenii ca să sărbătoriţi victoria.
Îi zâmbi din nou.
279
 — Sunt curios de ce te-ai întors, după atâta timp. Pot înţelege – la
limită – că doreai să vii la înmormântarea lui Ethan; întotdeauna mă
amuză când oamenii simt că trebuie să-şi aducă omagiile sau ce-or fi
crezând ei că fac faţă de un mort căruia puţin îi pasă. Dar nu te-ai
mulţumit numai cu atât; te-ai dus la Tamarack cu Gail. Şi ai devenit
avocata Dorei. De ce?
— Din motivele mele. N-au nicio legătură cu tine.
— 8a ştii bine că au. Orice se întâmplă cu familia mea are legătură
cu mine. Ştiu cum acţionează oamenii; acţionează politic. Încerci să
legi o alianţă cu familia, să te apropii de ei şi să mă ataci de sub
protecţia lor.
— Să te atac?
Clătină din cap.
— N-am intenţia să te atac..
— Minţi, replică Vince încet. Ştiu ce vrei; vrei să mă distrugi.
Altfel, de ce te-ai fi întors? Ai aşteptat mult, până am ajuns într-o
poziţie proeminentă, până am devenit vulnerabil la zvonuri şi bârfe,
şi abia acum te-ai întors. Ai aşteptat să ajung aproape de încheierea
termenului, înainte de campania electorală pentru realegere, iar
atunci te-ai înhăitat cu Gail şi cu Dora ca să loveşti în mine.
Cum Anne tăcu, Vince continuă, pe un ton de conversaţie,
aproape intim:
— Te cunosc, Anne; te înţeleg. Ai fost o puştoaică mică şi crudă,
iar-eu te-am făcut femeie, şi erai prea tânără ca să-mi mulţumeşti.
N-ai înţeles niciodată ce-am făcut pentru tine. Te-am educat, la fel
cum te-au educat şi profesorii de la Harvard. Nu e nicio diferenţă, să
ştii; ai avut mult de învăţat şi ai învăţat de la/ experţi. Dacă nu te
luam în mâinile mele „ai fi nimerit cu cine ştie ce tăntălău plin de
coşuri şi cu proteză dentară, pipă- indu-te pe bancheta-din spate a
vreunei maşini. A fost de-o mie de ori mai bine să înveţi de la mine.
Şi Ji-a plăcut; ţi-a plăcut la nebunie. Mult timp. Foarte mult. Apoi,
cred că ai cunoscut pe altcineva şi ai ajuns la concluzia că te
săturaseşi de mine, aşa că m-ai acuzat în faţa tuturor. N-ai menţionat
280
faptul că-ţi plăcuse. Femeile îşi şterg din minte ceea ce nu le foloseşte
la nimic; nu-şi amintesc decât ce vor ele. Ca furia. Pe-asta şi-o
amintesc cel mai bine. Să hrănesc cu ea, ca păianjenii. Şi, pe urmă,
vor răzbunare. Uită-te la tine, micuţa mea femelă de păianjen; ai
aşteptat atâţia ani, ca să te repezi. Ai aşteptat până ai socotit că eram
vulnerabil.
E nebun. Gândul era absolut clar îri mintea lui Anne, dar nu se
putea agăţa de el; prezenţa lui Vince îl alunga, la fel cum îi alungase
judecata şi voinţa când o dominaseră în dormitor. Pândea în faţa ei
ca un lynx, cu ochii sclipitori, gata’să sară. Oriunde ar fi privit, nu
putea scăpare el. Încercă să regăsească însufleţirea din aceeaşi
după-amiază, înviorarea victoriei, dar se risipiseră., Nu-l mai vedea
decât pe Vince. Nu se putea gândi decât la Vince. Se chirci înlăuntrul
ei. Ar fi fugit iarăşi, dar avea braţele şi picioarele atât de slăbite, încât
nici nu şi le putea mişca. Şi, chiar de-ar fi putut, nu avea unde să
fugă: avea s-o prindă, avea s-o atingă.
— Fireşte că nu sunt vulnerabil, spuse Vince, conti- nuând să
zâmbească; avea glasul blând, devenind şr mai blând, pe măsură ce
vorbea. Tu, însă, da. Eşti o mică avocată care încearcă să-şi facă un
nume preluând cazuri senzaţionale, şi nu-ţi poţi permite să cornuţi
nicio greşeală., Dar ar fi o enormă greşeală să ataci un senator S.U.A.
Acuzându-l de un lucra pe care spui că l-a făcut acum aproape un
sfert de secol. N-ai scos o vorbă, un sfert de veac, şi, deodată, când a
ajuns un om prestigios, vii cu basmul ăsta de adormit copiii. Ai
ajunge de râsul lumii. Ar fi clar că încerci să mă şantajezi; altfel, de
ce-ai face-o? Al fi declarată o ticăloasă intrigantă şi oportunistă, şi
după aia cine ar mai avea încredere în tine? Te-aş putea distruge,
nu-i aşa, micu {a Anne? Ştii bine că da. La uită-te la tine: îngrozită că
minciunile tale ar putea să ricoşeze şi atunci n-ar mai rămâne nimic
din tine. Al fi un nimic, Anne. O mică avocată discreditată, fără
niciun client.
Se teme. Gândul îi era chiar mai limpede decât cei dinainte, iar de
astă dată îl ţinu strâns. Crede că-l pot lovi. Crede că-i pot distruge cariera
281
politică. Se agăţă de cuvintele care-i răsunau în cap. Crede că-l pot lovi.
Muşchii i se destinseră infim şi, odată cu asta, cârceii din ei începură
să se risipească. Crede că am putere asupra lui. Strânse pumnul şi simţi
forţa din braţ. Şi-şi putu aminti, pentru prima oară de când apăruse
Vince, că se afla la ea acasă şi tocmai câştigase un caz. Prezenţa lui
dominantă începu să scadă. Putea vedea clar în jur. Îşi vedea holul
blocului, vecinii trecând prin apropiere, salu- ţând-o cu o înclinare
grăbită a capului. Crisparea trecea, îi era mai uşor să stea dreaptă. Se
teme de mine.
— N-am aşteptat să-ţi fac nimic, spuse Anne, cu vocea sigură şi
rece ca gheaţa. Nici nu m-am mai gândit la tine.
Vince clătină din cap, cu reproş:
— Altă minciună. Te gândeşti la mine tot timpul, De asta ai venit
la înmormântarea lui Ethan. Un pretext ca să te întorci. De-asta te-ai
dus la Gail. De-asta te-ai repezit la şansa de a lucra pentru Dora.
— Nu m-am gândit la tine.
Încordarea îi dispăruse. Îşi ţinea mâinile în poală, cu pumnii
strânşi.
— Îmi faci greaţă. Nu mi-a plănut niciodată şi nici – Doamne –
n-am murit de plăcere când mă sileai. Te uram. Nu m-ai făcut
femeie, mi-ai distrus copilăria şi pentru asta n-am să te iert niciodată,
nici pentru modul cum m-ai manipulat. Niciodată n-am fost o fiinţă
omenească pentru tine; m-ai tratat ca pe o păpuşă pe care o puteai
îndoi în orice formă voiai. Am încetat să mă mai gindescla tine din
ziua când am plecat din casa aia, şi de-atunci nu m-am mai gândit
niciodată. Aveam o viaţă de construit şi, dacă mă gândeam la tine,
mi se făcea atât de rău, un rău de moarte, încât nu mai puteam
continua. Nicio clipă nu. M-am gândit la tine. Încerc să-mi găsesc
plăceri şi satisfacţii în viaţa mea, iar tu eşti un jeg atât de mare, încât
gândui la tine ar distruge orice dram de linişte mi-aş putea găsi.
Canalie. Niciodată nu m-ăm gândit la tine.
— Chipul lui Vince se întunecase, schimonosit.
— Căţea, scuipă el cuvântul printre dinţi. Futu-te-n gură de curvă.
282
 Cu coada ochiului, văzu câteva capete întorcându-se.
— N-o să te creadă nimeni, spuse el încordat, cu glas scăzut. O să
te fac de mai mare râsul; o să te opresc…
— Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să dau publicităţii
trecutul; nu vreau să-l readuc la viaţă. E mort. Vreau să-l ţin
îngropat, acolo unde a stat în toţi anii ăştia. ’
Vince o privi, cu umerii aduşi.
— Nu te cred, spuse el, după un moment. Ştiu cum minţi;
dintotdeauna ai minţit. Ai minţit în legătură cu mine, în seara aia; nu
le-ai spus cum mă ademeniseşi şi ce mult îţi plăcea cu mine; te
săturaseşi de mine şi ai încercat să mă distrugi. Dar nu ţi-a mers; ţu
eşti cea care a plecat, pe furiş, ca o hoaţă. Iar eu am rămas pe loc. Şi
voi rămâne întotdeauna, iar tu ai să dispari din nou. Îţi spun eu: ai să
dispari. Nu te voi lăsa să te-nvârţi pe lângă ei. Nu te voi lăsa să
împingi în ziare şi reviste poveşti despre familia mea; n-am să te las
să le vinzi reporterilor subiecte piperate de scris. E clar? Ai să dispari
la fel ca data trecută; n-ai să te mai apropii de ei.
„îi e teamă, “ reflectă Anne din nou. „îi e teamă, lui i-e teamă. Nu
mie; eu nu mă mai tem; el se teme. Se teme. Eu n-am de ce să mă
tem.“
Trase adânc aer în piept.
— Dacă-mi doresc familia înapoi, voi face fot ce pot ca să fiu iarăşi
între ei. Nu mă poţi opri. Dacă încerci, te voi învinge.
Vince zâmbi subţire:
— Cum? Începând iarăşi cu minciunile tale? Ţi-am spus: n-au să
te creadă, nu mai mult decât prima dată. Şi-atunci, ce-ai să faci? Vei
spune presei? Radioului? Televiziunii? N-am să te las. Ascultă la
mine, se aplecă ei înainte. Au încercat şi alţii să-mi stea împotrivă,
l-am oprit. Înţelegi? Arh rezolvat să aibă cineva grijă de ei.
Anne clătină din cap. Când se aplecase spre ea, apropiindu-se,
începuse iarăşi să se simtă rău. El se teme, nu eu; se teme, ’se teme. Dar
tot o lua cu leşin.
— Nu voi spune nimănui, zise ea, aproape în şoaptă. Pleacă.
283
Lasă-mă-n pace. Nu vreau decât să uit.
Vince îşi trase fotoliul mai aproape de măsuţă, mai aproape de
Anne, aplecându-se şi mai mult; lui Anne i se păru că-i putea simţi
respiraţia.
— Îţi voi Spune exact cum stăm. N-aveam de gând, dar cred că e
cazul să ştii. Întotdeauna am fost cinstit cu tine, Anne; poţi crede
fiecare vorbă din ce-Ji spun.
Tăcu, privind-o:
— Luna trecută, când Dora mi-a vorbit despre tine, i-am telefonat
unui prieten, un om cu care am lucrat împreună în Denver. El a
rezolvat întotdeauna problemele, oameni care ne stăteau în cale,
chestii de-astea. Încă mai colaborăm, aşa că l-am sunat şi i-am spus
să se ocupe de tine. Să te elimine. Ştii ce mi-a răspuns? A zis că nu
mai face treburi de soiul ăsta. A spus că are aproape şaptezeci de ani
şi caută ocupaţii mai respectabile. Am fost foarte dezamăgit de el.
Aha, observ că ţi-am captat atenţia.
Anne stătea absolut nemişcată, privindu-l, cu ochii mari, cu
respiraţia rapidă şi subţiată. Pumnii i se des- făcuseră, mâinile
stându-i moi în poală. O cuprinsese un frig năprasnic.
— Asta m-a lăsat într-o dilemă cumplită, continuă Vince.
Prietenul meu era singurul în care aveam încredere cu asemenea
treburi. Puteam angaja pe altcineva, fireşte – întotdeauna se găsesc
oameni gata să facă orice pentru un ban câştigat pe loc –, dar asta ar
fi înlocuit o problemă cu alta. Tu dispăreai, însă angajatul meu ar fi
fost apoi cel în avantaj faţă de mine.
Glasul îi deveni meditativ.
— M-am gândit mult la asta. Aş putea, fireşte, să te omor cu
mâinile mele, dar, ştii, nu pot. Nu-mi stă în fire. S-ar putea să te
surprindă – fii sigură că pe mine m-a mirat însă aşa sunt eu. Nu sâpt
un asasin.
Urmă o tăcere prelungă.
— Nimic nu detest mai mult decât neputinţa, spuse încet Vince.
De-asta n-am venit să te văd acum câteva săptămâni, când Dora mi-
284
a vorbit despre tine: trebuia să ştiu între ce posibilităţi am de ales. Şi
iată ce am hotărât. Dacă-mi faci probleme, dilema se rezolvă de la
sine. Dacă-ţi răspândeşti prin presă acuzaţiile descreierate la adresa
mea, nu voi mai avea nimic de pierdut angajând pe cineva să te
omoare. Şi asta voi face. Într-o clipă. E
clar? Nu voi ezita. Dacă taci şi dispari din nou, vei fi în deplină
siguranţă. Cel puţin, din partea mea.
Zâmbi:
— Suntem împreună în situaţia asta, Anne. Nu e uluitor, după
atâţia ani? Suntem în aceeaşi situaţie. Amândoi avem enorm de
pierdut.
Îşi împinse fotoliul înapoi şi se ridică.
— Dora te consideră foarte inteligentă. Ascuţită şi dură, aşa a
spus’ Dacă avea dreptate, nu mă îndoiesc că te vei comporta
inteligent şi circumspect. Ceea ce înseamnă, fireşte, să nu te mai
apropii de familia mea. N-ai nimic de-mpărţit cu ei. Am mai spus-o
şi-nainte: vreau să mă asigur că înţelegi. În următorii câţiva ani, se va
face multă publicitate în jurul meu, şi nu voi permite să iei şi tu
parte. Dacă te mai apropii de Gail, de Dora sau de oricine din
familie, voi găsi o cale să te opresc. Crede- mă pe cuvânt, Anne; dacă
te mai apropii de ei, am să te opresc.
— O privi de sus în jos:
— Mi-a făcut plăcere conversaţia. Mă bucur să văd că arăţi atât de
bine. Şi, desigur, atât de plină de succes, îţi urez noroc. Mi-ai putea
dori şi tu acelaşi lucru.
Îl privi. Vince făcu un pas înapoi, în faţa urii din ochii ei. Şi se
îndepărtă, străbătând holul cu paşi mari spre uşă, prea repede
pentru ca portarul să apuce să i-o deschidă.
Anne îşi luă servieta şi porni spre ascensor. Privea drept înainte;
nu gândea. La etajul ei, merse orbeşte până la uşă, o descuie şi, după
ce intră, încuie în urma. Ei. Răcoarea antiseptică a pereţilor şi
mobilelor albe o absorbea, şi se duse direct la canapeaua de sub
fereastra cu vedere spre grădinile de jos, aruncându-şi pantofii din
285
picioare şi ghemuindu-se în colţ.
Prin piaţă şi grădini treceau funcţionari, scoţându-şi vestoanele la
ieşirea din clădiri. „Afară e atât de cald, “ îşi spuse Anne, „dar ce
perfect e aici înăuntru. Nici nu îngheţi, ca în hol…“ Se întrerupse.
Gândurile i se îndepărtară de orice avea legătură cu Vince. „Ce
ciudat, “ reflectă ea, „să trăieşti în două lumi simultan: una caldă,
una rece, prima sufocantă, a doua eliberatoare, una ameninţătoare,
cealaltă calmă. Să ai o familie şi să nu ai.“ Gândurile îi goneau
nebuneşte prin cap, ca şi cum, cu cât alergau mai repede, cu atât şi
le-ar fi putut ţine mai uşor sub control. „Dintotdeauna am avut
familie; numai că nu m-am îndreptat niciodată spre ei.” Zâmbetul
lui Vince îi răzbi prin gânduri, iar în gât i se opri un suspin. Cu
frenezie, îşi împinse gândurile înainte. Acum ştia că i-ar fi plăcut să
facă parte iarăşi din familie, cel puţin parţial, l-ar fi plăcut să încerce,
să vadă dacă putea. Îi era atât de greu să fie deschisă, să trădeze ceva
despre ea însăşi, să primească pe oricine în viaţa ei apărată cu atâta
grijă. Dar păreau s-o placă. Şi îi plăcuse să stea cu ei şi să facă planuri
pentru vizite viitoare. Îi plăcuse ideea, când îşi îngăduia să se
gândească, de a nu fi singură tot timpul.
Dacă te mai apropii de Gail, de Dora sau de oricine din familie, voi găsi o
cale să te opresc.
Îşi înclină capul, până când fruntea i se rezemă de geamul răcoros.
„Nu-mi doresc decât o şansă de a fi din nou între ei.“
Deodată, o cuprinse furia. Îşi înălţă capul, lăsându-se în voia
mâniei. Ticălosule, ce vei face? Vei găsi o cale să mă omori? M-ai mai
omorât o dată. Ai ucis copilul din mine, tinereţea, bucuria şi deşteptarea la
care aveam dreptul. Crezi că-mi pasă dacă mă mai ataci din nou? Încearcă
numai, fir-ai al dracului să fii, te voi înfrunta până la capăt. N-ai să mă mai
zdrobeşti. N-am să te las. Niciodată. Niciodată.
Se răsuci dinspre fereastră şi-şi răsfoi mica agendă, în căutarea
unui număr de telefon. „Nu peste mult, am să-l ştiu pe dinafară, “ îşi
spuse ea. Luă telefonul pe genunchi şi formă numărul. *
— Gail, spuse, îji convine dacă vă fac o vizită la sfârşitul
286
săptămânii ăsteia?

Capitolul 11
În sâmbăta dinainte de Ziua Muncii, Charles apăru în curtea din
spatele casei lui Marian, unde îşi găsi sora tăind crizanteme şi dalii.
— Ce bine, spuse ea blajină, deşi Charles se aşteptase să fie
surprinsă; n-o vizita în timpul zilei sau fără să-i telefoneze înainte. Ai
venit tocmai la timp pentru micul dejun, continuă Marian,
punându-şi foarfeca în coş, lângă florile purpurii şi albe.
Purta o fustă de bumbac, până la glezne, o bluză cu mâneci lungi,
mănuşi roz de grădinărit şi o pălărie de pai care-i acoperea părul alb,
cu ondulaţii impecabile. Lui Charles i se păru că arăta ca o acuarelă
de modă veche, reprezentând o doamnă pe domeniul ei de la ţară.
— Întotdeauna mănânc târziu, când Fred nu-i aici, adăugă ea.
— Unde e?
— Nu mi-a spus. Are o iubită în New York; o fi la ea. L-ai spus că
treci pe la el?
— Nu, luă Charles coşul, ducându-l în casă. Nu te deranjează?
— Te referi la fata aia. Ei bine, nu, nu mă mai necăjesc. La prima
m-am supărat, acum vreo cincisprezece ani, dar după un timp mi-a
trecut prin minte că tot ceea ce mă deranja în realitate era faptul că
mă măritasem cu un cotoi. Ăsta-i el, ştii, are atâtea femei, încât
mereu mi-l imaginez bântuind prin locuri întunecoase, în căutarea
lor. Dar, desigur, ştii toate astea; îţi petreci mult timp cu el.
Charles o privi în timp ce umplea chiuveta de grădină cu apă şi
ţinea tulpinile sub suprafaţa acesteia ca să le taie.
— De ce mai stai cu el?
— Ei, de ce? De ce nu? În cea mai mare parte sunt satisfăcută şi-mi
închipui că şi el este, şi nu asta vrea omul de la o căsnicie? Să fie, în
cea mai mare parte, satisfăcut? Nu mă mai jenează faptele lui; pur şi
simplu nu le dau atenţie şi, dacă nu le văd cu ochii mei, pentru mine
nici nu există. Mi-am făcut viaţa mea – mă interesează foarte mult
287
afacerile, după cum ştii, şi am intrat în trei comitete directoare ale
unor mici firme – şi am parte de Fred atât cât vreau. Avem şi noi o
viaţă a noastră, ştii doar; suntem împreună de atâta vreme.
Întotdeauna ţi-e mai uşor să trăieşti cu un om pe care îl înţelegi şi
căruia îi poţi prevedea acţiunile. De ce-aş mai avea nevoie de
surprize, la vârsta mea? Sexul nu mă mai interesează…
Îl văzu pe Charles roşind.
— Doamne Dumnezeule, Charles, suntem frate şi soră de-o
jumătate de secol; de-acum înainte ar fi cazul să putem discuta orice.
Găsesc sexul incredibil de plicticos; toate zvârcolelile şi gemetele
alea; devin de-a dreptul absurde, când ajungi la o anumită vârstă.
Aşa că, într-o bună zi, am tras concluzia că era o pierdere de timp, o
activitate mai prejos de mine şi, dintr-o dată, scurt, m-am simţit…
uşoară, de parcă n-aş mai fi avut nicio greutate şi puteam doar să…
plutesc. Toate mi s-au părut incomparabil mai simple, nimic nu mă
trăgea în jos, nimic nu mă solicita. Era uimitor. Şi ce mai uşurare…!
Tăcură. Marian începu să aranjeze florile într-o vază înaltă de
cristal.
— Zilele-astea o vei simţi şi tu, Charles, spuse ea senină. Sunt
convinsă că ni se întâmplă tuturor, la un moment dat.
— Vreau să-ţi vorbesc despre Anne, spuse Charles.
— Da, oftă Marian, fotul e atât de ciudat, nu-i aşa? îţi poţi
imagina, să revină după atâţia ani, apărând din senin ca o stafie, şi să
nu ne salute, să nu ne dea posibilitatea de a-i ura bun venit? Am fost
cumplit de dezamăgită. După înmormântare, am căutat-o, dar
plecase. Stai puţin, să pun florile astea în living.
— Când se întoarse, Charles stătea lângă glasvand, privind curtea
din spate care cobora în pantă spre lac, cu degetele mari agăţate pe
sub curea.
— Ce i-ai fi spus?
— Păi, i-aş fi urat bun sosit şi i-aş fi spus ce dor ne-a fost de ea şi
cât ne bucurăm că o avem iarăşi printre noi. Aş fi întrebat-o ce face şi
unde locuieşte acum, cu ce se ocupă, dacă e măritată, dacă are
288
copii… Dumnezeule, are aproape patruzeci de ani, îţi dai seama?
Charles se răsuci spre ea:
— Şi ce-ai fi zis dacă aducea iar vorba de povestea aia?
— Ei…
Marian se uită în frigider.
— Am somon afumat, roşii şi franzelă. Mai degrabă ca pentru
prânz, decât pentru micul dejun. Aş putea prăji pâinea; ce părere ai?
— Cum preferi. Ce i-ai fi spus?
— Nu ştiu; nu m-aro gândit la asta.
Luă două farfurii din dulap şi le umplu cu mâncare.
— Nu-mi vine să cred că ar fi adus vorba. E atât de mult de-
atunci. Douăzeci de ani. Peste douăzeci. De ce să mai scormonim
trecutul? Am uitat cu toţii. Vince a avut un succes extraordinar în
viaţă; ar fi imposibil să-i găseşti vreun cusur. Iar Anne părea foarte
Impresionantă, la înmormântare; se vede clar că a ajuns bine. Toţi
suntem oameni în toată firea, înţelegi – civilizaţi – şi
* nu pot decât să presupun că în noaptea aceea s-a petrecut cine
ştie ce încurcătură îngrozitoare, vreo confuzie, şi toţi am fost atât de
tulburaţi, încât n-am putut-o înţelege. Dar acum totul a rămas în
urmă şi, cu siguranţă, n-am de gând să fiu eu aceea care să mai
trezesc morţii; nici nu vreau sătnă gândesc. Şi sunt sigură că şi Anne
e exact de aceeaşi părere.,
Charles dădu din cap, îngândurat. Luă puţin somon din farfurie..
— – Săptămâna trecută, a fost la Gail. Mă gândeam să trec
pe-acolo şi s-o întreb pe Gail despre ce vorbiseră. Şi dacă e de părere
că ar fi bine s-o caut.
— S-a dus la Gail? Nu mi-a spus nimeni. Foarte ciudat că nimeni
nu mi-a spus; eram practic mama ei. De unde ştii că a fost acolo? —
Mi-a spus Vince că a auzit de la Keith, acum vreo două zile.
— Keith, repetă Marian. Propriul meu fiu. Şi mie nu mi-a spus
nimic. Ei, cred că s-a gândit că nu rfi-ar interesa. În fond, niciodată
n-am vorbit cu el despre Anne.
Turnă cafeaua în. Ceştile de porţelan.
289
 — Dacă vrei s-o vezi, Charles, telefonează-i. De ce trebuie să-i ceri
sfatul lui Gail?
— Fiindcă nu ştiu ce să fac, fir-ar să fie! Dacă aş avea idee ce
sentimente are pentru mine – nu m-a căutat, înţelegi, nicio vorbă –,
dacă mi-ar putea da cineva de înţeles cum să-i vorbesc…
— Spune-i ce vrei şi gata, Charles. Din inimă. Ăsta-i singurul mod
de a vorbi cu o fiică. Aşa vorbeam şi eu întotdeauna cu Rose; de-asta
suntem atât de apropiate.
— Deci, crezi că ar trebui să-i iau numărul de la Gail şi s-o sun.
— Dacă asta vrei. Pentru Dumnezeu, Charles, nu mai fi aşa de
timid. Nu e ca şi cum ai pleca la luptă; vorbeşti cu propria ta fiică,
doar.
— Dar tu? Tu ai s-o suni? — Păi, sigur că mi-ar conveni să mă
sune ea pe mine. Ea e aceea care a plecat şi m-aş aştepta să ia
legătura cu noi, odată ce s-a întors. Dar dacă nu… mă rog, sigur că
da, de îndată ce voi şti unde e.
— Aflu eu de la Gail şi te-anunţ, îşi împinse Charles scaunul
înapoi, ridicându-se.
— Unde pleci? N-ai mâncat.
— Mă duc la Tamarack..
— Azi? Acum?
— De îndată ce prind un avion.
— Ei, nu-i rea ideea. Obişnuiam să mergem acoto în fiecare an de
Ziua Muncii, mai ţii minte? Nu ştiu de ce ne-am schimbat sistemul.
Charles, vin şi eu cu tine. Pot afla singură despre Anne; am fost
practic mama ei, ştii bine. Îmi împachetez doar câteva lucruri; nu
vom sta mult. O idee foarte bună; de ce n-am pleca în weekend, mai
ales când Fred nu-i aici? Aşteaptă: mă o oră, Charles.
— Marian, plec chiar acum. Dacă’vrei neapărat să vii, poţi lua
avionul următor, şi-mi dai telefon când ajungi. Voi fi la Tamarack
Hotel.
— Charles, nu te-am rugat decât să aştepţi o oră.
— Prea mult. Trebuie să plec până nu mă răzgândesc.
290
 O sărută pe obraz. ’
— Înţelegi, m-am săturat îngrozitor să mai fiu laş.
La acelaşi lucru continuă să se gândească în timp ce revenea spre
casa lui şi încă se mai gândea, în avionul de Denver şi în cel mic
pentru Tamarack, zburând peste munţii San Juan, în lumina tot mai
scăzută a înserării. De ce-i spusese aşa ceva lui Marian? Niciodată
nu-şi recunoscuse în faţa ei vreo slăbiciune, ’ nici temerile sau
neliniştile, în fond; niciodată nu i le menţionase nimănui din familie,
cu excepţia lui Vince şi, în ultima vreme, a lui Fred Jax. N-o putea
face. Ethan n-o făcuse niciodată; nici el n-avea s-o facă.
Dar Ethan murise, iar Anne se întorsese. Şi nimic nu mai era la fel.
Închirie o maşină de la aeroportul Tamarack şi străbătu cei trei
kilometri până acasă la Gail. Pentru a doua oară în ziua aceea, nu
telefonase din timp. În chip ciudat, acest lucru îl făcea să se simtă
mai stăpân pe situaţie. — Bunicule! strigă Robin când îi deschise uşa.
Nu te-am mai văzut de-un car de ani!
Se întinse spre el s-o sărute.
— Tocmai mâncam de cină. Îţi dăm şi ţie; avem destulă mâncare.
Mami! strigă ea, trăgându-l pe Charles de mână, în bupătărie. A
venit bunicul!
Gail şi Anne ridicară capetele de la masă, cu furculiţele oprite în
aer. Ned sări de pe scaun.
— Salut! spuse el. Tocmai ţi-am scris o scrisoare;
cred că încă n-ai primit-o.
Charles o privea fix pe Anne; nu-i trecuse prin minte că avea s-o
găsească acolo. Leo îi strânse mâna.
— Ce surpriză plăcută, Charles. Mănânci de cină? la loc la masă.
— Bună, tati, spuse Gail, ridicându-se pentru a-l săruta pe Charles
pe obraz.
Anne se ridică şi-i întinse mâna.
Charles dădu să se întindă peste mâna ei, ca s-o sărute, dar faţa
îngheţată a lui Anne îl opri. Îi luă mâna, cu un gest formal..
— Mă bucur că te văd, Anne.
291
 — Avem şi prăjitură, bunicule, spuse Ned. Mătuşa Anne a
făcut-o; e de ciocolată, cu nuci şi glazură.
— Mi-ar plăcea puţină, răspunse Charles. Am mâncat de cină.
— Şi avem şi cafea, adăugă Gail, reaşezându-se pe scaun. Stai jos,
tati.
Charles ocoli masa, pentru a se aşeza lângă Leo. Urmară câteva
clipe de tăcere.
— Abia azi-dimineaţă m-am hotărât să vin.
— Ai avut noroc c-ai găsit bilet de avion, spuse Leo.
— Nu era multă lume. Cred că majoritatea celor care vor să-şi
petreacă weekend-ul aici au sosit deja.
Din nou tăcere. În bucătărie domnea penumbra, cu excepţia
cercurilor intersectate de lumină ale celor două lămpi de aramă
agăţate la mică înălţime deasupra mesei. Prin ferestrele largi se
vedea un cenuşiu profund, spre negru, întrerupt numai de
concentrarea de lumini a Tamarackului, ca o galaxie în depărtare.
Geamurile erau deschise, lăsând să adie o briză uşoară, care aducea
un miros de brazi şi de flori sălbatice, şi fiorul ce anunţa iama.
Niciun sunet nu risipea liniştea.
— Ei, ne bucurăm că ai venit, spuse Leo. Ne place când în jurul
acestei mese stau mulţi oameni. Şi putem vorbi despre Compania
Tamarack; discuţiile sunt mult mai utile decât toate scrisorile alea pe
care ni le-am scris.
— Îi dai bunicului prăjitură? îi propuse Ned lui Gail. Şi poate tai.
Două felii, dacă tot eşti acolo?
— Ji-ai terminat, mâncarea? îl întrebă ea.
— Aproape. Îmi place doar să mă uit la desert, ştii, ca şi cum m- ar
aştepta. Ca şi cum ar fi viitorul meu.
Zâmbind, Gail tăie două felii. Îi dădu o farfurie lui Charles şi puse
una lângă mâncarea lui Ned. Turnă o cafea pentru Charles şi umplu
din nou paharele cu vin şi apă de pe masă. Urmărindu-i mişcările
precise, liniştitoare ca un cântec de leagăn, Anne începu să se
calmeze. Acum totul depindea de ea, îşi spuse.
292
 — Ne scuzaţi puţin? întrebă; ridicându-se, îi întinse mâna lui
Charles. Cred că e mai bine să mergem în living. _
Grăbit, recunoscător, Charles îşi împinse înapoi scaunul şi o urmă
spre uşă.
— Vin şi eu, se repezi Robin, sărind în picioare.
— Acum nu, îi puse Gail o mână pe braţ. Mătuşa Anne şi bunicul
vor să discute între patru ochi.
— Şi prăjitura? întrebă Ned.
— Mănâncă-mi-o tu, răspunse Charles. Iau altă felie când mă
întorc.
Băiatul zâmbi, arunqându-i o privire lui Gail:
— M-a rugat.
În living era linişte. Anne aprinse o lampă de lângă o canapea lată
şi se aşeză într-un capăt. Pentru prima oară, se priviră drept în ochi.
Amintindu-şi-o din copilărie, lui Charles nu-i venea să creadă că
aceea era fiica lui. Era îmbrăcată lejer, în blugi şi pulover alb de
caşmir, encoeur, iar părul îi era legat la spate cu o eşarfă albă, dar
avea o eleganţă şi o sofisticare care nu se putuseră nici măcar bănui
pe vremea când fusese o fată nebunatică şi agitată.
— Arăţi foarte bine, spuse Anne.
— Da, o duc bine, gesticulă Charles, dând de înţeles că nu avea
importanţă. Eşti minunată, Anne. Te-ai. Făcut atât de frumoasă… nu
ca mama ta, înţelegi, dar într-un fel chiar mai frumoasă decât era. Ea.
Anne clătină din cap:
— N-aş crede.
— Mi-a fost dor de tine, continuă Charles. Sunt atâtea pe care
voiam să ţi le spun. A fost îngrozitor, să nu ţi le pot spune.
— Oare? zâmbi vag Anne..
— Lartă-mă. Sigur că ţie trebuie să-ţi fi fost mult mai greu. Unde
te-ai dus, după ce ai plecat?
— La San Francisco. Am urmat colegiul la Berkeley, apoi dreptul,
la Harvard. Acum lucrez la o firmă de avocaţi din Los Angeles.
— Eşti avocată. Aş fi zis că erai prea… visătoare pentru o
293
asemenea ocupaţie. Deşi întotdeauna ai avut talent să contrazici
oamenii.
Îi zâmbi:.
— Qe fel de avocată?
— Mai mult de divorţuri.
Charles clătină încet din cap:
— Nu mă pot obişnui cu gândul. Azi-dimineaţă, Marian a spus că
eşti aproape de patruzeci, şi ai o profesie… avocat! Pentru mine, în
toţi anii ăştia, ai rămas fetiţa mea; abia îţi sărbătoriserăm împlinirea
vârstei de cincisprezece ani – iartă- mă, se grăbi el să adauge, când
faţa lui Anne se crispă. Nici eu nu vreau să vorbesc despre asta. De
ce să mai dezgropăm morţii? Vorbeşte-mi despre tine. Nu te-ai
căsătorit?
— Ba trebuie să vorbim despre situaţia aceea, replică Anne cu
voce calmă. Încă mai stă între noi. N-o să dispară, numai dacă te uiţi
în altă parte. Ăsta-i sistemul vostru, al întregii familii; ţin minte. E ca
o conspiraţie a tăcerii, să negaţi ceea ce nu vreţi să vedeţi. Faceţi pe
surzii, pe orbii şi zâmbiţi în tăcere. De-asta am plecat.
Charles îşi aminti cum spusese Marian, în aceeaşi dimineaţă: Nu
mă mai jenează faptele lui; pur şi simplu nu le dau atenţie şi, dacă nu le văd
cu ochii mei, pentru mine nici nu există.
— Îşi privi mâinile.
— Îmi pare rău, repetă el. Probabil că ne urăşti.
— Numai pe unul dintre voi.
Charles închise un moment ochii.
— Ştii, el continuă să nege.
Anne îl privi cu o expresie rece ca gheaţa.
— Nu trebuia să spun asta. Ştiu că nu e… nu e o…
— Dezbatere.
— Nu e o dezbatere. Accept ceea ce-ai spus…
— Serios?
— Da! Ce pot spune, Anne? Te cred. Dumnezeule, parcă aş retrăi
totul; cel mai îngrozitor moment.
294
 Ezită o clipă.
— Ai să-l vezi?
— Ne-am şi văzut. A venit la Los Angeles să mă ameninţe dacă
vorbesc despre trecut sau încerc să mă întâlnesc cu oricare dintre voi.
Charles se retrase puţin:
— Vince n-ar face asta.
— Auzi la el! exclamă Anne, furioasă. Pentru numele lui
-Dumnezeu, nu te mai înveţi odată minte? Primul lucru pe care-l
spui despre el e că n-ar face-o. Habar n-ai ce-ar face şi ce nu; nu ştii-
nimic despre el. De ce nu m-ar ameninţa? Dacă mă crezi, ştii că deja a
făcut ceva mult mai rău.
— Orice-o fi făcut înainte, acum s-a schimbat, protestă Charles. E
un om matur. A ajuns senator al S.U.A. E fratele meu, Anne; nu- I
pot condamna cii atâta uşurinţă. Asta vrei să fac? Da, cred că da. Dar
n-o pot face; nu i-aş face-o nimănui din familie.
— Mi-ai făcut-o mie.
— Nu te-am condamnat. Pur şi simplu n-am putut… N-am ştiut
ce să fac, când tu ne spuneai toate acele lucruri, cu părerile pe care le
aveam despre tine şi despre Vince. Ştiu că am greşit; ar fi trebuit să
găsesc o cale de a te ajuta. Dar au trecut de- atunci douăzeci de ani,
Anne…
— Douăzeci şi patru.
— Da, desigur, douăzeci şi patru. Nu e timp suficient ca să trecem
peste un lucru, să ne vedem de viaţa noastră? De ce-ai lipsit atât de
mult? Am încercat să te găsim; bunicul tău a angajat detectivi, dar au
spus că nu exista nicio urmă…
— Mi-am luat numele mamei.
— Garnett? Aşa te numeşti acum? Ce ciudat, nu mi-a trecut niciun
moment prin minte să te întreb cum te cheamă.
Tăcură un timp.
— Întotdeauna am dorit să fiu un tată bun! izbucni el. Am crezut,
după ce mama ta a murit şi Marian a spus că urma să aibă ea grijă de
tine, am crezut că noi doi aveam să fim buni prieteni; să mergem la
295
zoo, la Muzeul Field şi la Muzeul de ştiinţe şi industrie, la planetariu
şi ia acvariu… Făceam liste cu locurile unde puteam merge. Şi mă
gândeam că urma să stăm de vorbă, împreună, ştii, ori de câte ori
voiai, să discutăm despre tot ce te interesa şi să te ajut să înţelegi
lucrurile şi să le rezolvi. Vedeam totul atât de clar, noi doi, ca în
portretele acelea cu părinţi şi copii care întotdeauna par atât de
luminoase, de însorite…
Râse uşor, jenat.
— Pare o copilărie, cred, dar eu aşa vedeam relaţia dintre noi. O
fiică şi un tată, buni prieteni, iubindu-se.
7 Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, spuse Anne. ’
— Nu. Nu ştiu de ce. Poate n-am încercat eu destul. Sau am
întârziat prea mult ca să încerc cât de cât.’ Sunt sigur că nu-ţi mai
aduci aminte, dar mult timp n-am putut face nimic. Înţelegi, a murit
atât de neaşteptat. N-a fost ca atunci când omul are o boală şi te poţi
obişnui treptat cu ideea că nu va mai fi; a telefonat acasă, anunţând
că va veni peste o jumătate de oră, şi imediat a tovit-o maşina aia
nenorocită, beţivul ăla împuţit, scâr- năvia aia, care a şi plecat, iar ea
a murit, totul în mai puţin de un minut. Dacă nu mi-ar fi telefonat –
dar ştia cât de îngrijorat eram şi-mi telefona întotdeauna – sau dacă
pleca doar cu un minut – cu o jumătate de minut! — mai târziu, sau
dacă… Dar n-a făcut-o şi a murit.
Clătină din cap.
— Nu poţi trece niciodată peste aşa ceva, să ştii; niciodată nu
încetează să te doară..
— Ştiu, murmură Anne.
Încet, Charles înţelese ce voia să spună.
— A fost moartea unui om, ridică el glasul. A fost sfârşitul familiei
noastre, aşa cum o ştiam. Nu] l-a| oara să uiţi asta; a fost mult mai
rău, mult mal distrugător, decât orice ţi s-a întâmplat ţie.
— Oare?
— Ţf-ai pierdut mama!
Ochii Annei erau îngânduraţi.
296
 — Da. Nu-mi dădusem seama… Am impresia că vioiul, trădarea
şi singurătatea sunt mai greu de uitat chiar şi decât moartea cuiva
drag.
Charles se strâmbă:
— Tu crezi că te-am trădat.
— A, da.
— N-am vrut. Ţi-am spus, tot ce-am dorit a fost să fiu un tată bun.
Însă nimic nu părea să reuşească. Toate acele visuri pe care le aveam,
cu tine iubindu-mă, alergând în calea mea când veneam acasă,
îmbrăţişându-mă şi fiind fetiţa mea… nu erai deloc aşa. Mereu
păreai furioasă. Umblai de capul tău, niciodată nu-mi cereai să
facem ceva împreună. Simţeam că-mi întorceai încontinuu spatele.
— Şi nu ştii de ce, spuse Anne.
— Nu. Mă simţeam atât de neputincios. Nu, sigur că nu ştiu de ce.
’ – Locuiam în casa lui Marian. Iar tatălui meu nu-i păsa decât de
singurătatea lui, de suferinţa lui, aşa că nu mai avea loc şi pentru
mine, ca să le împărtăşim împreună. Ai dreptate. Eram foarte
furioasă.
Tăcură. Charles oftă.
— Am făcut greşeli, Anne; ştiu asta. Şi le-aş drege, dacă aş putea.
Dar ce-ai vrea să fac acum? Aş putea repeta la nesfârşit, toată seara,
că-mi pare rău. Sau am putea să uităm trecutul, s-o luăm de la
început în clipa asta şi să… să facem cunoştinţă. Probabil o doreşti şi
tu, altfel nu te-ai fi întors.
Aşteptă.
— Chiar dacă nu poţi uita, ai putea să ierţi. Niciodată n-am făcut
nimic din răutate, să ştii; tot timpul te-am iubit; tot timpul ţi-am
dorit numai binele. Te rog, iartă-mă, Anne; e prea mult ce-ţi cer?
— Da, răspunse ea încet. Este.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Am trăit atâţia ani cu
durerea asta; de ce vrei s-o mai prelungim? Acum suntem aici; eşti o
avocată de succes, o femeie fermecătoare, şi ai făcut totul fără mine.
Ai dovedit că nu ai nevoie de mine, nici de altcineva dintre noi. E
297
timpul să ne ierţi. Vreau să fiu tatăl tău, Anne; nu e prea târziu, Gail
şi cu mine nu suntem apropiaţi – presupun că ţi-a spus şi ea –
niciodată nu mi-a arătat pic de căldură. Cred că mă învinuieşte
pentru plecarea ta. Nu mi-a spus-o; cred, doar, că asta simte. Dar,
dacă tu mă ierţi, dacă o luăm de la început, ar face-o şi Gail; sunt
convins. Am putea recăpăta tot ce-am pierdut. Nu-ţi cer nimic,
Anne; nu vreau decât să mă iubeşti din nou.
. Anne zâmbi uşor.
— Asta-i tot ce vrei?
— Dumnezeule, explodă Charles, nu mai ai niciun sentiment
pentru mine?
Lui Anne îi venea să plângă, dar nu ieşi nicio lacrimă.
— E prea devreme. Nu te iert. Nu te pot iubi.
— Dintr-o dată, Charles-îţi aminti iarăşi de Marian:
Parcă n-aş mai fi avut nicio greutate şi puteam doar să… plutesc.
Asdxuata de Marian, vorbind despre libertate. Charles, însă, se
gândise la un simplu înveliş – gol, uscat, fără substanţă. Iar Anne îi
părea la fel. În VQQM fi > pe faţa ei nu se simţea nicio urmă de
durtrt|4tmlUM|’; fie şi furie. Parcă ar fi discutat cu un illiln. *• -i»
ut- ’• i
Dar nu era sigur. Întotdeauna II ftintt Ifevll tty|i’
leagă oamenii. Poate că nu era doar o carcasă goală; poate era o
tânără femeie, îngheţată numai. Sau adormită. _
— Nu ştiu, spuse el. Pur şi simplu nu ştiu.
Anne îl privi, neînţelegând ce voia să spună. Îşi privea încruntat
mâinile încleştate. Era un bărbat înalt, dar acum, prăbuşit în colţul
canapelei adânci, părea mai mic, cu ridurile de pe chip
adâncindu-i-se sub privirea ei.
— Vorbeşte-mi despre companie, îi ceru ea. Aş vrea să ştiu ce se
întâmplă. Gail şi Leo spuneau că ai unele probleme.
Continuând să-şi privească mâinile, Charles zâmbi vag.
— Atâta au spus?
— Aş vrea să-mi spui tu, îi ceru Anne cu blândeţe.
298
 Charles îşi desfăcu mâinile.
— Aveam un proiect care n-a ieşit. Ar fi trebuit – era exact de
genul celor care bunicului tău i-au reuşit de zeci de ori –, dar s-a
împotmolit.
Se întrerupse, oftând.
— Nu, a existat o diferenţă. Bunicul tău ar fi aşteptat până când se
asigura că toate elementele erau la locurile lor. Eu n-am făcut-o.
Doream atât de mult să-l pun în mişcare, să-mi reuşească şi să am o
realizare cu care să se mândrească toată lumea…
Clătină din cap, stând mai drept.
— Şi bine, şi l-am rasolit, cum ar spune tinerii. Împrumutasem
pentru el tot ce puteam, arrf semnat personal actele – băncile nu
mi-ar mai fi acordat niciun credit dacă nu garantam cu numele meu
– aşa că acum nu stau prea bine.
— Îmi pare rău, spuse Anne.
— Dar va fi bine, cel puţin, după ce vând Compania
Tamarack. Am primit deja o ofertă; e slabă, mult prea mică, dar nu
e decât prima; în prezent, staţiunile de agrement îi interesează pe
mulţi, inclusiv pe japonezi. Ar trebui să scoatem o sută de milioane,
poate o sută cincizeci, cu care ne-am achita datoriile şi ne-ar rămâne
bani pentru noi proiecte. Apoi, vom hotărî ce să facem cu Chatham
Development. Ştiu că Fred vrea să fie preşedinte şi n-am nimic
împotrivă; sâgt gata să mă retrag. Dar, toate la timpul lor. Mai întâi,
să ies din strâmtoarea asta, iar familia trebuie să mă ajute.
— Cred că te-ar ajuta cu plăcere, dacă ar putea, răspunse Anne.
Dar le ceri să vândă o companie care înseamnă toată viaţa lor. Şi eşti
sigur că poţi obţine un preţ bun? Leo spune că acea curăţenie despre
care vorbesc cei de la E.P.A. Va da multă bătaie de cap; nu văd pe
nimeni oferind bani, până nu se rezolvă.
— E.P.A. Nu contează. Tot ce vor e să curăţăm un colţişor din oraş
unde solul e contaminat de la scurgerile vechilor mine. Nu ştiu ce îl
nelinişteşte pe Leo; odată ce terminăm, oraşul va fi mai sigur, iar
valoarea companiei o să crească.,
299
 — Nu e decât un colţ al oraşului? Leo spune că mai degrabă e
jumătate din tot capătul de est, care în majoritate aparţine
companiei. Deci, va trebui să plăteşti curăţenia şi mutarea oamenilor
în timp ce se efectuează, vreo sută de familii, poate. Nimeni nu ştie,
măcar, cât timp va dura; nu se ştie cât de mult se întinde în
profunzime solul infectat, aşa că nimeni nu poate prevedea cât va
trebui excavat şi înlocuit. Ar putea costa enorm de scump, până la
urmă. Iar E.P.A. I-a spus deunăzi lui Leo că îi îngrijorează praful
toxic din atmosferă, în timp ce scot pământul vechi şi-l transportă.
Iar oamenilor de-acolo le e greu să-şi vândă casele şi nu pot obţine
împrumuturi ca să le repare, fiindcă nicio bancă nu acordă credit în
acea parte a oraşului până nu se ştie ce va urma.
— Ridicol, protestă furios Charles. Totul e ridicol. Nu ştiu ce
naiba l-a apucat pe Leo; o umflă peste măsură.
— Dar ai fost dat în ijudecată. Nu-i aşa? Vreo două familii de-
acolo au chemat în instanţă compania fiindcă li s-au îmbolnăvit
copiii şi dau vina pe deşeurile minelor. Mă aştept să mai apară şi
altele, mai ales dacă se va împrăştia praful. Iar publicitatea’ afectează
deja negativ oraşul; unele rezervări-s-au contramandat, după ce au
apărut primele ştiri prin toată ţara. Dacă preţurile urcă prea mult şi
dacă se va face destulă reclamă proastă, nu poţi prevedea care va fi
valoarea Companiei Tamarack.
— Ţi-am spus, toate sunt exagerări. Vince s-a consultat cu cei de la
E.P.A. E o operaţiune redusă; n-o să coste mult, iar oraşul nici nu va
şti ce se petrece. Dacă unii au repunţat, vor veni alţii; nu e nimic
grav. Anne, spuse el brusc, am nevoie de ajutorul tău.
Zâmbi uşor.
— De obicei, mi-e greu să cer ajutor, ştii; parcă aş recunoaşte că
am dat greş. Nici măcar nu cer să mi se arate drumul, în câte un oraş
necunoscut; ştiu că e ridicol, dar mi se opresc cuvintele în gât. Prefer
să umblu ore-n şir, decât să recunosc că m-am rătăcit.
Clătină din cap:
— Nu ştiu de ce-ţi spun toate astea. Pur şi simplu mă simt puţin
300
cam depăşit de situaţie şi mi-e ruşine. Am senzaţia că, dacă aş fi cu
adevărat un om matur, aş putea rezolva totul. Asta mă sâcâie tot
timpul. Ar trebui ca până acum să fi ajuns mai înţelept, mai matur,
mai capabil să-mi dau seama de ce urmează. Ce naiba, sunt la vârsta
când alţii ajung oameni de stat vârstnici. Dar totuşi mă simt ca la
douăzeci şi cinci de ani, când aveam mult de învăţat şi-mi mai
rămăsese încă atâta până să pot proceda ca tatăl meu şi să vorbesc ca
el… În fine, iartă-mă; îţi arunc totul în braţe, cum se spune. Nimic
din toate astea nu e important, Anne; important este să ieşim din
încurcătură, ca să mă repun pe picioare. Trebuie să vând Compania
Tamarack. Asta e singura mea speranţă. Unii membri din familie se
opun, dar tu ai putea vorbi cu ei, convingându-i să accepte; pe tine
te-ar asculta; eşti mai obiectivă decât mine. Vrei, Anne? Nu ţi-aş
cere-o, dar n-am încotro; situaţia e atât de proastă…
— Putem să vă spunem noapte bună? îi întrerupse Robin. Stătea
în uşă, pregătită să facă primul pas în cameră.
— Da, desigur, răspunse Anne. Nu-mi dădusem seama că s-a
făcut atât de târziu.
Charles continua s-o privească.
— Ajută-mă, îi ceru el insistent, aproape în şoaptă.
Vorbeşte cu ei. Pe tine te-ar asculta.
— Noapte bună, bunicule, îi ură Robin, oprindu-se în faţa lui.
Întinse braţele, iar Charles se aplecă s-o cuprindă:
— Somn uşor. Poate ne vedem mâine după-amiază.
— Nu dormi aici la noapte? întrebă Ned, venind în spatele lui
Robin. Nu mi-ai văzut bicicleta cea nouă. Are optişpe viteze şi urcă
drept pe munte.
— O voi vedea după-amiază, răspunse Charles. Mâine de
dimineaţă mă întâlnesc cu cineva, pentru afaceri, dar pe urmă pot
sta cu voi.
Chipul băiatului încremeni:
— Afaceri? Adică, să vinzi Compania Tamarack? Nu poţi face asta;
n-o să te lăsăm noi.
301
 Robin îl înghionti cu cotul.
— N-ai voie să-i vorbeşti bunicului despre asta.
— Nu-i vorbeam. Îi ziceam doar.
— Ora de culcare, anunţă Leo, din prag.
Charles se ridică:
— Mă duc şi eu.
— Ba rămâi aici, protestă Gail, apărând în spatele lui Leo. Nu
te-aş putea lăsa să mergi la un hotel.
— Prefer aşa. Şi mi-am lăsat acojo valiza.
— Dar mai stai măcar un timp, stărui Leo. Nici n-ai gustat
prăjitura făcută de Anne. Şi n-am avut timp să vorbim.
Robin şi Ned îl priviră cu interes, observându-i conflictul interior
reflectat pe chip. Charles se întoarse spre Anne:
— Ce zici?
— Desigur, răspunse ea imediat. Mai facem nişte cafea.
Se duse în bucătărie, iar Charles o urmă, în timp ce Gail şi Leo
conduceau copiii în cealaltă aripă a casei.
— Vezi, până şi copiii, spuse el. Nici nu vor să se gândească. Pe
tine, însă, te-ar asculta.
Anne turnă boabe de cafea în râşniţă şi duse carafa la chiuvetă s-o
umple cu apă. Dar, când deschise robinetul, nu se scurse decât un
firişor.
— Ciudat, murmură ea. Adineauri curgea destulă.
Charles o privi, ţn timp ce ţinea vasul sub robinet, încercând să
inventeze ceva de spus. I se părea, însă, că spusese totul – şi eşuase.
Anne nu voia nici acum să-l ierte, nici să-l iubească. Deodată, simţi o
disperată dorinţă de a-l iubi. Încă mai avea timp să fie un tată bun.
Telefonul sună, apoi se opri, răspunzând cineva din altă cameră.
Încruntată, Anne închise robinetul. Firul de apă scăzuse la câjiva
stropi, apoi nimic.
— Aş vrea să-ţi fac o vizită la Los Angeles, spuse Charles. Ai avea
ceva împotrivă? Sunt atâtea…
Leo intră în bucătărie, cu sacoul agăţat pe umăr.
302
 — E o şedinţă la o primărie; nu ştiu ce problemă cu apa. Mai bine
n-o beţi. Nu ştiu când mă întorc.
— Să vin şi eu? întrebă Charles.
Leo se opri în uşă.
. T-’ De ce nu? Fie m-au sunat fiindcă aşa obişnuiesc oricând apar
probleme, fie pentru că presupun că are şi compania vreo legătură.
Oricum, m-aş bucura să vii cu mine.
Charles se apropie de Anne. Încă o dată, păru să se aplece spre ea,
dar se opri din nou.
— Ne vedem mâine. De acord?
— Desigur. Vom lua telefericul pe munte, pentru un picnic, după-
amiază; poate ne însoţeşti.
— Mi-ar face plăcere.
După ce Charles şi Leo plecară, Anne vărsă apa din carafa parţial
umplută şi se duse în partea din fund a casei. Gail stătea pe patul lui
Robin..
— Bine c-ai venit, poţi să mă pupi de noapte-bună, spuse Robin.
Şi pe Ned; s-ar simţi groaznic de zie- dreptăţit, dacă m-ai pupa pe
mine, iar pe el nu.
Anne zări pehii lui Gail, cu un zâmbet scurt, complice.
— Desigur, nu vreau să se simtă neglijat, spuse ea cu seriozitate;
se aplecă, rezemându-şi un moment obrazul pe fruntea fetiţei. Somn
uşor, Robin.
— Mătuşă Anne, ai un blocaj psihotic antiîmbrăţişări? întrebă
Robin.
Anne se opri, la jumătatea distanţei spre uşă, în- torcând spre ea o
privire amuzată.
— Robin, ce înseamnă asta? întrebă Gail.
— Cred că Robin vrea să ştie dacă mă opun psihologic
îmbrăţişărilor, răspunse Anne; se aşeză lângă ea. Nu mă
împotrivesc; numai că nu prea o fac. Nu mă pricep nici pe departe
atât de bine ca mama ta. Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit; n-am
vrut.
303
 Fetija se ridică în genunchi pe pat şi-şi aruncă braţele pe după
gâtul lui Anne.
— Ai putea să exersezi şi să ajungi la fel de bună ca mami.
Încet, braţele lui Anne o cuprinseră pe Robin. Ezitarea le făcea să
fie ţepene şi-şi spuse că era ridicol; nu încerca decât să îmbrăţişeze o
fetiţă de opt ani. Făcu un efort să le strângă în jurul trupului subţirel
al lui Robin. Îi simţi căldura prin pijamaua de bumbac şi inspiră
mireasma pielii fine, bronzate, ca strălucirea soarelui într-o grădină.
Degetele ei apăsau curba coastelor înguste ale fetei şi micile creste
ascuţite ale omoplaţilor, iar braţele slabe şi osoase ale lui Robin o
strânseră cu putere, în timp ce-i aplica sărutări zgomotoase pe obraz.
Parcă s-a fi îmbrăţişat pe ea însăşi, în copilărie, înainte de a fi
încetat să mai fie o copilă. Deodată, se simţi goală pe dinăuntru,
chinuită de singurătate. Apoi, o podidi un val de afecţiune faţă de
Robin şi o jinduire de a ţine la nesfârşit în braţe trupul acela mic,
păstrându-i inocenţa, puritatea şi vitalitatea.
— Te Iubesc, mătuşă Anne, spuse fetiţa. Aş vrea să rămâi pentru
totdeauna ia noi.
Anne închise ochii.
— Şi mie mi-ar plăcea.
Cu toate că valul de căldură continua s-o pătrundă, nu putea rosti
cuvintele simple care lui Robin îi veniseră atât de uşor. Când îşi
ridieă privirea, întâlni ochii lui Gail; erau plini de lacrimi. Anne
întoarse capul şi atinse obrazul lui Robin cu buzele, după care îşi
desprinse braţele cu grijă.
— E timpul să dormi, Ne vedem la micul dejun.
Robin îşi trase pătura până la bărbie.
— Ţi-a reuşit foarte bine, reclară ea cu solemnitate.
— . Mulţumesc.
Zâmbind, Anne porni pe culoar spre camera lui Ned. Acesta citea
în pat.
— Am venit să-ţi urez noapte bună. Ce-ai zice de-o ■îmbrăţişare?
— N-n, nu le am pe-astea cu îmbrăţişările. Sunt bune pentru pici.
304
 — O.K., se aplecă ea, sărutându-l uşor pe obraz.
— Una mică, însă, poate…
Anne îl îmbrăţişă scurt. „Nicio problemă, “ îşi spuse ea. „M-aş
descurca foarte uşor.“.
— Noapte bună, Ned. Vise plăcute.
— Noapte bună, mătuşă Arthe.
Revenise deja la lectura cărţii.
O întâlni pe Gail în hol şi reveniră în bucătărie.
— Eşti atât de bună cu ei, remarcă sora ei.
Anne clătină din cap:
— Ei sunt buni cu mine. E uimitor, cu cât mi-e mai greu să ştiu
cum să mă port cu ei, decât să rezolv un proces, de la început şi până
la sfârşit.’
— Aş vrea să aud despre unele cazuri. Nu ne-ai vorbit niciodată
despre procesul Dorei. Leo a spus că te-a întrebat odată şi nu păreai
dornică să comentezi.
— Nu prea. Ţi-am spus că am câştigat; a primit banii şi casa din
Tamarack. Mal mult decât se aştepta. A fost foarte mulţumită…
— Dar?
— Niciun „dar”. Îmi place să câştig, dar nu stărui mult asupra
acestui lucru; mai mult mă interesează cazurile la care lucrez acum,
decât cele pe care le-am terminat.
— Cred că ai găsit-o cam dificilă pe Dora.
Anne zâmbi:
— Ăsta-i genul de declaraţie pe care o fac avocaţii. Se mai spune şi
că pescuieşti cu o undiţă foarte lungă.
Gail râse:
— Ei bine, eu o găsesc foarte dificilă. Niciodată n-am putut s-o
plac, motiv pentru care am fost surprinsă că amândoi l am plăcut
atât de mult pe Josh. Majoritatea oamenilor din Tamarack îl
simpatizează; de fapt, mult mai mulţi îl plac pe el, nu pe ea, şi mă
gândeam că poate de-asta nu voiai să comentezi. Mă rog, cred că de
cafea nu mai poate fi vorba, până nu se dă din nou drumul la apă. A,
305
stai, avem nişte sticle cu apă în garaj; anul trecut a fost o problemă,
nu gravă, dar am-cumpărat câteva lăzi. Vin imediat.
Anne se aşeză la masa din bucătărie, în timp ce Gail mergea în
garaj, proptind uşa deschisă în urma ei. Când sună telefonul, îi strigă
lui Anne:
— Poţi să răspunzi tu?
Anne ridică receptorul.
— Alo?
— Gail, spuse Marian. Nina şi cu mine tocmai am ajuns în oraş;
am venit în urma unei inspiraţii de moment. Suntem la mine şi ne
gândeam că poate tu şi Leo aţi vrea să veniţi la un ceai, dar e ceva în
neregulă cu apa, aşa că preferăm să venim noi la voi. Ştiu că e târziu,
însă vrem să stăm de vorbă şi cred că până ne întoarcem va începe să
curgă şi apa. Doar dacă nu cumva e ceva serios; pe străzi circulă o
maşină cu megafon, spunând că să nu bem apă, deşi problema asta
nu pare să se pună, din moment ce oricum nu curge. Charles e la
voi? l-am telefonat la hotel, dar nu-i în cameră. Bine, venim acum;
ajungem în câteva minute.
Anne auzi o voce amplificată, pe drumul Rlverwood, dincolo-de
lunga alee a casei lui Gali. Aceasta apăru în uşă, cu două sticle mari
pline de apă, ascultând glasul care se apropia:
— Nu beţi apă de la robinet. Beţi numai apă îmbuteliată şi lichide
livrate în sticle şi cutii. Se va găsi apă potabilă la primărie, peste
două ore. Nu beţi apă de la robinet. Beţi numai apă îmbuteliată şi
lichide livrate în sticle şi cutii. Se va găsi apă potabilă…
— Gali? întrebă Marian. Mă mai auzi?
Anne era gata să-i dea receptorul Iul Gail, dar se răzgândl. Nu se
putea ascunde; trebuia să le primească.
— Anne la telefon, spuse ea.
— O, Dumnezeule, Anne! Habar n-aveam că eşti aici. Ei, acum cu
atât mai mult venim; ne aştepţi, da? Sau acolo locuieşti? Da, sigur că
aşa e. O, draga mea, cât mă bucur că ne vom revedea!
— Marian şi Nina, îi spuse Anne luf Gail, închizând. Vin la un
306
ceai.
— Nina? Ce caută ea în Tamarack? Nu-i în toiul nici unui divorţ.
Gail turnă apă din sticlă în carafă.
— Încep să mă neliniştesc cu apa asta., Niciodată nu ne-au mai
dat veşti sinistre prin megafon.
Porni a’paratul şi turnă apă în ceainic.
— Biata Anne, ai încasat-o. Mai întâl apare tatl, apoi Marian şi
Nina, iar acum a început şi criza asta cu apa. Precis îţi doreşti să fii
acasă, în liniştitul Los Angeles.
— Nu, răspunse Anne.
Vocea îi era surprinsă. Se gândi la apartamentul ei decorat numai
în alb, răcoros, tăcut, pustiu, numai al său. Acolo nu venea nimeni.
Era locul ei favorit, cu excepta serviciului. Dar acum,
imaginându-şi-l, simţi un junghi dureros.
— Nu, repetă ea. Mă bucur mult că sunt aici.
— Mâncare, murmură Gail, pe gânduri. Ne-a mai rămas cam o
treime din prăjitură; Leo şi Ned au avariat-o grav. Punem nişte felii
de carne şi pâine; s-ar putea ca lui Marian şi Ninei să le fie foame.
Scoase pachetele din frigider.
— Practic, o reuniune de familie. Demult n-am mai avut niciuna.
A propos, ce părere Ji-a făcut Josh?
— Nu cine ştie ce.
— Serios? Ei, cred că el era inamicul, nu?
— Adversarul.
Anne se simţea ciudat de stingherită vorbind despre el, deşi nu
părea să existe niciun motiv contrar.
— Mi s-a părut arogant, un om căruia îi place să-şi atingă toate
scopurile şi care nu se dă înapoi de la a manipula oamenii ca să
reuşească.
— Aşa… făcu Gail, îngândurată. Este destul de sigur pe el însuşi,
dar să ştii că are o reputajie incredibilă; a fost chemat pe post de
consultant cam pe la toate muzeele din lume, iar guvernele îl solicită
ca să le ajute la conservarea clădirilor şi a monumentelor vechi. El şi
307
Leo discută multă istorie; amândoi sunt oarecum pasionaţi de trecut.
Uneori, am impresia că lui Josh îi place mai mult trecutul decât
prezentul – cel pujin, îşi petrece cu el groaznic de mult timp -şi i se
luminează faţa când povesteşte, mult mai mult decât oricând vorbea
despre Dora, pot să-Ji spun. Pur şi simplu nu înţelegeam de ce o
dorea. Bunicul spunea că era o slăbiciune a caracterului lui Josh,
faptul că nu o hja de soţie pe Dora, însă mie slăbiciunea mi se pare
aia că avea pur şi simplu relaţii cu ea. N-ar trebui să spun asta; în
fond, e veri- şoara mea. Verişoara noastră. Dar întotdeauna mi s-a
părut că-i şi cam scorpie.
Şi fiica lui Vince. Cuvintele pluteau în aer, nerostite însă. Gail
umplu un platou cu felii de carne, măsline spaniole şi franzelă.
— Farfurii de carton, murmură ea, întrucât nu putem spăla
vasele. Şerveţele de hârtie, furculiţe de plastic. Vom bea din căni,
totuşi, cafeaua nu se poate bea altfel. Josh continuă să vină des prin
Tamarack. Mereu venea de Ziua Muricii; dacă vine şi anul ăsta,
probabil că ai să-l vezi. Trece şi pe la noi. Ţi-ar fi greu să fii
binevoitoare cu el?
Anne împăturea şerveţelele.
— Nu, bineînţeles. Dar nu ştiu care sunt sentimentele lui.
— Ei, e foarte civilizat.
— Atunci, nu va fi nicio problemă.
— Zahăr, spuse Gail. Sunt convinsă că Nina pune zahăr în ceai. Şi
lâmâie, poate. Mă întreb ce-au vrut să spună cu apa potabilă care se
va găsi la primărie peste două ore.
— Se pare că o aduc cu autocisternele. Ceea ce înseamnă că nu
se-aşteaptă să se repare prea repede, oricare o fi problema.
— La uite-o pe Annel exclamă Marian, intrând în bucătărie. Anne,
draga mea. Draga mea Anne!
Veni spre ea, cu braţele întinse. Anne se ridică şi-i apucă o mână
înainte de a ajunge la ea, ţinându-i-o cu amândouă, pentru a o opri
pe Marian la o lungime de braţ.
— Bună, Marian. Bună, Nina.
308
 — Uşa din fajă era deschisă, spuse Nina.
— Tot timpul e deschisă; ştii doar, răspunse Gail. Haideji, luaţi
ioc; tocmai pregăteam ceaiul. Vom sta în bucătărie.
— O, da, e mult mai comod, comentă Nina. Arăţi minunat, îi
spuse ea lui Anne. — E de-a dreptul frumoasă, adăugă Marian. Sunt
atât de mândră de tine, Anne. Ai răzbit, ai triumfat.
— Eşti căsătorită? o întrebă Nina, privind în jur. Nu e nimeni cu
tine?
— Nu.
Eliberase mâna lui Marian şi se retrăsese.
— Atunci, eşti divorţată? insistă Nina.
— Nu m-am măritat.
— Aha, clătină Nina din cap. Mi se pare cam dificil, să n-ai pe
nimeni cu care să schimbi o vorbă la sfârşitul zilei, să lămureşti tot
ce-ai făcut şi ce te gândeşti să faci. Am impresia că e atât de greu să
înţelegi lumea, când nu ai decât gândurile tale şi pe nimeni care să-ţi
ofere nişte alternative. Pe mine mă nelinişteşte, şi pe urmă nu mai
pot dormi şi zac trează toată noaptea, întrebându-mă în ce să mai
cred. Când sunt singură, toate par să n-aibă niciun scop; sunt
complet lipsite de sens, dacă nu aparţin cuiva. Dar pe tine nu te-a
deranjat asta, nu-i aşa? Te-ai descurcat de una singură. Găsesc că e
admirabil, Anne; mi se pare foarte matur.
— Vrem să ştim totul despre tine, interveni şi Marian. Din ziua
când ai piecat. Ne-am făcut griji pentru tine, să ştii…
— Nu vorbim despre trecut, mătuşă Marian, spuse hotărâtă Gail.
În momentul de faţă, ne întrebam ce s-o fi întâmplat cu apa. Nu staţi
jos?
— Ba da, răspunse Nina. Toate arată splendid. Ăsta-i curcan
afumat? Mă dau în vânt după curcanul «fumat. Şi ce delicioasă
prăjitură cu ciocolată.
— Anne a făcut-o.
Gail turnă ceaiul, în timp ce Anne turna cafeaua. Printr-o
înţelegere tacită, începură să tragă de timp, pu- nând lucrurile la Joc,
309
aranjând vasele pe masă, aşteptând ca mătuşile să devină mai
preocupate de mâncare decât de conversaţii. Anne îşi ridică privirea
şi le văzu imaginea în oglinda cât peretele, ca prima oară când sosise
acolo, având un scurt moment de însufleţire când îşi dădu seama cât
de bine se înţelegeau ea şi sora ei.
— El, dar voi când o să staţi jos? întrebă Marian.
— Într-o clipă, răspunse Gail. De îndată ce strâng puţin pe-aici.
Uşa se deschise şi intră Leo.
— Uhde-i tata? Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— S-a întors la hotel.
Leo le sărută pe Marian şi pe Nina, ca şi cum ar fi fost absolut
firesc să le găsească în bucătăria lui la ora zece seara, şi se aşeză la
masă, zâmbindu-i lui Anne când aceasta îi dădu o ceaşcă de cafea.
— Mare blestemăţie. Se pare că au ajuns în apă nişte minerale
toxice, probabil de la scurgerile minelor de deasupra bazinului de
acumulare. Nimeni nu ştie cum; n-are niciun sens, după ce o sptă de
ani Tamarack Creek a fost perfect curat, acum să se contamineze
dintr-o dată, peste noapte, dar asta s-a întâmplat şi altă sursă de apă
nu avem. De când au trecut cei de la E.P.A. Pe- aici, se fac zilnic
analize ale apei de la uzină, iar azi spre seară au descoperit că nivelul
de plumb crescuse, mult peste nivelul maxim acceptabil. Aşa că au
închis apa, până descoperă ce s-a întâmplat şi găsesc o modalitate ca
s-o cureţe.
— A trecut o maşină cu megafon, spuse Marian, anunţând. Că se
va da apă potabilă la primărie.
Leo dădu din cap: ’ ’
— Se aduc cisterne de la Durango. Vom lua apă din ele şi o
aducem acasă.
— Cu găleţile? întrebă Nina. Ce interesant! Ca pionierii. Şi
minerii. • ,
— Nu tocmai, replică sec Leo. Dodf dacă nu cumva vrei să-ţi dai
Mercedes-ui pe-un măgar.
— Pământul de deasupra bazinului, spuse încet Gail. E
310
proprietatea companiei.
Leo o privi în ochi:
— Exact. Crezi că zeii s-au supărat pe familiile Chatham şi
Calder? o întrebă el pe Anne. Poate ar trebui să sacrificăm o capră.
Sau să-i găsim pe vreunii dintre indienii Ute care au trăit pe-aici şi să
le cerem să ne facă un dans de-al lor. Iertaţi-mă, parc-âş fi paranoic.
— Nu înţeleg, spuse Nina.
— Înseamnă că Tamarack Company ar putea fi făcută
răspunzătoare, dacă de pe proprietatea ei porneşte contaminarea,
explică Anne. S-ar întâmpla pentru a doua oară, adăugă ea, către
Leo.
Acesta dădu din cap: – E greu de crezut… aşa, deodată. Ascultaţi,
continuă el, văzând că Nina continua să fie nedumerită. Galeriile
minei au fost săpate-pe sub capătul de est al oraşului şi se întind pe o
distanţă de vreo două mile de-acolo, în susul văii. Ethan a cumpărat
toate pămân- turife de-acolo şi a săpat bazinul, fără să se gândească
un moment la deşeurile de la suprafaţă. Mă rog, niciunul diritre noi
nu s-a gândit la ele. Acum, însă, se pare că apa de ploaie, şi apele
subterane, de asemenea, au luat cu ele plumbul din reziduuri şi au
ajuns cumva cu el în Tamarack Creek, care alimentează staţia de apă.
Şi trebuie să plătim epurarea. În plus, încercăm deja să negociem cu
E.P.A. Curăţenia din oraş, unde locuiesc deja oameni. Amândouă la
un loc s-ar putea să coste o mică avere.
— Apa e otrăvită? întrebă Marian.
— Nu ştiu. Mai mult ca sigur, bună nu e.
— Atunci, trebuie să se păstreze tăcerea, declară Marian
categorică.
— Exact. Învajă-mă cum s-o fac.
— Instruieşte-i pe oameni să nu vorbească. Ar trebui să le fie clar
tuturor. Vom plăti toate costurile necesare; suntem o companie
responsabilă. Dar oamenilor noştri nu li se va permite să discute; şi
nici orăşenilor. Doamne sfinte, cine-ăr fi afectat cel mai rău de nişte
zvonuri despre apă otrăvitoare? Până şi un copil ar fi în stare să
311
înţeleagă.
Leo clătină din cap:
— Mereu se găseşte cineva care să vorbească. Marea problemă e
că se poate publica oricând în ziare. Şi ştiţi şi voi de ce. Imediat ce o
hoardă de foşti regi, vedete de film şi televiziune şi şeici arabi şi-au
clădit case aici, Tamarack-ul a încetat să mai fie un orăşel ca oricare
altul, devenind un mare subiect de presă. Ai putea să răspândeşti o
duzină de zvonuri despre Alamosa sau Durango; nu le-ar tipări
nimeni. Dar, la prima şoaptă despre noi, mai ales una proastă,
cititorii se vor şi repezi s-o devoreze, iar asta-i o veste foarte proastă.
Când e vorba de sănătate sau siguranţă… Cred că ne vom alege cu
multe contramandări. Tocmai la timp pentru sezonul de schi.
— Bietul Charles, spuse Marian. Îi va fi greu să vândă compania
până se termină toată povestea asta.
— Să-ţi fie gura aurită, replică Leo. Nu-l vom mai auzi vorbind
despre vânzare.
— Dar Charles are nevoie de bani! striaă Nina.
— Cfed că nu se mai pune problema, încercă Leo să ^evite
începutul unui conflict.
— Doar dacă nu cumva încearcă cineva să obţină un târg
avantajos, medită Anne. S-a făcut deja o ofertă foarte joasă.
.
— Mă îndoiesc c-o să şi-o reînnoiască, spuse Leo. În momentul de
faţă, n-am mai interesa pe nimeni, cu toate bagajele pe care le avem.
, Se ridică.
— Vreau să văd cum merge treaba cu cisternele. Nu lipsesc mult.
— Pot veni şi eu? întrebă Anne. Aş vrea să văd cum se
procedează. Gail, te superi?
— Marea evadare, murmură Gail, cu un surâs. Sigur că nu: du-te;
noi stăm aici, de vorbă.
— Vom aduce apă pentru toată lumea, mai spuse Leo. Marian,
pe-a ta ţi-o lăsăm acasă.
Afară, îşi trase pe el geaca şi inspiră adânc aerul răcoros.
312
 — Sfârşit de vară. Aproape că simţi mirosul zăpezii. Te-au
interogat?
— Prima oară, le-a oprit Gail. Voiam s-o evit pe a doua.
Leo îi deschise portiera maşinii:
— Ce vrei să facem dacă apare Vlnce? Să-l împuş- căm? Poate-ar fi
mal bine să-l sacrificăm pe el zeilor; să cruţăm biata capră.
Anne râse:
— Mulţumesc, Leo. Nu v-aş putea cere să faceţi nimic. Dacă vine,
probabil că am să plec.
— Temporar, vrei să spui.
— A, da. Nu voi mai pleca definitiv, niciodată.
— Mă bucur.
Conduse maşina pe panta abruptă a colinei, de la
Riverwood până în fundul văii, unde coti spre oraş.
— Ne place când stai la noi, Anne. Niciodată n-am mai văzut-o pe
Gail atât de fericită. Iar copiii mor după tine.
— Şi mie îmi place aici, răspunse Anne simplu.
Privi spre Tamarack, care strălucea ca un ornament luminos
cuibărit în întuneric, între munji. De fapt, erau două oraşe, îşi spuse
ea. Unul populat de patru mii de locuitori care lucrau acolo, îşi
trimiteau copiii la şcoală, votau şi plăteau impozite, şi bombăneau
despre schimbările care aveau loc; celălalt, un oraş de douăzeci de
mii de turişti care veneau pentru câte o săptămână sau o lună,
pretindeau cele mai alese servicii, %e plângeau de preţuri, pândeau
după colţuri în căutare de celebrităţi şi plecau, după ce umblasera
prin primul oraş ca şi cum acesta ar fi fost invizibil. În cea mai mare
parte „cele două oraşe coexistau fără prea multă ranchiună, într-o
alianţă alimentată de dolarii turiştilor.
„Dar turiştii trebuie să aibă încredere în oraş,” reflectă Anne. „Iar
dacă nu pot avea încredere în ceva atât de elementar ca aerul şi apa,
atunci îşi vor pierde încrederea şi în altele. Şi vor pleca în altă parte.
Iar un oraş şi o companie nu pot supravieţui prin aşa ceva.“
Leo parcă maşina la trei străzi distanţă de primărie.
313
 — Mai mult nu ne putem apropia; se pare că tot oraşul e aici..
În timp ce mergeau, se amestecară într-o mulţime care umplea
trotuarele, revărsându-se pe carosabil, ca un râu ce curgea prin jurul
maşinilor lăsate la întâmplare de şoferii grăbiţi. În văzduhul nocturn
se înălţă un cor de întrebări şi tentative de a încerca să se găsească un
vinovat, pe măsură ce se adunau tot mai mulţi oameni,
înghesuindu-se spre o zonă din faţa primăriei, sub lumina orbitoare
a reflectoarelor aprinse provizoriu. Într-o parte stăteau două
autocisterne; lângă ele se instalaseră scaune şi o masă cu nişte
imprimate de computer.
— Listele de alegători, comentă Leo, urmărind privirea lui Anne,
când se apropiară. Pentru raţionalizare. Hotelierii şi cabanierii vor
semna pentru clienţii lor; turiştii care închiriază case şi apartamente
se vor înregistra pentru timpul cât stau aici. Ar trebui să meargă fără
dificultăţi.
— Cu excepţia îngrijorării, spuse Anne, privind mulţimea;
continua să crească; rumoarea glasurilor se înteţea, în volum şi
stridenţă,
— Ce vreau eu să ştiu, ţipă cineva, e de cât timp bem otravă? "
Primarul stătea pe trepte, aşteptând ca nişte electricieni să-i
instaleze microfonul.
— Cât o să coste, Mack? strigă cineva la el, Te-aştepţi să plătim
chestia asta?
Primarul clătină din cap.
— Ne ocupăm noi, răspunse, dar nu-l auzi nimeni, în vacarmul
tot mai puternic.
Peste câteva minute, un electrician dădu din cap.
— O.K., bubui glasul aplificat al primarului; îndepărtă microfonul
de gură. O.K., repetă el. Avem apă pentru toată lumea; lucrăm la
rezolvarea problemei; nu e niciun motiv de îngrijorare…
— Ce s-a întâmplat? răcniră mai multe glasuri.
— Nu ştim, răspunse primarul. Ascultaţi, nimeni nu doreşte mai
mult ca mine să primească un răspuns cât mai rapid, dar nu am
314
niciunul. Ceea ce avem e plumb şi alte câteva minerale indezirabile
în apa potabilă, probabil de la deşeurile minelor de deasupra
oraşului, probabil scurgându-se în Tamarack Creek, şi ştiţi cu toţii că
aceea e sursa noastră de apă. Nu ştim cum au ajuns acolo; ăsta e
adevărul. Când aflăm, le vom opri, vom purifica apa şi vom trimite
camioanele astea înapoi. Vă dau cuvântul meu. Dar, până atunci,
continuăm să aducem apă potabilă şi nimeni nu va rămâne fără ea.
Veţi plăti doar factura de apă normală, iar primăria şi Compania
Tamarack vor acoperi diferenţa. Important este că nimeni nu e în
niciun pericol.
— De când durează, Mack?
— Nu s-a constatat decât azi. Facem analize în fiecare zi, de când a
venit comisia E.P.A. În oraş, iar rezultatul ăsta a fost găsit azi
după-amiază la ora cinci. Ieri, totul era în regulă. Azi-dimineaţă, era
în regulă. Ştiu că pare ciudat şi nu putem da nicio explicaţie, dar
important e că am descoperit imediat. Şi avem apă destulă. O
raţionalizăm, dar o vom face cu cap şi logică; se găseşte pentru toată
lumea. Acum, ascultaţi ce vreau să faceţi. Când ajungeţi’la masă…
— Leo, spuse un glas, în spatele lui Anne. Ea şi Leo se întoarseră
în acelaşi timp.
— Josh, ce bine-mi pare că te văd! exclamă Leo. Mă întrebam dacă
erai în oraş…
Se întrerupse, când privirea lui Leo rămase aţintită spre Anne.
— Vă cunoaşteţi, desigur, reluă el.
— Ce coincidenţă uimitoare, comentă rece Josh; aruncă o privire
în jur. Nu eşti cu Dora?
— Dora nu-i aici, răspunse Leo. Şi cred că nu ştii…
Ridică glasul, pentru a se face auzit peste vuietul mulţimii;
— Josh, Anne e sora lui Gail. Locuieşte la noi în weekend.
— Sora lui Gail?
Josh continua s-o privească pe Anne, cu o cută adâncă săpată între
ochi.
— Nu ştiam că are o soră.
315
 — Am fost mult timp plecată, răspunse Anne.
— Verişoara Dorei, murmură Josh.
— Da.
— Şi nimeni nu te-a menţionat vreodată.
— E complicat, spuse Leo; se clătină puţin, când mulţimea năvăli
înainte. Ascultaţi, ce-ar fi să mergem la o bere sau o cafea şi să ne
întoarcem când se mai linişteşte aici?
— Mergeţi voi, propuse Anne. Vă aştept la coadă.
— Care coadă? întrebă sec Leo.. Parc-ar fi deschiderea zidului din
Berlin; toţi vor să fie primii.
— Haide, Anne" ai auzit ce-a spus primarul. E un om raţional şi
inteligent şi se găseşte apă destulă. Josh, vii, da?
Josh şi Anne schimbară o privire. Ochii lui erau curioşi, plini de
întrebări. Faţa lui Anne nu-i spunea absolut nimic. Cineva se
împinse în ei, iar Josh întinse instinctiv mâna pentru a o ajuta să-şi
ţină echilibrul.
— Bună idee, îi spuse el lui Leo. Folosim formaţia- pană?
Leo râse.
— Ţie-ţi convine, Anne?
— Da.’
Se simţea strivită de oameni şi primul ei gând, de a-i lăsa pe cei
doi să meargă singuri, i se părea acum prostesc.
— Încotro o luăm?
— La luptă, răspunse Leo. Ţine-te-aproape.
Toţi trei se strecurară în mulţime, împingând contra curehtului.
Trecură cinci minute până să poată ajunge la un colţ mai liniştit,
sufocaţi şi răvăşiţi.
— Parc-am alerga în sens opus, printr-un maraton, comentă Leo,
cu un zâmbet; îşi netezi părUI şi-şi aranjă scurta. Unde mergem?
O priviră pe Anne.
— La Timothy’s, răspunse ea. N-are nevoie de apă; are cincizeci de
sortimente de bere.
— Localul meu favorit, spuse Josh.
316
 Parcurseră în tăcere cele câteva străzi, prin locuri tăcute, pentru a
găsi barul gol. Anne şi Leo se aşezară într-o parte a unui separeu;
Josh se aşeză în faţa lor, cu spatele spre peretele de cărămizi
netencuit şi picioarele întinse pe canapeaua de piele verde.
— Când ai venit? întrebă Leo.
— Joi noaptea.
— Unde stai?
.
— La Tamarack. Am cumpărat o casă acum două săptămâni, dar
am de lucrat la ea.
— Te-âi aranjat repede. Mă întrebam dacă ai să-ţi cumperi una
nouă. Unde e?
— Undeva la apus de voi.
Tăcură puţin..
— Ai cumpărat-o pe-a familiei Stern. ’
Josh dădu din cap:
— Cred că nu te superi.
— Dacă mă supăr! E excelent. Eşti la celălalt capăt al
Riverwoodului; o azvârlitură de băţ. Poţi veni la cină oricând. Nici
nu-mi puteam dori un vecin mai bun. Ce bem?
— Orice, la sticlă, răspunse proprietarul, care se oprise lângă
separeu. Bună, Anne.
— Îţi faci veacul pe-aici? o întrebă Leo cu interes.
Anne zâmbi;
— Am venit săptămâna trecută. Timothy l-a cunoscut pe bunicul
şi am purtat o lungă conversaţie despre el.
— Un prinţ şi un gentleman, adăugă Timothy. Ne e dor de el,
pe-aici. Ce să vă aduc?
Făcură comanda şi rămaseră tăcuţi, până când Timothy aduse trei
beri de sortimente diferite, un coş cu crochete de broască ţestoasă şi
o farfurie de salsa.
— Fac cinste, declară el. În memoria lui Ethan.
— Îmi pare rău că n-am apucat să-l cunosc, răspunse Josh. El şi
317
Dora nu se prea vedeau.
— Încerca s-o placă, spuse meditativ Leo. Cred că-i amintea prea
mult de Vince.
Sub masă, Apne fi puse o mână prevenitoare pe genunchi.
— Tu şi Ethan v-aţi fi simpatizat, continuă el. Dar ţi-am mai spus
asta, nu?
— De câteva zeci de ori. De-acum, sunt absolut convins că ai
dreptate.
Leo zâmbi. Tăcerea se prelungea.
— Ei, reluă el într-un târzlu. Pe unde-ai mai călătorit? Ultima dată
când te-am văzut, erai gata să pleci în Grecia; urma să spui
guvernului să întărească paza la un ştiu ce muzeu.
— La toate muzeele. Acolo se pregătesc vreo şase- opt furturi care
nu aşteaptă decât prima ocazie.
— Şi au întărit-o?
— Incă nu; îmi studiază raportul. Şi, în timpul ăsta, o să li se fure
ceva Important – cred că va fi Corintul, fiindcă este o colecţie
superbă, păzită de un singur om, în vârstă de aproape şaptezeci de
ani – şi atunci, va trage cineva concluzia că merită să cheltuiască mai
mulţi bani pe măsurile de securitate.
— Şi te vor chema să le mai dai nişte sfaturi.
Josh râse:
— Sper.
— Şi-n ultima vreme, pe unde-a’t mai dat sfaturi?
— Nu sfaturi. Cercetări. Am fost în Egipt, în ultimele două
săptămâni. Un timp, n-am să mai plec nicăieri.
— Ai găsit ceva interesant acolo?
— Poate. Lucrăm.
— Un mormânt? _Un templu?
— Un mormânt. Încă nu suntem siguri.
— Unul nou? Mare? Cât al regelui Tut?
— Mai mare, dacă nu ne înşelăm. Leo, ştii că nu vorbesc despre
presupunerile mele până nu ştiu cât de aproape am ajuns. Dă-mi
318
voie să arh şi eu mica mea doză de superstiţii. Spune-mi ce se
întâmpâă aici, cu apa. Reziduurile alea ale minelor sunt pe
pământurile voastre, nu?
Anne îi privea în timp ce stăteau de vorbă. Îşi scoaâe jacheta şi se
rezemă, feorwnd din bere şi ascultându-le nu cuvintele, ci
inflexiunile vocilor. Glasul lui Leo era compact, la fel ca făptura lui,
cu cuvintele clare şi’ decise precum paşii unui soldat în marş. Josh
vorbea mai măsurat şi mai profund, cu glasul unui om care a
petrecut mult timp dând explicaţii. Era puternic şi sigur pe sine; un
glas foarte plăcut, reflectă Anne. La fel i se păruse şi în cabinetul ei,
deşi atunci fusese încordat, mai aspru decât acum şi mai arogant.
Oare? Nu era sigură. Acela fusese calificativul Dorei. Acum se
întreba cât de mult văzuse şi auzise numai fiindcă aşa se aşteptase,
după descrierile Dorei.
Privind-o, Josh îi întâlni ochii.
— Plănuieşti să vii des pe-aici?
— Da. E un loc minunat.
— Asta e prima vizită? Nu, desigur; Gail a spus că vine aici de
când avea vârsta de cinci ani. Trebuie să fi venit cu ea.
— Da.
După un moment, Leo spuse;
— Eu am venit aici de exact două ori, înainte de a mă angaja
Ethan. Acum, nu-mi vine să cred; m-ăm mutat aici fără să ştiu
cu-adevărat-nimic despre oraşul ăsta. Dacă nu l-aş fi putut suferi?
— Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut? întrebă Anne.,
— O excursie prin Douglas Pass. Am crezut c-aveam să mor:
muşchi slabi, aer de munte şi probabil că alesesem traseul cel mai
greu din zonă. Dar priveliştea m-a dat gata. M-am aşezat acolo,
mâncând o gogoaşă, niciun suflet de om în jur, niciun nor, numai
soare, cer albastru şi vânt destul ca să mă răcorească, şi am privit în
jur, trei sute şaizeci de grade, la ceea ce-aş fi fost gata să jur că era
întreaga lume, piscuri şi văi, păduri, râuri şi Douglas Lake, la două
sute de picioare mai jos, şi am ştiut că Ethan avusese dreptate: era
319
paradisul. Şi-acum, încă, ăla de- acolo e pentru mine locul cel mai
deosebit. — Tu mai ţii minte care-a fost primul lucru pe care l-ai
făcut aici? o întrebă Josh pe Anne.
— Am mers cu o sanie trasă de un atelaj de câini siberieni, zâmbi
ea, amintindu-şi. Dar în vara următoare a fost şi mai minunat. M-am
plimbat cu bunicul, am găsit un loc magic şi am spus că voiam să
trăiesc acolo toată viaţa.
— Unde era? întrebă Leo.
— În Riverwood. Nu departe de casa voastră. Sigur că, pe-atunci,
nu avea nume; toate pământurile de-acolo aparţineau câtorva
fermieri. L-am numit „grădina mea secretă“, ceea ce era cam
exagerat, căci se aflau acolo fermierii şi familiile lor, ca să nu mai
pomenesc caii, vitele, câinii, pisicile şi iepurii pe care-i cresc copiii în
ţarcuri, dar când eram eu acolo, ascunzându-mă în pini şi stând
lângă pârâu, era numai al meu şi puteam crede cu toată convingerea
că nimeni din lume nu-l mai descoperise, nici n-avea să-l găsească
vreodată.
— Te ascundeai în pini? întrebă Josh.
Obrajii ei se înroşiră uşor.
— Toţi copiii au ascunzători. Ale tale unde erau?
— În muzee, răspunse el prompt. Mă duceam o dată pe
săptămână, ori de câte ori nu aveam baseball; părinţii mei mă lăsau
după cursuri şi veneau să mă ia când se închidea. Odată, am rămas
încuiat înăuntru; m-am speriat ca toţi dracii. Stăteam aşezat în
spatele unei vitrine, desenând statuia unui pitic egiptean, paznicul
nu m-a văzut când a trecut să anunţe ora închiderii, şi nici eu nu
i-am spus, fiindcă voiam să-mi termin desenul. Până să mă
dezmeticesc, s-au stins luminile şi nu s-a mai auzit niciun sunet.
Numai că, peste un minut, au început să rgsune zgomote de peste
tot: muzeul trosnea, gemea şi-mi şuşotea, era întuneric-beznă, iar eu
mă târam pe jos, ca să nu mă ciocnesc de vitrine, plângând.
— Câţi ani aveai? întrebă Anne.
— Nouă. L-am promis lui Dumnezeu tot ce-aveam pe lume, dacă
320
mă ajuta să scap de-acolo. Am promis chiar şi să studiez la pian de
două ori pe zi.
— Dar părinţii tăi te aşteptau afară, sublinie, ea.
— Strigau la paznic că trebuiau să deschidă. Au deschis şi m-au
găsit. În patru labe, cu blocul de desen la mine şi smiorcăindu-mă. Şi
m-am bucurat aşa de *are că i-am văzut, că nici n-am mai avut timp
să mă simt ruşinat.
— N-ai vrut să mai revii, în săptămână urmăţoare?
Josh îşi înălţă sprâncenele:
— Eşti prima care m-a întrebat vreodată asta. Nu eram sigur dacă
voiam, dar părinţii mei au considerat că era mai bine, aşa că am mers
din nou. Un timp, nici n-am mai putut suporta mirosul, sunetul cu
ecouri al paşilor, direcţiile umbrelor… N-a durat mult; vreo două
săptămâni, cred, dar n-am uitat niciodată.
— Josh e profesor, îi spuse Leo lui Anne, după un moment. De
arheologie, la U.C.L.A. Ei, dar ştii asta, nu? Probabil că ştii mai mult
despre el decât…
Luă o înghiţitură de bere.
— Scuzaţi-mă, murmură el. Cam multe nisipuri mişcătoare
pe-aici.
Josh izbucni în râs:
— NU-i nimic, Leo. N-ai motive să umbli pe vârfuri; n-a fost
vorba decât de bani şi de mândria mea, şi le pot face faţă
amândurora. Iar domnişoara Garnett e o avocată excelentă şi mi-ar
plăcea s-o am alături de mine, dacă voi mai avea vreodată nevoie de
un avocat.
Anne îl privi surprinsă:
— Mulţumesc…
Leo se uită la ceas.
— Cred că e timpul să mergem. Va dura vreo cinci- zece minute,
până ajungem şi ne luăm apa. E bine aşa? Vin imediat; merg să-i mai
mulţumesc o dată lui Timothy.
Josh îi deschise uşa lui Anne şi îl aşteptară pe Leo afară. Strada era
321
pustie şi întunecoasă, cu felinarele antice răspândind mici cercuri de
lumină palidă de-o parte şi de alta.
— MÂÂne, sunt ocupat cu nişte prieteni, spuse pe neaşteptate
Josh, dar aş dori să-ţi dau luni un telefon. Se poate? Pe la amiază,
dacă n-ai nimic împotrivă.
Anne îl studie lung. Îi răspunse cu o privire fermă. În ochi nu i se
citea nici cea mai mică urmă de aroganţă.
— Mi-ar face plăcere, răspunse ea.

Sftrşitul volumului I

322
323
Frumoasa dormită
vol. II
Traducere de Mihnea Columbeanu

Editura MIRON
București

324
Tehnoredactor: MONICA TOADER
Corectori: GEORGETA TOMA
SANDA VIDRIGHIN

ISBN 373-95060-7-0

Sleeping Beauty
by Judith Michael

325
 Capitolul 12
— Există un loc numit Defiance Lake 6, spuse Josh luni, la telefon.
Foarte frumos şi nu prea cunoscut, aşa că n-ar trebui să fie
aglomerat. Mă gândeam să facem o excursie până acolo şi să luăm
prânzul ceva mai târziu, dacă-ți face plăcere.
— Bine, răspunse Anne.
Nu-l spuse că nu mai făcuse excursii pe jos de ani de zile; avea să
meargă aşa cum era ea obişnuită şi, dacă era prea încet pentru el,
nu-l rămânea decât să-şi potrivească pasul după al ei sau s-o la
înainte. Nu conta; îi plăcea ideea de a merge pe jos până la un lac.
Avea să împrumute ghetele de munte ale Iul Gali.
— Trec să te iau într-o jumătate de oră, mai spuse Josh. Cred că nu
ai rucsac; iau un echipament în plus, într-al meu.
— Nu, împrumut eu unul de la Gail, răspunse Anne. Îmi place să
port ce mi se cuvine. Ce să aduc de mâncare?
— Nimic; am avut eu grijă. Pe curând.
Când sosi, Anne stătea aşezată pe un bolovan din faţa casei,
citind. Purta un şort kaki pentru excursii, o bluză albastră cu
mânecile suflecate şi cozorocul alb de tenis al lui Gail.
— Gail şi Leo au dus copiii la parada de Ziua Muncii, spuse ea,
punându-şi rucsacul în jeep-ul lui Josh. Te salută cu toţii.
— Ce carte citeşti? întrebă Josh, pornind maşina spre drumul
principal din Riverwood.
— Los Angeles Law Review7.
— Întotdeauna ţi aduci de lucru când vii aici?
— Întotdeauna. Tu nu?
— Ba mă tem că da. De birourile mele pot scăpa, dar de servietă,
nu.
— Câte birouri ai?
— Două. La universitate şi la muzeu. Au fost la Muzeul

6
Lacul Sfidării.
7 „Retrospectiva juridică a oraşului Los Angeles“.
326
Antichităţii?
— Nu; nu prea am timp de muzee. Am auzit că e minunat.
— Este. Îi vom face un tur privat, dacă vrei, într-o zi, după orele
de program. Când pleci înapoi?
— Mâine.
— Vii aici în fiecare weekend?
— A, nu, nu pot scăpa atât de frecvent; voi avea noroc dacă ajung
o dată pe lună. Dacă reuşesc mai des, va trebui să-mi închiriez o
locuinţă.
— Gail şi Leo nu mi-au spus.
Anne surâse:
— Bineînţeles că nu. Dar prefer întotdeauna să am casa mea;
locuiesc la ei fiindcă insistă. Însă şi asta are anumite limite.
— Dar ţi place să stai cu ei.
— Da.
Răspunsuri scurte, observă Josh. Simple, la obiect, fără să indice
aproape nimic. O persoană închisă în sine. Prefer întotdeauna să am
casa mea. Probabil fără prea mult loc pentru altcineva, îşi zise el. Voia
s-o întrebe atâtea, mai ales despre locul ei în familia Chatham, de ce
îi părăsise şi când – spusese că lipsise mult; cât de mult? – şi de ce; în
toţi anii cât o cunoscuse pe Dora, nimeni n-o menţionase vreodată.
Îşi păstră însă întrebările pentru sine. Într-o bună zi, poate aveau
să se cunoască destul de bine ca să fie destul de deschisă cu el.
Traversă valea şi coti pe un drum îngust, pe Ungă un semn care
indica o fermă.
— Proprietarii sunt nişte prieteni de-ai mei; minunaţi oameni.
Sper să-i cunoşti cândva. Drumul începe de pe proprietatea lor,
motiv pentru care nu-l foloseşte aproape nimeni. Până la lac sunt
doar vreo două mile, dar pe alocuri e abrupt; dacă ţi-e greu
rucsacul…
— Merge..
Drumul era acoperit cu frunze de plopi tremurători, pe care
maşina le făcea să se agite în mici vârtejuri aurii. Anne le privea,
327
inspirând aerul cald, cu miros de soare şi pământ, şi închise un
moment ochii, amintindu-şi de Ethan şi de plimbările lor, cum o
învăţa denumirile florilor şi ale copacilor de pe drum, cum o ajuta
să-şi cureţe de pe degete răşina cleioasă a conurilor de brad şi cum
râsese de neîncrederea ei prima oară când culesese o cochilie
răsucită, spunându-i că în munţi existau într-adevăr melci: melci de
pământ, care arătau exact ca aceia găsiţi în apă. Întreaga lume păruse
plină de miracole şi frumuseţi, pe vremea aceea, înainte de a împlini
treisprezece ani.
— Sunt plecaţi din oraş, aşa că nu vă pot face cunoştinţă, spuse
Josh, în timp ce treceau prin dreptul unei case de piatră şi lemn, cu
ocoluri pentru cai în jur. Poate data viitoare.
Drumul coti şi începu să urce, devenind accidentat, plin de pietre
parţial îngropate. Străbătură un pârâu puţin adânc, spre un mic loc
bătătorit de lângă drum.
— Aici e. Drumul începe din partea cealaltă.
Îşi luară rucsacurile în spinare şi porniră prin pădure, Josh
mergând primul. Trunchiurile albe şi subţiri ale plopilor îşi
împreunau coroanele deasupra cărării.
Soarele arunca raze înguste de lumină printre frunzele galbene
încă agăţate pe ramuri, împestriţând boscheţii maronii-gălbui de
lângă cărare şi tufele de coacăze roşii ca vinul ce se iţeau printre ele.
Ultimele genţiane vinete şi ruje-de-toamnă albăstrii stăteau cuibărite
sub rugi spinoşi cu frunze tot mai veştede; capetele uscate de
păstârnac sălbatic trosneau în vânt, scoţând singurul sunet în afară
de foşnetul bocancilor lui Josh şi ai lui Anne prin frunzele de plop de
pe potecă. Nu vorbeau. Anne privea spatele lui Josh, umerii laţi ce
susţineau raniţa, pulpele musculoase, sub şortul kaki, paşii siguri,
sprijinindu-se pe ieşituri de piatră, uşurinţa cu care braţele i se
legănau în ritmul mersului. Era un drumeţ cu experienţă, înaintând
relaxat, aproape prea încet pentru Anne.
Peste încă zece minute, însă, mersul nu mai păru deloc încet.
Imperceptibil, cărarea devenise mai abruptă, apoi şi mai abrupt ă şi,
328
continuând astfel, pe Anne începură s-o doară coapsele, picioarele i
se păreau prea grele ca să le mai ridice, răsufla cu gâfâieli şi simţea o
uşoară ameţeală. Încercă să privească pe lângă Josh, pentru a vedea
capătul drumului, dar apoi se hotărî să n-o facă.
Dacă ştia cât de mult mai aveau de mers, era posibil să nu mai
poată face niciun pas. Şi, desigur, avea să mai facă un pas, apoi încă
unul, şi încă unul. Josh urca încontinuu – nu-i auzea deloc respirând
mai greu –, iar ea era gata să moară înainte de a se da bătută. Avea să
ajungă la lac şi să rămână cu el până la capăt.
— Trage umerii înapoi şi inspiră adânc, îi spuse Josh, peste umăr.
Umple-ţi plămânii cu aer. Şi respiră în ritmul paşilor. Nu gâfâi.
Anne îşi repezi pieptul înainte, cu umerii împinşi îndărăt,
începând să tragă adânc aer în piept. Ameţeala i se risipi. Începu să
numere pe când respira, în ritm cu paşii, şi-i trecu şi gâfâitul.
— Mulţumesc, spuse ea.
„Acum, dacă mi-aş putea doar face picioarele să meargă,” îşi mai
zise, înverşunată, dar fără să aibă energie pentru a mai rosti şi alte
cuvinte; continuă să-l urmeze, pas cu pas.
Josh întinse o mână înapoi, dându-i o sticlă de plastic plină cu
apă. Anne bău din mers, înghiţind cu poftă lichidul răcoros şi
catifelat şi păstrând în gură un cub de gheaţă când îi restitui sticla.
Poteca redevenea orizontală şi trecură printr-un crâng de brazi, apoi
peste nişte poieni de munte, asemenea unor găvane care capturau
dogoarea soarelui. Ajunseră apoi în altă pădure de brazi,
întunecoasă, după văpaia aurie a dumbrăvii de plopi şi a pajiştilor;
acolo nu pătrundea nicio rază de soare. Aerul era calm şi răcoros,
înmiresmat de parfumul răşinii; peste cărare se aşternuse un strat de
cetină spongios, absorbind sunetele.
Josh şi Anne continuau să meargă, într-o armonie tăcută. Gaiţe
cenuşii zburau din creangă-n creangă, însoţindu-i; pe-alături săgetau
veveriţe. Anne se mişca de parcă ar fi făcut parte din pământ, până-n
adâncuri. Simţi un moment de fericire pură.
Şi apoi îşi ridică privirea în sus şi văzu vârfurile copacilor
329
legănându-se uşor în vânt, cu trunchiurile drepte îngustându-se
până în vârf, pe cerul luminos. Trosneau uşor.
Ia fii atentă şi ascultă, Anny. Copacii trosnesc. Ca într-un film de groază.
Închide ochii şi-ţi va veni să crezi că urmează să se întâmple ceva îngrozitor
de tot.
Plângea. În timp ce mergea pe urmele lui Josh, silindu-se cu
îndărătnicie, pas cu pas, să-l însoţească, cu spatele drept pentru a-şi
ţine raniţa, simţea lacrimile şiroindu-i pe faţă.
Copacii se unduiau, drumul se împăienjenea, simţi gustul sărat pe
buze. Nu şi le putea opri; undeva, în adâncul sufletului/suspina, iar
lacrimile îi curgeau din proprie iniţiativă, mai presus de controlul ei.
Merse astfel un timp care i se păru nesfârşit, peste o pantă cu stânci
şi bolovani, şi printre alţi brazi, până când Josh se opri, arătând spre
stânga:
— Defiance Lake. Denumit după un grup de mineri care au sfidat
o iarnă cumplită şi au supravieţuit.
Se întoarse.
— Anne, ce este? Ce s-a întâmplat?
Anne clătină din cap.
— Am să-mi revin.
Oprirea bruscă îi dădea senzaţia că avea să se răstoarne.
Îngenunche, prefăcându-se că-şi lega şireturile ghetelor, şi începu să
respire adânc. Lacrimile i se opriră.
Când se ridică, potrivindu-şi rucsacul, vocea îi era sigură: _
— Ai avut dreptate. Este un drum foarte frumos. Îţi mulţumesc că
m-ai adus.
— Nu te doare?
— Nu, n-am nimic.
— Atunci, a fost o amintire?
Îi aruncă o privire scurtă.
— Tu ai amintiri care-ţi pot stârni lacrimile.
Josh zâmbi vag.
— Nu cunosc pe nimeni care să n-aibă. Ştiu că m-ai crezut
330
incapabil de sentimente destul de profunde ca să plâng pentru ceva,
dat, da, am amintiri care-mi provoacă lacrimile. Căutăm un loc
pentru masă?
— Da.
Porni din nou înainte. Micul lac stătea cuibărit ca o turcoază
indiană în fundul unei depresiuni cu brazi. De la malul apei, copacii
urcau abrupt cale de aproape două sute de metri, după care făceau
loc steiurilor stâncoase care formau un enorm cerc de piscuri
deasupra lacului.
Josh traversă o fâşie îngustă de nisip, pe marginea apei, apoi coti
spre pădure. Anne îl urmă. Durerea îi trecuse. Se antrenase mult
timp ca să-şi blocheze amintirile, să Creadă din toată inima că nu
mai existau şi să se comporte ca şi cum totul ar fi fost în perfectă
regulă, îl urmă pe Josh din nou spre lac şi, peste câteva momente,
ieşiră dintre copaci, lângă un grup de bolovani plaţi ce se întindeau
deasupra apei.
— Vin uneori să iau aici micul dejun, spuse el.
— Singur?
— Câteodată.
Îşi scoase rucsacul de pe umeri.
— Ţi-e foame?
— Nu. N-am avut energie să mă mai gândesc şi la altceva în afară
de picioarele mele.
Josh chicoti:
— Sunt de-a dreptul uluitoare.
Anne îşi desprinse curelele rucsacului şi îl puse lângă ea. Îşi flexă
umerii. ’ ’
— Mi-ar prinde bine încă puţină apă.
Josh scotea deja sticla de plastic din suportul de la centură.
— La mai multă; mai am una în rucsac.
Bău cu sete, apoi se aşeză pe cea mai mare piatră, întinzându-şi
picioarele, rezemată cu mâinile la spate. Închise ochii, cu faţa spre
soare.
331
 Josh se aşeză lângă ea.
— Dacă vrei să-mi povesteşti, sunt un bun ascultător.
Clătină din cap, cu ochii închişi.
— Îţi mulţumesc. Nu e nimic de povestit. Vorbeşte-mi despre
munca ta. Aş vrea să aud despre Egipt, dacă n-ai nimic împotrivă.
Josh o contemplă îndelung. Nasul şi fruntea i se înroşiseră. Ar fi
trebuit s-o prevină despre soarele de munte, îşi spuse el. Ar fi trebuit
să se oprească pe drum ca să vadă cât de obosită era, nu să se
repeadă înainte ca un om al cavernelor. Ar fi trebuit s-o lase pe ea în
faţă şi să-şi potrivească pasul după al ei. Ar fi trebuit s-o ajute, când
îi văzuse lacrimile şiroind pe faţă şi gura tremurând în efortul de a
rămâne tăcută când plângea. Îi reveni în minte imaginea lustruită a
lui Anne Garnett, avocata, aşezată în decorul sigur ai cabinetului
său, cu argumentele curgând neîntrerupt printre buzele ei senzuale
şi reci. Acum arăta umană şi încă mai frumoasă, îşi spuse el: arsă de
soare, cu părul fluturând în vânt, picioarele lungi zgâriate de
crenguţele ce se întindeau peste cărare, cămaşa umedă de
transpiraţie. Dar îşi aminti cum, în biroul ei, se gândise că ar fi vrut
s-o vadă zâmbind de plăcere şi, cu toate că părea relaxată, nici acum
nu zâmbea. Iar Josh dorea mai mult: dorea s-o vadă râzând
bucuroasă, manifestând căldură faţă de o altă fiinţă omenească.
— Voi înţelege dacă nu vrei să vorbeşti despre ea, spuse Anne,
continuând să stea cu ochii închişi. Nu prea mă pricep la superstiţii,
dar ştiu totuşi despre problemele confidenţiale de muncă.
— Lucrez de şase ani la o teorie despre un faraon numit Tenkaure,
care a trăit într-a opta dinastie, spuse Josh, uimit şi el de uşurinţa cu
care rostea cuvintele; nu mai discutase despre acel proiect cu nimeni,
în afara colaboratorilor de la universitate şi din Egipt. Am găsit
referiri la el, dar nicio pfobă concludentă; bănuiesc că de fapt vreun
adversar politic şi-a dat toată silinţa să se asigure că devenea
inexistent ca persoană, după moarte.
— Când a domnit a opta dinastie? întrebă Anne.
— Cam între 1570 şi 1320 înainte de Christos. Perioada care mă
332
interesează pe mine a fost în anii 1300, în preajma domniei lui
Akenaten.
— Cel care şi-a iubit cu adevărat soţia.
— Da.
Nu-i era uşor să-şi amintească de dedicaţia pentru aniversarea
Dorei, dar îl interesa mai mult faptul că Anne îşi aminteă un detaliu
atât de mărunt.
— Ai ţinut minte.
— Şi tu ţi-ai amintit la ce masă stăteaţi într-un restaurant, cu trei
ani şi jumătate în urmă.
Deschise ochii şi-şi zâmbiră.
— Şi ce-a făcut faraonul ăsta al tău ca să-ţi trezească un asemenea
interes?
— Nu ştiu sigur. Şi nici nu voi şti, până nu-i găsesc mormântul. Se
pare că a fost implicat în nişte intrigi de familie; s-a certat cu fiul lui
şi, probabil, cu clerul din Teba. Nici atunci nu era mai uşor ca acum
să se menţină armonia în familia. Anne, nu ştiu cum stai tu, dar eu
sunt absolut gata pentru masă.,
— Şi eu. Imediat ce n-am mai stat pe picioare, restul fiinţei mele a
început să se comporte normal. Mereu faci excursii din astea?
— Când sunt singur sau cu prieteni din oraş^Nu şi când sunt cu
cineva cate locuieşte la nivelul mării. Îmi cer scuze.,
— Credeam că numai cu mine. Ca să te asiguri că de data asta
învingi tu.
Sprâncenele lui Josh se arcuiră.
— Aşa o fi fost…
Începuse să deschidă rucsacul; se întrerupse.
— Ştiu că nu aşa am început, dar, când tu ai rămas pe urmele
mele, se pare că m-am încăpăţânat, clătină el din cap. Ca un
adolescent la un concurs cu frânghia. Scuză-mă.
Anne îl privi cum scotea pungile de plastic din sac. Îl plăcuse
sinceritatea schimbului de replici.
— Nu se poate să fi fost prima oară când pierdeai în faţa unei
333
femei.
Josh se opri din nou.
— A fost prima dată când am pierdut în faţa oricui.
— Imposibil.
Puse două farfurii de plastic pe stâncă şi le umplu cu felii subţiri
de friptură şi roşii, salată, chifle goale fa mijloc şi măsline de
Calamata. Scoase din raniţă o sticlă de vin alb şi despachetă două
pahare din şervete de pânză. Le umplu şi-i dădu unul lui Anne.
— Poţi să mănânci elegant cu furculiţa, spuse el, sau să îndeşi
totul în scobitura pâinii, ceea ce e mai nedelicat, dar mai gustos. Şi
mai potrivit, în decorul ăsta.
Anne îşi umplu chifla şi, când aceasta fu plină, deschise larg gura,
muşcând.
— 0, minunat, spuse ea. Ce masă perfectă.
Câteva minute, mâncară în tăcere, privind lacul al- bastru-verzui.
Vedeau păstrăvi. Sărind şi prinzând din zbor insecte în fracţiunea de
secundă dinainte de a cădea înapoi în apă, pentru a înota pe sub
suprafaţă până zăreau o altă pradă şi iarăşi săreau. Valurile stârnite
de ei înaintau maiestuos în cercuri tot mai largi până la mal,
spărgându-se liniştite pe piatra unde stăteau Josh şi Anne. ’
Se adunau nori, mase enorme de un alb pur îngră- mădindu-se pe
cerul azuriu. Ceva păru să cedeze în sufletul lui Anne, care simţi un
dor cum nu-şi mai îngăduise de când se ştia. Dorea mai mult din
ceea ce se afla în faţa ei. Mai multă frumuseţe şi seninătate, mai mult
din mulţumirea aceea stranie care nu se putea compara cu triumful
de a câştiga un proces; având propria ei satisfacţie rară, dorea mai
mult din senzaţia lăuntrică de a se deschide spre ceea ce o aştepta. Îi
trecu prin minte că, într-un fel, pierduse contactul cu micile minuni
calme ale lumii; în viaţa el,. Totul era tăios, sub presiune, doldora de
muncă, plin de succese strălucite, captivant şi nepotolit. În toiul
tuturor acestora, micile plăceri ale vieţii fuseseră copleşite.
„Dar poate că aşa trebuie să fie, “ medită ea, „E genul de viaţă pe
care o trăiesc eu; n-o pot schimba peste noapte.”
334
 Era un lucru la care trebuia să se gândească, nu acum, dar nici
prea târziu. Deocamdată, important era să discute cu Josh. Şi o sâcâia
ceva, ceva spus de el adineauri. Revăzând convorbirea, îşi aminti.
— Dacă n-ai pierdut niciodată, spuse ea, cum de ai amintiri care-ţi
provoacă lacrimile?
Josh zâmbi.
— Bună întrebare, dar nu asta am spus. N-am pierdut niciodată în
faţa cuiva. Am pierdut în lupta cu soarta, sau cu Dumnezeu, sau,
cum ar spune vechii egipteni, în lupta cu mulţi zei, sau cu mine
însumi, dar niciodată n-am fost învins de o altă persoană.
Mai turnă vin în pahare.
— M-am gândit mult la asta; pare cu neputinţă, dar nu cred că e.
Nu m-am băgat în lupte cu pumnii când eram mic şi n-am concurat
în sporturi individuale; am jucat baseball şi fotbal, câştigând sau
pierzând cu toată echipa. Cred că e valabil pentru majoritatea
copiilor în creştere. Eram excelent la aruncatul cu bile şi, când
pierdeam, ştiam că fusesem neatent. Pierdusem în faţa mea, cu alte
cuvinte. Cred că şi asta e adevărat pentru majoritatea oamenilor; nu
ne folosim tot timpul potenţialul complet. Iar când mi-au murit
părinţii, i-am învinuit pe Dumnezeu şi pe toţi zeii egipteni, şi pe cei
greci şi romani, şi pe urmă, soarta. Nu era niciun om pe care să-l fi
putut acuza. Cred că se întâmplă relativ rar să fim învinşi de altă
persoană; de obicei, asta-i o scuză pe care o folosim ca să nu privim
în faţă faptul că n-am fost destul de buni sau de puternici ca să
câştigăm; că am pierdut în faţa noastră înşine.
Anne stătea absolut nemişcată.
— E incredibil de prezumjios ce spui.
— Aşa o fi? Mi s-a spus că sunt prea aspru cu mine însumi. De ce
zici că e prezumjios?
— Nu te poate învinge nimeni, numai Dumnezeu. Sau e nevoie de
o armată întreagă de zei: egipteni, greci, romani. Dar n-o poate face
niciun muritor; numai atunci cândjeşti neatent îi dai vreunei fiinţe
omeneşti slabe şansa de a profita şi a te întrece.
335
 Josh o privi cu curiozitate..
— După cum o spui tu, sună destul de rău. Eu nu m-aş exprima
atât de dur, dar dacă aş face-o? Ce nu-i în regulă? Nu crezi că avem
în noi înşine un lucru cu care să putem câştiga mult mai mult, dacă
l-am putea găsi? Dacă l-am deştepta, eventual? Nu e posibil ca
majoritatea dintre noi să ne lăsăm învinşi numai fiindcă e prea
complicat să ripostăm?
— Habar n-ai ce vorbeşti, se înfurie Anne. Nu ştii cât rău pot face
oamenii, câte distrugeri…
— Ai dreptate, o întrerupse el grăbit. Am mers prea departe. O fac
cam des, teamă mi-e; iau o idee perfect rotundă şi tot umblu la ea
până începe să se întindă ca zahărul ars, luând forme exagerate,
absurde şi foarte subţiri.
Continuă să vorbească, pentru a-i da timp să se calmeze. Se
întreba dacă lacrimile ei aveau legătură cu cel care o învinsese,
cândva, în trecut.
— Mă lupt cu obiceiul ăsta de fiecare dată când scriu câte un
articol. E o distracţie grozavă să mă joc cu ideile şi o ţin tot aşa până
sar departe de tot peste cal, ajun- gând la cele mai nebuneşti
concluzii. De obicei, îmi vin în fire înainte de a ajunge prea departe.
Şi, ca să le pun capac la toate, am uitat să aduc desertul.
— Am adus eu desertul, răspunse Anne. Şi-mi cer şi eu scuze. Am
fost grosolană. Nici nu ştiu de ce m-am enervat aşa.
„Ba ştii, “ spuse Josh în sinea lui, „şi, indiferent ce-a fost, a fost
îngrozitor, şi l-ai îngropat, dar nu destul de adânc ca să nu mai sară
afară când îl deranjează câte ceva, cum tocmai am făcut eu.“ O privi
scoţând din rucsacul ei o cutiuţă aurie.
— Trufel exclamă el. Eşti minunată. Ce fel?
— Cu ciocolată şi alune.
— Ai un giist impecabil. Sunt şi favoritele mele. ÎJi mulţumesc.
Şi vârî o trufă în gură fără s-o mai muşte.
Anne făcu la fel. Încet, ciocolata i se topi pe limbă, într-un fluid
moale, cald, dulce-amărui, prelingându-i-se pe gâtlej. Oftă, prelung,
336
cu plăcere, privindu-l pe Josh. Acesta îi zâmbi:
— Tot ce-i trebuie unui picnic. Nici nu-mi imaginez că aş mai vrea
ceva. Decât… să mai primesc una?
— Două, replică Anne. Nu m-am aşteptat ca drumul să fie atât de
lung, încât să merităm fiecare mai mult de trei.
— Data viitoare, vom găsi un traseu mai lung.
Aruncă o privire spre nori, mai mari şi mai negri decât în urmă cu
câteva minute.
— Va trebui să plecăm curând, dacă vrem s-o luăm înaintea ploii.
— Îmi pare rău, spuse Anne. E atât de frumos aici.
Îşi terminară trufele şi vinul, apoi începură să strângă resturile de
la masă.,
— Ce te-a deranjat mal mult la procesul cu Dora? îl întrebă ea. Că
ai pierdut în faţa ei sau în faţa ta? Poţi vorbi despre asta?
— Sigur că da. Am pierdut în faţa mea şi într-a ta. Nu banii erau
problema. Doar pentru Dora, nu pentru mine, deşi aş fi preferat să
nu trebuiască să-i plătesc. Importante au fost-slăbiciunile mele şi
faptul că te-ai folosit de ele într-un mod care ne-a făcut aproape
imposibil să ne construim apărarea. Am fi putut demonstra că Dora
înţelesese de la bun început să nu voiam să mă însor cu ea şi că
niciodată n-a avut vreun motiv să creadă că mă răzgândisem, dar,
odată ce dovedeai că tăcusem atunci când ar fi trebuit să vorbesc,
orice apărare slăbea. Nu era neapărat distrusă, dar era slăbită
considerabil. Întotdeauna m-am mândrit cu faptul de a nu lăsa să se
întâmpie asta; oamenii de ştiinţă nu se lase înghesuiţi în colţuri,
unde poziţiile lor pot fi zdrobite şi argumentele doborâte.
— Şi biletul de ziua ei?
Josh strânse şiretul care închidea gura rucsacului, cu o smucitură
puternică.
— Era poetul din mine care o luase razna. De-atunci, am învăţat
să mă stăpânesc. Ciudat este faptul că ar trebui să înţeleg trecutul şi
să ştiu cum să mă folosesc de el. Viaţa mea evoluează în jurul
trecutului; sunt acolo aproape mai mult decât sunt aici. Dar am trăit
337
cu Dora în moduri care nu aveau nimic de-a face cu ceea ce am
învăţat toată viaţa; era ca şi cum trecutul nu ar fi avut absolut nicio
importanţă.
— De ce este atât de important? întrebă Anne. De ce te afli acolo
aproape mai mult decât aici? E o declaraţie cu totul ieşită din comun.
’
— Şi nu tocmai exactă. Folosesc trecutul la fel cum foloseam
muzeele, în copilărie: ca pe un liman. Uneori, un loc unde să mă
pierd. Când au murit părinţii mei…
— Câţi ani aveai?
— Treisprezece. Erau în Alaska; tatăl meu era fotograf şi zburau
spre Brooks Range cu un mic avion, când au nimerit într-un viscol şi
s-au prăbuşit. Şase luni am şters din mintea mea prezentul,
negându-l complet şi trăind în trecut. Nu mai mergeam la şcoală, nu
mă mai întâlneam cu prietenii, Dumnezeu mi-e martor că nici
baseball n-am mai jucat. Mă duceam însă la muzee şi citeam; stăteam
în casa bunicilor, care aveau o bibliotecă superbă, şi acolo îmi
petreceam timpul. Au avut foarte multă răbdare cu mine; au ajuns la
o înţelegere cu directorul şcolii, ca să-mi pot relua cursurile când
eram gata, recuperând după ore şi seara. Pe- atunci, nu mă gândeam
deloc la sentimentele lor, dar şi ei erau, desigur, la fel de distruşi ca
mine; am discutat despre asta, când eram la colegiu. Au fost nişte
oameni remarcabili; m-au ajutat să trec prin anul ăla îngrozitor. Mult
timp, am considerat că anul al treisprezecelea e unul pe care nimeni
n-ar trebui să fie obligat să-l trăiască.
Anne îl privea, complet captivată.
— N-am vrut să-ţi povestesc viaţa mea,. Spuse Josh, cu un surâs.
M-ai întrebat despre trecut. Petrec mult timp acolo fiindcă asta fac
arheologii şi găsesc mari satisfacţii în a descoperi ce s-a întâmplat cu
mult timp în urmă, şi de ce, şi cum s-au adunat toate, ca nişte
cărămizi, pentru a clădi ceea ce suntem astăzi. Şi-mi mai petrec
timpul acolo şi fiindcă e un refugiu, când mă satur de politica
universităţii şi a muzeului, sau de traficul din Los Angeles, sau de
338
Los Angeles în general, ori când vreau să evit a mă gândi la ceva
ce-am făcut, ştiind că n-a fost prea grozav*Trecutul e un ascunziş
excelent, să ştii; e mereu la locul lui, aşteptându-te, şi poţi relua de
unde ai întrerupt, ştiind că de data trecută nu s-a schimbat nimic. Şi
nu e nevoie să-l împărtăşeşti altora ca să-ţi placă.
Tăcu, privind spre lac, după care continuă, aproape ca şi cum ar fi
vorbit singur:
— Asta-i problema cu prezentul: cere să fie împărtăşit. Ţi se pare
gol, când treci prin fiecare zi fără paşii altcuiva potriviţi după ai tăi,
şi gândurile cuiva care să se potrivească şi să ţi le provoace pe ale
tale. Cel puţin, aşa se întâmplă cu mine şi asta am căutat.
Întotdeauna. Nu şi cu Dora; ea a fost o fermecătoare tovarăşă de
viaţă, cel puţin la început, eu eram singur, ea la fel, şi părea normal
să trăim împreună. Dar ceea ce încă mai sper e să găsesc pe cineva
care să mă ajute să mă simt în contact cu lumea, ca şi cum ar fi
într-adevăr important că exist, nu în sens intelectual, ci într-un mod
direct şi omenesc. Nu cred că poate vreunul dintre noi s-o facă
singur, nu complet. Avem nevoie de încă cineva: două minţi care să
se întâlnească, două mâini care să se atingă, două inimi care să se
unească.
Un plafon gros’de nori acoperise soarele. Umbrele dispăruseră;
lacul devenise cenuşiu ca oţelul. În aerul rece, Anne se înfioră.
— Hai să plecăm de-aici, propuse Josh.
Îşi luară repede puloverele şi canadienele din rucsacuri şi le
îmbrăcară, revenind pe acelaşi drum prin jurul lacului.
— Vrei s-o iei tu înainte? o întrebă el.
— Perfect.
Şi porni, cu paşi întinşi. Coborârea era aproape la fel de grea ca
urcuşul, fiindcă trebuia să-şi ţină echilibrul în locurile cele mai
abrupte, dar, întrucât cerul se întuneca, Anne o luă aproape la fugă,
cu genunchii îndoiţi, prdp- tindu-şi picioarele pe bolovanii îngropaţi
adânc ca să nu alunece pe ţărâna şi pietrele desprinse de pe cărare. Îl
auzea pe Josh în spatele ei, pas cu pas, şi se gândi la cuvintele pe care
339
le spusese: Gânduri care să se potrivească şi să ţi le provoace pe ale tale.
Două minţi care să se întâlnească, două mâini care să se atingă, două inimi
care să se unească. Cuvintele i se repetau în minte odată cu ritmul
paşilor. „Ce vorbe surprinzătoare, “ îşi spuse ea. „Cei mai mulţi
oameni nici nu s-ar gândi la ele, necum să le spună cu voce tare. E un
om al ideilor şi al frazelor frumoase. Dar câte dintre ele sunt
sincere?” Poetul din mine o luase razna. Spusese că învăţase să se
controleze, dar probabil că n-o făcuse. Era plăcut să-l asculte, însă nu
trebuia să ia în serios asemenea cuvinte fanteziste.
Simţi un strop de apă pe păr şi abia avu timp să se gândească la
ploaie, când îşi dădu seama că era grindină. În mai puţin de un
minut, mii de boabe de gheaţă începuseră să lovească poteca şi
copacii, iscând un vuiet cutremurător. Anne icni, în timp ce îi
bombardau capul. Se opri. Picioarele ei lăsau urme pe cărarea albită
şi avea mâinile reci ca gheaţa.,
Din spate, Josh o apucă de braţ şi o trase după el, de pe cărare, în
pădurea deasă de brazi şi pini. Zgomotul grindinei slăbi, ca şi cum
s-ar fi închis o fereastră; deveni un răpăit inofensiv, undeva departe,
sus. Scoase din raniţă un poncho şi îl întinse pe pământ, sub un pin
Douglas..
— Aşteptăm să treacă, spuse el. Am un mare respect pentru
furtunile de la munte.
Tremiirând, Anne cotrobăi prin rucsac după pantalonii
impermeabili ai lui Gail.
— N-am adus şoşoni; sper că asta e ultima schimbare de vreme,
cel puţin. Pentru un timp. ’
Josh chicoti. Scoase şi el nişte pantaloni de ploaie şi un termos.
— Ultima mea ofertă pe ziua de azi. Sper că bei cafeaua amară.
— Da. Întotdeauna faci planurile atât de minuţios? Sunt absolut
impresionată.
— Rezemându-se de un copac, Josh Ti întinse paharul de plastic,
plin cu cafea aburindă.
— Trebuie să te fi învăţat bunicul tău despre impre- vizibilltatea
340
muntelui.
— M-a învăţat, dar n-am mai făcut excursii de ani de zile.
— Ani? Eşti foarte puternică; umblai de parcă ai face-o în fiecare
săptămână.
Anne zâmbi:.
— Mult tenis şi chiar mai multă încăpăţânare.
Apucă paharul cu ambele mâini, încălzindu-şi-le. Micul luminiş
unde stăteau semăna cu o peşteră ceţoasă, mărginită de brazi
întunecaţi. Auzeau tunete îndepărtate şi ropotul constant al
grindinei pe. Acele şi ramurile de brad, departe, sus. Din când în
când, câte un bob de gheaţă se strecura printre copacii deşi, săltând
lângă el, pentru a rămârte ca o perlă pe pâmântul pădurii. Anne
privi unul, în timp ce sorbea din cafea. Oftă, întinzându-i paharul lui
Josh:
— Ce bună a fost. Uimitor, cât de repede se poate face atât de frig!
Josh luă o înghiţitură şi-l înapoie paharul.
— Cum de-ai ales domeniul divorţurilor? o întrebă el.
— Am descoperit că mă pricepeam. Am avut un caz greu, la New
York, cam după un an de când intrasem în barou; o prietenă de-a
mea mi-a trimis un văr ai ei şi erau mulţi bani la mijloc: copii,
conturi, proprietăţi, chiar şi o fundaţie. Trei luni am tot negociat şi
am ajuns la o înţelegere civilizată, fără vărsare de sânge şi ostilităţi
majore. Era o atmosferă favorabilă şi pentru creşterea copiilor,
probabil cea mai bună pe care am fi putut-o spera. Mi-a plăcut să fiu
de folos în sensul ăsta.
— Te-ai gândit la copii.
— Ei erau cei mai impoitanţi. Nu aveau nimic de care să se ţină.
— Şi, pe urmă, te-am avut pe tine.
Anne clătină din cap:
— N-a fost chiar atât de dramatic. Aveau nevoie de cineva care să
le explice ce se întâmpla cu părinţii lor. Am putut-o face şi i-am
ajutat să simtă că oamenii încă mai ţineau la ei.
Josh luă paharul gol şi îl umplu din nou.
341
 — Probabil că ţi-au fost foarte recunoscători. Câţi ani aveau?
— Nouă, unsprezece şi doisprezece.
— Vârste vulnerabile. Îţi place munca ta?
— Da, îl privi ea surprinsă, pe un?
— Ba da; ne numărăm printre cei norocoşi. Ce anume îţi place? Să
câştigi? Să ajuţi copiii? Să sejacă dreptate? ’
— Toate. În caz că întrebi dacă-mi place să lucrez în domeniul
încheierii căsniciilor, asta n-are nicio legătură.
— Mi-am cerut scuze pentru asta, în cabinetul tău. Q mai fac şi-
acum, dacă vrei.
— Nu, n-ar fi trebuit să aduc din nou vorba. Atunci, m-a supărat
foarte tare.
— Eu eram supărat, când am spus-o. A fost unul dintre acele
momente când sar peste cal. Ştiu al naibii de bine că un avocat de
divorţuri nu distruge căsniciile, nici relaţiile de orice alt fel; sunt
distruse demult, înainte de a ajunge în biroul tău. Tot ce ai tu în faţă
sunt dă- râmăturile. De fapt, probabil că ai devenit foarte sceptică în
legătură cu posibilităţile oricărei relaţii. Niciodată nu vezi începutul,
când există speranţă; cunoşti numai reziduurile de furie, oboseală şi
ranchiună. Cred că la asta mă gândeam în ziua aia, la distrugere în
general, iar tu păreai preocupată să dărâmi, în loc de a construi.
Anne dădu din cap:
— Dar nu există nicio viaţă fără distrugeri. Datoria noastră este să
le supravieţuim.
O privi lung.
— Crezi că asta e totul în viaţă? Să supravieţuim distrugerilor?
— Nu acelaşi lucru îl studiezi şi tu? Culturi care prosperă şi apoi
dispar, fiindcă n-au putut supravieţui unei distrugeri de un fel sau
altul?
Josh îi întinse paharul, observând cât de abil îndepărtase iarăşi
conversaţia dinspre ea. Avea multă practică în acest sens, reflectă el.
— Studiez prosperitatea, în egală măsură cu distrugerea. Mă
interesează forţele care fac societăţile să înflorească, precum şi
342
slăbiciunile care le împing la decădere. E la fel ca şi cu studiul
oamenilor, să ştii: ce anume ne face să fim puternici şi creatori, cum
devenim tot ceea ce putem fi. Şi, de asemenea, cum să supravieţuim
distrugerii. De toate avem nevoie. Altfel, cum am putea fi complet
umani, altfel decât construind societăţi, relaţii şi idei? Doar
târându-ne de sub ruine nu am reuşi altceva decât să ne constituim
liniile de apărare.
Anne tăcu. Îi dădu lui Josh paharul şi privi crengile de deasupra,
ascultând liniştea..
— Încercăm să mergem? Cred că furtuna a trecut.
— Şi eu.
Bău ultimele picături de cafea şi puse termosul la loc în rucsac.
Părăsiră adăpostul poienii, Anne mergând în faţă, pe cărare.
Soarele strălucea printre nori şi, pe măsură ce aerul se încălzea,
poteca începu să se umple de noroi. Era atât de alunecoasă, încât
Anne îşi privea încontinuu picioarele. Ridică o dată ochii şi se opri
brusc.
— Uite, spuse ea.
O ceaţă argintie plutea peste munţi, iar copacii verzi şi aurii,
vârfurile de stâncă, piscurile colţoase – toate scân- teiau în lumina
blândă a soarelui, palide şi delicate ca o pictură pe voal.
— Ce frumuseţe, şopti Anne; avea faţa şi mâinile reci, de la ceaţă,
şi părul umed, dar stătu nemişcată, pierdută în admiraţia peisajului
de vis. Niciodată n-am văzut munţii arătând mai minunat.
Josh se opri în spatele ei, atingându-i braţul cu al lui. Aproape că
se ciocnise de ea, când Anne se oprise atât de brusc.
— E foarte frumos, încuviinţă el. Dar prefer lumină de soare şi
umbră. Îmi-place o lume mai solidă.
— Îţi place arta care nu conţine decât lumini şi umbre? întrebă ea
peste umăr, în timp ce-şi reluau drumul.
— Bine zis. Colecţionez tot felul de obiecte de artă. Am o colecţie
reuşită; mi-ar plăcea să ţi-o arăt. După ce facem vizita la Muzeul
Antichităţii, mergem să bem ceva la mine, apoi să luăm undeva cina.
343
Dacă-Ji face plăcere.
— Sigur că da, răspunse Anne, răminând atentă la cărarea
alunecoasă, până ajunseră la poale.
Când fură din nou la maşină, soarele ardea puternic, Iar norii se
întinseseră la orizont, ca un lanj de munjl mai îndepărtaţi.
Anne şi Josh îşi scoaseră echipamentele de ploaie şi le îndesară în
spatele jeepului. Scoţându-şi cozorocul de tenis, ud, Ahne îşi scutură
capul. Ud leoarcă, părul îi încadra faţa într-o claie de bucle
dezordonate. Josh o privea.
— Eşti foarte frumoasă, spuse el. Şi a fost una dintre cele mai
plăcute excursii din viaja mea. Îţi muljumesc.
— Şi mie mi-a plăcut. Şi-ţi mulţumesc pentru masă.
— Trúfele au fost totul.
Scoase maşina pe drum, încetinind prin făgaşurile noroioase.
— Peste câteva zile, vom explora muzeul; te sun. Vei fi liberă în
weekend?
— Nu, lucrez; am foarte mult de recuperat. Niciodată nu mi-am
mai luat patru zile libére la rând.
— Atunci, mergem seara. Aşa va fi într-adevăr intim; doar câţiva
paznici care să ne ţină companie.
Opri jeep-ul la intersecţie şi priviră amândoi traficul de pe
şoseaua spre Tamarack.
— Mereu e un şoc să mă întorc în lume, murmură Josh; puse o
mână pe a lui Anne. Îţi mulţumesc încă o dată; a fost o după-amlază
cu totul deosebită.
Calmă, Anne îşi retrase mâna.
— Şi pentru mine, spuse ea.
Urmă o pauză în trafic, iar Josh înscrise maşina pe şosea. Merseră
în tăcere până ajunseră la casa lui Gail şi Leo.
— Abia aştept să ne vedem la Los Angeles, spuse el.
Anne îşi luă rucsacul şi echipamentul de ploaie din spatele
jeepului.
— Şi eu, răspunse. Cu multă nerăbdare.
344
 În timp ce mergea spre casă, descoperi cu interes că vorbise serios.
Vince se afla la un picnic de Ziua Muncii, pentru colectare de
fonduri, în munţii de lângă Denver, când Keith Jax îl găsi în sfârşit. ’ ’
— Te-am sunat de trei ori. Ar trebui să-ţi concediezi valetul; nu-ţi
transmite mesajele.
— Le-am primit. Vorbeşte mai încet.
Vince îl conduse de lângă grupul de oameni cu care vorbise, pe un
culoar al uriaşei case, până într-un mic dormitor de oaspeţi. Casa îi
aparţinea lui Sid Folker, un bancher care se număra printre
principalii finanţatori ai lui Vince şi căruia, cu doar câteva zile în
urmă, i se dezvăluise secretul că Vince avea în vedere o candidatură
la preşedinţie.
— Putem sta aici câteva minute, spuse Vince.,
— Auzi, ai putea măcar să-i oferi omului cum ar veni ceva de
băut. — Mai târziu. Spune-mi de ce ai venit.
— Christoase, Vince, abia am aterizat, de la Tamarack… — De ce?
Ce se întâmplă? ’
— Păi, prietena ta e acolo. Anne cum-îi-zice. Sora lui Gail.
Privirea lui Vince se fixă asupra lui.
— Ai văzut-o?
— Te cred. Lângă^ primărie, acum câteva seri; era cu Josh. Ştii,
tipul Dorei. Fostul, cum ar veni.
— Durant? Ce naiba făcea cu el? ’
— De unde să ştiu eu? Mă rog, era şi Leo acolo, dar, ştii, când am
văzut-o eu, vorbea cu Josh. N-am putut să mă apropii; era ditamai
debandada. Aduseseră. Cisternele cu apă, înţelegi, în fine, toate
astea le ştii, oprirea alimentării cu apă…
— Atâta tot? ’
— Păi, ce-am mai făcut, azi am cam stat cu ochii pe casa lui Gail şi
au plecat pe la amiază. Anne şi Josh. Ştii, în excursie. Aveau
rucsacurile la ei. Se vede că ăsta s-a agăţat bine de familia aia. Mereu
l-am găsit cam ciudat. Oricum, ai spus că vrei să aflu ce voia…
— Şi ai aflat? >
345
 — Incă nu; cum era să ştiu dacă mai era cazul? Vreau să spun, asta
s-a întâmplat în iulie. Şi, ştii, povestea aia cu expediatul; nu ştiam
nici pe asta dac-o mai voiai, cum ar veni. Sau ce-ai vrut să spui,
exact. S-o plătesc, sau ce? Aşa că, oricum, m-am gândit că vrei să ştii
că e acolo, aşa că am zburat încoace. Şi pentru asta merit un pahar,
Vince, şi-o cină, şi pot să stau la tine peste noapte, corect? Şi mâine să
mă întorc.
— Aici erai! Te-am căutat peste tot! intră Sid Folker,
ameninţându-l pe Vince cu degetul. Oamenii vor să te vadă,
domnule senator – zău că ştii cum să activezi mulţimile – şi poftim,
te ascunzi. A, scuz’e, n-am vrut să vă întrerup.
Vince se ridică:
— Sid, ţi-l prezint pe nepotul meu, Keith Jax. Mi-am luat
libertatea de a-l invita astă seară; mi-e un fel de asistent neoficial
şi-ncă unul al dracului de bun; de mare ajutor.
Folker scutură mâna lui Keith.
— Îmi pare bine, Keith. Oricine vrea Vince, a binevenit aici.
Unchiul tău e un om important, Keith, un mare om, dar pariez că
pe-asta o ştiai deja. Totuşi, ţine-te de el, şi o s-ajungi departe. Până-n
vârf, într-acolo ţintim. Mergem ca pe roate – ai simţit, Vince?
Piuteşte-n aer şi nimic n-o să ne mai oprească. Ei, dar, Keith, n-ai
pahar! Hai s-o rezolvăm. Vince, vreau să cunoşti doi oameni care
tocmai s-au mutat aici din California; şi-au ales preşedinte omul
de-acolo şi le-am zis că s-ar putea să aibă şansa s-o mai facă o dată,
aici în Colorado. Sigur că n-am spus nimic clar – mai întâi avem grijă
de noiembrie viitor; te trimitem înapoi în Senat cu surle şi trâmbiţe –
dar m-am gândit că o mică aluzie nu strică; oamenii ăştia merg pe cai
foarte mari şi-s dornici să te cunoască. Keith, îmi pari genul de băiat
care ştie să găsească şi singur drumul spre bar;
Keith îl privea pe Vince, cu ochikângustaţi, încercând să asimileze
toate informaţiile care-l bombardau.
— Sigur. Mulţumesc. Ne vedem mai târziu, unchiule Vince, la
tine acasă, da?
346
 — Absolut, răspunse Vince. Mă bucur să te găzduiesc, Keith;
apartamentul ăla e al dracului de pustiu, doar cu mine înăuntru. Este
mult prea mare, fireşte, îi spuse el lui Folker, dar tot sper că voi găsi
o doamnă superbă cu care să-l împart.
Folker mormăi:
— Îmi pare bine că ai adus vorba, Vince. Am una pe care cred c-ar
trebui s-o cunoşti. Văduvă. Văduvele sunt bune, să ştii; nu le poţi
învinui pentru că-s singure. E o dulceaţă, drăgălaşă şi simpluţă, o
să-ţi placă. Stai pe aici până după fripturi; la desert, o s-avem un mic
grup intim. A ’ a
— În regulă, Sid. Eşti un prieten grozav. Îţi mulţumesc.
Dar nu la Sid se gândea, în timp ce reveneau spre living room; ci la
Keith. Avea douăzeci şi opt de ani şi niciodatămu stătuse prea mult
într-o slujbă, până nu i-o dăduse Leo pe cea de administrator adjunct
la Tamarack. Şi îi datora totul numai lui Vince. Vince era cel căruia îi
telefonase Keith din închisoare, cu doi ani în urmă; înjunghiase un
barman, într-o încăierare pornită de la droguri, în faţa unui bar din
Miami, şi nu voia să afle maică-sa. Aşa că Vince îi plătise cauţiunea
şi-l despăgubise pe barman, Vince îi angajase avocat, Vince îl
internase pe Keith într-un spital de lângă Chicago ca să-şi facă
dezintoxicarea. Şi tot Vince îl trimisese la
Tamarack şi vorbise cu Leo să-i dea de lucru.
— Vreau să ştiu ce se întâmplă acolo, îi spusese el lui Kelth. Ce
face buniGU-tău, cât de mlilt extinde staţiunea, de ce se ţine Leo, de
unde iau banii pentru extinderi… tot ce poţi afla. Stai cu ochii pe ei
şi, dacă vreau să faci ceva, să fii gata. Voi plăti oricât îţi dă Leo. Dar
dacă aud că iar te-ai luat de droguri sau bei mai mult decât te ţine, ai
zburat. Marian şi Fred vor afla despre Miami şi despre spitalul din
Chicago, iar Leo la fel: Şi-atunci n-ai decât să te întorci în
magherniţele din Miami şi să faci laba cu drogurile şi curvele pân-q
să fii tu ăla înjunghiat, probabil de unul care nimereşte mai bine ca
tine, şi nimeni n-o să mişte un deget. E nevoie s-auzi mai clar
de-atât?
347
 Keith clătinase din cap şi se mutase la Tamarack.
Nu prea deştepţ/îşi spuse Vince, privindu-l pe Keith cum se
îndrepta spre barul’ lui Sid Folker. Dar nici prost de tot. Şi fără urmă
de sistem moral sau etic care să-l zăpăcească. Era chiâr plăcut să aibă
de-a «face cu el; băiatul era necomplicat, complet egocentric şi
credincios ca un căţel. Nici nu putea exista un asistent mai bun
pentru Vince, care detesta surprizele, decât previzibilul şi
transparentul Keith Jax.
— Deci, pe ce chestie făcea ăla valuri? întrebă Keith, când Vince
sosi acasă, la miezul nopţii; stătea în bucătărie, bând dinfr-un pahar
înalt şi mâncând un tort de ciocolată din cutia cu care fusese adus de
la cofetărie. Sifon cât încape şi-un strop de scotch, spuse el, când
Vince îi privi paharul. Verifică sticla, dacă nu mă crezi.
Vince se rezemă de frigider.
— Povesteşte-mi despre mulţimea din Tamarack, de la primărie.
— Mare panaramă. Toţi cărau găleţi, iscălindu-se ca micii
cercetaşi conştiicioşi, cum ar veni, primarul zicea cum că totu-i în
regulă, toată lumea vorbea în acelaşi timp, vreo doi reporteri făceau
poze… Adică, nebunie în toată regula.
— Trebuie să fi dat vina pe cineva. Cine-a fost?
— Nimeni. N-au acuzat pe nimeni. N-au făcut decât să se
îngrijoreze cât o să Jină, şi dacă cisternele vor sta acolo toată ziua, ca
să poată lua apă oricând, şi dacă începeau să dreagă treaba, şi…
— Despre cine vorbeau? Cine trebuia să rezolve problema?
Keith ridică din umeri:.
— Ăia. Mereu „ăia“, cum ar veni, ai observat? Primarul a spus că
primăria şi compania vor plăti apa.
— Şi nimeni n-a învinuit compania?
— Din câte-am auzit eu, nu. Nu erau tocmai furioşi; îngrijoraţi,
mai mult. Auzi, Vince, ăla zicea c-o s-ajungi preşedinte? E adevărat?
— S-ar putea. \
— Mamăăă! Ce panaramă ar fi. Ei, dacă te pot ajuta, cum ar veni,
înţelegi, orice vrei…
348
 — Vreau să stai cu ochii pe situaţia din Tamarack. Nu fugi la
Denver sau altundeva; acolo am nevoie de tine, Vreau să ştiu tot ce
face Leo, cât de repede află ce s-a întâmplat cu bazinul, cât durează
ca să rezolve. Şi femeia aia. Vreau să ştiu când e acolo şi cu cine se
întâlneşte. Tot ce poţi afla.
— Nicio problemă. Asta-i tot? Adică, nu vrei decât să văd ce face?
Nu-i nevoie s-o plătesc, cum ar veni, sau ceva? Vreau să spun,
spune-mi doar ce vrei, şi o fac, dar, dacă nu ştiu, mi-e mai greu.
Vince îşi simţi muşchii gâtului încordându-se, ca întotdeauna
când era neputincios.
— Încă nu ştiu. Depinde de ce se întâmplă. Fii doar pe fază şi
ţinem legătura.
— Corect. Ăă, Vince? Auzi? Dacă ajungi preşedinte, pot veni şi eu
cu tine? Mi-ar plăcea, cum ar veni, să locuiesc la Washington.
— De ce nu? răspunse Vince, ieşind. Dacă eşti atent şi faci ce ţi se
spune…
— Mamăă! exclamă Keith. Sigur. ’Mamăăăl
Vince închise uşa cabinetului în urma sa şi-i telefonă lui Beloit,
care plecase de la Sid Folker înainte de a i se servi grupului intim
desertul.
— Cât ai adunat astă seară?
— Şase milioane jumate. N-avem nicio problemă cu banii, Vince,
ştii bine. Vom începe completarea listelor în plină formă. Ce-mi
trebuie mie e un mai mare ajutor de la Comitetul Naţional; pot face
mar mult pentru noi în culise, iar pân-acum n-au început. Dar
ajungem noi şi acolo; sunt sută ia sută sigur că da. Ai avut succes
astă seară; le-ai fermecat pe toate cucoanele şi i-ai făcut pe bărbaţi să
se simtă ca la o şedinţă de cabinet. Ai talent la asta. Cum a fost
văduva?
— Ca lumea.
— Atâta tot?
— Mai mult decât ca lumea. Rămân aici câteva zile, ca să ne
cunoaştem mai bine.
349
 — Nu-i la fel de isteaţă ca Maisie.
— N-am nevoie de femei isteţe ca Maisie. Care-i problema cu
Comitetul Naţional? Credeam că i-ai atras de partea noastră.
— În curând. Uneori, e nevoie de un efort puţin mai mare. Am
vorbit cu frate-tău; ţi-am spus?
— Nu. Când?
— Acu’ câteva zile. M-a refuzat; a zis că ofer prea puţin. Vrea un
munte de bani, Vince. Nu mi se pare că arată ca un om intrat ia apă.
— Este. Şi cu fiecare zi stă tot mai prost. Aşteaptă un timp, o să
obţii ceea ce vrei. Trebuie să convingem şi familia. *
— Tot nu-s alături de el?
— Vor fi. Mă ocup eu. Avem nevoie doar de doi, după care
Charles o să poată supune la vot. Ai s-o capeţi. Las-o în seama mea,
Ray; nu-ţi face griji.
— Nu-mi fac. Aştept doar.
„Şi eu, “ îşi spuse Vince, trântind receptorul. Era o situaţie
nesuferită. Prea multe stăteau în suspensie; prea multe pe care nu le
ştia. Ce încerca să-i facă boarfa aia; ce aveau să fâcă pentru el lingăii
din Comitetul Naţional înainte de campania electorală; ce marjă
urma să aibă în alegerile pentru Senat, peste un an şi ceva. Era sigur
că avea să câştige, ca data trecută, dar îi trebuia un avantaj enorm. Şi
pusese în mişcare evenimentele din Tamarack, dar nu ştia dacă era
suficient ceea ce făcuse.
Restul părea să-i scape de sub control. În ultimele două luni,
pentru prima oară de când îl dăduse afară Ethan, Vince simţise, nu o
dată, sfâşietoarea tortură a neputinţei, furnicăturile terminaţiilor
nervoase silite să stea la un loc, tensiunea muşchilor cărora nu li se
permitea să se repeadă.
— Futu-i, bombăni el în liniştea cabinetului.
Atinse cu degetul un presse-papiers rotund de sticlă, primit în dar
de ia Clubul doamnelor din Pueblo. Netezimea acestuia îl enerva; îi
dădea o senzaţie lunecoasă şi nedemnă de încredere.
— Futu-i! jzbucni, azvârlind greutatea prin cameră. Obiectul lovi
350
un lambriu, găurindu-l, ricoşă de două ori pe covor şi se rostogoli
până sub masa unde se aflau vreo jumătate de duzină de fotografii
ale Oorei. Josh, îşi spuse Vince. Curva aia umbla cu el. Nu numai că
stătea la Gail şi Leo, dar mai ieşea şi cu Josh. Ce futu-i mama mă-sii
cocea? O prevenise…
Privind gaura din lambriu, Vince ştiu că trebuia să ia situaţia în
mână şi să pună oamenii să facă tot ce voia el, şi încă al naibii de
repede.
Anne mergea încet prin galeria apartamentului lui Josh,
privindu-i tablourile. O surprindea strălucirea şi varietatea lor, de la
impresionişti francezi, până la minia- turişti.
— Categoric, nu numai lumini şi umbre, murmură ea.
Josh, aducând două pahare cu vin, 6 auzi şi surise.
— Nu numai… nimic anume, în fond. Nu e ceea ce s-ar putea
numi o colecţie orientată. Impresioniştii ¡-au cumpărat bunicii mei,
când au fost în Europa; părinjii mei au colecţionat Picasso, Braque şi
sculpturile eschimose din living; iar eu am cumpărat restul. Cea la
care te ui {i e o istorie a familiei Durant, în special a bunicilor, după
cum şi-au croit drum prin întreaga lume. Habar n-aveau că îşi
cumpărau opere de mare artă; le luau în urma câte unui capriciu, sau
fiindcă le plăceau pictorii, când îi cunoşteau. Şi cred că le părea rău
pentru ei, crezând că niciodată n-aveau să strângă bani, bunuri sau
putere de orice fel.
— Considerau că bunurile erau mai importante decât arta?
întrebă Anne.
— Nu, dar socoteau că banii sunt esenţiali, iar puterea utilă. Nu
găseau nimic romantic la un artist flămând. Erau fabricanţi de otel
din Midwest, practici prin de- finijie, dar deveniseră modeşti patroni
ai artelor fiindcă îndrăgeau arta şi o considerau esenţială pentru a
avea viata împlinită, şi pentru că realmente găseau de datoria lor,
din moment ce aveau mul} i bani, să-i ajute pe artişti să
supravieţuiască. Şi chiar să prospere.
Ajunseră în capătul galeriei şi intrară în living room, unde consola
351
şemineului şi un perete întreg de rafturi erau pline de statuete ale
eschimoşilor; păsărele, urşi mari dansând, grupuri de familie şi
morse cu pescari călări pe spinările lor arcuite, ca nişte cowboys pe
tauri nărăvaşi.
— Este cea mai spectaculoasă colecţie pe care am văzut-o
vreodată, comentă Anne.
Josh dădu din cap.
— Toate piesele astea mi-au plăcut enorm, încă din copilărie. La
moartea mea, toate le va primi un muzeu. Nu vreau să se împrăştie
colecjia.
„Nu le va lăsa copiilor Iul,” medită Annă. „Sau nu intenjlonează
să aibă copii. Probabil că asta e; a trăit ca un om concentrat în
întregime asupra lui însuşi.“ Şi Dora spusese că nu putea suferi
copiii.
Se plimbă prin living, privind zecile de obiecte pe care le
colecţionase – scarabei egipteni, amfore greceşti, cloisone-uri
franţuzeşti, spărgătoare ce nuci germane sculptate, casete ruseşti
lăcuite, sculpturi de jad chinezeşti, măşti africane, salbe de pene din
Noua Guinee.
Apartamentul era enorm – două apartamente combinate într-unul
singur, îi explicase Josh – având camerele spaţioase şi cu plafon înalt
mobilate – supramobilate, după părerea ei – cu antichităţi, canapele,
şi fotolii umflate, sub ţesături uşor decolorate, şi covoare orientale cu
desenele estompate de secole întregi de paşi. Printre obiectele
colecţionate se amestecau fotografii cu subiecte felurite – de la un
pescar pe un trauler, până la bărbaţi şi femei – pe care Anne le
recunoştea din ziare şi reviste.
Avea prieteni la fel de diversificaţi ca arta lui, îşi spuse ea.
— Vrei să vezi şi restul? întrebă Josh.
Anne dădu din cap şi reveniră prin galerie, spre celălalt capăt al
apartamentului. ’
În dormitor, pe o masă rotundă, ’ cu tăblia învelită în piele, se afla
un grup de fotografii în rame de argint. Anne se aplecă să le vadă
352
mai bine. Toate reprezentau aceeaşi pereche, un bărbat care ar fi
putut să fie Josh şi o femeie frumoasă, înaltă, cu păr blond, buclat,
tuns scurt, ca o caschetă.
— Părinţii tăi, spuse ea. Mă întrebasem unde or fi.
.
— Locul lor e în partea personală a casei, se opri Josh alături,
privind şi el. Te-ar fi plăcut, Anne; admirau oamenii care-şi
construiesc singuri viaţa, în loc s-o lase în seama altora.
Îi aruncă o privire scurtă.
— Nu ştii dacă e valabil şi pentru mine.
— Cred că este. Cred că ţi s-a întâmplat ceva, acum câtva timp,
de-a dreptul distrugător. Ceva la fel cum a fost pentru mine moartea
părinţilor, deşi nu m-aş gândi să compar suferitele; fiecare suferă în
felul său propriu. Dar nu te-ai lăsat vătămată definitiv; {¡-ai format
propria viajă şi ai devenit o femeie remarcabilă. Te admir pentru
asta. Iar părinţilor mei le-ai fi plăcut mult. Hai înapoi în cabinet;
servitoarea a făcut un pâté şi trebuie să-l onorăm, altfel va fi
dezamăgită. Apoi, putem merge la cină.
Fără s-o mai aştepte, porni înainte, comentând din trecere unele
tablouri, spunând o anecdotă despre o gravură de Albers pe care o
cumpărase la o licitaţie, relatând o întâmplare cu o schijă de Mlră din
cabinetul lui. Parcă, observă Anne, ar fi fost îngrijorat că spusese
prea mult, iar acum încerca să şteargă totul printr-un monolog
uşurel şi amuzant, pentru a-i distrage atenţia dacă o tulburase
cumva.
Dar nu era tulburată. Curios, în loc să se ferească de ei, îşi
descoperea interesul fajă de tot ce avea de spus despre ea. Nu, nu
tocmai, se corectă Anne grăbită. Nu avea nevoie de analizele lui;
dorea numai o companie plăcută. Şi se părea că şi Josh voia acelaşi
lucru. De-asta se simţeau atât de bine.
— Am rezervat o masă la Les Plumes, la opt şi jumătate, spuse el,
în timp ce se aşezau pe o canapea prelungă şi adâncă din cabinet, dar
putem merge mai târziu, dacă vrei.
353
 Încăperea era destul de mică, nepretenţioasă, cu. Pereţi
verzi-închişi, rafturi de nuc lăcuit până în tavan, canapele şi fotolii
de catifea reiată bej şi un şemineu de marmură verde. Şi pretutindeni
se vedeau cărţi, îndesate pe rafturi, îngrămădite în teancuri precare
pe podele şi pe pervazele ferestrelor, răspândite pe mese, alături de
reviste şi ziare de specialitate. Într-un col}, sub alte cărji, se afla un
televizor; în apropiere, un pickup şi un compact-disc player.
Când intraseră, Josh pusese muzică, iar acordurile complexe ale
unei sonate de Scarlatti umpleau camera. Anne ştia că în acea odaie
îşi petrecea aproape tot timpul.
— Aş vrea să aud despre meseria ta, zise el, dându-i o farfurie.
După un timp, toate cazurile de divor} încep să pară la fel?
— Nu mal mult decât faraonii tăi egipteni, cred, răspunse Anne,
întinzând pâté pe o felie de pâine şi muş- când. O, ce bun el
— Una dintre numeroasele speciantă} i ale doamnei Ukimo.
Ciuperci de pădure, cam patru soiuri, cred. Cunoaşte toate
bucătăriile naţionale din lume; ea şi soJUI ei au lucrat la ambasada
belgiană din Franţa, la ambasada americană din Elveţia, apoi au
venit aici şi s-au înscris la agenţia unde eu telefonasem chiar în
aceeaşi dimineaţă. A reieşit că era o împerechere perfectă.
— Nu e servitoarea pe care o angajase Dora.
.
— Nu. N-a fost mulţumită, şi nici noi.
— A plecat în timp ce Dora era aici?
La şase luni după ce o angajase ea. Apoi, i-am angajat eu pe soţii
Ukimo.
Anne îl privi, încruntându-se:
— Pe-asta de ce n-ai spus-o, în cabinetul meu?
— Dora se mândrea cu talentul ei de a angaja oameni. N-am
considerat că era destul de important ca să i-o arunc în cârcă.
Oricum, n-ar fi schimbat nimic.
— Nu, n-ar fi schimbat.
Continua să fie uimită dë reţinerea lui. Ar fi putut folosi această
354
informaţie pentru a slăbi imaginea vieţii lor casnice descrisă de
Dora. Nu se întreba dacă Josh sau Fritz Miller luase hotărârea; era
convinsă că îi aparţinuse lui Josh.
Oare ce îi mai ascunsese? Ce uimitor de puţin îl cunoscuse Dora,
reflectă ea. Omul acesta avea atâtea calităţi de admirat.
— Ei, deci, vorbeşte-mi despre practica ta legală.
Anne îi descrise unele dintre cazurile care o interesaseră cel mai
mult, fără a da nume, dar prezentându-i portrete sumare şi vii care
însufleţeau oamenii în faţa lui Josh. 1
Acesta chicoti, când îi povesti despre un actor de televiziune care
intentase acţiune de divorţ pentru, că soţia sa scosese din casă toate
cele cincizeci şi patru de oglinzi şi, ulterior, îl pusese să aleagă între
ea şi ele. Alesese oglinzile.
— Nu începi să-ţi pui întrebări despre priorităţile oamenilor?
întrebă Josh. Trebuie să-ţi fie greu să ai de-a face cu ei zilnic, fără să-i
judeci.
— Avocaţii emit mereu judecăţi, răspunse Anne. Cred că suntem
cei mai necruţători critici dintre toţi, fiindcă nu putem lăsa în urmă
toate nebuniile şi minciunile ca şi cum ar fi doar o piesă de teatru
proastă; trebuie să stăm până la ultima replică. Numai că nu ne
exprimăm sentimentele; dacă suntem într-adevăr buni, nimeni nu
ajunge să ni le cunoască. Tu ai mai mult noroc: toţi clienţii tăi sunt
morţi de patru mii de ani.
— Nu prea mult noroc. De multe ori, chiar şi o minciună ar fi un
motiv dd veselie. Liniştea mormântului e un obstacol categoric în
calea cercetării.
Zâmbiră amândoi, după care rămaseră tăcuţi. Josh umplu iarăşi
paharele şi se rezemară de spătarul adânc, confortabil, al canapelei.
Dincolo de ferestre, luminile din Santa Monica străfuceau ca un
mozaic în întuneric, licărind uşor în căldura de la jumătatea lunii
septembrie; în cameră, Anne simţea aerul răcoros cuprinzându-i
uşor gleznele. Oftă. Pradă unui impuls, se descălţă şi-şi strânse
picioarele sub trup, cuibărindu-se în colţul ei de canapea.
355
 — Îmi pâre rău că trebuie să ieşim, murmură ea.
— Nu mai ieşim, răspunse imediat Josh. Putem găsi ceva aici.
Doamna Ukimo e liberă astă seară, dar putem da o raită prin
frigider.
Privi1 rochia de mătase roşie a lui Anne şi jacheta verde ca
pătrunjelul, cerceii aurii cu rubine, colierul din verigi de aur
florentin.
— S-ar cădea să-ţi ofer eleganţă şi specialităţi franţuzeşti. Asta
plănuisem pentru azi. Dar dacă preferi supă şi salată, nu mai pot
contribui decât cu lumina luminărilor.
— O primesc, cu condiţia să fie în camera aista.
Josh se aplecă şi ridică de pe podea un telefon, pe braţul
canapelei. A
— Sun la restaurant. Îmi plac gusturile tale; ţi-am mai spus-o, nu?
Aici mănânc când sunt singur. E mai plăcut decât în toate
restaurantele la un loc.
— Gătesc destul de bine, spuse Anne, dacă pot face ceva..;
— În mătase roşie, nu. Poate o facem şi pe-asta, cândva, dar nu
astă seară. Dacă n-ai nimic împotrivă.
Anne clătină din cap.
— E bine aşa. _
— E chiar mai bine.
Tocmai forma numărul restaurantului, când sonata de Scarlatti se
termină.
— Vrei să alegi altceva? întrebă Josh dezinvolt.
În ciorapi, Anne se duse la dulap şi deschise sertarele. Sute de
discuri erau aranjate în ordine alfabetică. Alese trio-uri de Beethoven
şi Mozart şi puse primul disc, în timp ce Josh închidea telefonul.
— Mulţumesc, spuse el.
Şi abia atunci, în timp ce se ghemuâa la loc pe canapea şi notele
primului trio începeau să plutească prin cameră, Anne îşi dădu
seama cât de diferită era seara aceea de cea pe care o prevăzuse sau
de o seară normală acasă, când îşi punea singură muzică în
356
apartamentul tăcut şi gătea cina pentru o persoană în bucătăria
pustie, după care citea sau se uita lai un film în liniştea din cabinetul
ei. Atât de diferită, îşi spuse ea; dar cât de uşor şi firesc o acceptase şi
cât de puţin complicat părea totul. I
„Va trebui să mă gândesc la asta, “ reflectă ea. „Dar mai târziu; nu
acum. În momentul ăsta, zău că nu vreau să-mi pierd vremea.“
Capitolul 13
Keith se repezi să-l prindă din urmă pe Leo, îm- piedicându-se de
un coş cu hârtii şi lovindu-se cu şoldul de colţul unui birou. ’
— Leo! strigă el, ieşind în goană pe alee. Hei! Leo!
Leo scoase capul din maşină:
— S-a-ntâmplat ceva?
— Vreau să merg şi eu. O.K.?
Ocoli grăbit prin faţa maşinii şi se aşeză pe fotoliul din dreapta.
— Vreau să ştiu ce se întâmplă. E-n regulă, da, Leo? Jumate din
timp, am senzaţia că toţi de pe-aicl ştiu fel de fel de chestii, numai eu
nu.
Leo ridică din umeri, în timp ce demara.
— Poţi să vii, dar n-are nicio legătură cu tine. Tu ocupă-te doar de
muntele Tamarack, Keith; altă grijă n-ai.. _
— Mda, bine, dar îmi fac griji şi cu compania, înţelegi. Vreau să
spun, am cinci la sută din ea, de la bunicul, aşa că devin parte
interesată, nu? Cum ar veni, dacă unchiul Charles o s-o vândă
vreodată, va avea nevoie de, ştii, votul meu. Iar compania a intrat în
rahat cu apa – am înţeles şi eu atâta lucru – aşa că m- am gândit că
dacă se află ce s-a întâmplat, ar trebuit să ştiu şi eu.
Leo îi aruncă o privire scurtă. Părul său blond-nisipiu era
pieptănat cu grijă, barba rară şi spălăcită tunsă, cămaşa în carouri
călcată proaspăt. Un tânăr vioi şi perfect prezentabil. Nu era vina lui
că Leo nu putea să-l agreeze. În tăcere, conduse cu viteză maşina
prin oraş. Străzile erau liniştite, acum când weekend-ul de Ziua
Muncii încheiase sezonul estival, iar oamenii care locuiau în
Tamarăck se plimbau pe trotuarele pustii şi-şi opreau maşinile în
357
spaţiile de parcare ca şi cum şi-ar fi redescoperit propriul oraş. Cei
câjiva turişti încă prezenţi mergeau spre munţi ca să admire coloritul
în schimbare, umblau prin magazine după chilipiruri din afara
sezonului sau stăteau pe terasele cafenelelor, în lumina piezişă şi
caldă a toamnei, lăsând somnolenţa oraşului să-i încetinească, la fel
ca pe toţi ceilalţi, în intervalul dinainte de sosirea zăpezilor şi a
forfotei miilor de schiori. Era o perioadă a anului care lui Leo îi
plăcea în mod deosebit, când îşi putea imagina oraşul ca fiind din
nou un cătun izolat de munte, unde toată lumea se cunoştea cu toată
lumea şi toţi munceau împreună pentru a trece în confort şi
siguranţă prin cel mai aspru dintre anotimpuri.
Dar nu la fel se întâmpla şi în această lună septembrie. În acea
frumoasă toamnă aurie, oamenii erau temători şi pe mulţi îi pândea
panica. Părinţii îşi d. Uceau copiii la doctor să-i examineze sau se
întâlneau în grupuri, vociferând în faţa primăriei când mergeau să ia
apă şi trimiteau scrisori la Tamarack Times cerând să afle ce făcea
oraşul pentru a-i apăra. „Mai întâi, E.P.A. Ne spune că tot capătul de
est este în nesiguranţă,” protestau scrisorile, „iar acum, nici apa nu
mai e sigură. Cine răspunde?”
— Cine răspunde?
Strigătul se înteţea tot mai tare. Începuse sub forma unei întrebări
neliniştite, seara, la primărie; acum, peste nicio săptămână, devenea
un rostogolit de tunet prin oraş, crescând spre un muget de întrebări
alarmate şi furioase, CE SE INtÂMPLĂ AICI? CINE-l VINOVATUL?
Şi era uşor de găsit un vinovat. Leo ştia că, atunci când în oraşul
unei companii se întâmplau fapte rele, vina cădea întotdeauna în
spinarea companiei.
Coti pe şoseaua care urca treptat spre capătul de est şi Wolf Creek
Pass. ’ ’
— Deci, ce-au descoperit? întrebă Keith. ’
— Nu ştiu. Bill m-a sunat la telefonul din maşină şi mi-a spus că i
se pare că au ceva să-mi arate.
— Unde?
358
 — Sub Mother Lode8.
— Vechea mină? Aia n-are nimic pe-aproape.
— Şanţul de drenaj.
Leo coti pe un drum îngust, prunduit, care urca în zig-zag pe o
pantă prelungă, pe lângă minele vechi aproape ascunse printre
tufişuri şi mici stejari noduroşi. Peste câteva minute, ajunseră la o
camionetă parcată. Dincolo de ea, drumul era blocat cu bolovani şi
bos- cheţi dezrădăcinaţi.
— Bill, strigă Leo şi, nu departe, un’bărbat înalt se întoarse şi
porni spre ei.
— Mă bucur că te văd, spuse Bill Clausan, în timp ce-şi strângeau
mâinile; porniră în susul pantei, ală- turându-se altor doi. Suntem
convinşi că asta e, Leo. A fost o alunecare, şi-ncă una destul de
zdravănă. A tăiat pe-aici, a traversat drumul şi s-a prăvălit în canalul
de drenaj.
— Ai idee din ce cauză?
— Deocamdată, nu. Am avut unele activităţi seismice în ultimele
câteva săptămâni, mărunţişuri, dar poate suficiente ca s-o
declanşeze. Poate să fi fost un accident care-şi aştepta ocazia.,
— Keith, du-te sus şi vezi dacă poţi descoperi de unde a pornit,
spuse Leo. Poate afli cum s-a tntâmplat. Noi coborâm la şanţ.
Porni împreună cu Bill în jos pe povârniş, urmând brazda tăiată
de pământ şi pietre în timpul avalanşei. Când ajunseră la canalul de
drenaj, săpat cu treisprezece metri mai jbs, se opriră privind
blocurile de beton sfărâmate. Ethan construise canalul cu
cincisprezece ani în urmă, în cadrul unei extinderi a vechiului sistem
hidrotehnic clădit imediat după sosirea lui în Tamarack. Săpase un
mic bazin de acumulare, cu un baraj, la cinci kilometri în amonte fajă
de oraş, cu o conductă până la stajia de epurare şi pompare a apei.
Bazinul se afla mai sus de toate minele vechi din zonă, în afară de

8 Filonul mamă.
359
Mother Lode, cea mai mare, care cândva produsese minereu de
argint în valoare de milioane de dolari. Când săpau, urmând
filoanele de argint, minerii aruncau volume imense de stâncă sub
deschizătura fiecărui tunel, unde se formau movile mohorâte de
deşeuri: bolovani şi pietre negre, împrăştiate peste pantele verzi. Nu
erau frumoase, dar minerii se gândeau la argint, nu la frumuseţe.
Ceea ce nu ştiau ei era faptul că nu erau nici sigure. Erau pline cu
minerale toxice.
Când minerii au abandonat Tamarack-ul, apa izvoarelor
subterane a început să inunde kilometrii de galerii şi să se scurgă
afară printre reziduuri, luând cu ea concentrări mari de plumb,
seleniu, arsenic şi alte minerale, înainte de a se vărsa în Tamarack
Creek. Dacă era lăsată, de capul ei, apa contaminată avea să curgă în
bazinul de acumulare şi să otrăvească toată rezerva de apă a
oraşului. Aşa că Ethan săpase un şanţ de drenaj, betonat, pentru a
devia apa poluată până într-un punct din aval de bazin.
— A mers perfect cincisprezece ani, murmură Leo, îngenunchind
şi trecându-şi degetele peste betonul sfă- râmat; mâna i se umezi, de
la apa ce se scurgea prin spărtură, coborând spre Tamarack Creek şi
bazin; se ridicări şi-o şterse de pantaloni.,
— Îl reparăm imediat. Dar bazinul…
Schimbă cu Bill o privire lungă.
— Va trebui să-l golim, spuse Bill. Cincisprezece milioane de
galoane de apă. Şi, probabil, să excavăm şi mâlul de pe fund, câteva
degete sau chiar mai mult; cred că asta-i revine laboratorului de
analize din Denver. Iisuse, să excavăm opt acri de nămol. Nu văd
cum ar putea dura mal pujin de-o lună. Poate două, trei.
Keith coborî nesigur panta, auzind ultimele cuvinte.
— Mamă! exclamă el. O să coste căcălău. Şi-n tot timpul ăsta, va
trebui să aducem apă cu cisternele. Mamăăă! Ce porcărie.
Crezi că zeii s-au supărat pe familiile Chatham şi Calder? întrebase Leo
în glumă, prima oară când descoperiseră problema apei. Ce naiba se
întâmpla? Apăreau prea multe crize nenorocite în acelaşi timp.
360
N-avea niciun sens să… Iertaţi-mă, parc-aş fi paranoic. _
„Nu-s chiar atât de multe crize,” reflectă el. „în fond, Tamarack-ul
e staţiune turistică de patruzeci de ani, în continuă dezvoltare, şi în
tot acest timp am avut doar două probleme majore: le-am trezit
interesul celor de la E.P.A. Şi s-a produs o alunecare de teren,
probabil din cauza unui mic cutremur. Nu prea sunt motive să
credem că zeii s-au înfuriat pe noi.“,
— Şi ziarele, spuse Keith, vorbind mai repede. Trebuie s-avem
grijă să n-audă, nu? Vreau’-să spun, nu e cazul ca turiştii să afle că
peste tot e, cum ar veni, otravă…
Văzu chipul lui Leo şi lăsă fraza neterminată.
— Ai aflat de unde-a început? îl întrebă acesta.
— De sus, la baza versantului. Un cutremur trebuie să fi fost,
altceva nu se mai întâmplă pe-acolo. Vreau să spun, dac-am fi avut
un viscol, ştii, sau ploi cu găleata, cum ar veni, cred că putea fi şi
efectul lor, dar e septembrie şi nu s-a-ntâmplat nimic.
Leo lovi cu piciorul o piatră, dând-o de-a rostogolul pe povârniş.
— Hai să reparăm drăcia, îi spuse, el lui Bill. Adu azi aici o echipă;
cel pujin, vom împiedica să mai intre în apă mizeria asta. Iar eu aduc
nişte pompe de la Durango, pentru biazin. Va merge mai uşor dacă
reuşim să terminăm până nu dă ninsoarea.
Ştia că nu se putea; la sfârşitul lui septembrie ningea întotdeauna.
Dar zăpada avea să se topească în următoarele zile calde, ninsorile şi
dezgheţurile continuând până când perioadele de căldură se
sfârşeau sau stratul de zăpadă devenea prea gros ca să se topească
într-o singură zi. Oricum, trebuia să aibă în vedere timpul. Poate ar
trebui să sacrificăm o capră. Sau să-i găsim pe vreunii dintre indienii Ute
care au trăit pe-aici şi să le cerem să ne facă un dans de-ai lor.
„Of, pentru numele lui Dumnezeu,” îşi spuse nervos Leo; „ce
naiba se întâmplă cu mine? N-a fost decât o biată alunecare de teren.
Să nu facem din ea o tragedie greacă.” Urcă panta, cu paşi prelungi,
printre pietrele rostogolite. O parte pozitivă a situaţiei, poate singura
ei calitate, era aceea că-i trezise interesul lui Keith. În mod normal,
361
părea să-l doară-n cot de companie, iar Leo avea mereu îndoieli că
avea să facă mulţi purici pe acolo. Acum, deodată, părea foarte
interesat, captivat chiar. Poate că, până la urmă, avea să se dea pe
brazdă.
— Haide, Keith, îl chemă Leo, punându-i prietenos o mână pe
umăr. Se ne apucăm de treabă.
— A sosit domnul Durant, îi spuse lui Anne portarul la telefon.
— Anne dădu să-i zică că avea să coboare imediat, apoi se
răzgândi.
— Trimite-l sus.
Niciodată nu invitase pe nimeni în casa ei; chiar şi când Josh o
condusese acasă, în urmă cu o săptămână, după ce luaseră cina în
locuinţa lui, nu-l poftise în apartament. Acum, însă, dorea ca el să-l
vadă.
— Bună dimineaţa, o salută el, când îl deschise. Am venit mai
devreme; dacă nu eşti gata, aştept.
— Doar câteva minute. E cafea în bucătărie.
Rămas singur, Josh găsi cafetiera şi o cană. Sorbind din cafea, se
rezemă de uşa bucătăriei, privind jivingul prelung, cu masa de
sufragerie într-un capăt, inundată de lumina soarelui printr-un
perete de sticlă. Totul era alb. Existau câteva accente surprinzătoare
de culoare, dar impresia generală era aceea a albului: podele de lemn
alb, lustruite ca oglinda, canapele şi fotolii albe, pereţi albi, lămpi
albe de oţel şi mese albe cu placă de sticlă. După câteva momente,
Josh se putu concentra asupra culorilor: masa de sufragerie era din
granit verde-închis; pe ea se afla macheta unei sculpturi de Wolock
Werner din răşini acrilice.
Covoarele dintre cele două grupări de mobilier erau orientale, cu
nuanţe roz, albastre şi verzi. Pe pereţi se aflau tablouri abstracte,
vârtejuri vii de culoare pe care Josh le recunoscu, de Zorach,
Putterman, O’Keefe, Bartlett şi Rothenberg; numai femei, remarcă el.
Anne îşi puse valiza lângă uşa din faţă. Purta blugi negri strânşi
pe picior şi o cămaşă de mătase albă.
362
 — Sunt gata, anunţă ea, începând să coboare jaluzelele
translucide, pliate în formă de acordeon, peste ferestrele livingului.
Vrei să vezi şi restul înainte de a pleca?
— Da, răspunse Josh..
O urmă pe lângă bucătăria complet albă, până într-un hol scurt,
de unde privi camera care era în mod clar dormitorul lui Anne: o
încăpere elegantă, cu covor brodat verde-pal, un pled alb cusut cu
flori albe, draperii în- dungi albe şi verzi-gălbui deschise şi mobilier
de piele. Era o odaie răcoroasă şi senină. Josh stătu în uşă, încercând
să-şi imagineze un moment pasional, un gând sau un vis de acel gen,
petrecându-se înăuntru. Nu reuşi..
— Aici este biblioteca, spuse Anne, chemându-l în camera
următoare. Rafturi albe acopereau toji pereţii, plini cu cărţi aranjate
în perfectă ordine; mobila avea tapiţeria din pânză de culori închise,
iar biroul modern, de oţel şi sticlă, avea placa liberă. Nimic nu stătea
nelalocul său. ’
Nu exista cameră de oaspeţi. Şi nici fotografii înrămate, nicăieri în
tot apartamentul.
— Mă uimeşte, zise Josh, pe când reveneau în living room.
Strălucitor şi dramatic. Ca un tablou.
— Mulţumesc, răspunse Anne. Aşa m-am gândit şi eu, de la bun
început.
O pictură, un decor de teatru, o ilustraţie, reflectă el. Nicio Carte
uitată la întâmplare, niciun tablou strâmb, niciun teanc de ziare
îngrămădite pe mese sau pe jos. Nimic aglomerat. Decoraţiuni
superbe şi perfecţiune îngheţată; înaltă clasă, înaltă tehnicitate şi
niciun fior de emoţie plutind pe nicăieri. Întregul apartament era
amorţit ca sub efectul unui anestezic. O privi pe Anne în timp ce se
uita prin propriu-i living şi-i văzu expresia feţei schimbându-se,
devenind îngândurată, apoi uşor nedumerită. Se întrebă dacă îşi
vedea propria casă prin ochii lui şi o compara cu a lui. Aşa cum îşi
imagina acum apartamentul, i se părea încărcat, ’ dezordonat, chiar
puţin cam destrăbălat. Se întrebă ce părere îi făcuse lui Anne, în
363
comparaţie cu lumea ei albă, şi ce părere avea şi despre el. Îi trecu
prin minte că nu avea nici cea mai vagă idee despre opinia lui Anne
faţă de el însuşi;
— Îmi aminteşte de Dieberkorn, spuse Josh, ges- ticulând spre
living room. Toate liniile astea clare de demarcaţie. Dar nu l-ai lua ca
model, nu-i aşa, de vreme ce nu e femeie.
Anne îl privi surprinsă:
— Ai recunoscut pictoriţele? De multe dintre ele, majoritatea
oamenilor nici n-au auzit; nu sunt deloc cunoscute.
Josh zâmbi:
— Aş fi putut încerca să mă prefac, dar adevărul e că m-a ajutat
cineva. Am o prietenă pe care o interesează pictura feminină şi îmi
dă să citesc cărţi. E membră în comitetul director la Muzeul
Comitatului LA. Şi la cel de Antichităţi. Cred că speră să descopere
că unele dintre marile morminte egiptene au fost proiectate de femei,
dar până acum n-a găsit nicio dovadă.
Anne dădu vag din cap, privind în jur, prin apartament.
— Am cam terminat; să mergem, mai bine. Avionul nu pleacă la
zece?
— Da.
’ îi duse valiza şi o aşteptă în timp ce îmbrăca un blezer albastru
de piele şi încuia uşa.
— De ce colecţionezi numai tablouri pictate, de femei? o întrebă
Josh, în timp ce coborau cu liftul.
— Mă interesează opera lor. La fel ca pe prietena ta de la muzeu.
Şi-mi place cum lucrează; multe dintre tablouri au o anume
ferocitate, înţelesuri ascunse, straturi ale sensurilor pe care îmi place
să le descifrez. Şi se găsesc destui amatori de picturi ale bărbaţilor.
— În tablourile lor nu găseşti ferocitate?
— Nu de acelaşi fel.
— În ce constă deosebirea?
— În forţă. Bărbaţii cred că o au, indiferent dacă e adevărat sau
nu. Femeile, în majoritate, ştiu că nu o au.
364
 Josh înălţă din sprâncene:
— Şi-ţi place ferocitatea care provine din neputinţă?
— Nu. Imi place ferocitatea provenită din lupta pentru a ieşi de
sub dominaţie.
— Ştim cu toţii cum e, spuse Josh. Nu poţi crede că toţi bărbaţii au
putere, sau că măcar ştiu cum s-o obţină.
— Au mai multă decât femeile şi-şi închipuie că e dreptul lor.
Femeile o văd ca pe un premiu sclipitor, la capătul unei lupte
îndelungate.
Privi pe fereastră, la traficul de sâmbătă pe drumul spre aeroport.
’
— De exemplu, unde ţi-s reginele egiptene în picturile
mormintelor? În fresce, întotdeauna le-am văzut stând în spatele
faraonului, înalte cam până la nivelul mâinii lui. Iar dacă stau
aşezate alături de el, îi vin până la genunchi. Poate nici măcar atâta.
Josh îi aruncă o privire:
— Isis avea o putere enormă.
— Nu e drept. Ea era zeiţă. Zeii şi zeiţele joacă după alte reguli.
— Cu siguranţă, zâmbi el. Ştii povestea despre felul cum şi-a
căutat Isis soţul, pe Osiris, după ce a fost ucis, tăiat ţn paisprezece
bucăţi şi împrăştiat prin toată ţara?
Anne clătină din cap. *
— Ei bine, a găsit bucăţile, le-a pus la loc şi l-a readus la viaţă. E
varianta egipteană a învierii. Dar poţi să zici şi că e o poveste a
timpurilor noastre. Fără femei, bărbaţii n-ar mai fi întregi.
Sprâncenele lui Anne se arcuiră.
— E prea frumos ca să fie adevărat.
Oprind la un stop, Josh se întoarse spre ea:
— Ştii, abia acum mi-a venit ideea, pentru prima oară. Nu-i rea.
S-ar putea să scriu un articol.
— Dar n-o crezi cu adevărat.
— Ba da, răspunse el calm.
Semaforul se mută pe verde şi porniră mai departe. Tăceau.
365
 — Ai vorbit cu Leo despre ceea ce se întâmplă la
Tamarack? întrebă Josh după un timp.
— Nu, doar cu Gail. Dar tu?
— L-am telefonat ieri. Văzusem articolul din LA. Times despre
aprovizionarea cu apă din Tamarack şi o referire la poluarea
bazinului de acumulare şi m-am întrebat ce se petrecea. Gali Ji-a
spus?
— A spus că golesc bazinul şi totul e sub control, dar părea
îngrijorată.
— Se întâmplă multe.
Opri într-un spaţiu de parcare, lângă aeroport.
— Leo a spus că fac nişte lucrări de întreţinere la tetecabină, azi
după-amlază, şi mă invită la o plimbare. Vrei să vii şi tu?
— Nu pot; l-am promis Iul Gail că merg cu ea şi cu copiii la cules
de ciuperci, pe Hayes Creek.
Josh luă valizele de pe bancheta din spate a maşinii.
— Ţi-a spus că m-a invitat mâine seară la cină?
— Da. Cred că vrea să ne dea o mână de ajutor.
O privi pieziş:
— Crede că avem nevoie?
— Sunt sigur că o crede, despre mine, zâmbi vag Anne.
În zâmbetul ei se simţea o tristeţe care îl mişca pe Josh; întinse
mâna să şi-o pună peste a ei. Dar n-o făcu; în schimb, se întoarse să
încuie maşina, amintindu-şi că Anne îi dăduse de înţeles, nu o dată,
că nu dorea să fie atinsă. Chiar şi în apartamentul lui, nu se
îndepărtase toată seara de camaraderia rece şi-i urase noapte bună,
în holui blocului ei, cu aceeaşi faţă şi voce publică, amabilă, pe care o
afişa din seară de la Timothy, când începuseră, din adversari, să
devină… ce? se întrebă Josh. Iar acum, ce erau? Cunoştinţe. Amici.
Poate pe cale să se împrietenească.
Dorea mai mult? Of, ce nalba, îşi spuse el, sigur că dorea mal
mult. Dorea, cel puţin, să afle cum era Anne în realitate. Voia să
treacă dincolo de amorţeala care-i bântuia aparenţa, până la emoţiile
366
care trebuiau să se găsească înlăuntrul ei. Voia să afle dacă puteau
împărtăşi un moment de bucurie.
— Nu mergem? întrebă Anne.
Îl privea nedumerită, cum stătea lângă maşină, cu cheile în mână
şi privirea pierdută în zare.
— Hai, răspunse el înviorându-se.
Trecură prih mulţime spre poartă şi se opriră la coada pentru
controlul biletelor. Josh aruncă o privire spre Anne, lângă el, citind
absentă biletul. Era atât de aproape, încât îi putea simţi parfumul
părului; şi se afla mai departe de el decât orice altă femeie pe care o
cunoscuse vreodată.
Anne făcu un pas lateral, indiferentă, luând distanţă. „E
sperioasă,” îşi spuse Josh; „ca şi cum ar ţine un şanţ de apărare între
ea şi lume. Dar şi foarte inteligentă, plină de succes, cu conversaţie
agreabilă, fermecătoare, spirituală şi enigmatică, plină de o
nemărginită tristeţe în adâncul ei. Să fiu al dracului dacă nu vreau
mai mult decât o camaraderie oarecare. Cât mai mult timp cu ea şi
încă de-o mie de ori pe-atâta.“
Când Anne sosi, William o aştepta pe terasă. Îi apucă amândouă
mâinile în ale lui şi ie strânse cu putere, înainte de a o trage spre el,
s-o sărute zgomotos pe obraji.
— N-ai venit la Lake Forest, aşa că am venit eu aici, spuse el. Deşi,
se vede şi cu ochiul liber, nu? Marian spune că mereu fac aşa.
Probabil că are dreptate. Ceea ce e evident explică foarte multe, să
ştii.
— Mă bucur că te văd, spuse Anne.
Îşi trase un scaun lângă al lui.
— Erau singuri în toată casa.
— Vii azi după-amiază cu noi să culegem ciuperci?
William clătină din cap. Era scund, ca Vince,. Şi cam rotunjit, cu o
burtă care-i întindea nasturii vestei. Chipul îi era jovial, roşu în obraji
şi cu o mustaţă îngrijită care tremura când expedia cuvintele şi
frazele cu rapidă fervoare din gura sa mică şi precisă.
367
 — Azi după-amiază nu pot ieşi; am de sens nişte scrisori. Despre
problema asta cu rezervorul. Îngrozitoare situaţie. Dar mai rău e că
ziarele – şi televiziunea – insinuează că Tamarackul ar fi un loc
periculos. Leo spune că a auzit de un articol publicat la Los Angeles;
l-ai văzut? Sigur că da; acolo locuieşti. Era vorba despre turiştii
care-şi contramandează vacanţele la schi până la care mai sunt
câteva luni, fiindcă îi îngrijorează apa! Mare blestemăţie; cum au
aflat aşa de repede? A apărut îa New York şi Chicago, încă înainte de
a o fi publicat Tamarack Times\ N-au nicio scuză, gurile astea de
petice. Dacă eram într-un război, am fi putut să pierdem din cauza
asta. Dar o să am eu grijă; câteva scrisori la redactorul şef, explicând
cât de simplă e problema şi ce repede o vom rezolva… asta va pune
capăt contramandărilor. Arăţi foarte drăguţ, Anne;, mi-a fost dor de
tine, să ştii. Sper c-o ştii.
Anne dădu din cap:
— Şi mie mi-a fost dor de tine. Mă tot întrebam dacă eşti fericit.
William o privi cu ochii îngustaţi:
— De ce?
— Mă gândeam că au existat unele perioade când n-al fost.
— Ei bine, da, au existat. Şi mai există şi-acum. Dar nu vorbesc
despre ele. Nu ţi-am vorbit niciodată despre asta, nu-i aşa?
— Nu. Doar că uneori arătai nefericit.
— Auzi. Erai o fetiţă cu spirit de observaţie, aşa-i? Ei bine,
probabil că erau momentele în care mă gândeam că ar fi trebuit să
mă însor. Toţi ceilalţi o făcuseră, înţelegi, iar eu’âncă mai ardeam
gazul ca un soldat în permisie. Niciodată nu m-am gândit că aş fi un
muieratic perpetuu; mereu crezusem că Vince ar fi acela… deci, ce
ziceam? Despre căsnicie. N-am făcut-o niciodată şi am început să mă
simt omis din toate – omis din viaţă, mai mult sau mai puţin – dar
n-am cunoscut pe nimeni care să vrea să trăiască toată viaţa cu mine.
Poate ar trebui să-mi găsesc pe cineva acum, când am trecut de
şaizeci de ani, şi nu mi-a mai rămas prea mult timp ca să mă pocăiesc
pentru o greşeală sau să comit alta, ceea ce ar fi şi mai grav. Ce crezi?
368
 Anne zâmbea.
— Cred că dadă eşti gata să te însori, vei întâlni o femeie pe care
ţi-ar plăcea s, -o iei de soţie.
— Chiar aşa? se rezemă William de spătar. Am auzit că nici tu nu
te-ai măritat niciodată. Nu erai gata?
— Probabil. Şi altceva, ce-ai mai făcut?
William o ameninţă cu degetul:
— Exact asta mi-au spus că-vei face. Nu vorbeşti despre tine, aşa
au spus; te fofilezi cerându-le oamenilor să vorbească despre ei înşişi
şi, bineînţeles, o fac întotdeauna, fiindcă abia aşteaptă să-i întrebe
cineva. Nu sunt de acord, domnişoară; când doi oameni
conversează, îşi răspund unul altuia la întrebări. Acum, vreau să ştiu
ceva despre tine. Eşti fericită?
— Da, răspunse Anne.
— Chiar eşti? Nu te amăgeşti numai?,
— Dacă asta fac, şi mă simt fericită, nu e acelaşi lucru?
Bătrânul se încruntă.
— Asta pare o întrebare avocăţească încuietoare. Eşti mulţumită?
Ăstă-i cuvântul! Ce zici? Eşti mulţumită?
Anne ezită.
— Nu ştiu.
— De ce?
— Nu ştiu. Nu mă gâridesc la asta; sunt prea ocupată. Şi, la ce
bun? Dacă nu sunt mulţumită, bătăile de cap nu-mi ajută, iar dacă
sunt, n-am de ce să-mi fac griji.
Oamenii nu-mi pun asemenea întrebări. Nimeni din familie nu mi
ie-a pus.
— De ce nu ţi le-au pus? Cu toţii se întreabă aceleaşi lucruri ca
mine. ’
— Cred că se tem să mă întrebe prea multe, fiindcă atunci s-ar
putea pomeni vorbind despre Vince.
Tăcură câteva clipe.
— Vrei să vorbeşti despre el? întrebă William.
369
 — N-am de gând.
William dădu din cap. După un moment, spuse:
— Ştii, Anne, mereu am considerat că suntem o familie fericită.
Cât de fericită poaţe fi o familie, desigur; toată lumea are necazuri,
dar mă gândeam că noi o ducem măi bine decât majoritatea. Ne
vedem mult, am avut mereu destulş de vorbit şi n- au fost discordii
între noi. Pentru mine, asta înseamnă o familie fericită. Marian şi
Nina erau de âceeaşi părere. Şi apoi, tu ne-ai făcut să ne gândim la
lucruri neplăcute şi pur şi simplu nu ne pricepeam ia aşa ceva. Nu că
nu te-am fi crezut, să ştii; eu, unul, am ştiut că. Nu erai o mincinoasă.
Doar că nu puteam privi în faţă ceea ce spuneai. Parcă ne-ai fi împins
cuvintele pe gât şi ne înecam, de nu ne mai puteam gândi decât că ne
simţeam prost şi, într-un fel ciudat, dădeam vina pe tine. Îmi pare
rău că aduc vorba acum, în locul ăsta fermecător, dar voiam de mult
să-ţi spun că am fost sigur că nu minţeai.
— Îţi mulţumesc. A
Vocea lui Anne tremura. În căldura soarelui, avea ameţeli şi
tremura; William trezise iarăşi totul la viaţă. Anne privea fix munţii
din depărtare, concentrându-se asupra fiecărui pisc, într-un efort de
a-şi alunga ameţeala. Trage umerii înapoi şi inspiră adânc. Umple-ţi
plâmânii cu aer. Se îndreptă se şpate, respirând prelung.
— Deci, acum te-ai întors fa noi şi suntem cu toţii’ încântaţi.
William o privea cu ochii mijiţi în lumina soarelui, încercând să-i
distingă expresia.
— Desigur, iarăşi spun ce se vede cu ochiul liber, nu-i aşa? Ceea
ce-vreau de fapt să spun este că nu suntem atât de necugetaji încât să
credem că putem şterge trecutul cu buretele, dar îţi cerem totuşi
să-ncerci să ne înţelegi şi să ne ierţi. Ne-am purtat urât şi în toţi anii
ăştia am regretat-o, iar dacă am fi putut să te găsim, ţi-am fi spus-o
mult mai demult. Iar acum e timpul să reclădimT lucru la care ar
trebui să muncim cu toţii.
Tăcu puţin.
— Nu de-asta te afli aici?
370
 Anne dădu din cap:
— Cât de înţelept vorbeşti, unchiule William.
— O, nu mă lua cu „unchiule“, draga mea; nimeni nu-mi mai
spune aşa. Cât despre înţelepciune, ei bine, ştii, într-o zi, când am
recunoscut faţă de mine însumi că tatăl meu şi Vince sunt cei cu cap
din familie, iar eu nu sunt decât un om obişnuit – drăguţ, dacă nu
ţi-e cu supărare, şi bine intenţionat, bun la inimă, prietenos cu
oamenii şi cu câinii, cam aşa ceva, dar totuşi, doar un om obişnuit –
m-am hotărât să privesc totul în acelaşi fel, drept în ochi, spunându-i
pe nume. Fără s-o iau pe după deget pentru a înfrumuseţa lucrurile.
Niciodată n-a fost mare lucru de capul meu, Anne; probabil că
de-asta îmi petrec cea mai mare parte a timpului scriind scrisori,
încerc mereu să am şi eu un efect asupra lumii, să contribui cu ceva,
înţelegi? De cele mai multe ori, ştiu că lumii puţin îi pasă de
gândurile mele; îşi va vedea de treabă, indiferent că mie îmi convine
sau nu. Războaie, alegeri, creşteri de impozite, scăderi ale
asigurărilor sociale, deversări de deşeuri toxice tot mai mari, parcuri
naţionale mereu mai mici – toate vin valuri-valuri, iar. Părerile mele
nu le vor încetini de niciun fel, nici nu le vor schimba câtuşi de puţin.
Decât… Vezi, aici e-aici. Decât că, poate, da. De unde pot şti eu cu
adevărat? Poate că o scrisoare cu adevărat inspirată, trimisă la ziare
sau cuiva din Departamentul de Stat sau din cabinetul preşedintelui,
sau chiar preşedintelui însuşi, ar fi făcut pe cineva să spună: „Ei, ia
staţi puţin, la asta nu m-am mai gândit niciodată. Ar trebui să ne
schimbăm’ politica, fiindcă acest William Chatham are o idee bună.“
Cine ştie dacă, într-o bună zi, nu s-ar putea întâmpla aşa ceva?
— Sigur că s-ar putea întâmpla, răspunse_Anne. Cred că e
minunat că nu eşti indiferent şi că faci ceva. Dar tocmai asta te
transformă într-un om deosebit; n-ar trebui să te mai declari banal.
— Hm. Ei, eşti foarte drăguţă Anne; îmi place să te-aud vorbind
aşa. Dar nu e o profesiune, înţelegi, niciun lucru care să necesite
inteligenţă şi studiu. Nu-i decât un mic hobby plăcut. Vince aşa-l
numeşte.
371
 — Se înşală. Îţi stabileşti un loc în lume, încercând să faci parte
din ea şi s-o influenţezi într-un fel. Aşa ceva cere multă gândire, timp
şi devotament. Sunt foarte mândră de tine.
— Dumnezeule, roşi William. Doamne Dumnezeule, ce cuvinte
frumoase!’ Îţi mulţumesc, Anne. Draga mea Anne. Ai devenit o
femeie atât de fermecătoare, cu gândari minunate. Ar trebui să te
măriţi, totuşi, şi să-ţi înte- meiezi o familie. Nu e firesc, înţelegi, să fii
doar avocată.
Anne zâmbi:
— Va trebui să mă mai gândesc.
— Am auzit că săptămâna trecută ai fost în excursie cu tânărul
care a trăit cu Dora. Mi-a plăcut, să ştii, deşi nu l-am prea văzut; nu
petrecea mult timp cu noi, ceea ce m-a cam pus pe gânduri. Dar mi-a
plăcut, într-adevăr, şi înţeleg că e foarte admirat în domeniul lui.
Morminte, muzee şi altele ca astea. L-ai mai văzut? ’
’ Privind pe lângă William, Anne îi văzu pe Gail şi pe Leo sosind,
cu copiii pe bancheta din spate a maşinii. „Unul dintre avantajele de
a nu avea familie,” îşi spuse ea, „e că nimeni nu te ia la întrebări.”
— Am luat cina împreună odată, la Los Angeles, răspunse ea.
— Şi?
— Şi a fost o seară plăcută.
— Plăcută. Ce mai cuvânt; poate însemna orice. Ce doreşte de la
tine, ai aflat? În fond, l-ai costat o grămadă de bani. Şi-atunci, ce
urmăreşte, de-ţi dă târcoale?
— Nu ştiu.
— Dar nu se poate să nu te fi întrebat.
Annezâmbi:
— Mai mult m-am întrebat ce voiam eu.
— Şi ia ce concluzie ai ajuns?
— Că e o companie plăcută, ştie să vorbească, ştie să asculte. E un
om interesant, cu care mă pot relaxa.
— Mi se pare cam anost. E anost?
— Mă îndoiesc.
372
 — Atunci, ce vrea de la tine?
— Prietenia, cred. Nu e de ajuns?
— Cu o femeie care l-a făcut arşice într-un proces? Ei, asta-i bună,
ţi-am spus eu că-mi plăcea, dar acum mi se pare ciudat de-a binelea.
— Vine aici la cină, mâine seară. Ce-ar fi să-l întrebi personal?
— Vine aici? Ce interesant! A fost căsătorit vreodată?
— Nu.
— Mare păcat. Tare mă tem că aş fi un soţ jalnic, fiindcă n-am
exersat deloc.
— Ai o teamă profundă de căsnicie, răspunse Anne. Toate
celelalte temeri vor dispărea odată cu asta. Ştii ce anume te sperie?
— Ei. Păi, sigur că ai putea să descoperi; în fond, specialitatea ta
sunt căsniciile, nu, sau cel puţin desfacerile lor. De-asta nu te-ai
măritat niciodată? Auzi prea multe povestiri de război? 4
— Nu. Nu mă gândesc ia mariaj ca la un război.
— O, dar aşa este, draga mea. Mult prea des.
Anne îl privi cu curiozitate:
— Pe-asta unde-ai văzut-o?
— Pretutindeni. La Nina şi diverşii ei soţi, la Vince şi Rita, la
Marian şi Fred şi la prea mulţi dintre prietenii mei. Şi au avut şi
părinţii tăi perioadele lor dificile draga mea, şi ai mei chiar, deşi au
fost date uitării, desigur, cum se şi cade, în tragedia morţii.
— Timpurile grele nu provoacă războaie, replică Anne.
Ce ciudat, ca tocmai ea să apere căsnicia, îşi spuse.
— Nu, dar căsnicia e un câmp minat, plin de emoţii imprevizibile
şi pasiuni violente. Prefer să fiu calm. E prea multă agitaţie în lume;
nu mă pot îndura să adaug şi mai mult din ea în viaţa mea
personală.
— Dar nu mi-ai spus adineaori că, după părerea ta, ar trebui să
mă mărit?
— A, cu tine e altceva. Tu eşti…
— Ura! strigă Ned, năvălind pe terasă pentru a-şi azvârli braţele
pe după gâtul lui Anne, urmat de Robin, care începu să se gudure în
373
cealaltă parte. Am câştigat, mătuşă Anne! Am prins o pasă şi am tras
o goană de patruzeci de iarzi pentru touchdown, n-a reuşit să se
apropie de mine decât unul singur, dar am alergam mult mai îepede
ca el. Ştii cine era? Phil Morton, beşniţa care-a zis că din vina tatei e
apa otrăvită.. L-am cârpit una ieri, pentru asta. Şi azi, să-i fi văzut
mutra când n-a putut să mă prindă! Oricum, e un căcănar.
— Se cade să foloseşti cuvântul ăsta, Ned? întrebă blajin William.
, Anne îşi ridică privirea spre Gail şi Leo, care veniseră şi ei pe
terasă.
— Aşa vorbesc oamenii în oraş?
— Unii, răspunse Leo.
— Ulţi, spuse şi Gail. Aş vrea să ştiu ce putem face; nu prea merge
să dăm anunţ în ziar, spunând că n-avem nicio vină.
— Ştiu eu, declară Ned. Le ziceţi că-i un sabotaj şi că noi îl dregem.
Aşa m-am gândit eu, oricum. Este ca-n Indiana Jones. Cineva voia
ceva, aşa că au aruncat în aer muntele şi au declanşat o avalanşă.
— La stai, interveni Leo. Asta-i o acuzaţie serioasă, Ned; nu vreau
să umpli oraşul cu ea. Avem destule probleme şi fără să venim cu
aserţiuni deplasate care ar putea instiga oameriii unii împotriva
altora, întrebându-se cine-o fi făcut-o. Îmi pare rău că a trebuit să te
baţi cu Phil, dar… ’
— Mie nu-mi pare rău! A fost nemaipomenit! Şi şi-a cerut şi scuze.
Într-un fel..
— Trebuie să stabilim ce le spunem oamenilor, zise Gail. N-ar
trebui să pomenim decât lucrurile pe care le declară compania în
anunţuri şi în comunicatele de presă, că nimeni nu e în pericol, că ne
ocupăm de toate şi că sezonul de schi va fi excelent. Toţi sunt
speriaţi, să ştiţi; toţi comercianţii şi cabanierii aşteaptă un an întreg
cele două luni de vară şi cele patru şi jumătate de iarnă, iar acum
încep să se teamă că nu va mai veni nimeni.
Leo o cuprinse cu braţul. ’
— N-o să se întâmple aşa ceva. Vom avea. O toamnă grea, dar
sezonul de schi va merge perfect. Trebuie doar să aşteptăm. O putem
374
face. În fond, suntem patru…
Privi spre Anne şi William. ’
— … şase, ce naiba, o familie întreagă şi nu există niciun lucru în
lume pe care oamenii să nu-Lpoată face, dacă au familie şi ţin unii la
alţii. Este?
— Este, răspunse încet Gail. Doar că nu suport să nu fie totul
calm.
Anne şi William schimbară o privire.
— Este o trăsătură ereditară, spuse William. Niciun Chatham nu
se descurcă bine în situaţii de criză.
— Ba ne descurcăm perfect, insistă ferm Léo. Ei, da’ pe-aici nu
mănâncă nimeni de prânz? Am face bine să ne fortificăm, altfel nu
vom. Mai avea putere să ne târâm pe sub copaci după ciuperci.
— Hai să punem masa, propuse Gail, şi să-i lăsăm pe Anne şi pe
William să stea de vorbă mai departe.
— Ei, exclamă William, când rămase din nou singur cu Anne. A
fost. Foarte frumos. Sunt convins că au şi ei problemele lor, ca orice
cuplu căsătorit, dar sunt tineri, flexibili şi învaţă să găsească soluţii.
Asta spuneam şi despre tine, draga mea. Eşti tânără şi inteligentă; ai
putea să-Ji găseşti pe cineva şi să ai un mariaj reuşit, cât de cât fericit,
în condiţiile…
— O, ce încurajator, îl întrerupse Anne, cu ironie blândă. — .
— … zilelor noastre, dar’probabil că tot ar fi mai bine decât să
rămâi singură şi să sjmţj că ţi-a trecut pe sub nas o mare ciosvârtă din
viajă. Imi pare rău că m-am temut atât de mult, dar aşa s-a întâmplat
şi acum probabil că n-am s-o mai fac niciodată; voi continua doar să
dau sfaturi. Şi sunt sfaturi bune, ar trebui să te gândeşti serios la ele.
Cum îl cheamă… băiatul ăsta care vine la cină mâine seară? ’
— Josh Durant.
— Ei, nu se ştie niciodată…
William îşi încleşta mâinile peste burtă, privind în- cântat pşisajul.
— N-am mai fost niciodată aici, ştiai? A fost nevoie de tine, ca să
vin. Îmi place mai mult decât mă aşteptasem. După cum îi pronunji
375
numele, s-ar părea că-l placi.
— Da, răspunse Anne, după un moment..
Se întreba ce anume, exact, îi distinsese William în voce. Şi
continuă să se întrebe toată ziua, chiar şi în timp ce învăţa să le
identifice pe cele mai bune dintre ciupercile comestibile, şi în toată
ziua următoare, când lucră la hârtiile pe care şi le adusese de la birou
şi în timp ce ea şi Gail pregăteau cina cu bureţii galbeni pe care-i
culeseseră şi păstrăvul prins de Leo în aceeaşi după-amiază şi pe
când se schimba pentru cină, într-o pereche de pantaloni de lână şi
un pulover de bumbac, pe gât. Apoi, în dormitor, pieptănându-se,
constată că aştepta cu nerăbdare seara, când avea să-l vadă pe Josh
printre membrii familiei. Se opri, cu pieptenele în mână, privindu-se
în oglindă. Nu era normal, din partea ei. Avea la Los Angeles
prieteni, bărbaji ca şi femei, dar nu bănuia că i se schimba vocea când
vorbea despre ei şi nu-şi amintea să se fi gândit vreodată că ar fi fost
plăcut să-i vadă în sânul familiei. ’
Ce doreşte de la tine? L-ai costat o grămadă de bani. Îmi plăcea, dar acum
mi se pare ciudat de-a binelea. "
— La naiba, bombăni Anne. Termină cu pieptănatul şi-şi prinse
părul la spate cu agrafe argintii, după care îşi puse o brăţară de
argint cu turcoaze. „Nu vreau să analizez nimic; vreau doar să mă
simt bine.’Dar în seara asta n-am să vorbesc prea mult; va fi o
perioadă de ascultare. Indiferent ce mi-a auzit William în voce,
prefer să nu mai audă nimeni, cel puţin până aflu despre ce-a, fost
vorba.“
Reieşi că-i era uşor să tacă, la cină fiind opt persoane, Nu venise
numai William; în ultimul moment, Gail îl invitase şi pe Keith.
— Oho, ce bine-mi pare că te cunosc, spuse el, scuturându-i mâna
Iul Anne. Eşti o adevărată celebritate, ştiai? Toată lumea vorbeşte
despre tine.
Sprâncenele lui Anne se înălţară.
— Cine? _
— A, oamenii din or. Aş. Înţelegi tu.
376
 — Ba nu înţeleg. — Bine, ştii, lumea. Ca Timothy. Intrasem la o
bere, mai alaltăieri, şi a zis că, ştii, te-a văzut.
— A spus-o aşa, întâmplător?
— Păi, nu tocmai. Eu am zis, cum ar veni, că-s vărul tău şi dacă te
cunoaşte, şi el a zis, cum ar veni, că sigur. Voiam mult să te cunosc,
Anne; ce bine că Gail, ştii, m-a poftit şi pe mine. Deci, pentru cât
timp eşti aici? Ai de gând, cum ar veni, să te muţi definitiv? În oraş
sunt o droaie de avocaţi, dar cred că oricând se găseşte loc, ştii,
pentru încă unul. Anume de divorţuri; sunt multe divorţuri p-alcea;
ai putea face curăţenie de-a binelea.
— Nu mă mut aici; locuiesc la Los Angeles. Dacă mă scuzi, mă
duc să ajut la mâncare.
Şi fugi în bucătărie.
— Ăsta-i de la biroul local C.I.A.? o întrebă ea pe Gail.
— Cine? se interesă Robin, care tocmai pusese masa.
— Keith, spuse Anne. Nu vorbeşte nimic; pune doar întrebări. ’
— Zău că mă mir, răspunse Gail. Până acum, niciodată nu ne-a
dat atenţie, nici chiar când venea aici la cină, ceea ce nu se întâmpla
prea des. O fi între o fată şi alta; voia neapărat să vină în seara asta –
de fapt, chiar el a dat telefon; mare minune.
Anne privi pe uşă, văzându-l pe Kelth cum vorbea foarte animat
cu Josh, Leo şi William.
— Nu ţi se pare ceva cam deplasat la el?
— Deplasat? Cum adică?
— Am impresia că mai mult moare de curiozitate, decât să ne dea
atenţie cu-adevărat.
— Aha. Ei, s-ar putea să fie aşa. Poate şi-a dat seama că nu ştie
mare lucru despre nimeni dintre noi şi începe să-şi dorească o
familie. Bietul Keith, nu-l prea duce mintea, dar îşi face meseria, iar
pentru Marian înseamnă foarte mult să ştie că s-a cuminţit; a avut o
perioadă proastă cu drogurile, acum câtva timp.
Continuară să lucreze, în tăcere.
— Pe-asta o poate face şi Robin, spuse într-un târziu Gail. N-ai
377
apucat să stai de vorbă cu Josh.
.
— Avem toată seara la dispoziţie, replică Anne. Voi sta de vorbă
cu toată lumea.
— Chiar şi cu Keith? interveni Robin.
— Robin, fă bine şi Jine-Ji părerile pentru tine, o dojeni Gail. E
vărul şi oaspetele nostru.
— Mie tot nu-mi place, se încăpăţână fetiţa.
— De ce? o întrebă Anne.
Robin ridică din umeri:
— Nu ştiu. Mereu se uită pe iângă tine. Ca şi cum s-ar gândi la
altceva când îi vorbeşti.
— Bietul Keith, spuse iarăşi Gail. Se străduieşte atât de tare, dar
nimeni nu pare să-l placă. Sper că are totuşi câteva prietene care să-l
facă să aibă o părere mai bună despre el însuşi.
Tăcură câteva clipe..
— În seara asta eşti foarte tăcută, îi spuse ea lui Anne. E totul în
regulă?
— Da, îşi cuprinse Anne sora cu un braţ. Mă bucur că sunt aici.
Începem să ducem lucrurile pe masă?
— Sigur.
Robin şi Anne duseră mâncarea în sufragerie, în timp ce Gail
frigea păstrăvul, după care toţi se aşezară în jurul mesei întinse şi
rotunde. Sub un candelabru de fier forjat, luminările pâlpâiau peste
o decoraţiune centrală cu struguri roşii şi frunze aurii de plop,
flăcările reflectân- du-se în geamurile mari care încadrau ultimele
dâre de culoare umbra şi roşcată ca mandarina ale unui asfinţit
învăpăiat..
— Ei, e foarte bine aşa, spuse William, trăgându-şi scaunul mai
aproape. Foarte bine într-adevăr, cu toţii împreună, ca acum. Beau în
sănătatea voastră. Îmi pare rău că n-a venit şi Charles cu mine; am
discutat, dar e prins în nu ştiu ce negocieri şi n-a putut să scape, l-ar
fi plăcut întrunirea asta.
378
 — Ce fel de negocieri? întrebă Gail.
— Păi, ştii, este vorba de Tamarack, draga mea; n-are niciun rost
să ne prefacem. Tatăl vostru e teribil de îngrijorat; mă rog, toţi
suntem. S-ar putea să nu supravieţuim, să ştiţi. Voi tindeţi să-i
întoarceţi spatele, Gail, dar trebuie să priviţi adevărul în faţă: dacă
pierdem Chatham Development, cu toţii vom avea de suferit. Nu la fel
de mult ca şi Charles, adevărat, fiindcă el e singurul care şi-a pus la
bătaie averea personală, dar în general, înţelegeţi, ar fi o zi neagră
pentru toţi Chatham-ii să piardă compania întemeiată de Ethan
Chatham. N-ar fi bine să ajungem până acolo.
— Tamarack-ul a fost şi compania bunicului, spuse cu
îndărătnicie Gail. Şi a iubit-o mai mult decât pe Chatham
Development, cel puţin în ultimii ani de viaţă, îmi pare rău pentru
tata, însă n-ar trebui să ne ceară să vindem Tamarack Company. A fost
visul bunicului, iar acum este al nostru, până în ultimele două luni a
mers perfect şi vreau s-o punem din nou pe picioare, nu s-o vindem
cuiva căruia puţin îi pasă de ea, aşa cum ne pasă nouă..
— Nimeni nu va cumpăra compania în perioada asta, interveni
Leo. Are prea multe probleme. Indiferent ce negociază Charles, nu
de noi e vorba.
— Când crezi că se aranjează toată povestea? întrebă Keith.
— Până la începutul lui noiembrie, probabil. Rămâne timp destul
pentru sezonul de schi. Ne ajută multă lume; e minunat, cum se
oferă oamenii să facă tot ce avem nevoie. Distribuie apă la primărie,
le-o duc acasă celor care nu pot ajunge personal acolo şi aproape
cincizeci de oameni s-au oferit voluntari să excaveze mâlul de pe
fundul bazinului. Vă spun eu, e un oraş extraordinar; sunt mândru
că fac parte din el.
— Mda, dar cum rămâne cu toate, ştii, procesele? întrebă Keith.
Vreau să spun, sunt pe-aici unii care parc-au înnebunit. Li s-a
îmbolnăvit câte un copil, cum ar veni, şi dau în judecată compania.
Astea cât ne costă, de fapt?
— Suntem asiguraţi împotriva proceselor, răspunse scurt Leo. Şi
379
nu ne-au dat în judecată decât puţini; majoritatea celor din oraş ne
susţin.
— Gail, spuse Anne, cina e minunată.
— Este, fu şi Josh de acord. Leo, data viitoare când mergi la
pescuit, aş vrea să vin şi eu cu tine. Dacă nu te deranjează să dai lecţii
cuiva care n-a mai ţinut în viaţa lui undiţa.
— Am auzit că deja sunt ca la cinşpe procese, continuă Keith.
Suntem asiguraţi pentru atât de multe? Vreau să spun, ştiţi, ar putea
să coste cum ar veni sute de milioane de dolari. Tu eşti avocată, nu?
se întoarse el spre Anne. Ar putea fi o grămadă de bani7 aşa-i? Mai
mult decât asigurarea. Şi atunci, ce facem? Vreau să spun, toţi am
putea rămâne pe dinafară ca mâine!
— Mâine nu, răspunse sec Leo. Nici poimâine. Dacă eşti îngrijorat
pentru slujbă…
— Şi cât costă reparaţiile bazinului? ridică -glasul*1 Keith,
surescitat. Vreau să spun, mda, Leo, sunt îngrijorat. Tu nu eşti?
Serios? Vreau să spdh, n-ar cam trebui să fim toţi îngrijoraţi, cum ar
veni?
— Keith, pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Gail, cu o privire
spre Robin şi Ned, care stăteau fără să mănânce, cu gurile căscate,
întorcând capetele de la tatăl lor la Keith. Ne ocupăm de toate. Şi de
tine ne vom ocupa. Nu mai dramatiza atâta.
— Cât costă? stărui Keith să-l întrebe pe Leo. Bazinul şi, ştii,
aducerea apei cu cisternele şi cum ar veni toată daravela. Şi toate
anunţurile alea pe care trebuie, ştii, să le plătim. Vreau să spun, cât,
fără să mai punem la socoteală şi procesele?
— Vreo două milioane de dolari, răspunse plat Leo. Şi nu e bine
deloc. Ascultă, nu suntem atât de nebuni să credem că problemele
astea nu-s serioase, dar vom trece noi şi peste ele. Dacă nu avem un
sezon bun la iarnă, putem rezista până vara viitoare; iar dacă nici
vara nu va fi atât de bună pe cât sperăm, iarna cealaltă o să fie. Nu
cred că vom avea de aşteptat atât de mult, dar chiar dacă va trebui,
tot o să supravieţuim. Sunt multe posibilităţi de a economisi bani.
380
Nu vom face niciun compromis cu întreţinerea, dar putem amâna
câteva proiecte noi şi, în ultimă instanţă, să mai reducem din
personal. Nu pot să prevăd cum vor merge procesele, însă n-avem
voie să presupunem că le vom pierde; ar însemna să ne dăm bătuţi
încă dinainte de a începe. Josh, ce părere ţi-a făcut raidul de ieri? Am
reuşit săte impresionez?
— Ai reuşit, răspunse Josh, gata să-i ajute pe Leo să schimbe
subiectul. William, ar trebui să-i ceri lui Leo să-ţi arate telefericul.
Este într-adevăr impresionant.
— Care teleferic? întrebă William. ’
Se lăsă o tăcere buimacă. O risipi Gail:
— Funcţionează de trei ani. Dar, în fond, tu n-ai mai ’fost aici, nu?
— Tu nu citeşti despre noi? se amestecă Robin. A apărut în toate
ziarele. E cel mai lung teleferic din ţară.
— Pot eu să-ţi spun tot ce vrei să ştii, declară Ned, plin de
importanţă. Are cabine, sunt rotunde, înăuntru se-aşează şase
oameni şi urcă până în vârful muntelui Tamarack, de unde cobori pe
schiuri şi iarăşi urci. Merge şi vara, dar acum e septembrie, aşa că
nu-i dăm drumul decât în weekend. Să vii de Thanksgiving; atunci
am să te duc sus şi-ţi arăt totul. Nu e nevoie să schiezi, adăugă el,
îngăduitor. Merg sus tot felul de oameni încălţaţi numai cu pantofi.
— E un sistem fascinant, interveni din nou Josh. Numai roata de
tracţiune singură e mai mare decât camera asta, iar angrenajele arată
ca visul unui paleontolog: nişte dinţi de dinozaur recent descoperiţi.
’
— Chiar că te-ai simţit bine, comentă Gail. Vorbeşti ca Ned, de
fiecare dată când îl duce Leo acolo.
Josh chicoti.
— Exact aşa m-am simţit şi eu. E atât de masiv şi în acelaşi timp
foarte simplu, încât îl poate înţelege oricine. Ajunge atâta ca să-l
trezească pe copilul din noi.
Leo se lansă într-o descriere a construcţiei cabinelor, după care
trecură la altele şi nimeni nu mai reveni la problemele din Tamarack.
381
În timp ce se ridicau de la masă, după desert şi cafea, Josh îi spuse lui
Anne:
— În seara asta eşti foarte tăcută; s-a întâmplat ceva?
— Nu. Mulţumesc. Uneori, îmi place doar să stau şi s-ascult.
— Mâine dimineaţă merg într-o excursie, una scurtă; vii şi tu?
— Nu pot; îmi pare rău. Mi-am adus mult de lucru.
— Şi mie îmi pare rău; plec în Egipt şi speram ca înainte să mai
putem petrece puţin timp împreună.
— Josh, îi puse Leo o mână pe umăr. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat
s-o scot la capăt. Mu ştiu ce l-a apucat pe Keith; se ţine după mine de
când a început toată mizeria asta, de Ziua Muncii, şi nu mai
încetează să’tot comenteze. Lertaţi-mă, v-am întrerupt?
— Da. Surâse Josh, dar cu tine ne bucurăm oricând să stăm de
vorbă.
— Voiam doar să-ţi mulţumesc. Şi să-ţi spun cât de mult
înseamnă pentru mine, şi pentru Gail, să te avem aproape. Ascultă,
toate discuţiile astea despre vânzarea Companiei Tamarack… ştii
despre ce e vorba?
Josh dădu din cap:.
— Mi-a spus Anne, săptămâna trecută.
— Săptămâna trecută? N-aţi fost aici, atunci.
— În Los Angeles.
— Aha…
Pe chipul lui Leo apăru încet un zâmbet.
— Ei, bine-aşa. Deci, ştii. Nu trebuie să-ţi cer să nu spui nimănui.
— Eu nu umblu cu vorbe, Leo.
— Ştiu. Eram doar neliniştit. Încercăm să găsim o soluţie. Anne
consideră că ar trebuit să aflăm părerile celorlalţi din familie şi să ne
adunăm pentru apărare, înainte de a primi Charles o ofertă serioasă.
Dar poate că e mal bine doar să fim pe fază, fără să tulburăm pe
nimeni, organizând formaţii de luptă. Poate va găsi Charles banii
din altă parte; zău că-n momentul ăsta nu văd pe nimeni ultându-se
prea lung la noi. Stăm’mult mal prost decât am dat de înţeles
382
adineaori.
— Sunt de acord cu Anne, răspunse Josh. E cazUI să ştiţi ce
gândesc ceilalţi. Familiile pot înfrunta orice, dacă ţin mai mult să
rămână unite decât să marcheze puncte.
Leo ridică din umeri:
— Chatham-ll fug de necazuri; niciodată nu vor să privească
lucrurile în faţă… of, căca-m-aş, bombăni el, cu o privire piezişă spre
Anne. N-am vrut să se înţeleagă aşa. Ascultaţi, vă întrerupsesem; mă
duc să văd de ce se ţin ăla în bucătărie.
Josh contemplă faţa împietrită a Iul Anne.
— Vrei să-mi spui despre ce era vorba?
Îşi întoarse capul spre el. Ochii Iul erau fermi şi calzi şi, preţ de-un
infim moment, crezu că-i putea povesti despre fuga ei şi motivul
pentru care o făcuse. Dar, evident, nu putea; nu spusese niciodată
nimănui; şi nici n-avea să spună.
— O neînţelegere, zise ea.
Tăcu, încercând să găsească alte cuvinte. Nu reuşi.
— Spuneai că pleci? în Egipt?
— Luni. Plănuiam să nu mă mai duc timp de câteva săptămâni,
dar azi dimineaţă mi s-a spus la telefon că echipa are nevoie de mine
acolo.
Anne îşi mută privirea, descumpănită de dezamăgirea care o
fulgerase. Ce se întâmpla cu ea? Abia dacă-l cunoştea pe acel om;
ocupa un loc atât de mic în viaţa ei, ce conta dacă pleca sau rămânea?
De fapt, probabil era mai bine că se ducea; avea să oprească
încercările lui Gail şi Leo de a înfiripa ceva între ei doi.
— Cât vei lipsi? îl întrebă.
— Nu ştiu. Depinde de ce găsesc acolo. Vreo două săptămâni;
poate mai mult. Îmi pare rău că n-ai un client egiptean; Ji-aş fi putut
arăta câteva dintre mormintele mele favorite. O ofertă pe care
probabil nu ţi-au făcut-o prea mulţi.
Anne zâmbi:
— Tu eşti primul. Sper să fie o călătorie cu succes; mă voi bucura
383
să aud, când te întorci. ’
— Îţi telefonez de la Luxor imediat ce am idee care-mi va fi
programul.
Rămaseră tăcuţi. Uimitor, îşi spuse Josh,. Cât de stân- jeniţi
deveniseră.
— Cred că mă duc să văd ce fac ceilalţi, spuse Anne într-un târziu.
Ar trebui să particip şi eu la spălatul vaselor.,
Se întoarse spre bucătărie. Josh porni pe lângă ea.’
— Călătorie plăcută, îi ură Anne, ştiind că o mai spusese o dată; o
nemulţumea faptul că nu putea găsi un mod simplu de a pune capăt
conversaţiei. Sper să găseşti ceea ce cauţi..
Şi pe-asta o mai spusese, reflectă ea şi se avântă în bucătăria
aglomerată, unde toţi ajutau la vase şi ciuguleau ce mai rămăsese din
desert. „Dacă nu eşti în stare să vorbeşti ca un om în toată firea, “
mârâi Anne în gând, „mai bine nu vorbi deloc.“ Luă un prosop şi
începu să şteargă paharele puse la uscat pe chiuvetă.
Avea atâta treabă de făcut; la asta ar fi trebuit să se gândească. Ar
fi trebuit să rămână la Los Angeles şi să se apuce de lucru ca
întotdeauna, şaisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Şi
trebuia să se hotărască dacă să-şi ia doi clienţi noi care se
prezentaseră la ea în săptămână trecută: o celebritate din televiziune
şi un creator de modă cunoscut în lumea întreagă. Amândoi aveau
să-l ajute enorm cariera. Timpul petrecut în Tamarack nu contribuia
cu nimic.,
Se opri din şters şi privi aglomeraţia din bucătărie, fără s-o vadă.
Nu putea nici măcar să-şi amintească o vreme când lăsase ca altceva
să treacă înaintea carierei sale; nu mai departe de iulie, nici nu şi-ar fi
putut imagina să stea la îndoială dacă să preia sau nu cazurile unor
clienţi atât de prestigioşi. Dar Tamarackul o atrăgea încontinuu. Gail
şi Leo o iubeau, Marian şi Nina spuneau că voiau să mai vină, să stea
cu ea, şi le promisese lui Ned şi lui Robin că la vizita următoare
aveau să meargă într-o excursie, doar ei trei, pe care abia o aştepta.
De fapt, ori de câte ori pleca din Tamarack, se pomenea aşteptând cu
384
nerăbdare să se reîntoarcă.
Deodată, avea în viaţă mai multe lucruri ca oricând pe care să le
ţină în echilibru. Mai mult decât destule, fără a se mai gândl şi la un
bărbat care pleca în Egipt exact când începeau să se împrietenească.
Reîncepu să şteargă paharele, urmărind activităţile din încăpere.
Gali era-la chiuvetă, cu Ned şi Robin. Joşh, Leo şi William stăteau de
vorbă, în timp ce duceau farfuriile şi ceştile curate în bufetul din
sufragerie, intrând şi ieşind pe uşa batantă. Iar Keith… Keith se uita
la ea.
Anne simţi un junghi, ca un avertisment. Manifesta faţă de ea o
curiozitate atât de intensă; ce putea fi cu el?
William intră pe uşă, iar Anne se gândi la Charles. Nu mai
vorbiseră de la Ziua Muncii, când venise el la Tamarack. „Tatăl meu,
“ îşi spuse, fără a şti ce înţeles aveau aceste cuvinte pentru ea.
Încercase să se gândească la el, dar mintea i-o lua mereu pe ale căi.
„Va trebui s-o fac, totuşi, “ hotărî Anne; „să mă gândesc la e| şi la
toţi ceilalţi din familie. La familia mea. Şi la munca mea. Şi la
prietenii mei din Los Angeles; abia dacă i-am văzut, în ultima vreme.
Nici măcar n-am avut timp să citesc o carte. Era un sentiment plăcut,
să am o viaţă atât de aglomerată. E prea destul pentru oricine, “
reflectă ea, agăţând în cârlig prosoapele umede pe care le folosise.
Vasele erau gata; ceilalţi treceau în living room. Conştientă de
liniştea neaşteptată, a Anne privi în jur. Josh stătea în uşă, vorbind
cu Gail. Îşi ridică privirea şi, întâlnindu-i ochii, îi zâmbi. „A, perfect,
“ îşi spuse Anne, cam enervată. „Pot să mă gândesc şi la Josh Durant.
Şi mi-ar plăcea să aud despre călătoria lui, când se întoarce; mai ales
despre mormintele lui favorite. Probabil că n-am să le văd niciodată,
_ aşa că va fi interesant să-l aud povestind despre ele. Încă un lucru
pe care să-l aştept cu nerăbdare,” conchise Anne’ şi se duse după
ceilalţi în living.

385
 Capitolul 14
Josh stătea aşezat pe un fotoliu de lângă culoarul avionului plin
cu oameni de afaceri arabi şi grupuri de turişti. Făcuse drumul acela
de atâtea ori, încât îşi putea imagina scena de jos fără să-şi ridice
măcar ochii din carte: o întindere nesfârşită de deşert bej, brăzdată
cu hamade negre de piatră. Şi, prin mijloc, linia prelungă a Nilului,
mărginită cu pământuri verzi, cultivate, care se întindeau cale de
câte opt kilometri pe flecare parte, sau nu mai mult de câţiva metri.
Nilul era Egiptul. Deşi hărţile înfăţişau hotarele ţării, totuşi oamenii
trăiau numai de-a lungul luncii sinuoase care şerpuia prin deşert şi
în evantaiul deltei de la nord, unde fluviul se vărsa în Mediterana.
Restul era nisip şi tăcere.
Avionul, de la Cairo la Assuan, făcea o escală la Luxor, iar Josh şi
mulţi dintre oamenii de afaceri debarcară, eoborând treptele
metalice în căldura densă a serii de octombrie. Josh îşi scoase scurta
şi şl-o agăţă pe umăr. Purta pantaloni kaki şi cămaşă cu mânecă
scurtă, iar în mână ducea o valiză din pânză de sac, umflată, o
servietă de piele roasă şi, pe umăr, tocul camerei de luat vederi.
— Bună ziua, domnule Durant, spuse tânăra femele care-i
controlă paşaportul când trecu prin terminalul aeroportului.
— Bine aţi venit, domnule Durant, îl salută şoferul de taxi care
părea să-l aştepte întotdeauna la sosire.
— Domnule Durant, ce plăcere să vă revedem, îl în- tâmpină
administratorul hotelului Winter Palace, escortându-l personal până
în camera lui de la etajul cinci, cu vedere peste Nil, spre Valea
Regilor, centrul lumii lui Josh.
Se opri la fereastră. Jos, pe toată lungimea falezei din Luxor,
ambarcaţiuni de agrement viu luminate stăteau amarate câte două,
câte trei la rând; pe covertele lor, turiştii beau cocktailurile dinainte
de cină. Pe lângă Nil trecea cornişa largă, recent asfaltată, cu
felinarele abia luminând şoseaua întunecoasă de-alături, pe unde
maşinile goneau cu farurile stinse, sunând din clacsoane ca nişte
muzicanţi dintr-o orchestră agitată. Nu existau semafoare de
386
circulaţie. De-atâta timp, Josh se obişnuise cu traficul egiptean şi se
pricepea la fel de bine ca localnicii să traverseze agil strada,
repezindu-se printre maşini şi cabriolete trase de cai, fără să ia în
seamă ofertele vizitiilor de a-l duce oriunde, pentru un prej atât de
mic încât nici nu mai merita pomenit.
Josh iubea Luxorul. Era un oraş străvechi care se străduia să fie
modern; era murdar, dărăpănat şi sărăcăcios, dar minunant de plin
de viată. Şi stătea călare peste vechea capitală Teba, ca o poartă a
miracolelor unei alte epoci, un oraş unde Josh se simţea ca acasă,
alături de faraonii şi curtenii morţi de patru mii de ani şi printre
prieteni din zilele noastre care-l invitau să cineze la ei acasă.
Luxorul, şi tot Egiptul, şi munca lui îi erau croite pe măsură; nu
aveau nimic din neglijenta care-l jenase în relaţia cu Dora, nimic din
neclarităţile ce păreau să-i definească legăturile cu femeile, astfel
încât nu găsea niciodată vreuna care să dureze. Absorbit de munca
lui, umblând pe străzile din Luxor, avea scopul clar, ordinea şi
rigoarea omului de ştiinţă. I se părea a fi singurul lucru permanent
din viaţa lui. Iar acum, în Luxor, spera să dea cea mai mare lovitură
din domeniul explorărilor, de la descoperirea mormântului regelui
Tut, în 1922.
— Cel mai minunat lucru din lume, zise Carol Marston, în timp ce
stătea cu Josh la masa de cină, în prima seară la Luxor.
Înaltă şi brunetă, cu o faţă animată şi ochi căprui migdalaţi care
săgetau în toate părţile. Pentru a nu pierde nimic din ceea ce se
petrecea în jurul ei, Carol era cea mai nouă şi mai tânără membră a
direcţiunii Muzeului Lumii Antice.
— Şi pentru mine e cel mai minunat din lume, continuă ea, în
timp ce-şi termina desertul, rezemându-se în scaun cu un oftat
profund. Trebuie să-ţi spun, Josh, că mă distrez mai bine ca oricând
de când a murit Whit. E pentru prima oară când mă aflu într-un loc
unde oamenii nu-şi exprimă regretele şi mă simt bine aşa; nu-mi
place să fiu înconjurată de oameni care se asigură mereu că nu sunt
singură. Pare o ingratitudine, şi n-o doresc, dar e plăcut să faci parte
387
măcar o dată din ceva enorm, de o măreţie istorică. Ţie trebuie să-ţi
mulţumesc, pentru că m-ai luat cu tine.
— Mă bucur că ai venit, răspunse Josh, încântat. Dar săptămâna
asta s-ar putea să nu aibă nicio măreţie istorică. Lucrăm la proiectul
ăsta de şase ani şi am săpat printr-o duzină de locuri, fără să găsim
nimic.
— Veţi găsi; pun pariu. Ai o expresie foarte încrezătoare. Spune-
mi ce vom face mâine.
— Verificăm un posibil loc al mormântului lui Ten- kaure. Ştii de
el.
— Numai ce-ai spus tu comitetului; crezi că a fost un faraon
adevărat, dar nu eşti sigur.
— Sunt destul de sigur ca să-l fi căutat şase ani în şir. Există
destule referinţe în istoriile faraonilor care i-au urmat, ca să prezinte
mari şanse de reuşită. Se pare că a existat un conflict în familie şi o
tentativă de lovitură de stat şi-apoi s-ar părea că succesorii lui au
conspirat spre a-i şterge toate urmele, după moarte. Şi aproape au
reuşit. Dar dacă nu mă înşel, are un mormânt pe undeva şi pe acela îl
căutăm noi.
Carol oftă.
— Îmi place cum îţi sună glasul când vorbeşti despre asta. Aş vrea
ca toţi să avem câte un proiect ascuns în câte un dulap sau sertar, un
lucru la care ţinem, ţinem cu adevărat, astfel ca atunci când
rămânem singuri să-l putem scoate, implicându-ne atât de mult
încât la altceva nici să nu ne mai gândim. Iar când vorbim despre el,
să arătăm aşa ca tine, emoţionaţi şi activaţi de ceva mult mai
important decât noi şi problemele noastre? Asta voianrsă spun, prin
măreţie istorică. • ■; -1
— Încă îţi mai lipseşte atât de mult Whit, comentă Josh.
— Aşa e. Surprinzător, nu? Crezusem că patru ani vor face ca
totul să fie mai suportabil, dar încă îl mai doresc tot timpul şi încă
sunt furioasă pe el că a murit şi m-a părăsit. Şi încă îi mai vorbesc
când sunt singură, mai ales noaptea. Cred că, într-un fel, continui să
388
mă agăţ de el fiindcă nu suport gândul de a-i da drumul definitiv.
„Eu n-am trecut niciodată prin aşa ceva, “ îşi spuse Josh, „nici
n-am cunoscut o femeie care să-mi inspire o asemenea tristeţe şi
stăruinţă, dacă deodată ar dispărea.“ Şi, în acelaşi moment, se gândi
la Anne.
Se gândise la ea tot timpul, de la începutul călătoriei, când zburau
peste Europa şi, privind pe fereastră la întinderea prelungă a lacului
Geneva cuibărit într-un peisaj de ferme şi oraşe atât de ordonate
încât păreau o machetă. Fusese furtună; acum, norii se risipeau,
arun- cându-şi umbrele peste suprafaţa lacului. Printre umbre,
soarele strălucea cu mii de luminiţe scânteietoare. Lui Anne i-ar plăcea
să vadă. Ideea îi venise pe neanunţate şi, odată ce i se fixase în minte,
nu-i mai dăduse pace.
Şi apoi, la Luxor, descoperise că privea oraşul şi excavaţiile ca
pentru primă oară, prin ochii lui Anne. Parcă l-ar fi însoţit pe străzile
înguste, stând alături dă el când împreună cu Carol luase bacul peste
Nil, în zorii zilei următoare. Dintre muncitorii navetişti, Josh privea
malul apusean al fluviului, unde un lanţ masiv de coline înalte de
două sute de metri ascundeau Valea Regilor. Dealurile păreau de
aur ciocănit, în soarele pieziş al dimineţii şi aerul uscat şi limpede
făcea ca fiecare obiect să iasă în relief, clar şi precis definit. _
— Dumnezeule, e superb, murmură Carol. N-aveam idee că aşa
va fi.,
— Soarele deşertului, răspunse Josh. E o vrajă. La asfinţit, colinele
astea capătă culori vineţii şi ca bronzul; aşteaptă să vezi.,
Dar nu i se adresa numai lui Carol; vorbea şi cu Anne. Reţinea
lucruri pe care să i le spună; îşi întipărea în memorie peisajul.
Pentru prima oară după douăzeci de ani, se gândea să-şi
folosească aparatul foto nu pentru a documenta zona viitoarelor
excavaţii, ci ca un turist, ca să aducă acasă imagini ale acelui loc
străvechi. Privi dincolo de colinele aurii din faţă. Mai târziu, pe
măsură ce soarele urca pe cer, unduirile arşiţei înălţându-se din
nisipul deşertului aveau să facă dunele şi dealurile îndepărtate să se
389
lichefieze, aproape dispărând în uşoara pâclă a cerului. Era un efect
pe care niciun aparat de fotografiat nu-l putea prinde cu adevărat.
Trebuia să-l vadă cu ochii el, îşi spuse Josh.
Nu-şi mai amintea altă femeie care să-i fi trezit curiozitatea ca
Anne – chiar mai mult, i se părea, de când plecase din America.
Aflându-se la câteva mii de kilometri distanţă, Anne părea şi mai
indescifrabilă.
Josh se întreba dacă imposibilitatea de a o descifra îl interesa atât
de mult. Conta şi asta, parţial. Dar. Mai era la mijloc şi frumuseţea el,
mintea el ascuţită şi misterele care o înconjurau – şi, Intrigându-l
poate mal mult decât toate celelalte, acel aer al el, ca şi cum o parte
din ea încă ar mai fi aşteptat să se trezească. Pentru Josh, omul de
ştiinţă care niciodată nu putuse lăsa nerezolvată o enigmă sau un
rebus, Anne avea toate calităţile necesare spre a-l opri în loc. Altfel,
de ce-şi lăsase deoparte hotărârea de a fi un timp singur, pentru a
stabili unde se afla şi cum reuşise să se comporte atât de jalnic în
situaţia cu Dora?
Decisese că avea nevoie de şase luni, poate chiar un an, de
singurătate. Însă, de când o întâlnise pe Anne în faţa primăriei din
Tamarack, nu-şi mai putuse muta gândurile de la ea.
Josh şi Carol coborâră de pe bac, împreună cu echipa de săpători
pornind spre maşinile care-i aşteptau şi intrară în Valea Regilor.
Într-o clipă, Luxorul şi Nilul cu bărcile sale rămaseră în urmă, de
jur împrejur înălţându-se faleze de gresie, dune uriaşe de nisip şi
stânci brăzdate cu crăpături adânci. Se părea că, într-un moment, toţi
cei patru mii de ani se mistuiseră, Egiptul antic trezindu-se din nou
la viaţă.
Se adânciră şi mai mult în izolarea din jur, părăsind drumul
pentru a porni hurducându-se prin fundul pietros al unei văi
prelungi care începea undeva în faţa lor, printre coline.
— Am ajuns, spuse în sfârşit Josh, când se opriră.
Cele două maşini păreau mici ca nişte jucării, la baza pereţilor de
stâncă şi nisip care se înălţau abrupt spre crestele cu colţuri aspre,
390
profilate limpede pe cerul senin. Nicio plantă nu se zărea nicăieri şi
nici animale sau alte persoane. Arşiţa soarelui se acumula în
căldarea văii ca într-un cuptor..
— Nu-i tocmai rău, comentă Josh, suflecându-şi mâne- cile. E cu
vreo treizeci, patruzeci de grade mai răcoare decât în iulie.
Se uită la ceas.
— Hosni ar trebui să vină în câteva minute. Aşteptăm deasupra.
Muncitorii porniseră în susul văii, dispărând după o movilă.
Când Josh şi Carol ajunseră la ei, îi găsiră aşezaţi pe jos, cu genunchii
strânşi sub bărbie şi târnă- coapele lângă ei. În apropiere se vedea o
groapă adâncă şi mai multe grămezi de pietre. Cei doi paznici care
stătuseră de strajă toată noaptea îi spuseră lui Josh ceva în arabă şi
plecară.
Carol îl privi, cu sprâncenele înălţate întrebător.
— Totul e-n regulă, răspunse Josh. Nimeni n-a încercat să pună
mâna pe groapa noastră din pământ. Pe ăştia îi plăteşte statul; nu
lucrăm fără sprijin oficial. Nu-i ca acum o sută de ani, când
arheologii şi amatorii de hobbies-uri săpau valea de capul lor şi
angajau paznici ca să-i alunge pe ceilalţi – guvernul, alţi săpători,
jefuitori de morminte, oricine umbla prin zonă. E greu să-ţi
imaginezi ce aglomerate erau locurile astea pe atunci. Peste tot
umblau săpători căutând puţurile care duc la morminte şi sute de
muncitori scoteau comorile şi le cărau spre ambarcaţiunile de pe Nil.
— De ce al ales locul ăsta? întrebă Carol. Nu are nimic deosebit.
— La suprafaţă, nu. Dar un prieten din Washington mi-a trimis
fotografii făcute din satelit care prezintă modificări ale contururilor
pământului, iar nişte absolvenţi dintre studenţii mei au făcut după
ele-relevee tridimensionale pe computer. Este un instrument pe care
nu l-am mai folosit înainte şi nu e infailibil, însă tot e mai bine aşa
decât să scormoneşti orbeşte. Fără el, am dat greş de şase ori, aşa că
am multă încredere în încercarea asta.
— Îşi ridică privirea, când se apropie un bărbat scund şi negricios,
cu pantaloni albi şi cămaşă galbenă.
391
 — Uite-l pe Hosni.
Cei doi îşi strânseră mâinile, iar Josh i-o prezentă pe Carol.
— Hosni e arheolog la Universitatea din Cairo; el răspunde de
şantierul ăsta. Când găsim mormântul, vom apărea împreună la
televizor. Ne pregătim numărul. Deci, ce avem? îl întrebă el pe
Hosni.
— Uitaţi-vă aici, se lăsă egipteanul în genunchi la marginea
gropii, lângă muncitori, iar Josh îngenunche alături de el. De-a
lungul marginii se vedea o mică_de- presiune, ca şi cum pietrele şi
prundişul s-ar fi surpat înăuntru. Josh se aplecă s-o studieze şi,
pentru prima oară de la începutul călătoriei, uită de orice altceva.
— Neregularităţi subterane, murmură el.
Hosni dădu din cap:
— În partea asta am ajuns ieri după-amlază. M-am hotărât să te
aştept.
— Hai să vedem ce se întâmplă, se ridică Jostr Glasul îi era calm,
dar pe dinăuntru fremăta de emoţie. Încercă să n-o ia în seamă. Şase
eşecuri până acum, îşi reaminti el. Se îndepărtă de muncitori şi se
aşeză pe călcâie. Carol i se alătură, aşezându-se turceşte pe nisip. Îşi
puseră pălăriile şi rămaseră în aşteptare.
Hosni vorbi cu muncitorii, care începură să sape în latura cu
depresiunea. Sunetul hârleţelor scrâşnind prin nisip răsuna puternic
în liniştea din jur. Când desprindeau bolovani şi-i spărgeau cu
târnăcoapele, zăngănitul fierului pe piatră reverbera prin valea
tăcută, cu ecourile revenind dinspre colinele înconjurătoare ca nişte
dangăte de clopote tot mai îndepărtate. Josh privea, ca hipnotizat.
Toate cercetările lui în biblioteci şi muzee, cărţile pe care le citise,
articolele studiate, fotografiile din satelit, calculele făcute noaptea
târziu – în ultimă instanţă, totul se reducea la atât: un grup de
oameni în canicula deşertului, săpând cu cazmalele, ridicând
târnăcoapele deasupra capetelor şi lovind cu ele în stâncă.
Trecu o oră, apoi două. Josh fotografia groapa pe măsură ce se
adâncea şi se lărgea, colinele şi văile din jur- „
392
 În răstimpuri, el şi Carol beau apă din sticle. Soarele ardea, făcând
nisipul să strălucească orbitor până când începu şi acesta să pară un
soare, luminând în sus, spre cer. Nu adia nicio boare de vânt. Carol
scoase o umbrelă mare din sacul de prelată şi o deschise, Jinând-o
deasupra ei şi a lui Josh.
Muncitorii fredonau şi mormăiau, cu părul şi trupu- rile’cenuşii
de praf fin şi brăzdate de transpiraţie, în timp ce Hosni stătea cu ei,
arătându-le unde să sape, uneori apucând şi el câte un hârleţ. Ca
prin miracol, pantalonii săi albi rămâneau curaţi.
— Am adus ceva de mâncare? întrebă Carol.
Josh o privi ca şi cum l-ar fi smuls dintr-un vis. Săpau de trei ore şi
nu se mişcase aproape deloc, decât pentru a fotografia situl.
— Mâncare, repetă el. Scuză-mă; nu mă gândesc niciodată, până
nu-mi aminteşte cineva.
Scoase două mere din geantă şi o cutie cu cro- chete.
— Un ospăţ. Pentru prânz, ne vom întoarce la Luxor. Acum e prea
devreme; abia zece.
— Oh, nu, trebuie să fie ora amiezei, îl contrazise Carol,
uitându-se la ceas. Nu-mi vine să cred; aveam senzaţia că este deja
după-amiază. Dar am început la crăpatul zorilor, nu? La patru şi
jumătate dimineaţa…
— Pe la unu întrerupem şi ne întoarcem la trei. Te-am prevenit.,
— Într-adevăr. Nu credeam că vorbeai serios, despre ora patru şi
jumătate. ’
— Josh.
Glasul lui Hosni era ascuţit de emoţie. Într-o clipă, Josh fu lângă
el, urmat de Carol. Priviră în groapă, după direcţia arătată de
degetul egipteanului.
Dintre pietre ieşea colţul unei scări aspre.
Josh se lăsă să lunece până în fundul gropii şi în- genunche.
Atinse prima treaptă cu degetele. Işi trecu mâna peste ea, împingând
în lături pietrele şi nisipul. Entuziasmul îl umplu ca o explozie de
lumină. Îşi imagina scara coborând în pământ, urmată de o galerie
393
cu pardoseala neregulată, adâncindu-se tot mai departe în întuneric,
cu atmosfera devenind încinsă şi sufocantă, până la o uşă de piatră…
Carol îl urmase; acum, degetele ei i le atinseră, când pipăi şi ea
treptele. Josh aproape că n-o observă. Niciodată nu mal trăise un
asemenea moment. Majoritatea arheologilor nu apucă în viaţa lor un
moment ca acela. Se pregătise pentru el, îl visase, făcuse planuri de a
aduna banii necesari, dar nu exista nicio cale de a fi complet gata,
când atingea cu degetele o scară care fusese construită, îngropată şi
uitată de trei mii cinci sute de ani.
Îşi închipui lucrătorii tăind pietrele în stânca solidă, apoi
coridorul cu numeroasele sale camere, frescele murale, bogăţiile…
— Desigur, nu ştim dacă suntem primii, spuse Hosni.
Încet, Josh se ridică. Vraja se risipise.
— Ba suntem primii, prostestă Carol. Abia au dezgropat-o. N-a
mai ajuns nimeni aici, înaintea noastră.
— Ba se poate să fi ajuns, acum trei mii de ani, replică Josh. Hoţii
au găsit multe morminte la scurt timp după ce fuseseră ascunse,
uneori peste doar câţiva ani. În apropiere e un sat unde toate casele
sunt construite peste puţuri de morminte. Tâlharii şi<le-au construit
acolo pentru a nu trebui să transporte comorile înainte de a le curăţi,
iar urmaşii încă mai locuiesc în ele, foarte mândri de moştenirea lor.
Nu exista nicio cale de a păzi toată valea, desigur, iar la morminte
lucrau prea mulţi oameni ca să se poată păstra secretul. Oricum,
cultura lor cerea ca faraonii să fie îngropaţi cu suficiente obiecte,
averi şi chiar hrană, pentru a le ajunge în toată viaţa următoare. Iar
cultura jefuitorilor cerea să le caute.
— Şi să intre cu forţa, completă Hosni. Desigur, este o descoperire
magnifică, extraordinară, chiar şi dacă mormântul e gol; ne rămân
totuşi picturile şi Inscripţiile de pe pereţi. Dar nu ştim ce avem până
nu ajungem la mormânt. Aşa că, săpăm. ’
Josh dădu din cap. Clipa cea mare sosise; acum, nu le mal
rămăsese altceva de făcut decft să sape. Şi să aştepte. Fotografie
treptele şi se retrase într-o parte, cu camera în mâini.
394
 Carol se opri lângă el. Acum muncitorii erau mai atenţi,
înlăturând cu lopeţile pietrişul desprins şi degajând apoi treptele cu
mături şi perii. Josh şi Hosnl examinau cele mai mari bucăţi de
piatră, pentru» a se asigura că nu erau desprinse din trepte; pe cele
care nu făceau parte din scară, muncitorii le aruncau cu mâna din
groapă.
Josh fotografie muncitorii, în norii învolburaţi de praf care le
transformau trupurile supje în siluete fantomatice undulndu-se în
lumina soarelui. Îl fotografie pe Hosni, în pantalonii lui uimitor de
albi. Fotografie lunga linie a văii unde lucrau şi, deasupra sus,
dunele şi crestele colţuroase de piatră care-i înconjurau. Niciodată
nu mai făcuse atât de multe fotografii care nu aveau nicio legătură
cu munca lui. „Pentru Anne, “ îşi spuse el, în tăcere. „Ca să vadă
totul.”
În minte, îşi văzu mâna cu palma întinsă peste piatra străveche a
scării. Măcar o dată, reflectă el, unul dintre marile momente dintr-o
viaţă de om. Ar fi trebuit să participe şi ea; ei ar fi trebuit să-i atingă
degetele, când mângâiase treapta. Dorea să-i împărtăşească tot ceea
ce făcea, micile triumfuri ca şi pe cele mari, precum şi dezamăgirile.
Clătină din cap şi introduse camera înapoi în toc. Era prea
devreme ca să spună asta, prea curând ca să se gândească măcar. Nu
ştia nimic depre ea.
Ştia că-i bântuia gândurile.
Mult timp, stătu nemişcat, Jintuit locului de caniculă, de ritmicele
ridicări şi coborâri ale brajelor muncitorilor şi de murmurul
glasurilor lor în aerul încremenit. Apoi, totul încetă. Muncitorii
porniră prin vale, spre maşini.
— La masă şi la o bere, îi spuse Hosni lui Josh. Te duci la hotel?
— Da.
Josh se întoarse spre Carol, simţindu-se vinovat că n-o mai luase
în seamă.
— Probabil că Ji-e foame.
— Şi pujin cam cald, completă ea veselă. Dar mi-a făcut mare
395
plăcere. Am hoinărit prin jur; tu erai prea ocupat cu fotografiile, ca
să observi. E cel mai uimitor lucru: la cincizeci de paşi de-aici, nu se
mai vede decât nisipul şi cerul, ca şi cum lumea s-ar fi golit pur şi
simplu. Este cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut
vreodată; te simji atât de mărunt. Mergem la masă?
— Chiar acum. Hosni, vii cu noi?
— Da, mulţumesc.
Se înapoiară la maşini.
— Josh, ne-ar mai trebui muncitori.
— Ca să meargă mai repede? N-ar încăpea, la scară.
— L-aş putea folosi ca să ţină degajată deschizătura, când
coborâm mai adânc. Va dura al naibii de mult, dacă săpăm tot în
ritmul ăsta.
— Nu ne ajung banii, răspunse Josh.
Hosni tăcu un moment. Apoi, ridică din umeri:
— Atunci, aşa să fie.
Stilul egiptenilor, îşi spuse Josh. Atunei, aşa să fie. Câţi americani ar
fi acceptat un obstacol atât de repede, ca şi cum ar fi fost voia
soartei?
— Vom, face rost de bani, spuse el ferm. Merg la Cairo mâine, în
loc de săptămâna viitoare. Cunosc unii oameni din guvern.
— În zilele astea, guvernul e cam strâns la pungă, replică Hosnl;
Trecem prin timpuri grele.
Se urcă în maşină.
Ne vedem la bac.
— Ce faceţi dacă statul nu vă dă banii? întrebă Carol, în timp ce
mergeau spre malul fluviului. ’
— Vorbesc cu investitori particulari. Există destui bani în Egipt;
doar că nu se văd. Îi vom găsi. Vrei să vii mâine la Cairo?
— Mi-ar plăcea să mai stau aici, un timp. Când te întorci?
— Nu imediat; ar avea mai mult sens să mă duc direct acasă. Nu
mai e nimic de" făcut, până nu dezgroapă mar mult din scară şi
coridor. Ţi-aş încurca planurile, dacă nu mă mai întorc?
396
 — Nu, atâta vreme cât Hosni mă lasă să asist la săpături şi să fac şi
eu fotografii.
— Nicio problemă. Îi plac spectatorii.
Josh parcă maşina lângă cheu şi se îmbarcară. Avea să vorbească
peste două zile cu funcţionarii de la guvern; dacă nu-i puteau da
banii de care avea nevoie, urma să-i caute pe investitorii particulari,
în ziua următoare. Iar apoi, lua avionul direct spre casă.
Nu la asta se gândise când îi spusese lui Hosni că pleca la Cairo;
avusese în vedere două zile, după care să se întoarcă la Luxor. Dar,
în timp ce vorbea cu Carol, ştia că se răzgândise deja, Fiindcă, mai
presus de orice, voia să se ducă acasă.
Charles a luat trenul de la Chicago spre Washington. Crezuse că
avea să fie un interludiu liniştit, o şansă de a se gândi calm la anul
din urmă şi la ce putea face ca să se salveze. Când colo, reieşise că era
o călătorie chinuitoare.
Suferea. Nu avea obiceiul să se plângă familiei sau prietenilor, aşa
că îndura în tăcere mâncărimile de nervozitate şi durerile care-i
ardeau stomacul începând din perioada morţii Iul Ethan,
înrăutăjindu-se de-atuncl tot mai mult. Nici să mănânce şi să doarmă
nu-i era uşor şi sperase ca trenul să-l calmeze astfel încât să poată
mânca în voie şi apoi să adoarmă în ritmul roţilor.
Dar, în timp, ce stătea în vagonul-salon, înainte de cină, sorbind
scotch cu sifon, auzind-o Iarăşi pe Anne spunând că Vince o
ameninţase, îngrijorat de oferta atât de rriică a lui Ray Beloit pentru
Tamarack, obsedat de calendar, cu apropiata dată pentru
următoarea plată a dobânzilor pe împrumuturi, gândurlle începură
să I se accelereze, tot mai sonore şi mai Insistente, iar roţile trenului
le impuneau un ritm care părea să-şi râdă de el ca bătaia veselă a
unor tobe. Când se duse la cină, nimeni nu se aşeză la masa Iul, aşa
că mâncă singur, cu gândurile bubuindu-i prin cap ca nişte
prizonieri disperaţi bătând cu pumnii într-o uşă zăvorită. Trenul era
închisoarea lui Charles. Lăsă mâncarea neatinsă şi porni prin
vagoane. Apoi, reveni pe urmele propriilor lui paşi. Farfuria fusese
397
luată, dar masa era tot goală, aşa că se aşeză şi ceru o cafea.
Îl durea capul; bău un brandy. Jl durea stomacui; supse câteva
tablete. Începu să caşte, fără a se mai putea opri. Iar când se duse să
se culce în cuşetă, nu putu adormi.
Intră în biroul lui Vince cu senzaţia că venea din război.
— Merg să îmbuc ceva înainte de prânz, spuse Vince; semna nişte
scrisori şi nu-şi ridicase privirea. Am o în- tâlnire la unu.
Charles se aşeză, căscând.
— Beau şi eu o cafea cu tine; nu mi-e foame. Vince, am să-ţi
vorbesc.
Vince Semnă ultimele două scrisori.
— Bine. Ai auzit că Ray vrea să cumpere Tamarack-uW
— Da, dar e nebun. Cine naiba îi face calculele? Cel mai amărât
prostănac ar şti că firma valorează de două ori pe cât oferă el, poate
chiar mai mult.
— Întreabă-l; nu ştiu nimic. Crezi că poţi obţine mai mult din altă
parte?
— La naiba, ştiu cât face! Nu cumva i-oi fi spus tu că sunt
nerăbdător s-o vând?
— Fireşte că nu; nu trebuie să ştie nimeni.
Puse deoparte scrisorile semnate.
— Mă gândeam, totuşi, din moment ce alte oferte n-ai primit. Îmi
fac griji pentru tine, Charles; trebuie să găsim noi o soluţie ca să ieşi
din situaţia asta.
Cu capul înclinat pe spate într-un căscat de-i trosneau fălcife,
Charles auzi un singur cuvânt reverberându-i în minte. Noi. Vince
era îngrijorat pentru el; Vince avea să-l ajute.
— Cum? îl întrebă.
— Păi, trebuie să discutăm. Dar o cale ar putea fi aceea ca eu să
duc muncă de lămurire cu familia. N-ai nicio influenţă, până nu-i
poţi convinge pe destui să facă o vânzare avantajoasă; poate că Beloit
n-a ridicat oferta fiindcă nu e sigur dacă eşti serios.
— Nu ştie nimic despre familie. De unde să ştie?
398
 Vince se încruntă.
— Nu i-ai spus?
— Pentru numele lui Dumnezeu, Vince!
— Ei, eu am impresia că se poate să fi aflat. Aude multe,
învârtindu-se pe ici pe colo şi rămânând nevăzut, şi numai
Dumnezeu ştie ce-a aflat despre familie. N-ai convins pe nimeni să
se răzgândească?
Charles clătină din cap.
— Atunci, ar fi mai bine că pun lucrurile în mişcare, începu Vince
să pianoteze cu degetele pe birou. Un lucru pe care l-aş putea face e
să vorbesc cu unii de pe-atci, din E.P.A. Sunt" destul de ocupaţi în
perioada asta; probabil că se vor bucura să anuleze curăţenia aia,
mai ales de vreme ce am descoperit şi alte oraşe care stau la fel de
prost. Dacă o fac, presupun că putem aduna câteva voturi de
recunoştinţă din sânul familiei; există mai multe căt de a obţine ceea
ce vrei.
Ceva fremătă în sufletul lui Charles, amintindu-i că avea să-i pună
o întrebare lui Vince.
— Vince, mai e un lucru pe careul avem de discutat.
— În clipa asta? Vorbeam despre salvarea pielii tale; de obicei,
despre altceva nici nu vrei să mai vorbeşti, în ultima vreme. Nu
de-asta eşti aici?
Un nou căscat îl amuţi pe Charles pentru câteva momente lungi.
— Ce naiba se întâmplă cu tine? se enervă Vince.
— Nimic. N-am dormit azi-noapte. Vince, ascultă-mă. Ai
ameninţat-o pe Anne? l-ai spus că o omori dacă se întoarce în
familie?
Vjnce sări în picioare.
— Pentru Dumnezeu! Cum naiba îţi poţi întreba fratele aşa ceva?
— Aş fi preferat să nu întreb. Dar trebuie să ştiu. Ai făcut-o? —
Pe-asta nu puteai s-o inventezi tu; de unde naiba ai auzit-o? Te-ai
întâlnit cu ea? Te-ai întâlnit?
— Da.
399
 — Unde?
— În Tamarack. Ce naiba, Vince…
— Şi ce-ai făcut? l-ai cerut iertare că stătuseşi de partea lui
frate-tău? Iar ea ţi-a spus că o ameninţasem? Aşa ţi-a spus? Nu s: a
schimbat deloc, căţeaua aia mică, nu? Primul lucru pe care-l face e
să-nceapă să mă acuze!
— La naiba, Vince, i-ai spus-o? — Pentru numele lui Dumnezeu,
fireşte că nu. Doar nu umblu să omor oamenii. Ar trebui să fii primul
care s-o ştie – şi să mă aperi, fir-ai al dracului, când cineva spune una
ca asta! Ai făcut-o? i-ai spus că fratele tău nu e un ucigaş? l-ai spus?
Charles îl privi neajutorat.
— Nu i-ai spus. Propriul meu frate nu scoate-o vorbă pe mă-sa în
apărarea mea. Ce i-ai spus? ridică el glasul, în falset. „Am să-l întreb,
scumpo. Am să-mi întreb fratele dacă a ameninţat-o pe fiica mea cu
moartea.“ Ce naiba se-ntâmplă cu tine? Ce se-ntâmplă cu ea? Ce, se
crede Ioana d’Arc, auzind voci? De ce-aş vrea s-o omor? Am iertat-o
demult; era un copil zăpăcit la cap şi a făcut un lucru îngrozitor, dar
a trecut, a crescut şi ea de-atunci – ei, căca-m-aş, crezusem că a
crescut, însă se pare că n-a prea fost în stare. Dar asta nu înseamnă
c-aş ameninţa-o cu moartea; nici nu mi-ar putea trece prin minte,
pentru Dumnezeu. Ei? Altceva mai vrei să ştii?
Charles clătină din cap. Vince vorbise prea mult, încontinuu, dar
nu ştia dacă din cauza vinovăţiei sau a scandalizării justificate
pentru că era nevinovat. Auzi la el.
Aceste cuvinte i le aruncase Anne, când primul lui instinct fusese
acela de a-l apăra pe Vince. Auzi la el. Habar n-ai ce-ar face şi ce nu; nu
ştii nimic despre el.
„Aşa e, “ îşi spuse Charles, cu o tristeţe profundă şi cumplită. „Nu
ştiu. Dar nici despre fiica mea nu ştiu nimic. De fapt, “ reflectă el mai
departe, deznădăjduit, „de nimic n-am habar. Ce s-a întâmplat în
trecut, ce se întâmplă acum, ce se va întâmpla mâine.“ Căscă iarăşi şi
dintr-o dată se simţi cuprins de panică. Nu putea să şi-o explice; ştia
doar că era înfricoşat. „Nu pot!“ ţipă Charles în gând. „Ce nu poţi?“
400
Privi în jur, înnebunit; camera îl apăsa din toate părţile, închizându-l
la fel ca trenul, în seara trecută. Nu mai putea rămâne, dar nu putea
nici să plece; nu se putea urni din scaun. „Nu, nu, nu!” urlă el în
minte.
Căscă din nou şi deodată îl înjunghie o arsură fierbinte în stomac.
O crampă care se întindea, până când Charles avu senzaţia că tot
trupul îi luase foc. Căscând, îşi apucă pieptul şi începu să tremure.
„Inima,” îşi zise. „Atac de inimă.“ Mâinile îi tremurau, în timp ce
tropăia pe podea cu tocurile pantofilor. Din piept i se smulse un
geamăt prelung; închise strâns ochii.
— Ce mama dracului…! ocoli Vince biroul. Ce-i cu tine?;
Charles îşi apăsa pieptul cu degete tremurătoare.
— Inima… icni el.
Vince strigă după secretară şi asistenţi, care intrară în fugă,
aplecându-se peste Charles, înconjurându-l, sco- Jând sunete
liniştitoare. Iar Charles nu-şi mai aminti altceva, până când se trezi
în ambulanţă şi, deschizând ochii, îl văzu pe Vince..
În cealaltă parte stătea un medic, dar persoana cea mai importantă
era Vince. Charles era atât de recunoscător pentru prezenţa lui acolo
încât uită de orice altceva.
— Mulţumesc, şopti el.
— Eşti O.K., îi răspunse Vince. Inima îţi bate normal, nu
defibrilează; se pare că n-a fost atac de cord.
— Doare îngrozitor, murmură Charles.
— Ţi le-au găsit pe-astea în buzunare, ridică Vince două cutii cu
comprimate antiacide. Lei multe?
— Altceva n-am mâncat, în ultima vreme, răspunse Charles, cu
un zâmbet slab. Mă gândeam să merg la doctor; cred că acum am s-o
fac.
— Au spus că s-ar putea să fie ulcer; uneori, durerea se simte ca la
infarct. Sau o criză de panică, pe fond de ulcer, deşi le-am spus că nu
ştiu să fi intrat vreodată în panică cineva din familia noastră. Tu ştii
de vreunui?
401
 Charles clătină din cap, închizând ochii.
— Bine, acum dormi. Oricum nu pot să stau; mă întorc de îndată
ce mă asigur că te-ai instalat. Te sun mai târziu, să aflu cum te simji.
Cu ochii închişi, Charles dădu din cap. Criză de panică. Ulcer. Nu
inima. N-avea să moară. Medicina modernă ştia să aibă grijă de
ulcere. Şi de panjcă, probabil. De ce îl cuprinsese panica? Nu, nu, nu.
Încă mai auzea în cap urletul. Ce se întâmpla cu el, de sărise aşa
peste cal? Slăbiciunea, îşi spuse Charles. Dintotdeauna fusese slab –
Vince i-o spusese destul de des – iar acum, cel mai mărunt fleac
putea să-l doboare. La ce se gândea, când începuse? Nu mai ţinea
minte. „Ce contează?” se întrebă el. „Orice-ar fi fost, nu-i puteam
face faţă. Vince ar fi putut. Şi tata. Dar eu, nu. Mă apucă panica şi
leşin.”,
— Am ajuns, spuse Vince.
Ambulanţa se opri, iar infirmierii deschiseră portierele din spate.
— Îţi dau telefon mai încolo, spuse Vince, privind ochii închişi ai
lui Charles. O să fie bine.
Sări din ambulanţă şi se îndepărtă cu paşi mari. Ca într-un sicriu
nenorocit, aşa se simţise, gonind pe străzi, într-un miros de
medicamente, de moarte. Niciodată nu se ducea la spitale; nu le
putea suferi. Chiar şi când fusese internat Ethan, îl vizitase doar o
dată, când nu mai putuse evita. Pentru ultima oară, jurase eî atunci,
îşi aminti Vince, în timp ce lua un taxi înapoi. Ultima oară. Secretara
lui avea să-i telefoneze lui Charles. Şi să-i facă vizite, dacă era
necesar.
La birou, îl sună pe Keith, în Tamarack.
— Nimic nou, răspunse tânărul. Au cam terminat cu bazinul, mai
au doar vreo săptămână, cum ar veni. Şanţul s-a reparat de mult; ştii
asta. E.P.A. Ţine audieri în ianuarie. Mai avem două săptămâni până
la Thanksgiving şi ninge de-o săptămână, aşa că toţi sunt fericiţi.
Asta este.
— Atâta tot? A trecut o lună de când am vorbit ultima oară.
— Ascultă, oraşul e mort. E între sezoane, ai uitat? Cel mai
402
Interesant lucru care s-a întâmplat în ultimele două luni e că am luat
cina la Gail şi Leo, nu demult.
— Nu mi-ai spus.
— N-am aflat nimic ce să nu ştii deja. Am avut o mică şuetă cu
nepoată-ta. Mişto trup, da’ rece ca un peşte. N-a prea părut să mă
placă.
— De ce?
— De un-să ştiu eu? Ţi-am spus: e un gheţar.
— A spus ce căuta acolo?
— N-am întrebat. Încercam să aflu despre companie.
— Şi?
— Şi n-am aflat mare lucru. Leo şi Josh îşi puseseră în cap să tot
schimbe vorba.
— Era şi el acolo? ’
— Se-nvârte mult pe-alci. A fost în Egipt, în octombrie; de când
s-a întors, apare prin Tamarack tot din două-n două săptămâni. De
obicei cu, ştii, nepoată-ta. La să vedem, ce-am mai aflat. Anne zice că
nu se mută la Tamarack, în caz că te-ntrebai. Gail s-a mai îmbunat cu
taică-său; ştie că îi e îngrozitor de greu şi ar vrea să-l ajute, dar tot
n-are de gând să-l ajute să vândă Tamarack Company. Era visul lui
Ethan, zice, iar acum e al lor. A ţinut o cuvântare ca lumea. Ceva
între suspin şi pumn ridicat.
— Ce?
— Ziceam…
— Te-am auzit.
Ochii lui Vince deveniseră îngânduraţi. De când era Keith un
observator ager, cu limbă ascuţită? Se ascunsese sub rolul ăla de
cretin – iar Vince nu se prinsese. „Fii atent la el,” îşi spuse deodată.
— Altceva? îl întrebă.
— Leo consideră că nimeni n-o să cumpere compania, fiindcă e în
rahat. Poate că voia s-o facă pe viteazul în faţa copiilor; de fapt, e
mult mai îngrijorat decât zice. Dar se dă mare. Bazinul se va
deschide într-o săptămână, două; sezonul de schi va fi bun –
403
muntele are deja o bază de douăzeci de degete – iar E.P.A. Tace din
gură până-n ianuarie şi, poate, definitiv; cine ştie? Nepoată-ta i-a pus
pe editorul ziarului să scrie un editorial cum că să se supună
Tamarack-ul la toate împuţitele de studii, începând cu dinozaurii, şi
a trimis un avocat local ia judecător ca să scoată o decizie pentru ca
nimeni să nu poată face vreo curăţenie înainte ca oraşul să fi avut
timp’, înţelegi, să le studieze pe toate. E o agitatoare clasa-ntâi, ştiai?
Vince? Mă mai auzi?
— Continuă.
— Ei, aşa că toţi urlă să se facă studiile, ăia. De ia E.P.A. O dau
cotită, cum ar veni, că e nevoie de timp ca să se adune totul la un loc,
înţelegi. Poate e prea multă bătaie de cap; cred că ai putea să afli tu
mai bine, cum ar veni; eşti chiar acolo. Deci, poate c-or s-o lase baltă.
Ceea ce-nseamnă că Gail şi Léo vor pufea spune familiei, cum ar
veni, s-aştepte primăvara, să vadă cum e sezonul. Au cheltuit peste
un milion de parai’ pân-acum, pe bazin şi pe cisternele cu apă şi pe
anunţurile-n plus ca să spună că totu-l llns-prelins, plus că mai au un
maldăr de procese contra lor, dar probabil c-au să le poată acoperi,
înţelegi, dacă sezonul lese bine. Leo a şi spus că amână
îmbunătăţirile şi extinderile şi mai reduc din personal.
„Nu este numai atât, “ reflectă Vince; „îmi ascunde ceva.”
— Şi altceva?
Glasul lui Keith deveni nepăsător:
— A, doar o chestie pe care-a zis-o Leo. A spus că nu face niciun
compromis cu întreţinerea. Şi nu glumeşte. Dar, când au s-ajungă la
strâmtoare, cine ştie?
Ticălosul, îşi spuse Vince. Constată, fără tragere de inimă, că îl
admira pe Keith. Stătea cu ochii pe toate, căuta pretutindeni
posibilităţi, făcea ceea ce i se spunea şi nu punea întrebări. Dar, pe
lângă admiraţie, semnalul de alarmă pe care-l auzise în cap cu câteva
minute în urmă răsună din nou. „Fii atent. E prea isteţ ca să-i fie
bine.“A ■ ’
— În rest, nimic, continuă Keith. Te anunţ dacă se mai iveşte ceva.
404
 — Eşti acolo, da?
— Plec din ţară pentru două săptămâni, după Thanksgiving. Pe
urmă, mă găseşti aici.
— Îţi ţii aliaţii în formaţie?
— Cam aşa ceva.
Închise, nemulţumit de iscodelile lui Keith. Erau perfecte, când îi
spiona pe Gail şi pe Leo pentru Vince, dar nu-i conveneau deloc
când era vorba de el. Puştiul ăsta băgăreţ, cu ochi ageri, n-avea să
afle nimic despre Vince, în afară de ceea ce voia el să ştie. Cu
siguranţă, n-avea să ştie că Vince pleca în Europa ca să-şi petreacă
luna de miere.
— Domnule senator, spuse secretara, apărând în uşă, mi-aţi spus
să vă anunţ când e ora două, ca să prindeţi
* avionul. ’
Vince se ridică.
— Mulţumesc, răspunse el, luându-şi haina. Ne vedem la Denver,
peste trei zile. Înţelegi, nu mă pot însura fără să fie de faţă şi
subalternii mei.
— Vom veni, domnule senator. Abia aşteptăm. Aţi fost atât de
amabil să ne invitaţi şi pe noi şi să ne plătiţi drumul… vrem să ştiţi
că vă suntem foarte recunoscători.
Vince dădu din cap.
— Dacă mă caută Ray Beloit, spune-i că ne întâlnim la aeroport.
Dacă sună Sid Folker, să mă aştepte la avion. Nunta va avea loc în
casa lui, aşa că mă găseşti acolo, dacă nu sunt acasă.
— Am înţeles, spuse secretara, iar Vince îşi dădu seama că i le mai
spusese şi înainte. De ce se purta ca un puştan nervos, pe cale să se
însoare pentru prima oară?
Nu era deloc nervos; era plin de însufleţire. Acesta era adevăratul
început al cursei prezidenţiale. Încă îl mai aştepta candidatura
pentru Senat, dar nu se îndoia că avea s-o câştige. Privea deja
dincolo de ea, motiv pentru care se căsătorea cu femeia ideală,
partenera perfectă: cu un temperament blând, destul de drăguţă,
405
bogată, cu relaţii şi oşupată cu opere de binefacere. Visul de primă
doamnă al oricărui american. Iar când îl privea pe Vince cu ochi
adoratori, devenea visul Iul de soţie ideală.
„De ce nu?“ se întrebă Vince, instalându-se în limuzină. „Dacă
aştepţi destul de mult, toate ţi se împlinesc.”

Capitolul 15
Îi telefonase la ora opt şi, când ea îi deschise uşa refugiului alb al
apartamentului său şi-i ură, zâmbind, „Bine ai venit“, fu atât de
bucuros s-o vadă încât instinctiv îi luă mâinile într-ale lui. Anne şi le
retrase, desigur; dacă ar fi stat un moment să se gândească, ar fi
putut-o prevedea. Furios pe el însuşi, şi pe ea, o urmă în living room,
unde pe măsuţa cu placă de sticlă aşteptau aperitive şi vin.
Dar Anne se bucura să-l revadă. Josh se aşeză pe o canapea albă,
în timp ce ea rămase în picioare, tur- nând vinui. Purta o rochie
scurtă, de mătase bleumarin, strânsă pe trup, lăsând să i de vadă
picioarele lungi, elegante; avea părul negru pieptănat dezinvolt pe
spate, încadrându-i faţa. Părea foarte mulţumită să lase tăcerea să se
prelungească, aşa că Josh se gândi la ea şi la expresia din ochii ei,
când îl întâmpinase. Caldă, primitoare, bucuroasă de a-l vedea,
puţin surprinsă. Surprinsă, repetă el în gând; nici ea nu se aşteptase
să fie încântată. Sau, să se bucure atât de mult, Apoi, însă, se
retrăsese.
„Va trebui să discutăm despre asta,” îşi spuse el. „Cât mai curând.
Şi, desigur, o ştie şi ea.“
— Întoarcerea -mai devreme înseamnă succes sau eşec? întrebă
Anne, aşezându-se pe canapea.
— Succes, ridică el paharul, într-un toast. Cel puţin, un posihil
succes. Am găsit intrarea unui coridor care duce, sperăm, la
mormântul cuiva. Dacă e coridorul faraonului nostru sau al altcuiva,
nu vom şti încă o lună, poate două; atâta durează să dăm la o parte
406
dărâmă- turile.
— Dărâmături de la ce?
— De la cutremure sau inundaţii. O vom şti şi pe asta, când
pătrundem mai adânc şi vom vedea ce avarii au suferit coloanele şi
zidurile. Am nişte diapozitive; îţi vor da o idee despre cum arată
decorul.
— Le ai la tine?
— Da, le-am luat când veneam încoace, dar pot să mai aştepte.
— Ba nu, aş vrea să le văd chiar acum. Ce minunat e; nu credeam
să iasă atât de devreme. Te deranjează?
— Nu, bineînţeles.
— Merg să aduc proiectorul.
Sări în picioare şi trecu în cealaltă cameră, revenind aproape
Imediat cu diascopul şi cutia. Era nervoasă, sau poate, îşi spuse Josh,
devenise nervoasă din clipa când îl fulgerase prin ochi expresia
aceea de surpriză.
’ – Dacă vrei să bagi diapozitivele… îi întinse ea cutia.
Josh îi simţi stânjeneala, care îl puse pe gândurl. În tăcere, umplu
cutia circulară şi ¡-o înapoie, privind-o în timp de o potrivea în
proiector.
Anne întinse mâna în spate şi stinse lampa, rămânând într-un
întuneric abia risipit de fasciculul micului bec, prin cameră. Anne
apăsă pe un buton, primul diapozitiv glisă în dreptul obiectivului şi
pe peretele opus apăru o imagine largă; vasta întindere a râpilor de
stâncă golaşă şi dunele umbrite de nisip din Valea Regilor. Anne
trase adânc aer în piept, aplecându-se înainte.
— Ce minunăţie, şopti ea.
Josh îi contemplă profilul captivat:
— De ce?
— Mărimea, simplele proporţii, de-a dreptul copleşitoare. Din
motivul ăsta iubesc munţii: acelaşi gen aparte de frumuseţe, atât de
masivă şi primordială, şi durabilă. Te face să poţi crede în eternitate.
— De-asta mă tot întorc şi eu, replică Josh. Dacă n-aş fi avut
407
munca de-acolo, trebuia să-mi inventez ceva asemănător.
— Dar şi tu ai munţii.
— Ei sunt puţin mai umani; au viaţă. Va trebui să vezi deşertul; e
minunat şi înfricoşător în acelaşi timp. Priveliştea este cea mai
neiertătoare pe care ai putea-o găsi, dar atrage oamenii înapoi spre
ea, iar şi iar. Cam ca latura întunecată-a noastră înşine; aspră, crudă,
dar şi de o perversă atractivitate.
Ochii lui Anne se aţintiseră asupra lui. După un moment, clătină
din cap.
— Asta nu se compară nici pe departe cu frumuseţea la care mă
refeream eu.
Apăsă un buton, pentru a trece la diapozitivul următor.
Pentru câteva minute, livingul alb şi răcoros se transformă într-un
peisaj brun-aurlu de texturi rugoase şi lumină orbitoare. Anne putea
simţi valurile de căldură unduindu-se peste trupurile prăfuite ale
muncitorilor care sfărâmau stânca; aproape că simţea nisipul ce le
scrâşnea între dinţi şi auzea’ zăngănitul oţelului pe piatră. Continua
să stea aplecată înainte, atrasă spre exotica scenă care aproape o
înconjura. „Mi-ar plăcea să fiu acolo, “ îşi zise ea. „Aş dori să fi fost
acolo când s-au făcut fotografiile astea.”
Josh îi descrise fiecare imagine, cu glasul său- profund şi relaxat,
dar exprimând un soi de pasiune care dădea impresia că o conducea
efectiv pe Anne prin acea lume pe care ea n-o văzuse niciodată. Îi
vorbi despre Hosni – „cel mai bun supervizor pe care şi l-ar putea
dori cineva; un egiptolog autodidact care ştie mai multe decât
majoritatea experţilor; şi singurul om care sapă îmbrăcat cu
pantaloni albi, fără să şi-i murdărească niciodată“ – şi-i spuse
numele muncitorilor, pe care îi cunoştea de atâjia ani, de când
căutau mormântul lui Tenkaure. Ajungând la acest subiect, glasul îi
deveni mai încărcat de emoţia a ceea ce putea să urmeze.
— Vor degaja coridorul – destul de repede, doar dacă nu vor găsi
picturi pe tavan şi pereţii laterali; atunci vor încetini ca melcul,
lucrând manual – iar Hosni îmi va telefona când ajung la prima uşă.
408
De obicei, asta dă într-o cameră mare şi pătrată, cu o altă uşă pe
peretele opus; dincolo de ea e un pasaj de unde se Intră în alte
camere. Aerul este dens şi încins; dă o senzaţie de vechime, ca şi cum
nimic n-ar putea trăi acolo. Însă am văzut în unele morminte grâu
pus lângă faraon, pentru a-l ajuta să se hrănească pe drumul spre
viaţa de apoi, şi încolţise, în locul acela întunecos şi închis ermetic,
înainte de a fi murit din lipsă de apă. Minunat lucru, tenacitatea asta
a vieţii; mai elementară decât orice emoţie. Cu excepţia dragostei,
cred, fiindcă ea e un sinonim al vieţii.
Se întrerupse.
— N-avem idee câte camere ar putea fi, nici cât de mari; ştim
totuşi că ultima conţine întotdeauna sarcofagul, cu mumia înăuntru.
Dacă suntem printre cei cu adevărat binecuvântaţi, acum e acolo,
aşteptându-ne; capacul de piatră al sarcofagului, gata să fie ridicat…
Anne era prinsă în vraja cuvintelor lui şi intensitatea glasului.
— Mi-ar plăcea să-l văd. Şi să-l ating. Şi să simt aerul…
— Se poate aranja, spuse Uosh. Zău că ar trebui să fii acolo;
camera nu-ţi dă decât o impresie vagă. Mai e un singur diapozitiv.
Anne apăsă pe buton. Treptele de piatră umplură dreptunghiul
luminos, cu degetele unei femei întinse peste un colţ.
— Mâna lui Carol, explică Josh. Prietena care îmi împrumută cărţi
despre artă; ţi-am vorbit de ea. Tot acolo e; săpăturile au captivat-o
mai mult decât mă aşteptasem. Ăsta-i ultimul.
Aş vrea să fi fost mâna mea. Aş vrea să fi stat acolo, lângă el, să privesc
treptele acelea şi să-mi imaginez ce se află în capătul lor.
— Sunt nişte diapozitive minunate, spuse ea. Un timp, s-a făcut
foarte cald aici. ~
Aprinse lampa de alături. Clipiră amândoi din ochi, în lumină,
şi-şi zâmbiră. Lui Anne îi reveni nervozitatea, aşa că se concentră să
scoată diapozitivele din aparat şi să le pună la loc în micile lor cutii
galbene. Amintirea felului brusc în care îşi smulsese mâinile
dintr-ale lui la sosire o rodea. Transformase un salut simplu într-o
manevră complicată, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Ar fi trebuit să
409
se poarte cât mai firesc; nu fusese plecat decât o săptămână şi ceva.
Dar ei i se păruse mai mult şi se bucurase atât de tare să-l revadă,
lucru care o luase prin surprindere. Cum de-l lăsase pe Josh să se
integreze atât de profund în viaţa ei, încât opt zile i se păreau un
interval prea lung? „Va^ trebui să mă gândesc. Şi va trebui să
discutăm despre asta, dacă vreau să ne mai vedem. Nu astă seară,
dar oricum cât mai curând.“
Dar n-au făcut-o. Nu se întâlneau decât ocazional. Anne îşi luase
doi clienţi noi la începutul lunii octombrie şi încetase chiar şi să se
mai ducă la Tamarack. Josh a făcut două călătorii scurte în timpul
toamnei, iar zilele şi serile îi erau ocupate cu cursurile şi întâlnirile cu
studenţii, şedinţele de conducere la muzeu, scrisul şi convorbirile
telefonice cu Hosni, care până una-alta nu avea nimic de raportat.
Apoi, la începutul lui decembrie, a invitat-o pe Anne la un dineu
pentru ajutorarea Muzeului
Lumii Antice.
Dineul avea loc la muzeu, cu cocktailuri în curtea interioară,
printre grădinile de flori şi plante din timpuri străvechi, sculpturi
romane şi greceşti, un hipopotam de faianţă smlăţuită cu albastru
din Egipt şi mici figurine bondoace pre-columbiene, în vitrine de
sticlă, de-a lungul pereţilor. Era pentru prima oară când Josh şi Anne
apăreau împreună în înalta societate din Los Angeles.
Oaspeţii se îmbulzeau în jur, prieteni şi colegi care nu-l văzuseră
pe Josh de-o bună bucată de timp, iar aceştia o priveau pe Anne
parcă încercând să deducă din înfăţişarea ei dacă avea calităţile
necesare pentru a se ţine de Josh Durant. Aceea era lumea Iul Josh,
lumea celor bogaţi şi cu relaţii; îi cunoştea pe majoritatea invitaţilor
şi se mişca dezinvolt printre ei, schimbând veşti despre călătorii şi
prieteni comuni. Iar acum, într-o clipă, se părea că el şi Anne
deveniseră un-cuplu. Era efectul societăţii, Anne ştia; aceasta avea
nevoie să se considere ea însăşi structurată şi armonioasă, cu un scop
precis, stabilă şi durabilă, drept pentru care, cât mai. Rapid posibil,
înscria oamenii în nişe, pentru a exista cât mai puţine surprize. Auzi
410
pe cineva punând o întrebare despre Dora; altcineva, în spatele lor,
vorbea despre Josh şi activităţile lui din Sardinţa, Turcia şi, în ultima
vreme, Egipt; iar o a treia persoană comenta ce pereche reuşită
făceau ea şi Josh.
Anne ştia că era adevărat. Josh îşi purta smokingul la fel de firesc
ca blugii sau şorturile de munte, iar ea avea o rochie de satin negru,
fără bretele, mulată pe trup, cu o tăietură prelungă într-o parte a
poalelor. Îşi pusese cercei de aur cu safir şi un colier de aur. Li
ajungea lui Josh cu capul până la umăr şi circulau la fel, cu fruntea
sus, observând totul în jur. Şi, în timp ce treceau prin încăpere, toţi se
întorceau să-i urmărească <lin priviri.
Constată că se simţea bine. De obicei, detesta să fie în centrul
atenţiei, cu excepţia sălii de tribunal, dar alături de Josh această
situaţie era aproape ca un joc, un secret cunoscut numai de ei doi.
Şi-i plăcea să fie lângă el, când comenta despre oamenii întâlniţi, cu o
voce destinată numai urechilor ei.
— Aşteaptă să fie condamnat pentru că a băgat în buzunar zece
milioane de dolari de la o firmă care s-a dat la fund, îi murmură Josh
despre o pereche care se apropia. A făcut pe generosul cu vreo două
biserici din oraş; le-a bombardat cu procentaje din milioanele lui
necurate, ca să-şi facă un fel de drum cu cărămizi galbene spre
paradis sau spre o sentinţă mai uşoară, care o fi venind mai întâi.
Lui Anne îi scăpă un’mic hohot de râs, iar Josh îi aruncă o scurtă
privire încântată, înainte ca perechea să ajungă în faţa lor, bărbatul
cu o cămaşă neagră funebră şi o cravată purpuriu-închis sub tuxedo,
iar femeia ţinând o poşetă Judith Leiber scânteietoare, ca pe un
talisman care să alunge forţele întunericului.
Peste câteva minute, se apropie o femeie înaltă şi osoasă. Purta un
turban şi o capă roşie, peste ceva ce părea a fi o cămaşă de noapte
lungă şi albă.
— Toţi banii şi-i dă muzeelor, cam un milion pe an, spuse Josh.
Vrea. Să i se termine când va muri, dar nicio clipă mai-nainte, aşa că
medicii şi contabilii ei îşi compară de vreo patru-cinci ori pe
411
săptămână actele cu privire la cum o mai duce.
Anne râse din nou:
— De ce tocmai muzeelor?
— Fiindcă spune că sunt singurele instituţii, în afară de ea însăşi,
care celebrează şi conservă exotismul. Susţine că-şi doreşte să fi trăit
în Roma Cezarilor.
— Ştie cum erau tratate pe-atunci femeile? întrebă Anne.
— Am încercat să-l explic, o dată; n-a vrut să mă asculte, aşa că
am lăsat-o baltă. De ce-aş încerca să stric visul cuiva?
Anne îl privi surprinsă:
— Nu asta fac oamenii de ştiinţă? Nu ne impun adevărul,
indiferent dacă e plăcut sau nu?
— Atragem atenţia asupra lui şi convieţuim cu el. Dar nu
impunem…
Se întrerupse, când femeia cu turban ajunse la ei.
— Lillian, ce bine-mi pare că te văd. Dă-mi voie să ţi-o prezint pe
Anne Garnett.
Nu apucară să vorbească mult, că se apropiară şi alţii..
— A, pe ăsta-l ştiu, murmură Anne, când veni spre ei un bărbat
rotofei şi bărbos. Colin Riley. Produce emisiunea Roşie la televiziune,
iar nevastă-sa a divorţat sub motivul că o prefera pe Roşie în locul ei.
— Dar Roşie e o dachshund, protestă Josh.
Anne dădu din cap:
— A spus că dacă alegea un câine elegant, de clasă, ca un
weimaraner sau un grifon sârmos, poate ar.fi încercat să-l înţeleagă,
dar să-l intereseze mai mult o căţea dachshund decât ea însemna că
se coborâse la un nivel pe care nu putea să-l mai toleceze.
Josh chicoti:
— A fost clienta ta?
— Da. Un caz simplu, amândoi ţineau morţiş să scape unul de
altul. Partea cea mai grea a fost iahtul: şi pe ăla ţinea fiecare morţiş
să-l păstreze.
— Dar i-a rămas ei.
412
 Anne îi aruncă o privire scurtă:
— Întocmai.
— Câte cazuri ai pierdut?
— Niciunul. Colin, ce plăcere! Fă cunoştinţă qu Josh Durant.
Peste câteva minute, mulţimea trecu îri Marea Sală Egipteană, la
dineu. Josh o purtase pe Anne printr-un tur al muzeului cu câteva
săptămâni în urmă, dar ea se opri în dreptul uşilor duble pentru a
admira încă o dată panourile strălucitoare cu picturi şi încrustaţii
funerare înşirate pe pereţi. Invitaţii, găsindu-şi locurile la mesele
rotunde cu feţe de masă argintii, păreau să se contopească printre
panouri.
Rochiile sclipitoare şi smokângurile lucioase nu semănau deloc cu
fustanelele scurte ale bărbaţilor şi mantiile lungi de voal ale femeilor
din fresce, dar Anne şi-i putea închipui pe toţi, făcând abstracţie de
miile de ani care-i despărţeau, nutrind aceleaşi speranţe şi visuri,
aceleaşi griji pentru familii, prieteni şi locuri de muncă. Ideea îi
plăcu şi se întoarse să i-o dezvăluie şi lui Josh.
— A, uite-o pe Carol, spuse el, chiar în acel moment. Vreau s-o
cunoşti. Caro) Marston, Anne Gametţ
— Încântată de cunoştinţă, spuse Carol, în timp ce-şi dădeau
mâna. Am auzit lucruri frumoase despre tine; cunosc vreo două
femei pentru care ai făcut adevărate miracole.
— Nu tocmai miracole, replică Anne. Eu trebuia să pot repeta
performanţele, altfel rămân fără slujbă. Cred că miracolul, prin
definiţie, nu se poate întâmpla decât o singură dată.
— Eu aţa avut norocul să asist la un miracol acum două luni,
spuse Carol. Probabil că Josh ţi-a povestit totul.
— Muncă multă şi baftă, comentă el.
— Şi minunat de emoţionant. Mă voi întoarce de îndată ce pot;
vreau să văd mult mai mult decât am apucat. Nu vii şi tu, Josh? Cum
poţi suporta să stai deoparte, când se lucrează la mormântul tău?
— Voi merge acolo curând. Iar Hosni nu va deschide prima uşă
fără mine. Unde stai în seara asta?
413
 — La masa opt. A, tu eşti la unu. Ce păcat! Poate vorbim mai
târziu, îi spuse ea lui Anne şi porni spre o altă parte a sălii.
Josh îi ţinu lui Anne scaunul să se aşeze şi spuse ceva, dar ea nu-l
auzi. O frământa un gând căruia nu-i putea spune pe nume. Carol,
îşi zise ea. Şi, desigur, Josh. Carol Marston – înaltă, tânără, cu
frapanţi ochi căprui migdalaţi care păreau să-i absoarbă pe toţi şi
toate din jur – fusese în Egipt cu Josh.
Până în urmă cu câteva minute, Carol fusese o membră fără chip a
direcţiei muzeului, care se aflase în Egipt alături de restul echipei lui
Josh. Dacă Anne se gândise cât de cât la ea, şi-o închipuise ca pe o
femeie mai în vârstă, de vreo şaizeci de ani sau mai mult, puţin cam
ştearsă, singură sau plictisită, care-şi umplea timpul lu- crând ca
directoare a Muzeului Lumii Antice. Dar s-o întâlnească pe Carol
Marston şi să şi-o imagineze la Luxor cu Josh, umblând împreună cu
el prin grandioasa Vale a Regilor, sfâhd cu el în restaurante,
întinzându-şi mâna pe acele trepte de piatră pentru ca el să i-o
fotografieze… toate acestea erau de ajuns pentru a o face pe Anne să
se crispeze lăuntric şi să aibă o senzaţia stranie, neclară, de
excludere. ’
Preşedintele muzeului le ură bun sosit oaspeţilor la dineu şi-i
prezentă pe Josh. Anne îi privi silueta înaltă şi zveltă făcând cei
câţiva paşi spre podium şi oprindu-se relaxat în lumina unui spot.
Era extraordinar de atrăgător, îşi spuse ea. Chipul său inspira forţă şi
hotărâre; gura sugera îndărătnicie, chiar şi când zâmbea, dar şi,
poate numai pentru aceia care-l cunoşteau, făgăduieli de căldură şi
tandreţe. Şi în acel moment ştiu de ce se frământa. O cuprinsese o
emoţie pe care nu şi-o mai cunoscuse. Gelozia.
— Mă bucur să vă urez bun sosit aici, spuse Josh, cu glasul
amplificat de staţie. Acesta este muzeul dumneavoastră; sprijinul
dumneavoastră ţine literalmente uşile deschise şi ne dă posibilitatea
de a face planuri pentru viitor.
Anne îl privea lung. Parcă s-ar fi uitat la un străin. Tremura. Ceea
ce crezuse că era prietenie, o prietenie pe care începea s-o preţuiască,
414
se transformase în ceva înfricoşător. Gelozie, îşi spyse ea, simţind
că-i venea rău. Gelozia îi atingea pe îndrăgostiţi; gelozia însemna
legături strânse, apropiere, ataşament, obligaţii. „Nu,” ţipă ea în
gând. „Nu pot. Nu pot.“
— … arăt câte ceva din ceea ce a însemnat ajutorul
dumneavoastră pentru proiectele pe care le-a organizat muzeul în
anul trecut, spunea Josh.
Luminile scăzură. În spatele lui, coborî un ecran. Preţ de câteva
minute, o succesiune rapidă de diapozitive prezentară fundaţiile
unui palat străvechi din Mexic, resturile prăvăliilor romane
dezgropate pe Corso în oraşul vechi din Ierusalim, coloanele unui
templu grecesc de pe litoralul Turciei, unelte primitive de muncă
găsite în nordul Irakului.
Anne nu se putea concentra asupra imaginilor, nici a glasului lui
Josh. Cum de-şi pierduse atât de complet autocontrolul?
Întotdeauna avea grijă. Nimeni nu putea să-i fie mai mult decât un
prieten oarecare. Mă rog, cu excepţia lui Eleanor, desigur, şi cu a lui
Gail şi Leo, dar ei erau altceva. Ce i se întâmplase de lăsase să-i scape
din mână perfecta stăpânire la a cărei construcţie se străduise atât de
mult? Parcă ar fi lăsat o uşă descuiată, cineva intrase, iar acum se
simţea ameninţată. Îşi în- cleştă mâinile, pentru a le opri tremurul.
„N-am vrut aşa ceva. Totul era în regulă; nu voi lăsa să fie distrus.“
— Şi, în sfârşit, spuse Josh, cea al cărei loc cel mai potrivit este în
această mare sală.
Încă o dată, Anne privea Valea Regilor, cu muncitori care săpau în
piatră şi Hosni stând în apropiere.
— Excavăm în capătul opus al unei văi joase – aici, în fundal –
care străbate partea cunoscută din Valea Regilor. Lată ce am găsit
acum câteva săptămâni.
Apăru diapozitivul cu treptele şi mâna lui Carol. Mulţimea fu
străbătută de un murmur.
— Trepte de piatră în Valea Regilor, explică Josh, lăsând
momentul să se prelungească. În următoarele câteva săptămâni,
415
vom şti unde ne vor duce. Şi veţi şti şi dumneavoastră, aproape în
acelaşi timp cu noi.
Luminile se aprinseră.
— A propos, mânadin fotografie îi aparţine lui Carol Marston,
membră a comitetului nostru director. Niciun muzeu nu poate
funcţiona fără un comitet activ, implicat, preocupat, cum nu poate
funcţiona nici fără sprijinul financiar pe care dumneavoastră, şi alţii
ca dumneavoastră, îl oferă în fiecare an. Şi, cu ajutorul lor continuu,
şi al dumneavoastră, vom face din Muzeul Antichităţii cel mai
valoros muzeu de acest gen din lume.
Oaspeţii aplaudară, în timp ce Josh revenea la locul lui, iar
preşedintele se întoarse să-l prezinte pe coordonatorul licitaţiei.
— Care-i va gâdila până-i apucă frenezia, îi murmură Josh lui
Anne, aşezându-se, astfel că vor licita sume enorme pentru articole
pe care le-au donat oamenii şi nu va mai trebui să continuăm încă un
an perindările cu pălăria-n mână. S-a-ntâmplat ceva?
Anne dădu să răspundă, dar zgomotul din jur se înteţise, în timp
ce şeful licitaţiei psalmodia în microfon, iar licitatorii răspândiţi prin
sală strigau sume.
— Putem vorbi mai târziu, spuse ea, ridicând vocea doar atât ca
Josh s-o audă.
Imediat, acesta se ridică.. ’
— Eu mi-am terminat rolul. Dacă nu ţii neapărat să asculţi, hai să
mergem.
Îşi croiră drum prin mulţimea zgomotoasă, spre o uşiţă din
capătul celălalt al sălii.
— Ieşirea de urgenţă, îi explică Josh. Folosită numai de
cunoscători. O putem tăia prin cabinetul meu.
O conduse printr-un coridor scurt, până într-o încăpere mare,
plină cu rafuri de cărţi. Birou nu exista; numai o masă lungă,
acoperită cu cărţi, diapozitive, ziare şi teancuri de coli. Anne mai
fusese acolo şi-şi aminti cum îi vorbise Josh despre munca lui, la fel
cum povestea despre excavaţii.
416
 Ţot ceea ce ştia despre el îi înfăţişa ca pe un om absorbit în muncă,
fascinat de provocările din jur şi dornic să îndese în intervalul
fiecărei zile cât de multe putea. Arheolog, profesor, consultant
muzeistic. Un om care circula cu dezinvoltură prin înalta societate,
care trăia bine, care avea prieteni buni, căruia îi plăceau femeile. O
umplu regretul. Îl admira; îi plăceau momentele petrecute
împreună. Abia aştepta să mai urmeze.
Josh îi deschise uşa, apoi o încuie în urma lor. Mer- seră în tăcere
spre maşina lui din parking şi, tot tăcuţi, parcurseră distanţa până la
blocul lui Anne, unde opriră în apropierea intrării.
— Vrei să vorbim despre ceea ce te deranjează? o întrebă el.
7 Da- îi privi în ochi. ^ ’ _
— Nu ne mai putem întâlni, Josh. Îmi pare rău. Îmi placi, mă simt
bine în compania ta, dar am anumite motive ca să încetăm.
— Nu.,
Josh avu o senzaţie de pierdere, aproape de pustietate, pe care i-o
agrava admiraţia pentru modul cum îi spusse ceea ce avea de spus,
fără a-şi muta privirea. Lua totul pieptiş, fără şovăire, aceasta fiind
una dintre calităţile pe care Josh le căutase întotdeauna la oameni.
Apoi, însă, îl cuprinse furia. Îl părăsea ca şi cum el n-ar fi avut nimic
de adăugat.
— Aş vrea să ştiu motivele.
— Nu pot vorbi despre ele. N-au nicio legătură cu tine.
— Nicio legătură? Dar eu sunt cel pe care nu vrei să-l mai vezi.
Anne simţi că roşea.
— Da, am spus o prostie. Am vrut să zic că nu e vorba de niciun
lucru pe care l-ai făcut sau nu l-ai făcut fu. Totul Jine numai de mine.
Nu căuta scuze, observă Josh; un motiv în plus de admiraţie.,
— Ştii bine că te-aş ajuta oricum pot.
— Ştiu. Îţi muljumesc. Nu poate nimeni;} i-am spus, se află
înlăuntrul meu.
— Şi nu se poate schimba?
— Nu.
417
 — În nicio situaţie? Niciodată? Etern ca deşertul?
Din nou, Anne roşi.
— S-ar putea să pară că exagerez sau sunt iraţională ori prea
emotivă, dar e un lucru de care trebuie să mă ocup numai eu, e
foarte puternic şi nimeni nu-l poate judeca.
— Adevărat, spuse repede Josh, a fost o prea mare îndrăzneală
din partea mea. Dar ştii bine că mă pui şi pe mine la mijloc.
— Nu are nimic comun cu tine. O vei rezolva în acelaşi fel ca dacă
şi-ar retrage cineva ajutorul pentru şantierul tău. Vei găsi un alt
sponsor.
Cruzimea cuvintelor ei îl uimi. Chiar îl credea âtât de superficial
încât să poată schimba femeile ca pe mănuşi, fără a se implica mai
profund decât într-o colectare de fonduri? Apoi, însă, îşi propuse:
„Hai să privim lucrurile la fel de necruţător şi precis ca Anne.“ Şi
ştiu că avea dreptate. Avea să-şi găsească alta. Indiferent ce clădiseră
împreună, nu ajunsese destul de profund pentru a-i schimba viaţa,
necum să-l transforme într-un călugăr.
l-ar fi putut schimba viaţa, dacă avea destul timp la dispoziţie, dar
nu voia ea s-o permită. Apoi, se gândi la Anne şi ştiu că acele cuvinte
crude îi erau destinate mai mult ei înseşi decât lui. Avea să fie
singură, fiindcă avea înlăuntrul ei ceva atât de puternic încât nu
putea proceda altfel, câtă vreme Josh urma să- şi găsească o nouă
tovarăşă de viaţă. Şi întrucât fuseseră împreună atât de puţin timp,
abia dacă aveau să lase o mică urmă unul în viaţa celuilalt, nu mai
substanţială decât valurile de pe Defiance Lake provocate de
săriturile păstrăvilor.
Ocoli maşina până în dreptul lui Anne şi îi deschise portiera.
Cârâd ieşi, o luă de mână înainte de a apuca să-l oprească şi o sărută
pe obraz.
’ – Eşti o femeie remarcabilă, Anne. Mi-aş dori să fi putut petrece
mai mult timp împreună. Îţi doresc numai bine.
Anne rămase pe trotuar, în timp ce maşina se îndepărta, privind-o
până dispăru după colţ. Se simţea goală pe dinăuntru. În jurul ei,
418
aerul părea să se întunece. Seara fusese senină şi calmă, dar acum
părea înnorată, iar vântul se înteţise. „O să plouă, “ îşi spuse ea. Intră
în clădire, saluţându-l absentă pe portar, şi luă liftul până la etajul ei.
„îmi pare rău,” spuse tăcută, în timp ce-şi descuia uşa. „îmi pare atât
de rău.“ Intră în living room şi se ghemui pe canapeaua de sub
fereastră, fără a aprinde lumina? Era în casa ei, era singură, era în
siguranţă. A în siguranţă, repetă Anne în gând. În siguranţă. Şi îşi
dădu seama că plângea.
Keith stătea în mulţimea adunată împrejurul molidului înalt, cu
ninsoarea cernându-i-se uşor sub guler, strângând ferm în mână
ceafa lui Eve.
— Când se aprinde drăcovenia asta? întrebă el.
— Au zis că la cinci, răspunse Eve. Ţi-e frig?
— M-am plictisit. De moarte.
— A, eu nu, e prea interesant. Cred că fiindcă sunt nouă pe-aici. E
atât de frumos, toţi aceşti oameni, mii şi mii…
— Două-trei sute, spuse Keith.
— Şi zăpada, şi ghirlandele lampioanelor, şi toate luminile din
Frostmann House, cu perdeluţele alea fermecătoare de dantelă la
ferestre… ca o ilustrată de Crăciun. Cred că pentru tine e prea
romantic. Nu eşti un om foarte romantic, Keith.
— Sunt romantic, când este vorba de tine, replică el automat. Am
să ţi-o dovedesc mai târziu.
— Nu la romantismul de genul ăla mă refeream.
Gura lui Eve se strânse. Avea idei clare despre lume.
Lucra în două schimburi, ca ospătăriţă, dimineaţa şi la prânz, şi ca
barmaniţă, seara, şi visa la oraşe mari, cu limuzine, mătăsuri, blănuri
şi case cu marchiză. Şi dragoste.
— Romantismul înseamnă să stăm aşezaţi unul lângă altul şi să
vorbim fel de fel de lucruri, să ne facem planuri, să ne sărutăm şi să
ne dezmierdăm. Tu nu vrei, decât să ne culcăm împreună.
— Sărbători fericite la toată lumea, ură primarul, şi-un an nou cât
mai fericit pentru toţi!
419
 Apăsă pe un buton, iar molidul începu să strălucească de lumini.
Mulţimea aplaudă; un grup de elevi începură să intoneze Ascultaţi,
îngerii cântă; iar Keith se întoarse să plece.
— Nu este desăvârşit? întrebă Eve, cu nostalgie. Ce frumos… ca
un tablou. Keith, u/fă-te-acolo!
— Keith se răsuci, contemplând pomul. Trecea cu maşina prin
dreptul lui în fiecare zi; făcea parte din oraş. Dar trebuia, să
recunoască, era un molid extraordinar, înalt de douăzeci de metri, cu
o formă perfectă, umbrind curtea din faţă a lui Grdeon Frostmann de
când îl plantase, în 1889, la colţul frumoasei lui case de cărămidă.
Privind sutele de luminiţe colorate şi podoabe agăţate de şcolari,
Keith se gândi la toţi anii în care el, sora lui, Rose, şi părinţii lor
decoraseră pomi de Crăciun. Se simţiseră bine. Pe-atunci, toate erau
mai distractive, îşi spuse el. Dar asta fusese demult..
— Nu-ţi place? întrebă Eve. E un oraş atât de drăguţ, toţi fac fel de
fel de lucruri împreună, cam ca un cântec, înţelegi, cu spiritul
Crăciunului şi aşa mai departe…
— E cea mai plicticoasă căcătoare din lume, bombăni Keith.
Turiştii vin şi se distrează, dar dacă locuieşti aici, ce naiba ai de
făcut? Vreau să spun, nu se-ntâmplă nimic. Nu-i nicio scofală. Am să
mă car de-aicl imediat ce pot, într-un oraş civilizat.
— 0! exclamă Eve. N-am ştiut! la-mă şi pe mine! Vrei, Keith? Te
rog!
— Credeam că-ţi place aici. Un oraş trăsnet, ca un cântec, spiritul
Crăciunului, toate balivernele alea.
— Bine, dar credeam… adică, n-am ştiut că ţie nu-ţi place.
Keith rânjij
— Ba da. Îmi place aici. N-am să plec niciodată.
— O spui doar ca să mă aiureşti. Ai să mă iei cu tine, nu-i aşa,
Keith? Mi-ar plăcea enorm să locuiesc la New York; de-o viaţă tot
visez la el.
— Nu la New York. La Washington D.C., capitala patriei noastre.
Acolo mă duc.
420
 — Aha. Nu ştiu nimic despre Washington. Dar sunt sigură că e
minunat; este un oraş foarte important. Când ai să… adică, te
gândeai la un moment anume ca să pleci?
— De îndată ce pot.
Asta era problema; să stabilească o dată. Întotdeauna ajungea
până în acest punct şi rămânea blocat. Nu că s-ar fi temut să plece
din vale; nu se temea de nimic. Mai degrabă nu voia să se mai
învârtă singur prin lume. Trebuia să se lipească de cineva; aşa
obţineau oamenii ceea ce voiau. Participând la tranzacţii,
obligându-l pe alţii să le facă pe plac, Invidiaţi de toată lumea. Din
păcate, n-aveau cum să rămână toată viaţa nişte puşti şi trebuia să se
asigure că exista întotdeauna cineva care să le poarte de grijă. Aici
era totul; mare căcănărle, că trebuia să se maturizeze, însă existau
oricând căi de a fi mai amuzant. Asta urmărea Keith.
Şi poate că avea s-o ia şi pe Eve cu el. Era într-adevăr drăgujă, cam
în stilul unei păpuşi de porţelan, şi urma să fie numai bună pentru
el; o putea învârti pe degetul cel mic. Îi mângâie ceafa..
— Te voi anunţa când sunt gata să-irn iau zborul. Şi mă voi gândi
dacă să te iau cu mine. Îţi promit. Nu-i frumuşel pomul ăsta? Şi
oraşul?
Eve dădu din cap, încercând să ţină pasul cu schimbările Jui de
dispoziţie.
— Îmi place, cum ţin toţi luminile aprinse, tocmai până-n iunie.
Ca nişte boi, îşi spuse Keith, dar îi făceau fericiţi pe oamenii ca
Eve şi pe turişti şi pe toţi ceilalţi care mai găseau că era romantic.
— Foarte drăguţ, spuse el din nou. Ca tine. Eşti gata să mergem?
— Unde?
Nu în pat, deşi acolo plănuise să-şi petreacă seara. Patul încă nu
intra în discuţie, până mai târziu; i-o indicase gura ei strânsă.
— Să bem ceva la Timothy’s, şi să luăm cina la Larch’s.
— O, Keith, străluciră ochii fetei. Uneori, spui exact ceea ce
trebuie. Dar… la Larch’s! Este îngrozitor de scump, să ştii.
— Sărbătorim. Mai sunt douăzeci de zile până la Crăciun, bradul
421
de la Frostmann House e luminat, iar noi ne distrăm. De ce n-am
sărbători?
Eve îl luă de braţ, strângându-l.
— Şi avem tot dreptul.
Keith o privi în timp ce mergeau pe trotuarul înzăpezit, printre
mulţimile de oameni înfofoliţi în cojoace de oaie, blănuri şi
canadiene de puf colorate. Eve purta o pufoaică roşie cu negru şi
avea buzele pline şi lucioase, deloc strânse. Keith rânji. „N-ajungi
nicăieri fiind romantic, “ medită el, „dar poţi ajunge departe folosin-
du-te de romantism.” Hotărî că era un gând al naibii de profund şi
fu peste măsură de încântat de el însuşi.
Toate îl mulţumiră în seara aceea, iar a doua zi se trezi
simţindu-se invincibil, cu viitorul aşternându-i-se strălucitor
dinainte. O expedie pe Eve din apartament de cum putu şi îi telefonă
lui Vince.
— Ascultă, m-am gândit; sunt nişte… A, eşti ocupat?
— Tocmai intru într-o şedinţă. Nişte ce?
— Te sun mal încolo, dacă n-ai timp.
Vince tăcu. În glasul lui Keith se simţea o încântare ciudată; ce
naiba-i ascundea? Se rezemă de spătar, vorbind cu nepăsare:
— Am câteva minute. Ce e?
— Păi, mă întrebam cum ar veni cât timp mai ai nevoie de mine
aici. Vreau să spun, se zvoneşte că Tamarack Company o să se vândă,
aşa că totul se va schimba, ştii, şi aş rămâne cum ar veni fără muncă.
Fără două munci. Ştii, aia de administrator adjunct şi aia pentru tine.
— N-am auzit zvonul ăsta.
— Păi, toată lumea vorbeşte. Vreau să spun, e tipul ăsta, Ray
Beloit, din Denver umblă pe-aici spunându-le tuturor cum o să
dreagă el totul după ce cumpără compania. Cum ar veni, magazinele
au nevoie de firme de neon, fiindcă aşa sunt obişnuiţi turiştii, şi ne
trebuie un hotel adevărat, un R/iz sau un Sheraton, unde să se
organizeze o mulţime de convenţii, ar trebui să avem apartamente
de înaltă clasă ca în Vail, fiindcă de-acolo vin banii cei mai graşi, să
422
tragem o şosea cu patru piste şi pe urmă să facem un parking în locul
Parcului Gro- ver… îi umblă gura ca o împuţită de morişcă.
Oamenii-şi ies din minţi; a apărut chiar şi un editoriai în ziar. E un
bou total; dacă vorbeşte pe bune, n-o să facă nicio brânză pe-aici,
chiar dacă până la urmă cumpără firma.
Vince bătu cu degetele în birou. Beloit nu pomenise despre nicio
vizită la Tamarack.
— A spus când va cumpăra compania?
— Exact. Aşa se zvoneşte. Deci, mă gândeam…
— William ce spune? Dar Marian şi Fred? Puteai să le telefonezi şi
să-i întrebi; faci parte din familie, locuieşti acolo şi era normal să-i
suni. _
— Vor veni aici de Crăciun. Îi pot întreba atunci.
— De Crăciun? Cu toţii? Ăştia nu vin niciodată la Crăciun.
Majoritatea nu vin deloc.
— Păi, au fost toţi pe-aici; ţi-am spus. Ca s-o vadă pe Anne. Şi vor
veni şi la Crăciun. — Ce-i cu ea?
— Cu Anne? Mai vine, mai pleacă. Când e aici, o văd în fiecare zi;
urcă mereu cu telecabina, cu Leo, când îşi face inspecţia de
dimineaţă. E ca un ritual; ia nouă punct, sus cu ei. Şi am văzut-o în
seara aia la, ştii, aprinderea pomului, cu Gail, Leo şi copiii. Nu părea
prea în apele ei, cum ar veni, părea cam nefericită.
Aşteptă, dar Vince nu spuse nimic.
— Oricum, m-am gândit că ai putea vorbi cu unchiul Charles, ca
să afli dacă a vândut compania sau ce. Ar fi cam ciudat s-o fi făcut;
vreau să spun, nu văd de ce restul să fie de acord, acum, când treaba
merge mai bine. Vreau să spun, în oraş sunt schiori cât cuprinde,
pentru vremea ăsta din an, avem zăpadă cu tonele, iar ăia care cum
ar veni au contramandat când erau probleme cu apa se întorc, sau
poate vin alţii, oricum, afacerile merg destul de ca lumea şi localnicii
nu mai pot de încântare. Aşa că acum de ce-ar mai vinde-o, dacă
n-au făcut-o în septembrie, când era oprită apa? Vreau să spun, cu
mine nu vorbesc, aşa că nu ştiu, dar m-am gândit că poate or avea
423
totuşi o droaie de probleme şi nu ştie nimeni, numai ei. Cum ar veni,
au cheluit o grămadă pe curăţirea bazinului şi încă mai dau catra-
lioane de dolari pe anunţuri ca să convingă pe toată lumea că-n
Tamarack nu-i niciun pericol, şi se vede că merge, fiindcă deja au
venit atâţia oameni şi încă mai avem lunile februarie şi martie când
întotdeauna e plin, aşa că, dacă nu li se termină banii, s-ajungă cum
ar veni disperaţi, nu mă prind. Oricum, ce mă gândeam au, cu toate
chestiile-astea, trebuie să găsesc ceva de făcut în continuare…
— Cred că vin şi eu pentru vreo două zile, îl întrerupse Vince.
N-am mai fost de mult acolo; am să le urez tuturor personal la mulţi
ani.
Urmă o tăcere descumpănită.
— Eu credeam că mă chemi la Washington, spuse Keith. Vreau să
spun, ziceam că aveai destulă încredere în mine ca să te ţin cum ar
veni la curent. Vreau să spun, asta mi-ai spus că voiai, şi m-am
gândit că, ştii, să vin la Washington ca să stăm de vorbă despre tine
şi mine, fiindcă când o să cumpere compania, tipul ăsta sau altul, eu
m-am dus de-aici. Am vreo două idei dar nu cred deloc că e cazul,
înţelegi, să le discutăm prin telefon…
— Am să ajung – îşi răsfoi Vince calendarul – în 18 decembrie, cu
soţia mea. Rezervă-ne o cameră la Tamarack Hotel pentru noaptea aia.
Vom sta în oraş până joi, eventual; apoi, plecăm la Denver. Ai grijă
să mă aştepte o maşină la aeroport. Voi invita familia, toţi care vor fi
în oraş, la un dineu în salonul hotelului. Tot în stare bună e? _
— Excelentă. Ăsta şi Larch’s sunt cele mai…
— Află cine va fi în oraş şi rezervă camera pentru miercuri seară.
Joi dimineaţă, iei micul dejun cu mine, la şapte. Dacă vreau să discut
între patru ochi cu cineva din familie, ne întâlnim. Joi şi plec la
Denver abia vineri. Dacă se întâmplă ceva urgent şi trebuie să mă
anunţi până-n 18, telefonează-mi; altfel, aşteaptă să ajung acolo.
Altceva?
— Nu.
Încântarea din glasul Iul Keith se risipise.
424
 — E O.K., pot face toate astea. O să… o să mă bucur să te văd.
După ce închise, Vince îi telefonă imediat lui Beloit.
— Când ai fost în Tamarack?
— Ultima oară? De Thanksgiving. M-am dus acolo de şase ori în
ultimul an, Vince; ştii că n-aş cumpăra nimic fără să verific. Frate-tău
m-a refuzat iarăşi, să ştii. Crezi că a treia oară va merge mai uşor?
Am cam început să mă satur, Vince. Dacă la fel de mult va dura şi ca
să-ţi pun la punct campania, te-aşteaptă probleme mari.
Vince trase aer printre dinţi, tăios.
— Mă duc acoto peste două săptămâni; ar trebui s-o pot rezolva
atunci. Între timp, nu te mai apropia; ai scos oamenii din minţi cu
toată vorbăria ta despre neon şi convenţii şi ce mama mă-sli al mal
dat pe gură.
— Credeam că-mi vor fi recunoscători. Ar trebui să-mi fie
recunoscători; locul ăsta trebuie să fie deşteptat. Zgâlţâit, asta
trebuie. Ţin şi eu la farmecul şi atmosfera de tip orăşel, dar la ce
foloseşte, dacă scade profiturile? Tre’ să fii practic şi, crede-mă,
oamenii ăştia sunt la anl-lumină distanţă de spiritul practic.
— Să nu rriai pui piciorul pe-acolo până nu-ţi spun eu, pe la
Crăciun.
Vince închise şi se ridică în picioare, lângă birou, pianotând cu
degetele în suprafaţa lustruită a acestuia. Am cam început să mă satur,
Vince. Dacă la fel de mult va dura şi ca să-ţi pun la punct campania,
te-aşteaptă probleme mari. Canalia, să-l ameninţe cu o încetinire a
campaniei. Oricum, n-avea să-l mai ameninţe multă vreme. A doua
zi după închiderea listelor, Beloit avea să zboare. Deja rezistase prea
mult, agăţat de el, făcând valuri, fiindcă era prea puternic în partid
ca să treacă neluat în seamă. După nominalizare, însă, când Vince
avea să fi pornit spre realegere fără nicio opoziţie serioasă, şi spre
Casa Albă, urma să găsească uşor alte personaje puternice în partid,
care ştiau de unde să facă rost de bani şi cum să atragă atenţia la
momentul potrivit, în locul potrivit. Iar Beloit; care se ţinuse de el
douăzeci şr cinci de ani, avea să dispară în sfârşit.
425
 Îmbrăcă sacoul costumului, îşi strânse cravata şi puse în servietă
hârtiile şi registrele pentru şedinţa de comisie. Era prima, din cele
câteva luni de audieri despre ploile acide, prelungite astfel încât să
dureze până în noiembrie, la alegeri; era un subiect ideal pentru
campania electorală. Indiferent de conţinutul mărturiilor, urmau să
apară la actualităţile de seară şi în ziarele de dimineaţă, iar VÂnce,
care devenise preşedinte al comisiei, avea să ocupe poziţia centrală:
atrăgător, cu experienţă, preocupat, umilul slujbaş al fiecărui
alegător. Un om responsabil, în Senat. Un om care avea grijă de ţară.
Dacă la fel de mult va dura şi ca să-ţi pun la punct campania, te-aşteaptă
probleme mari.
Cu capul în piept, porni spre uşă. Patru luni până la închiderea
listelor. Putea el să vorbească despre eliminarea lui Beloit, dar până
una-alta Beloit îi conducea campania, iar Vince nu putea face nimic
fără el. Îi aliniase deja pe bancherii şi directorii de asigurări care încă
nu-l sprijiniseră niciodată pe Vince; cpnvinsese autorităţile locale din
tot statul să organizeze „Ziua Senatorului Vince Chatham”, cu
parăzi şi înscrieri electorale, când Vince urma să-i viziteze, în luna
dinaintea nominalizărilor; pusese ziarele şi posturile de televiziune
să difuzeze reportaje despre Vince de câte trei, patru ori pe
săptămână, într-un adevărat vifor de publicitate gratuită; şi, cel mai
important lucru, eliminase un adversar, cel mai ameninţător,
folosindu-se de informaţii pe care Vince nu le cunoştea şi nici nu
avea intenţia să le afle. Beloit era inventiv, neobosit, lipsit de
principii şi discret: ingredientele absolut esenţiale ale unui bun
manager de campanie.
Vince îşi luă servieta şi ieşi din birou. Patru luni până la
nominalizări. Patru luni în care să-l mai ţină pe Beloit fericit. Iar asta
însemna săii dea pe mână Compania
Tamarack, la un preţ de nimic. De mult ar fi trebuit s-o facă, îşi
spuse Vince, indiferent că Beloit era implicat sau nu.
„Eu însumi ar fi trebuit s-o fac, de la bun început,” îşi spuse el. „în
Charles nu te poţi încrede cu nimic, chiar dacă el e ăla disperatul să
426
vândă. Odată ce ajung acolo, nu va mai dura mult: o cină în familie o
să rezolve totul. Iar apoi, voi pleca dracu’ de-acolo. Vom pleca de
acolo.“ Uimitor, cât de greu îi era să ţină minte că era căsătorit.
Dar rudele lui ţineau minte şi, când ajunse ia Tamarack, se văzu
clar că erau foarte încântate.
— Clara Chatham, spuse Nina, venind spre ei în restaurant; o
sărută pe Clara pe amândoi obrajii. Îmi place cum sună, ca un nume
de doamnă dintr-un roman de modă veche. Mă bucur atât de mult
că te cunosc, Clara; e încântător să vedem că Vince nu şi-a pierdut
încrederea în căsnicie.
Îi zâmbi lui Vince, bătându-l pe braţ.
— În familia asta, suntem optimişti, Clara; ai să descoperi. Încă
mai credem că se va întâmpla tot ce poate fi mai bun, dacă aşteptăm
destul timp.
Vince o cuprinse pe Nina de umeri, sărutând-o pe obraz.
— Nina crede în dragoste. E cea mai bună soră din lume, fiindcă
ne iubeşte pe toţi, aşa că e firesc să fim optimişti. Un univers în care
există Nina nu poate fi decât fericit. ’ a
Nina se înroşi în obraji. Îl privi pe Vince cu ochi mari, flatată şi
recunoscătoare, dar şi nedumerită.
Vince îi surâse, prefăcându-se că nu-i observa nedumerirea. Ştia
că niciunul dintre ei nu avea cu adevărat încredere în el, dar se
pregătea să schimbe şi acest lucru.
Şeful de sală îi duse într-un salon separat. William şi Marian,
precum şi Gali şi Leo, sosiseră deja; Vince îi lăsase să aştepte exact
opt minute şi jumătate, intervalul perfect de timp, după cum
constatase el, pentru a accentua nerăbdarea fără a genera
nemulţumire.
— Ai întârziat, mormăi William, în timp ce Intrau.
Vince nu răspunse. Îi prezentă Clarei şi, în timp ce stăteau de
vorbă cu ea, le observă amuzat mulţumirea dirv ochi. Toţi o plăceau
pe Clara; era uimitor că o femeie scundă, cu ochi căprul-deschis,
gură mică şi drăgălaşă şi păr şaten încărunţit, pieptănat simplu, până
427
la umeri, putea atrage atâfa atenţie şi afecţiune. Acesta era motivul
pentru care se căsătorise cu ea, fâfeşte, ttar nici chiar după o lună de
căsnicie nu-l înţelegea.
— Bună, unchiule Vince, îl salută rece Gail.
Stăteau în picioare într-un capăt al micului salon mobilat cu masă
de mahon, aşternută cu veselă de porţelan şi cristal pentru opt
persoane. În apropiere se afla un mic bar. Gail îl lăsă pe Vince s-o
sărute pe obraz.
— Sper că totul e în regulă; Keith a dat de înţeles că masa asta e
teribil de importantă.
— Cel mai important este că vă văd pe voi, replică Vince. Eşti o
femeie fermecătoare, Gail. Lipsesc, prea mult şi uit cât de frumoasă
eşti.
Zâmbi, nostalgia
— De fapt, pierd contactul cu toate celelalte. Marian mi-a spus că
Robin şi Ned sunt nişte copii extraordinari. Mi-e ruşine s-o spun, dar
am uitat câţi ani au.
— Opt şi zece, răspunse scurt Gail.
— Aşa mă gândeam şi eu. Am câte ceva pentru ei, sus în cameră;
voi aduce cadourile înainte să plecaţi. Este îngrozitor, cât de puţin vă
văd; uneori, mă şi înfurii. Wa- shington-ul e departe, eu sunt prea
ocupat ca să-mi iau liber, şi-apoi mai am şi campania asta afurisită –
şi nu se mai termină odată, Gail; mereu apare câte un alt loc unde mi
se spune că trebuie să mă duc, de parcă aş fi un copil sau o marionetă
pe care o plimbă prin toată ţara. N-ai idee cât mai detest uneori
poliica – fireşte că-mi şi place; asta-i problema. Şi pe urmă, cu cât îm-
bătrânesc, cu atâta îmi scapă mai repede timpul printre degete. Nu
ştiu dacă şi tu simţi asta; eşti atât de tânără…
— Câteodată.
Nu-şi putea lua ochii de la el; era atât de chipeş, iar zâmbetul lui o
îmbrăţişa şi o făcea să pară cu totul aparte, în centrul atenţiei.
— Eu o simt tot timpul, simt că-mi scapă prea multe lucruri
importante, că nu pot organiza totul astfel încât să descopăr ce-am
428
pierdut. Admir ceea ce clădiţi tu şi Leo împreună – şi trebuie, să-ţi
spun că vă şi invidiez pentru asta – şi mi se pare îngrozitor că n-am
reuşit să particip şi eu. Am senzaţia că am irosit mulţi ani preţioşi.
Aş dori să compensez, dacă-mi permiteţi. Poate veniţi cu toţii la
Washington, să locuiţi cu noi. Vrei? Am avea posibilitatea să ne
cunoaştem mai bine.
— S-ar putea, uneori.
Gail se încruntă, auzindu-şi propriile cuvinte. Scutură capul, ca
pentru a şi-l limpezi. „Ăsta e Vince, “ îşi spuse ea..
— De ce-a spus Kelth că trebuia neapărat să venim aici în seara
asta?
— Aşa a spus? Ei, Keith are o oarecare tendinţă spre exagerare; e
un tânăr entuziast. Fireşte, voiam să fiţi aici; nici nu mi-aş fi putut
imagina să vin la Ţamarack şi să nu vă văd. Gail, eşti foarte severă cu
mine. N-am putea să stăm de vorbă şi să fim prieteni fără a ne sta şi
alţii în cale?
— Te referi la Anne, observă Gail cu răceală. Nu, jiu putem. Nici
n-aş fi venit aici, dacă nu insista Leo. Îmi pare rău că nu mă port mai
frumos; de obicei, sunt o persoană agreabilă. Scuză-mă. ’
Vince rămase singur, stând în picioare, cu un mic zâmbet trist pe
buze, până se apropiară Marian şi Fred.
— Ce plăcut şi neobişnuit, să te vedem aici, îl salută Marian, cu un
mic sărut pe obraz. Nu credeam că în Ţamarack sunt destui alegători
ca să-ţi sacrifici timpul pentru o vizită.
Vince chicoti şi-o cuprinse în braţe, îmbrăţişând-o scurt şi strâns,
cu forţa.
— Draga mea Marian, spuse el, când îi dădu drumul; îi întinse lui
Fred mâna şi i-o strânse, continuând s-o privească pe Marian. Mi-a
fost dor de tine. Aveai, aşa, o expresie vagă, dar acum eşti
pătrunzătoare cât cuprinde, nu? Cine-ar fi crezut? S-ar putea să te
folosesc în campania electorală. De fapt, ai putea chiar să-mi conduci
campania; eşti mai isteaţă şi mai ageră decât am văzut pe cineva în
politică.
429
 Înclină capul într-o parte:
— E o idee bună, să ştii. Ţi-ar da drumul Fred, pentru câteva luni?
Noi doi am face o echipă bună. Am putea ajunge drept până la Casa
Albă.
— Braţ la braţ, replică sec Marian, dar cu ochii plini de curiozitate.
E adevărat tot ce se vorbeşte despre Casa Albă? l-am auzit şi pe alţii
spunând. Te gândeşti serios? i
— Cât se poate de serios. Vreau să fac atât de multe, şi din Senat
nu pot. Doresc lucrul ăsta, Marian, şi ştiu că-l pot face. — Zău că
poţi, spuse şi Fred; de obicei, o lăsa pe Marian să vorbească în
numele amândurora, întrucât reuniunile familiale îl plictiseau, dar
acum simţea nevoia să-i atragă lui Vince atenţia că era şi el pe-acolo.
Vom fi alături de tine, până la capăt. Strângem bani, ţinem
discursuri, tot ce vrei.
— Ar fi ceva, comentă Marian. Preşedintele Vince Chatham. Sună
frumos. Eşti uimitor, Vince, cum ţi-ai revenit şi ai ajuns atât de
departe. Mă rog, trebuie să spun că-ţi mulţumesc pentru
compliment, dar ştim amândoi că nu-ţi pot conduce campania. Nu
ştiu o iotă de politică; m-ar jumuli experţii pe toate părţile. Dar îmi
place să aud cuvinte binevoitoare. Mi-ai lipsit, să ştii. Eşti cel mai
interesant dintre noi, cinci…
— Tu şi cu mine suntem cei mai interesanţi, preciză Vince.
— S-ar putea să fie adevărat, dar tu eşti mai abil. Iar când te
cuminţeşti, este o plăcere să te aibă omul pe aproape. De muite ori
mi-am dorit să ne putem întoarce în trecut şi să rezolvăm unele
lucruri în familie; cu toţii am fi fost mult mai fericiţi.
— Nimeni n-o doreşte mai mult decât mine, spuse Vince cu
tristeţe. Îţi datorez o scuză, Marian; nu Ji-arri spus niciodată
versiunea mea despre…
— Nici nu vreau s-o aud. Suntem în ziua de azi; trecutul s-a dus.
Hai să nu-l mai răscolim, Vince; să mergem înainte. Eşti fratele meu
şi nu Ji-aş întoarce niciodată spatele; întotdeauna am considerat că ai
capacitatea de a fi un om bun. Indiferent ce greşeli ai făcut, au rămas
430
în urmă. Sunt mândră de tine că te afli la Washington; numai
Dumnezeu ştie câtă nevoie avem acolo de oameni de ispravă. Acum
mă duc să vorbesc cu soţia ta; dacă există ceva care mă asigură că
ţi-ai băgat minţile-n cap, e căsătoria ta cu Clara.
Cu un zâmbet, Vince o privi cum îl lua pe Fred de braţ şi se
îndepărtau amândoi. Încă mai zâmbea, când veni William.
— Săptămâna întoarcerii acasă, spuse acesta. Trebuie să spun că
mă bucur să văd că suntem toţi împreună. Mă rog, majoritatea.
Luă paharul cu vodcă şi tonic pe care i-l întindea barmanul.
— Mare păcat că n-a reuşit să ajungă şi Charles; era prea ocupat?
— Nu l-am întrebat, răspunse Vince. Astă seară am de gând să
vorbesc despre el şi m-am gândit că ar fi mai bine dacă nu e de faţă.
William îşi înălţă sprânceana stingă.
— Puteai să-l laşi pe el să ia decizia asta.
— Ba nu puteam. Sunt prea îngrijorat. Zău, m-am gândit că e mai
bine aşa, William.
Sprinceana lui William rămăsese arcuită.
— Frumos din partea ta, spuse el după un timp; era clar că-i era
greu să accepte ideea că Vince manifesta consideraţie fajă de alţii. Va
veni de Crăciun, să ştii. Şi la fel cam toţi ceilalţi. Luăm cina la Gail şi
Leo.
— Cu toţii? se prefăcu Vince surprins; în niciun caz nu i-ar fi lăsat
să înţeleagă că era informat de Keith. Familia n-a venit niciodată aici
de Crăciun; întotdeauna eram la Lake Forest, după care toţi plecau
care-ncotro. Tu, te duceai mereu la câte- o plajă.
— Ei, dar acum iată-mă aici. Iar ceilalţi vin şi ei, peste câteva zile.
Vom fi vreo optsprezece la masă. E o perspectivă plăcută; de mult
n-am mai fost atâţia în jurul mesei. Ştii, n-am stat prea mult să mă
gândesc, dar cred că are o legătură cu Anne.
Tăcu un moment, sprutând chipul inexpresiv al lui Vince.
— Toţi sunt curioşi în ce o priveşte, şi nu e numai atât: o plac şi le
place s-o aibă aproape. Se produce un fel de năvală, când apare ea,
dacă-nţelegi ce vreau să zic. Nu-i place să se apropie nimeni prea
431
mult, dar se vede bine cum îi atrage pe toţi. Fascinant de-a dreptul:
pluteşte în jurul ei o atmosferă misterioasă, ca şi cum ar avea un
secret pe care ceilalţi speră să-l descopere. Oricum, face viaţa mai
interesantă şi pariez că de-aşta vom fi aici cu toţii, nu pe cine ştie ce
plajă din Europa. Tu şi Clara ce faceţi? Sunt convins că Gail va găsi şi
pentru voi loc la masă.
— Nu…
Vince îşi termină scotch-ul şi-i făcu nervos semn barmanului să-i
mai pregătească unul. Îşi lăsă capul în piept, gânditor, aşteptând
băutura. Ca şi cum ar avea un secret. Ce se întâmpla acolo? William Fi
cunoştea secretul; de ce jocuri se ţinea? Face viaţa mai interesantă.
Cocea ea ceva. Iar William tatona, ca să vadă reacţia lui
Vince. Ei bine, Wiiliâm n-avea să descopere nimic; Vince era
maestru în a nu se da de gol.
Ceva, însă, se întâmpla. Până acum, crezuse că Anne vorbise
serios, spunând că nu voia să dezgroape trecutul; că era gata să-şi
dea uitării ideea nebunească de răzbunare. Acum, însă, începea să
înţeleagă. Ar fi fost mult prea simplu, pentru o femeie atât de
vicleană ca ea. Ca şi cum ar avea un secret. Căţeaua asta le dădea
tuturor de înţeles că avea un secret, făcând aluzii, arun- când mici
sugestii, întărâtându-i pentru ziua când urma să arunce bomba. O
căţea nu uită niciodată. Ştia asta. N-avea să uite nici el.
Luă paharul de la barman şi se întoarse spre William.
— Nu, nu putem veni aici, regret; trebuie să mergem în Florida, la
nişte prieteni. Mare păcat; tocmai descopăr cât de mult mi-aţi lipsit
cu toţii, iar ideea unui Crăciun în familie e minunată. Poate o facem
la anul; a trecut prea mult de când n-am mai închinat împreună în
cinstea anului nou. Nu vine-aici în weekend- ul ăsta?
— De Anne întrebi? Nu, n-o să vină; va veni la Crăciun, pentru
cinci zile, mai mult nu poate să scape. Are un succes enorm, ştii, e
prima în domeniu – în fine, ştii ce-a făcut pentru Dora – şi a realizat
totul singură. Cred
că munceşte prea mult, se îngroapă în procese şi nu mai are timp
432
pentru viaţa personală, mai ales în ultimele câteva săptămâni, dar e
o femeie uluitoare şi ţin foarte mult la ea. Nu numai eu, toţi. Mă rog,
voiam să te întreb despre Washington, dar se pare că am tot vorbit,
iar acum mor de foame. Ăştia când încep să servească cina?
— Imediat. Putem vorbi despre Washington după masă, dacă
vrei; am câteva poveşti de-o să ţi se facă părul măciucă. Fireşte, nu
mă poţi cita cu nimic din ce-ţi spun, dar te vei distra grozav
ascultând.
Wiliiam râse:
— Uneori, am foarte mult talent la ascultat.
Se aşezară în jurul mesei, Iar Vince, rămânând în picioare,
propuse un toast:
— Pentru familia Chatham şi în memoria lui Ethan. A fost un
mare om şi a ţinut profund la noi toţi. Ceea ce propun cu adevărat
este un toast pentru acel spirit al Iubirii şi al afecţiunii pe care nu
l-am luat destul în serios când eram tânăr…
Tăcu câteva clipe, dregându-şi glasul de mal multe ori.
— Iertaţi-mă, n-am vrut să fiu lacrimogen. Am aruncat pe
fereastră mult din ceea ce făcea familia Chatham să fie atât de
minunată, Iar de-atuncl o regret încontinuu şi vă cer iertare. Sper că
Clara şi cu mine vom ajunge să facem parte din familie atât. De
profund pe cât a visat oricare dintre noi pe vremea când ne gândeam
la tot ce poate avea mai bun o familie.
Se lăsă o tăcere lungă. Nlna îşi ştergea ochii de lacrimi. Marian îl
privea pe Vince cu uimire şi admiraţie.
— Auzi, auzi, mormăi William.
Leo o privi pe Gail, care se uita în farfurie, ca împietrită..
Clara îi zâmbea lui Vince cu dragoste şi încântare. Îi spusese toată
povestea, la scurt timp după ce se cunoscuseră: cum se revoltase
împotriva autorităţii tatălui său acasă şi în afaceri şi cum în cele din
urmă, într-un acces de nervi, îşi vânduse toate acţiunile din
compania familială şi plecase de-acasă, întrerupând deliberat
legăturile cu toţi, în afară de Charles. Când plănuia această cină,
433
Clara insistase cu blândeţe să le ceară iertare. Îl înţelegea pe Vince.
Avea nevoie de cineva care să-i spună ce trebuia să facă pentru a se
înţelege cu oamenii. Fiindcă, oricât ele inteligent şi abil pe plan
politic era, şi teribil de preocupat de bunăstarea ţării, Vince nu.
Înţelegea oamenii. Clara ştia. Asta. Era un defect ciudat la un om
altminteri perfect. Însă o găsise pe ea, care ştia să-l călăuzească spre a
spune şi a face acele lucruri care îl netezeau calea oriunde se ducea.
Ea avea să fie pentru Vince câinele-orbului, conducându-l prin
hăţişurile relaţiilor umane. Era misiunea ei.
— Cel despre care vreau de fapt să vă vorbesc este Charles,
continuă Vince, după ce chelnerul le servi supa şi ieşi. Sunt groaznic
de îngrijorat din cauza lui. Mă vizitează destul de des la Washington
şi e cât de sincer cu mine poate fi un frate. Am ajuns să-l consider
unul dintre cei mai curajoşi oameni cu putinţă. Dar mai are şi grave
limite, motiv pentru care a ajuns într-o asemenea încurcătură. Şi
vreau să-l ajut.
Se întrerupse, împingând farfuria cu supă puţin mai departe.
— Trebuie să-l ajut. Mă chinuie gândul că unul dintre noi are
probleme atât de serioase. Şi ţin la el. E mult mai vârstnic decât mine,
dar dintotdeauna am fost apropiaţi. Suntem cei mai buni prieteni. În
privinţa asta, însă, voi fi cât se poate de cinstit – luni de zile m-am tot
gândit şi nu-l putem ajuta închizând ochii în faţa adevărului –
Charles este un om slab. Şi speriat. Nu poate lua măsuri decisive –
uneori, nu ia nicio măsură – fiindcă e sigur că vor avea consecinţe
rele. Şi are dreptate destul de des pentru a deveni şi mai sigur de
asta. Abia anul ăsta, ca să dau cel mai recent exemplu, când a luat o
hotărâre importantă şi a pus-o în aplicare, a ieşit un dezastru. E
vorba de construcţia Deerstream din suburbiile oraşului Chicago*
care depindea de o şosea ce nu s-a mai construit. Cunoaşteţi cu toţii
povestea.
Privi în jurul mesei. Nu mânca nimeni; îl ascultau.
— De fapt, problemele au început în momentul când tata şi-a
pierdut interesul faţă de Chatham Development şi şi-a investit toate
434
energiile în Tamarack. Bietul Charles a rămas în urmă şi, haideţi să
fim cinstiţi, niciunul dintre noi nu l-a ajutat. Îl lăsaserăm pe tata să
clădească firma şi n-am fost dispuşi să intervenim şi să-l scoatem pe
Charles din încurcătură când a început s-o lase de izbelişte. Lui
William îi plăcea să lucreze câteva ore pe zi, iar restul timpului să şi-l
petreacă scriind scrisori; Nina încerca să găsească un om pe care să-l
poată iubi şi care s-o iubească la rândul lui, atât de mult cât are
nevoie şi merită; Marian şi Fred doreau o companie mare şi ştiau
cum s-o conducă, dar nu-i interesa să vină şi să preia…
— Fred a vrut, interveni Marian.
— În circumstanţele adecvate, adăugă grăbit Fred. Nu de unul
singur, bineînţeles; şi Walter aştepta să intervină… soţul fiicei mele ,
Rose, îi explică el Clarei. N-am fost deloc încântaţi, văzând cum se
prăbuşea compania, dar nu-l prea puteam da pe Charles la o parte
din drum cu coatele; în fond, e fiul cel mai mare, iar Walter şi cu
mine am intrat în familie doar prin căsătorie.
— Indiferent de motive, reluă cu uşurinţă Vince, tre- când peste
faptul că Ethan îl antipatizase pe Fred şi-l ţinuse departe de vârf, cu
toate că Fred urmărise poziţia lui Vince încă dinainte ca Ethan să-l fi
dat afară, cu toţii l-am lăsat singur pe Charles. Nu vreau să dau vina
pe nimeni – toţi suntem ocupaţi şi avem problemele noastre – dar
fapt este că l-am abandonat. Şi trebuie să vă spun, îi plâng de milă.
Acum două săptămâni, când a venit la Washington, mi-a adus
ultima situaţie financiară a corporaţiei Chatham Development. Ştiu că
aţi văzut-o cu toţii, dar daţi-mi voie să recapitulez, ca să discutăm
despre acelaşi lucru. Băncile insistă pentru plata unei dobânzi de
zece milioane de dolari pe împrumuturile companiei; nu mai acordă
niciun împrumut, până nu primesc banii; iar compania nu are de
unde să-i dea. Chiar mai important, poate, nu există bani nici pentru
a începe noi proiecte, care să pună firma din nou pe roate. Iar
Charles însuşi – sărmanul Charles, încercând să salveze totul de la
prăbuşire – a împrumutat personal patruzeci de milioane de dolari,
garantând cu tot ce are.
435
 Efectiv, e pe muchie de cujit şi-o ştim cu toţii.
Luă o înghiţitură de apă.
— Acum. Dacă Tamarack Company se vinde, Chatham Development
poate primi treizeci-patruzeci de milioane cash, după ce se achită
datoriile companiei Tamarack. Charles va putea plăti dobânzile
băncilor, scăpând de pisălogelile lor; şi-ar putea achita o parte din
propriile împrumuturi; şi încă i-ar mai rămâne zece- douăzeci de
milioane cu care să înceapă unele dintre proiectele la care s-au
gândit el şi Fred. Sunt gata de pornire. Nu s-au culcat pe-o ureche;
sunt absolut siguri că pot redresa situaţia. Tot ce le trebuie, sunt
uneltele. Au nevoie de bani.
Îi privi pe fiecare în parte.
— Deci, iată cum stăm. Charles e la Chicago, unde se dă peste cap
să ne facă să fim mândri de el, dar compania continuă să-i fugă de
sub picioare şi de fiecare dată când îl văd e evident că e tot mai
zdrobit. N-am mai putut suporta, aşa că am venit aici ca să văd
, dacă nu putem găsi cu toţii o soluţie de a-l ajuta. E fratele nostru!
Şi tatăl tău, Gail! Cât timp îl vom mai lăsa să sufere? Un singur lucru
i-a cerut familieî: să vândă Tamarack Company, ca să folosească banii
pentru plata datoriilor şi să repună pe picioare Chatham Development.
L-am spus că-l voi ajuta cu tot ce pot, că n-am să-l las baltă, şi sunt
sigur – sunt absolut sigur – că nici voi, ceilalţi, nu-l veţi lăsa. Sunt
multe pe care le putem face ca să-l ajutăm, chiar şi după ce-i dăm
banii. Poate ar trebui să ne gândim la unele schimbări în cadrul
companiei. Poate e timpul să preia Fred conducerea; ar fi un
preşedinte excelent. Şi, desigur, Walter ar colabora strâns cu el, şi ar
duce amândoi mai departe moştenirea tatei, mai bine decât ar putea
oricine. Pun pariu că şi Charles va fi încântat; va rămâne preşedinte
onorific şi va şti că n-a fost un ratat.
Intră un chelner, să strângă farfuriile de supă. Vince îl alungă cu
un gest.
— Ştiu ce simţiţi pentru Tamarack, le spuse el lui Gail şi Leo. Noi
ceilalţi, însă, am crescut odată cu Chatham Development; corporaţia
436
asta a fost primul vis al tatei şi cu toţii am luat parte la ea. Dacă aş fi
fost mai bun ca om, încă aş mai face parte şi eu din ea. Dar tocmai
de-asta fac tot ce pot, acum, pentru Charles şi de asemenea pentru
tata. Am renunţat la partea mea pentru că eram tânăr şi necugetat,
dar niciodată n-am încetat s-o iubesc şi n-am încetat să simt că
aveam o răspundere faţă de ea. Mă rog, asta e problema mea, nu a
voastră; nu este nevoie să mă ajutaţi să-ncerc să-mi răscumpăr
propriile greşeli. Cred, însă, că toţi iubim corporaţia tatei şi toţi ne
simţim responsabili faţă de ea. Şi nu cred că mă înşel.
Se aplecă înainte, cu o expresie caldă şi Intimă, vorbind încet, însă
insistent:
— Trebuie s-o facem! Toţi la un loc îl putem salva pe Charles şi
firma tatei; le putem dărui amândurora o viaţă nouă. Ce cadou mai
bun de Crăciun ar fi pentru Charles, şi pentru toţi, decât să ştim că
am făcut această faptă bună?
Glasul i se stinse încet. Câteva momente, domni liniştea.
— 0, Doamne, murmură Nina. Săracul Charles! Cum am putea
spune nu? Are nevoie de noi.
Marian dădu încet din cap.
— Mi-e drag Tamarack-ul, spuse ea. N-aş vrea să se schimbe.
— De ce s-ar schimba? întrebă Vince. De mult timp e încununat
de succes; de ce să se amestece cineva în succesele lui?
— Este un om care umblă prin oraş, spunându-ne cum s-ar
amesteca el, interveni Gail, revoltată. Vorbeşte de parcă firma ar fi
deja a lui şi e gata să refacă oraşul.. Se numeşte Ray Beloit şi e
managerul tău de campanie şi probabil că ştii totul despre ce vrea să
facă.
Urmă o pauză aproape imperceptibilă.
— Ray vrea să cumpere Tamarack Company? Nu mi-a spus
niciodată. Probabil se temea să nu-i mut gândul, fiindcă e atât de
implicat în campania mea.
Vince se prefăcu îngândurat:
— Pot să vorbesc cu el şi să aflu ce se petrece; poate că asta ar fi cel
437
mai bine să fac. Dacă are destui’ susţinători ca să cumpere Compania
Tamarack, s-ar putea să fie cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat
vreodată. Noi doi ne cunoaştem de aproape douăzeci şi cinci de-ani;
m-ar asculta, pe noi toţi, în fond, dacă ne. Facem griji cu viitorul
oraşului. Dar s-ar putea să nu fie el singurul cumpărător, să ştiji.
Dacă-l scoatem pe piaţă, s-ar arăta interesate un număr de surse.
Leo? Tu ce părere ei?
— Am fi nişte tâmpiţi să vindem, răspunse brutal Leo. Exact în
clipa asta ieşim dintr-o situaţie dificilă; am avut nişte probleme care
ne-au slăbit şi chiar dacă aş susţine o vânzare, ceea ce nu fac, ştiu că
n-am putea obţine acelaşi preţ ca peste şase luni sau un an, când ne
vom fi revenit. Problema, însă, e că nici nu trebuie să vindem
vreodată. Compania e încă sănătoasă şi n-are’ niciun sens, nici ca
afacere nici altfel, să vindem o companie sănătoasă în speranţa slabă
de a salva una bolnavă.
Trase adânc aer în piept.
— Ascultaţi, şi eu sunt îngrijorat pentru Charles. Nu mi-e uşor
să-l văd pe tată) lui Gali în încurcătura asta, dar vânzarea Companiei
Tamarack nu-l va salva. De unde ştim că Chatham Development îşi va
reface vreodată puterile? Are nevoie de mai mult, nu numai de bani;
are nevoie de energie, de un scop clar şi de imaginaţie şi toate astea îi
lipsesc de când a părăsit-o Ethan. O ştim cu toţii. Şi iată la ce ar
trebui să ne gândim: să-l ajutăm pe Charles şi compania să elaboreze
un plan serios pentru a deveni profitabili singuri, nu umblând cu
fundul în cjouă luntri şi încercând să vândă, Compania Tamaracfe
când asta ar puteţi aăiâpşefwte; aiţi ffcaniargneaţi pe fereastră. Şi
aruncareacaojgşriiei Tamarack, tot. Pe fereastră. N-are niciun sens.
— Vai, Doamne, oftă Nina.
— Dar nu ştii cât de mult am putea obţine pe Tamarack, interveni
Marian. Dacă este mai scumpă decât presupui tu – şi cred că insişti
prea mult pe problemele astea mărunte pe care le-ai avut, Leo, apa
şi-aşa mai departe; tu te afli pur şi simplu prea aproape ca să fii
obiectiv – s-ar putea să fie suficient ca să-l scoţi pe Charles la liman şi
438
să însănătoşeşti compania, după care tuturor ne-ar fi mult mai bine.
Serios, n-avem idee ce s-ar întâmpla dacă o scoatem pe piaţă.
— Aţi obţine oferte mici, răspunse Leo. Şi atunci, ar fi al dracului
de greu să vă mai retrageţi; aţi vedea banii legănându-vi-se pe la nas
şi vi s-ar face poftă de ei. Lui Charles, mai ales.
— Leo, zău aşa, Charles nun un prost, spuse mustrătoare Marian.
Ştie de ce are nevoie. N-ar vrea să vindem, dacă nu l-ar ajuta.
— Ar accepta atâta cât poate primi, insistă Leo. Ar începe să se
creadă capabil de miracole, cu oricât va obţine.
— Ba nu, pe-asta o putem controla, interveni William. Nu asta-i
problema. Problema e Charles şi ceea ce-i datorăm şt, deşi nu-mi
convine, cred că Marian are dreptate. Îi suntem datori măcar să
aflăm cât putem obţine. — Dar nici p-am vorbit despre altceva!
strigă Gail. Despre alte moduri de a-l ajuta, alte lucruri pe care le-am
putea face… —
— O vom face şi pe asta, răspunse William. Însă trebuie să
începem cu Tamarack Company; e vrabia din mână. Alte idei bune
n-avem, nu?
Gail îşi muşcă buzele. Leo îşi puse mâna peste a ei.
— Atunci, trebuie să stabilim un preţ bun şi să nu vindem mai
ieftin.,
— Aşa ceva e cam rigid, spuse Vince cu bândeţe. Vorbim despre
Charles, nu despre o proprietate funciară lipsită de suflet.,
— Ei, desigur, numai despre Charles e vorba, zise şi Nina. Pentru
el o facem. Nu e nevoie să ne ţinem de absolut cel mai mare prej; am
putea descuraja cumpărătorii. Oricât am obţine, tot ar trebui să-l
ajute, nu credeţi?
— Vom obţine un preţ bun, răspunse Marian. Nu e nevoie să
alergăm după luna de pe cer, dar tot vom câştiga bani frumoşi; e o
companie de prestigiu.
— Să vedem ce oferte se ivesc, mormăi William. Apoi, vom lua o
hotărâre.
Nimeni nu-i privea pe Leo şi pe Gail. Cunoşteau cu toţii
439
proporţiile acţiunilor din Chatham Development pe care le distribuise
Ethan: Charles, Marian şi familia ei controlau patruzeci şi doi la sută;
Gail şi familia ei, numai treisprezece la sută. Fie William, fie Nina,
puteau trece alături de Charles şi Marian, în cadrul votului asupra
vânzării, şi cu asta s-ar fi terminat totul.
Chelnerul se uită din nou în salon. De astă dată, Vince îi făcu
semn să strângă farfuriile de supă şi să servească felul următor. Era
momentul să se bucure de o cină în familie.

Capitolul 16
Keith îi privi pe Leo şi pe Anne urcând în telecabină pentru
drumul pe munte. Se uită la ceas. Nouă fără un minut. Ridicându-şi
privirea, le întâlni ochii şi zâmbi vesel.
— Nu lipseşti în nicio dimineaţă, îi spuse el lui Leo, pornind pe
lângă cabina care înainta lent. Nici châar de Crăciun.
— Dar tu? replică Leo. Nu ţi-am spus că-ţf poţi lua liber? —
Voiam doar să mă asigur că totul e O.K. Plec în două minute.
Cabina ajunse la capătul peronului şi uşa se închise automat.
— Distracţie plăcută, le mai ură Keith, făcând cu mâna şi se
întoarse, în timp ce telecabina lua rapid viteză şi pornea în susul
muntelui, îndepărtându-se.
— Ca să vezi, spuse Leo. Apare în dimineaţa de Crăciun ca să se
asigure că totul e în regulă. Keith reuşeşte întotdeauna să mă
surprindă.
Se aşeză pe bancheta capitonată. Cabina avea o capacitate de şase
persoane, trei cu faţa spre munte şi trei stând invers, spre oraş. Anne
şi Leo stăteau cu faţa spre oraş. Străzile de jos erau liniştite, atât de
devreme
ÎR ’tiiitiin^îă de’ Oi^ciuM, ■iăc6pefişurile efau pline de zăpadă,
prin parcuri se amestecau urmele de sanie şi de paşi, păzite de
oameni de zăpadă. Piscurile din jurul Tamarackului erau luminate
Trandafiriu de soare, dar în vafebraşul era umbrihncă? ® beculeţeie
440
de Crăciun sclipeau ca nişte sălbe petrecute peste copaci şi clădiri,
conturând acoperişurile şi verandele din faţă ale caselor.
Ânne uită de Keith şi de disconfortul pe care-l simţea întotdeauna
în preajma lui. Îi plăcea să stea cu Leo în cabina mică şi închisă,
privind cum lunecau munţii pe dedesubt. Leo îi era prieten bun,
dezinvolt şi fără pretenţii, aproape ca un frate. Fugar, se gândi la
Josh şi ştiu că i-ar fi plăcut să fie el cel aşezat alături, în timp ce se
legănau deasupra pământului în tăcere şi lumina soarelui. „Ei bine,
nu vă fi el, “ îşi spuse ea. „N-o să se îritâmpfe.“ Trase adâne aăr în
piept, cu privirea prin fereastra de plexiglas curat care încercuia
jumătatea superioară a cabinei, alegând să se gândească în schimb la
Tamăfack. ’ – După atâţia ani, se simţea din nou ca acasă, într-un ioc
al ei, chiar dacă venea numai în vizite atât de scurte, încă mai era, în
multe privinţe; oraşul pe care şi-l amintea şi, de asemenea, mulţi
dintre oameni erau aceiaşi: o gaşcă de excentrici ca aceia din
California – încăpăţânaţi, de o independenţă feroce, calzi şi primitori
cu cei ce iubeau munţii sau doreau să-i apere, reci şi dispreţuitori
faţă de aceia care veneau să se folosească de Tamarack pentru
propriul lor exhibiţionism, în speranţa că avea să se prindă de ei
ceva din sclipirea lui. Mai multe oraşe într-unul singur, îşi spuse
Anne, şi toate, într-un fel, coexistând astfel că majoritatea celor ce
locuiau acolo îşi găseau un ungher şi se simţeau, la fel ca ea, acasă.
— Pace pe pământ, spuse Leo, puţin cam amar, în timp ce privea
împreună cu Ânne oraşul rămânând în urmă. Cine ar crede că
oamenii se luptă pentru bu- căjica asta de proprietate, iar unii dintre
noi tocmai am pierdut?
Anne clătină din cap:
— Nu-mi vine să cred. Trebuie să poji face ceva.
— Nu putem găsi nicio soluţie. Pur şi simplu au trecut peste noi şi
au voturile. Cea mai mare blestemăţie e că, acum două săptămâni, a
venit Josh cu o idee deloc rea – nu ne înnebuneam după ea, dar era
de preferat în loc să’ vindem compania – însă oricum nu scotea
destui bani ca să-i satisfacă pe Charles şi pe Fred. Dumnezeule, îţi
441
imaginezi câţi bani au manevrat în Chicago? Parc-ar fi un aspirator
de praf: îi absorb şi nimeni nu-i mai vede vreodată.
, – Ce idee a avut Josh?
— Să vindem doar o parte din Compania Tamarack. Ultima oară
când a fost în Egipt, a vorbit cu investitori privaţi şi oficialităţi
guvernamentale şi a reieşit că guvernul nu voia să ma’i împartă cu
nimeni din Egipt costurile excavaţiilor. Cred că s-ar putea să fie cea
mai mare descoperire de la mormântul lui Tut şi vor drepturile de
autor, de ecranizate şi tot restul. Aşa că investitorii particulari au
căutat altceva, iar Josh le-a propus Tama- rack-ul. Nu mi-a venit să
cred, când mi-a spus; la ce să le trebuiască egiptenilor o staţiune de
schi americană? Dar, ce naiba, japonezii o fac, olandezii şi britanicii
au proprietăţi prin ţara asta oriunde întorci capul, aşa că de ce nu şi
egiptenii? Am fost impresionat că Josh s-a gândit la aşa ceva;
încearcă să adune bani pentru şantierul care e cel mai important
lucru din viaţa lui, dar are timp să se gândească şi la noi.
— Şi ce s-a întâmplat?
— L-am trimis un pachet de publicaţii şi balanţe financiare.
Nuc-am fi fost dispuşi să acceptăm, dar nu voiam să respingem din
start nicio alternativă, l-am telefonat lui Fred şi l-am întrebat ce-ar
spune dacă s-ar face vreodată o asemenea ofertă – nu i-am spus că
aveam pe cineva interesat – şi a răspuns s-o lăsăm baltă; nu le
rezolva problema. La naiba, ar trebui să ajungem la un compromis,
dar ce compromisuri se pot face cu lăcomia?
— Este într-adevăr lăcomie? întrebă Anne.
— Nu, cred că nu. Cred că Charles este disperat să-şi răscumpere
nereuşitele, Fred e furios că n-a putut conduce firma aşa cum vrea el
şi toţi încearcă să procedeze cât mai bine.
Anne se încruntă.
— De ce nu discută nimeni posibilitatea de a vinde Chatham
Development?
— Dumnezeule, aşa ceva ar fi ca şi cum am vinde-o pe Regina
Mamă. Compania aia a fost toată viaţa lor; niciodată n-au cunoscut
442
altceva. Iar adevărul este că n-ar folosi la nimic. Au ipotecat aproape
tot ce au, aşa că le-ar rămâne destul ca să plătească dobânzile
împrumuturilor datorate luna viitoare şI cam atâta tot. Le trebuie
de-o mie de ori mai mult, în special ca să achite împrumuturile
personale ale lui Charles. E îngrozitor, cum au ruinat compania asta
şi n-au mai rămas decât posibilităţi care nu încântă pe nimeni.
Voiam să discutăm diseară la cină, dar Gail spune că e mai bine nici
să nu aduc vorba; le-aş strica tuturor Crăciunul. De parcă al nostru
n-ar fi deja stricat.
Rămase cu o privire meditativă spre ultimul colţ al oraşului,
înainte de a dispărea dincolo de munte. În depărtare, pista
aeroportului se vedea ca o dungă neagră prin mijlocul câmpiilor
albe; mai departe, un hangar roşu-viu strălucea ca un far în lumina
soarelui; şi, încă mai departe, colinele înzăpezite şi lanţurile de creste
colţuroase se întindeau până la orizont.
— Nu e vorba numai de slujba mea, să ştii, spuse încet Leo. Nici
doar de companie. E căminul nostru, un loc pe care-l ajutăm să existe
şi să fie mai bun. Câţi oameni pot spune asta despre ceea ce fac în
fiecare zi a vieţii lor? E al dracului de greu, să ştii, să faci ca o staţiune
să fie un oraş adevărat pentru oameni, dar la asta lucrăm noi şi vreau
să continuăm. Avem multă influenţă pe-aici – continuă el, râzând –
atâta câtă poate avea cineva în oraşul ăsta. Deţinem destule
proprietăţi ca să avem un cuvânt de spus în ceea de se întâmplă, ne
înţelegem bine cu consiliul orăşenesc, putem face multe pentru şcoli
şi spital, pentru bibliotecă şi muzeul de artă, şi pentru centrul de
adolescenţi… în fine, ce naiba, eu tot vorbesc, dar de-acum înainte
sunt numai fantezii. Careva ca ticălosul ăla de Beloit o să-l cumpere
şi-o să-l transforme în Coney ls|and, iar noi vom pleca şi vom pierde
visul lui Ethan şi pe-al nostru. Am avut un cămin fericit aici.
— Mie totul mi se pare în neregulă, spuse Anne. Cred că e nevoie
de mult mal multe discuţii şi că ar trebui să începem chiar din seara
asta. Totul s-a întâmplat mult prea repede, nu? Ai spus că se stabilise
încă dinainte de, a vă fi terminat supa. Cum ar fi putut vreunul
443
dintre ei să se gândească pe îndelete?
— Nici nu s-au gândit. Vince nu le-a lăsat timp. Trebuie să
recunosc, a fost foarte abil. Blând, cald, jucând pe slăbiciunile
oamenilor, incredibil de convingător…
Se opri. Anne stătea ţeapănă, cu mâinile încleştate în poaiă.
— L-a dus cu vorba, încheie jalnic Leo.
Rămaseră tăcuţi, privind pârtiile de schi de sub ei, nivelate,
şerpuind printre crânguri prelungi, unduitoare, de brazi şi pini
înzăpeziţi, în timp ce telecabina urca tot mai sus, spre terminalul din
vârful muntelui. Uşa se deschise, iar Anne şi Leo ieşiră, iuându-şi
schiurile de pe suportul din afara cabinei.
— Hai să mergem la numărul zece, propuse Leo, în timp ce-şi
potriveau picioarele în legături.
Stăteau în lumina soarelui, cu munţii înălţându-se de
jur-împrejur, vârfuri albe şi aurii deasupra pantelor cu copaci
verzi-argintii şi umbre cenuşii-albastre pe zăpadă. Anne se întoarse
în loc, privind în toate direcţiile, ca şi cum ar fi inspirat imaculata
frumuseţe. Se simţea împăcată.
— Porneşte tu prima, îi spuse Leo.
Împinse cu beţele, începând să ia viteză până când ajunse pe
pantă, unde se lăsă să alunece. Leo o urma, admirându-i poziţia
fluidă a trupului. Purta streci negri şi o scurtă verde ca smaraldul, iar
părul negru îi era legat cu o banderolă aurie. Era o schioare superbă,
îşi spuse el, privind-o cum cobora cu iuţeală şi energie, men-
ţinându-se în apropierea lizierei, la fel de graţioasă şi concentrată ca
în excursiile pe munte sau la munca prin jurul casei şi, ny se îndoia
Leo, în practica legală. Alegea cel mai drept drum pentru a ajunge la
destinaţie şi pornea într-un mod care dădea clar de înţeles că n-avea
să tolereze nicio intervenţie, nici să se îndoiască de hotă- rârile pe
care le lua.
Leo se opri la marginea pârtiei, privind-o pe Anne cum ajungea la
bază şi se întorcea să vadă unde rămăsese. O schioare precisă şi
controlată, reflectă el; una dintre cele mai talentate pe care le văzuse,
444
pe un munte care-i atrăgea pe cei mai buni. Se lansă în jos, spre ea.
Anne îl văzu pornind şi-i făcu un semn înainte de a-şi relua
coborârea, rămânând pe margine, lângă copaci, unde zăpada era
afinată şi nebătătorită. Zbura în josul pistei, cu pădurea lunecând pe
lângă ea ca o ceaţă de brazi verzi, azvârlind zăpada de sub schiuri în
jerbe scân- teietoare care pluteau prin aer înainte de a cădea încet la
loc.
În acele momente se simţea cel mai liberă, când abia mai avea
legătură cu pământul, când se putea desfăta cu tinereţea şi forţa
trupului ei, cu energia care exploda în viteză şi putere, fără nimic
altceva în gând. Nu mai exista nici trecut, nici viitor, nu existau
temeri, presiuni sau regrete. Nu mai era deeât’Tnviorarâa vitezei,
frumuseţea unei lumi sdânteietoare/*âeM, Vee#fih<Kjrăt5care4
ample’a plămânii şi ritwyţsropritilW’eT’ti’up; ^1^:’! ■ ’ ’
Panta netedă începu să se umple de hopur),: movile mari formate
de schiori) cârăââhiph%eău ¿âpădă fii lături când încetineau în
cristishă.
— Arine’ începu âă cdtească rapid, -scurt, într-o parte; şi alta ale
unei linii drepte, până ajunse la poale, gnde zăpada era din nou
nivelată, pârtia redevenind orizontală.
Se opri, gâfâind, zâmbitoare. Niciodată nu ajungea mai aproape
de a se simji bucuroasă. Privi în susul pantei şi surâsul i se lărgi,
când îl văzu pe Leo urmând-o. Era foarte rapid, cu genunchii îndoiţi,
schiind energic şi semănând, după cum i se părea lui Anne, cu un
tanc masiv care trecea peste: movile.
— Frână lângă ea. — 1.
— Bună goană, zârihbi el. Arăţi mult mai bine pe schiuri decât
mine. O parteneră de schi excelentă.
Îi privi faţa luminoasă. Frumuseţea ei îi tăia respiraţia. La fel ca
perfecta stăpânire a modului cum schia: nimic deplasat sau
nearmonizat cu restul făpturii ei. Un control perfect, îşi spuse el şi, la
fel ca în trecut, simţi un scurt val de milă. La schi prindea minunat
de bine, dar. Ce efect avea asupra vieţii ei sufleteşti?
445
 — Ce s-a întâmplat între tine şi Josh? o întrebă, în timp ce schiau
încet spre telescaunul zece.
— Nu ne mai vedem.
— Asta ştiu şi eu. L-a întrebat Gail. Îmi pare rău; credeam că vă
plăceaţi.
— Ne plăceam. Şi încă ne mai plăcem. Doar că am considerat că e
mai bine să încetăm. Mi-a telefonat, când Gail l-a invitat la cină, în
seara asta. Voia să mă întrebe dacă mă deranjează prezenţa lui.
— Şi i-ai spus că nu.
— Desigur. Cum să-i fi spus să nu vină?
Leo îi asculta vocea calmă; îi studie faţa perfect stăpânită.
Abandonă subiectul.
— Nu va dura mult, spuse el şi se duse să discute cu mecanicul
telescaunului. Totul e-n ordine. Hai să mergem. ’
Urcară cu scaunul până în vârf, unde Leo verifică împreună cu
mecanicul din staţie comenzile de pornire şi oprire a telefericului.
Apoi, stătură un moment privind mulţimea schiorilor de Crăciun
care se adunau peste tot în jur: Costumele de schi aveau toate
culorile şi modelele, de la negru lucios la rotocoale rebele şi fulgere
de vopsea fluorescentă, transformând muntele într-un caleidoscop
rotativ, curgător.
În apropierea lor, un schior căzu, lăsând în urmă o dâră de
schiuri, beţe, căciulă, ochelari negri şi ochelari de protecţie..
— Ca la talcioc, comentă cineva, iar alţi schiori se opriră să-l ajute
pe cel căzut. Leo zâmbi: 1 ’
— O mai fac şi eu din când în când. Umilitoare experienţă.
Schiară până la un alt telescaun, apoi la următorul, la fiecare
oprire Leo schimbând câteva cuvinte cu mecanicii, precum şi
cu’patrula de schi pe care o întâlni în drum. ■
— Lui Keith nu-i spun că verific în fiecare zi muntele, zise el, când
ajunse încă o dată cu Anne la poale, lângă telecabina de unde
începuseră. Zice că e datoria lui şi, desigur, aşa este, dar altă cale nu
găsesc. Nu-l pot lăsa să fie singur adjunct al administraţiei muntelui
446
până nu mă conving că e în stare cu adevărat.
— De ce l-ai angajat? întrebă Anne, cu schiurile pe umăr, în timp
ce mergeau spre maşina lui Leo.
— Vince m-a rugat, iar Keith a insistat foarte mult; spunea că vrea
să-şi aducă viaţa pe calea cea dreaptă. Cum să refuzi un om care-ţi
spune aşa ceva? Âm bănuit că va învăţa din mers. Şi, în unele
sensuri, a făcut-o. Ca azi, când a venit aici; cine s-ar fi aşteptat? Dar e
ceva în neregulă cu Keith; nu ştiu ce anume, însă mă sâcâie.
— E neformat, răspunse Anne. Parcă nu, şi-ar fi terminat creşterea
şi, poate; nici n-q va face vreodată. Are înfăţişarea, aia de băieţel care
tot timpul e gata să se enerveze fiindcă ştie că nu-va primi ceea ce
vrea, nici nu va fi îngrijit aşa cum crede el că merită.
Leo se gândi puţin.
— Cam dur spus, dar probabil că al dreptate. Mă întreb cât va sta
în postul ăsţa.
— Atâta timp cât găseşte aici ceea ce vrea.
Îşi fixară amândoi schiurile în stativul de pe capota maşinii şi
porniră pe jos spre oraş.
— Ştii despre ce anume e vorbş?
— Nu ştiu decât ce-a spus el: că vrea s-o apuce pe calea’ ceă
dreaptă. Am impresia că a făcut-o; bag mâna-n foc că nu se mai
droghează şi nu l-am văzdt niciodată bând. Are o prietenă, foarte
drăguţă, care pare înnebunită după el. Şi ar putea să-şi facă o carieră
bună aici, presupunând că noii proprietari îl vor ţine. Ar trebui să-i
fie de ajuns.
— Nu ştiu, spuse Anne, îngândurată. Mie mi se pare flămând..
— După ce? După bani?
Ezită.
— Cred că-i place genul de putere pe care o găseşti făcând rău
oamenilor..
Leo îi aruncă o privire tăioasă:
— Atunci, e periculos.
— S-ar putea.
447
 Ajunseră în mijlocul mulţimilor de pe străzi.
— Crăciun fericit, Leo, îl salută cineva, iar Leo se opri la o scurtă
conversaţie. Mulţi turişti îşi petreceau ziua în oraş, admirând
vitrinele sau stând pe băncile din scuar, cu capetele lăsate pe spate şi
ochii închişi în soarele cald. La umbră, aerul era rece, dar în lumina
soarelui oamenii îşi descheiau fermoarele canadienelor, îşi scoteau
mănuşile şi sayurauzâfleibind căldura, n.
— Ţ-âaluV Leo; sărbătortferjpi^, îi ură; un bărbat înalt şi masiv… ;
o -c i: >■:! s îi
Leo se opri şi făcu prezentările..
— Cum staţi cu apa? întrebă omul. Nu mai aveji probleme? ■ • •
• • – – -■ – Totul e sub control, răspunse Leo.
’ – Ai grijă să nu se mai repete, îl preveni omul, în timp ce se
despărţeau.
— Ăsta a fost un avertisment? întrebă Anne.
— Aproape. Vine âici la fiecare două săptămâni cu avionul
personal şi-i place să-l salutăm în poziţie drepţi, ca oamenii de la
firmele lui. Nu mă deranjează; e destul de inofensiv.
Ajunseră în capăţul scuarului, unde nişte colindători cântau sub
un; molid.. Copiii şa apropiau să |e pipăie costumele de modă veche
şi să încerce jobenele bărbaţilor. Mai târziu, colindătorii aveau să
umble prin oraş, oprindu-se să le cânte bolnavilor închişi în case şi la
spital.:
La o stradă distanţă, un trompetist singuratic cânta Noel, cu un
câine încovrigat la picioare. Prin vitrinele restaurantelor se vedeau
chelneri şi chelneriţe punând pe meşe flori pentru cină; la George’s
Mountain T-Shirt Company, clienţii primeau tricouri imprimate la
comandă, ca nişte cadouri de ultim moment; iar pe colina din
dreapta, câteva echipe nivelau zăpada pentru cursele de săniuţe ale
copiilor programate după-amiază.
— Leo, Anne, aveţi un Crăciun reuşit? întrebă Timothy. Putea să
fie şi mai multă lume, dacă vreţi părerea mea.
— Nu eşti ocupat la tavernă? întrebă Leo.
448
 — Ei, ocupat. Nu ocupat, dacă-nţelegi ce vreau să spun. Cred că
oamenii încă se mai tem să vină aici.
Leo clătină din cap.
7 Uită-te în jur. Nimeni nu-i îngrijorat.
— Mda, dar ăştia-s cei care au venit. Cum rămâne cu ăia care s-au
răzgândit şi au mers la Vaii sau la Aspen? Au citit ziarele, să ştii. Şi
stau pe gânduri, când e vorba de noi.
— Tim, ai într-adevăr greutăţi? întrebă Anne.
— N-am spus asta. Dar afacerile merg cam prost; nimeni nu poate
s-o nege. Iar casele nu se mai vând ca altă dată şi ni s-au închis câteva
magazine.
— Cât este mai rău decât anul trecut?
Timothy ridică din umeri.
— Cu zece la sută, poate. Acum nu-i chiar atât de prost, dar cred
că mi-e frică să nu fie mult mai rău. Cred că oamenii nu mai au
încredere în noi, înjelegeli? Odată ce se alarmează, nu se grăbesc să
uite.
— Ei, nu da sfoară, îl sfătui Leo. Nu ştii care din turiştii ăştia
veseli nu-i reporter la Bună dimineaţa, America sau New York Times.
Când porniră mai departe, Leo era încruntat.
— Cea mai proastă publicitate pentru un oraş o fac chiar locuitorii
lui. Dar cum să-i faci să înţeleagă, când sunt speriaţi? Şi-au pus toate
ouăle în coşul nebunesc al unei staţiuni de agrement şi pe urmă se
roagă să fie vreme bună şi să se ducă vestea că e cel mai
nemaipomenit loc de pe pământ. Cum şi este, Dumnezeu mi-e
martor, dar asta nu-i atrage pe oameni încoace, dacă-şi închipuie că
nu e sigur.
În farmacia lui Carver, Leo îşi cumpără obişnuitele ziare şi
răcoritoarele pe care i le ceruse Gail, după care reveniră spre maşină.
— Vei aborda subiectul la cină? întrebă el.
Anne dădu din cap.
— Am să-i spun lui Gail dinainte; cred că trebuie să discutăm.
— Ar putea fi penibil, cu Charles de faţă.’
449
 — Atunci, cred că vom avea o seară penibilă.
Leo o privi. Se uita drept înainte, fără ca pe faţă să i se citească nici
urmă de emoţie. Atâta suferinţă, îşi zise el, închisă în ea. Aşa că
alegea fericirea lui şi a lui Gail, şi viitorul lor, în locul celor ale tatălui
ei.
Seara, o privi în timp ce lucra împreună cu Gail în bucătărie, pe
când se adunau ceilalţi membri ai familiei. Cele două surori îşi
puseseră fuste lungi de pled, cu franjuri la poale; Gail purta un
pulover verde pe gât, iar Anne unul roşu ca vinul, cu un colier
indian de argint şi cercei prelungi argintii. Încă o dată, Leo îşi dădu
seama cu cât era mai frumoasă decât Gail şi cu cât mai dramatică.
Ştia că toată lumea avea să întoarcă mai întâi capul spre Anne, abia
pe urmă observând-o pe Gail, iar în suflet i se trezi familiarul simţ de
apărare pentru soţia lui. Dar ştia că Gail nu avea nevoie de aşa ceva;
n-o invidia pe Anne, având pentru ea numai milă şi Iubire.
Ridicându-şi privirea, Anne îl zâmbi. Plimbările lor matinale pe
munte îi apropiaseră şi „uneori, Leo se gândea că era posibil să fie el
acela care ar fi ajutat-o să se smulgă din rigidul el autocontrol. Dar,
desigur, nu el avea s-o facă. Trebuia să fie un om capabil de a o duce
cu un pas mai departe, dându-i şansa de a iubi. Ştiu că avea dreptate
în momentul când intră în casă Josh, iar Anne privi spre uşă şi ochii
li se întâiniră. „Nici vorbă să se fi terminat, ” reflectă Leo. „Aş vrea
să-i pot ajuta cu ceva.“ Dar n-o putea face nici pe asta. Tot ce puteau
el şi Gail era să le stea pe-aproape, gata să întindă o mână de ajutor
dacă Anne, Josh sau amândoi aveau nevoie.
— Crăciun fericit, zise Josh, venind spre Anne. Arăţi minunat şi
foarte sărbătoreşte.
— Mulţumesc.
Se simţea uşurată. Ce stare ciudată, îşi spuse ea, să fie uşurată că-l
vedea pe Josh. Şi foarte bucuroasă.
— Îmi pare bine că te văd.
Îi zâmbi, în timp ce-i observa puloverul roşu-închis, aproape de
aceeaşi nuanţă cu al ei, peste cămaşa albă, descheiată la guler.
450
 — Toţi suntem îmbrăcaţi de sezon.
— Viaţa şi creşterea, spuse Josh. Culorile plantelor care prosperă
în ciuda iernii. Fac ca speranţa să pară absolut rezonabilă. Ce faci,
bine?
— Da, mulţumesc. Tu?
— Foarte bine. Mi-ai lipsit.
Anne îl privi drept în ochi.
— Şi tu, mie, spuse ea, încet, neputându-i minţi. Echipa ta a ajunS
la mormânt?
— Nu, dar Hosni crede că suntem pe-aproape.
Ar fi vrut să vorbească despre faptul că le fusese dor unul de altul
şi totuşi rămăseseră despărţiţi, dar nu era momentul, cu membrii
familiei adunându-se în jur.
— Mă întorc peste câteva zile. Au înaintat foarte mult, aproape’la
trei sute de picioare; ar fi remarcabil dacă s-ar afla mai departe
de-atât.
— Deci, vor ajunge la uşă.
Anne încercă să-şi imagineze: coridorul prelung, întunecos,
luminat slab de lămpi, sfârşindu-se într-o uşă pecetluită care aştepta
s-o deschidă cineva.
— Te invidiez, spuse ea. Să păşeşti într-o lume nouă, complet
diferită de a noastră…
— Nu complet. E uimitor cum se repetă intrigile şi personajele.
Faraonii se comportau la fel ca toţi regii din istorie, iar muncitorii
erau ca orice muncitori; chiar şi greve făceau. O parte din
amuzamentul studierii trecutului constă în a descoperi cât de
prezent continuă să fie. Nu suntem unici, deşi ne-ar plăcea s-o
credem.
— Cu toţii suntem unici, îl contrazise Anne. Durerile şi bucuriile
pe care le trăim sunt numai ale noastre; nimeni altcineva nu poate să
le simtă sau măcar să le înţeleagă în întregime.
Josh o privi sumbru.
— Vrei să spui că suntem singuri în univers, fără nicio şansă de a
451
comunica vreodată sau a atinge o altă persoană.
— Toţi suntem îmbrăcaţi de sezon.
— Viaţa şi creşterea, spuse Josh. Culorile plantelor care prosperă
în ciuda iernii. Fac ca speranţa să pară absolut rezonabilă. Ce faci,
bine?
— Da, mulţumesc. Tu?
— Foarte bine. Mi-ai lipsit.
Anne îl privi drept în ochi.
— Şi tu, mie, spuse ea, încet, neputându-i minţi. Echipa ta a ajună
la mormânt?
— Nu, dar Hosni crede că suntem pe-aproape.
Ar fi vrut să vorbească despre faptul că le fusese dor unul de altul
şi totuşi rămăseseră despărţiţi, dar nu era momentul, cu membrii
familiei adunându-se în jur.
— Mă întorc peste câteva zile. Au înaintat foarte mult, aproape’la
trei sute de picioare; ar fi remarcabil dacă s-ar afla mai departe
de-atât.
— Deci, vor ajunge la uşă.
Anne încercă să-şi imagineze: coridorul prelung, întunecos,
luminat slab de lămpi, sfârşindu-se într-o uşă pecetluită care aştepta
s-o deschidă cineva.
— Te invidiez, spuse ea. Să păşeşti într-o lume nouă, complet
diferită de a noastră…
— Nu complet. E uimitor cum se repetă intrigile şi personajele.
Faraonii se comportau la fel ca toţi regii din istorie, iar muncitorii
erau ca orice muncitori; chiar şi greve făceau. O parte din
amuzamentul studierii trecutului constă în a descoperi cât de
prezent continuă să fie. Nu suntem unici, deşi ne-ar plăcea s-o
credem.
— Cu toţii suntem unici, îl contrazise Anne. Durerile şi bucuriile
pe care le trăim sunt numai ale noastre; nimeni altcineva nu poate să
le simtă sau măcar să le înţeleagă în întregime.
Josh o privi sumbru.
452
 — Vrei să spui că suntem singuri în univers, fără nicio şansă de a
comunica vreodată sau a atinge o altă persoană.
Surprinsă, Anne făcu ochii mari. Niciodată nu gândise în termeni
atât de categorici. Îi văzu tristeţea din ochi şi, pentru prima oară,
înţelese cât de singuratică trebuia să le pară celorlalţi lumea ei. „Dar
nu sunt singură, “ îşi spuse; „sunt mult prea ocupată ca să fiu
singură. Şi n-am nevoie să apelez la compasiunea nimănui; mă simt
perfect de capul meu.” Dincolo de cuvintele sale, reverberau ale lui
Josh: nicio şansă de a comunica vreodată. „Ei bine, aşa e sortit să fie,”
medită ea, în defensivă. „Aşa e viaţa mea şi n-am ce face.” Nicio şansă
dea atinge vreodată o altă persoană. Forţa cuvintelor lui o izbea cu
putere.
j, Nu!” îi izbucni în suflet strigătul. Nu asta vreau.
Îl privea pe Josh, cu ochii dilataţi.
— Nu ştiu, spuse ea, în voce simţindu-i-se mirarea. Nu ştiu dacă
suntem singuri sau nu.
— Anne dragă, interveni Charles, apropiindu-se cu braţele
deschise, ce fericit sunt că te văd.
Se aplecă spre ea, apoi se opri şi, cu oarecare stângăcie, îi apucă
mâna într-ale lui.
— Mă bucur atât de mult că petrecem Crăciunul împreună. Bună,
Josh, nu te-am mai văzut de mult. Leo mi-a spus că ţi-ai cumpărat o
locuinţă aici. Norocosule; e un loc minunat. Niciodată n-am avut
timp să fac şi eu aşa ceva – aici locuia tata, iar eu, la Chicago – dar
s-ar putea să mă gândesc, zilele-astea. Se pare că, deodată, pe toţi ne
trage aţa încoace; mare minune, să ştii.
Era nervos, constată Anne, vorbea prea mult şi prea repede, cu
ochii alergând peste familia adunată în living room, apoi îndărăt spre
ea şi Josh. Îi trecu prin minte că deja vânduse Tamarack Company şi-şi
făcea curaj pentru a le spune şi celorlalţi. „Nu, e prea devreme,”
conchise ea. „Dar s-ar putea să fie pe-aproape şi să se simtă vinovat.”
îl privi în timp ce vorbea cu Josh despre nişte prieteni comuni din
Chicago. Părea să se simtă mai prost decât în septembrie, cu pungi
453
sub ochi şi riduri adânoi deambel© pă^i.al© gţjrti «Mţinile îi
tremurau. Era prima oară când îi părearăuppntru el. • ¡b
— … ulcer „îi spunea, JEharlealuFJ©sh.. Nimenidinfa- milia
noastră n-a avut vreodată, din: e} te ştiu eu, dar m-a doborât rău de
totpentru untimp. Desigur, acum seştie cum se tratează astea, fără
regimuri speciale sau aşa ceva; cea mai mare problemă e să găsesc o
soluţie de a înceta să mai fiu atât de tensionat…
Fred Jax îi pdse o mână pe umăr: _
— Beloit a mai telefonat? Anne, Josh; Crăciun fericit. Ar putea fi o
mare ocazie pentru Chatham Development, nu-i aşa? Ai mâi primit
vreo veste de la el, Charles?
Charles făcu o figură chinuită.
— Ţi-am spus, a zis că mă mai caută după Anul Nou.
— Exact, dar i s-au aprins aşa de tare călcâieie, încât m-am gândit
că va vorbi cu contabilul, ca să revină a doua zi. L-ai putea întreba pe
Vince ce se întâmplă; el trebuie să fie la curent. ’
— Vince nu-i amestecat în. Afacerea asta, replică scurt Charles…
— De ce-ar fi? întrebă Josh, curios.
— Păi, sunt împreună tot timpul, spuse Pred. Şi ştii că ajung să
discute multe altele în afară de politică.;
— Beloit este managerul de campanie al lui Vince, explică
Charles, când Josh se arătă nedumerit. Sunt par- tenâri de afaceri la
Denver. Dar asta n-are nicio legătură cu noi. Nu ş*a stabilit nimic,
adăugă el, enervat.
— Încă, preciză Fred. Ei, mai putem aştepta; ştim c-o vrea. Marian
şi cu mine avem o părere foarte bună, să ştii, şi Walter. Chatham
Development are un mare viitor; fii atent; îi vom pune numele la loc
pe hartă, unde-i e locui..
— Cum? întrebă cu interes Anne.
Fred zâmbi.
— N-ar fi interesant pentru tine, Anne; nu se compară cu gloria
avocaturii şi celebrităţile care fac coadă, la uşa ta. Totuşi, sunt
proiecte mari pentru un constructor; exact ceea ce ne trebuie. Plus un
454
mic capital şi mergem ia sigur.
— Sărbători fericite, dragii mei, se strecură Nina în grupul pe
care-l formaseră lângă uşa sufrageriei. Ce seară fermecătoare, nu-i
aşa? Toţi la un loc. Mare păcat de Vince, dar senatorii au un program
atât de încărcat. La asta te refereai, Fred, când spuneai că ai o părere
foarte bună? Că în sfârşit suntem împreună? — ’
— Că vindem Tamarack Company, răspunse William, din spatele
ei. De-asta au o părere atât de bună Fred şi Marian. ’
— Ei, nu tocmai, replică Marian; ocoli grupul, pentru a se înfige
între Charles şi Anne; Keith era în spatele ei, cu urechile ciulite. Nu
avem deloc o părere bună – ce cuvânt nepotrivit, Fred – regretăm şi
numai încântaţi nu suntem. —,
’ – Merg s-o ajut pe Gail, spuse Charles. Să torn vinul, sau ce-o mai
fi nevoie…
Gail, venind din bucătărie, îi auzi ultimele cuvinte.
Mulţumesc, spuse ea. Suntem gata să ne aşezăm la masă.
Aducea câteva farfurioare cu unt, iar Anne i le luă din mâini.
— Mi-am uitat datoria, zâmbi ea, începând să pună untierele în
jurul mesei. Robin i se alătură, punând pe fiecare câte un cuţit de
unt, iar Ned aduşe carafa cu apă. Leo mai puse câţiva buşteni în
şemineul mare dintre sufragerie şi iiving.
— Mai bea cineva ceva? întrebă el.
Când în sfârşit se aşezară, câteva momente domni tăcerea. Leo
desfăcu mâinile, lateral, şi toţi cei din jurul mesei luară câte o mână a
vecinilor. Josh, care reuşise să se aşeze lângă Anne deşi fusese
stabilit ca el să stea în celălalt capăt al mesei, i-o apucă uşor; cealaltă
mână îi stătea în strânsoarea fermă a lui Leo. Gail aprinse luminările
ce străbăteau masa prin mijloc, printre aranjamentele florale de vâsc;
molid, conuri de brad, struguri, pere roşii şi galbene, şi se aşeză în
celălalt capăt.
— Doamne Dumnezeule, începu Leo încet, îţi mulţumim pentru
numeroasele lucruri bune din anul care se sfârşeşte, pentru belşugul
care ne dăruieşte o viaţă îndestulată, pentru sănătatea şi energia care
455
ne ajută să trăim din plin, pentru curiozitatea noastră care face
lumea mai interesantă şi emoţionantă şi pentru munca noastră şi
starea de împlinire pe care ne-o aduce. Dar, mai presus de orice,
suntem recunoscători pentru famâlia noastră. Ne apără şi ne
hrăneşte, ne dă putinţa de a dărui ca şi de a primi, iar anul ăsta, în
sfârşit a redevenit întreagă. Acesta e cel mai mare dar pe care l-am fi
putut cere şi îl vom păstra cu sfinţenie, orice altceva ni s-a întâmpla,
nouă şi visurilor noastre.
— Amin, adăugă glasul gros al lui William. Bravo, Leo. Bravo.
Ochii lui Anne stăteau aţintiţi spre fructele viu colorate din
mijlocul mesei. „Familia mea, “ îşi spuse. Să comunici… să atingi o altă
persoană. I se alătură lui Gail lângă gheridon, pentru a pune supa în
farfurii şi a le distribui în jurul mesei, lui Josh, care stătea lângă
scaunul ei gol, apoi lui Robin şi Ned, lui Fred, Marian şi Ninei. În
cealaltă parte a mesei, la dreapta lui Gail, stăteau Charles, Keith şi
prietena sa Eve, William, micuţa Gretchen Holland, îp vârstă de trei
ani, cu părinţii. Ei, Walter şi Rose. „Nu toţi îmi plac, “ îşi spuse Anne,
în timp ce punea câte un vas cu salată de scoici lângă flecare tacâm;
„pe câţiva nici nu vreau să-l cunosc mai bine decât acum. Dar, cu
excepţia lui Josh, ei sunt familia mea…“ Firul gândurilor i se
întrerupse. Cu excepţia lui Josh. El, însă, stătea de vorbă cu Robin şi
Ned, atât de strâns integrat în grup încât i-ar fi fost greu să-şi ima-
gineze^masa fără el. Iar în ultimele săptămâni îi dusese dorul. Îi
lipsise glasul lui, surâsul şi uşurinţa cu care îşi dssişiriqiâu id^ie
ini6^§fei, adeseori fără a duce cfteP o: ffa¿a -până la^âpât? j&Q
ajunge, ” îşi spuse ea, nemulţumită; „mă gândeam la familie.” Privi
din nou îm- pfejuruf rriesei. CJ trădaserăşi ^-răniseră, însă acum se
pâmenăa ap|ecânduj’se ’spre ei; etâririd să aibă un loc în mijibeul
tor. „Vreau să fac tsăva, să-i ajut dacă au nevoie.” Cel mai mult, însă,
dorea să-i ajute pe Gail şi pe Leo, care nu participaseră la acea
trădare de demult şi fuseseră primii care să-i ureze bun venit.
Reveni la scaun, iar Josh se ridică s-o ajute.
— Dintre toţi oamenii buni din lume, spuse el, cel mai bun e Leo.
456
Se înfurie vreodată, ce crezi? Sau poartă ranchiună cuiva?
— De când îl cunosc eu, niciodată.’
Anne gustă salata de scoici şi privi în jurul mesei p6ntru a vedea
cum fe pâăcea celorlalţi.
— E perfectă, spuse Josh. Tu ai făcut-o?
Dădu din cap:
— O prietenă de-a mea din New York mi-a dat reţeta, cu ani în
urmă; întotdeauna îşi petrecea verile în New England şi s-ar zice că e
autentică.
— Anne… începu el.
— E o minciună! răcni Ned.
Conversaţiile încetară.
— Ned? întrebă Leo.
Băiatul se înroşi la faţă.
Bine, dar aşa e. Este o minciună. Unchiul Fred zice că vindem
compania.
— Ned, astă seară nu vorbim despre asta, interveni grăbită Gail.
— Despre ce nu vorbim? se încruntă Ned spre Leo.
Tată, ai spus că n-o vindeţi! Ai spus!
— Mama ta are dreptate, murmură Charles. N-ar trebui să vorbim
despre…
— Ba trebuie! Tată, ai spus c-o vindeţi?
— Nu, n-a spus, făspunse Cti fermitate Marian. Dar nu de el
depinde. Cu toţii deţinem părţi în companie şi am hotărât să aflăm
ce preţ am primi pe ea. Nimic mai mult.
— Şi s-o vindem, dacă găsim un preţ decent, completă Walter.
Doar nu ne încurcăm, nu? Căutăm un preţ care să sune O.K., nu-l
aşa? Şi pe urmă, îl accpetăm, da?
— Trebuie să fie mult mai mult decât O.K., spuse Marian. ’
— Ce înseamnă mult mal mult? ridică Walter glasul.
Era destul de prost că se simţea înăbuşit de familie;
nu suporta când îşi pronunţau sentinţele ca şi cum el n-ar fi scos o
vorbă. Fred îi spusese că aveau să conducă împreună Chatham
457
Development şi că trebuia să acorde atenţie spuselor lui.
— Crezusem că ne-am înţeles! Crezusem că la Chicago e totul
clar, că voi ne daţi o grămadă de bani şi ne putem pune din nou pe
roatei
— E-n regulă, spuse scurt Fred. E sub control. Am hotărât. E
perfect.
— Ba nu e perfect deloc, se răsti Gail. E îngrozitor şi-o ştiţi cu toţii.
N-are niciun sens să-ncercăm să proptim o companie care se duce…
— Gail, draga mea, vorbeşti despre compania tatălui tău, o
întrerupse Nlna, oripilată.
— Nu e momentul să ne ciorovăim, interveni ferm Wiliiam. Este
Crăciunul, Leo a spus o rugăciune pentru familie şi împlinire şi toate
celelalte şi la altceva nici nu trebuie să ne gândim. Avem de discutat
destule cu care nu suntem de acord.
Privi în jurul mesei, parcă aşteptând să înceapă cineva.
— Wiliiam, spuse Anne, te superi dacă pun câteva întrebări?
— De ce m-aş supăra? Despre ce?
— Despre vânzarea Companiei Tamarack. Nu înţeleg.
— Nu înţelegi? repetă Fred, aplecându-se s-o privească, prin faţa
lui Marian.
— Cred că la problemele de soiul ăsta sunt mai greoaie, răspunse
Anne, pe un ton de scuză.
— Pentru Dumnezeu, e atât de simplu încât şi un copil ar… ’
— Ai grijă, îi murmură Marian, Anne nu-i deloc greoaie.
— S-a stabilit, spuse Walter, şi după Anul Nou se termină totul.
De ce s-o mai luăm de la început?
— Se termină? ţipă Fred. Ai spus că veţi afla…
— Nu se termină, replică Marian, se explorează.
— Nu aşa a spus! A spus…
— Avem un client interesat, spuse nervos Walter. De ce s-o tot
rumegăm la nesfârşit?
— Aş vrea să aud întrebările lui Anne, interveni Rose.
Toţi o priviră surprinşi; rareori vorbea la întrunirile de familie şi
458
niciodată împotriva lui Walter.
— Bine, atunci, se pronunţă Wiliiam. Cu ce strică nişte întrebări,
câteva discuţii, poate un val de aer proaspăt pe tema asta? Anne n-a
fost la cina de-acum o săptămână, când am luat hotărârea de a vinde;
de ce n-ar avea aceleaşi informaţii ca noi? Te-ascultăm, Anne; ce-ţi
putem spune?
Gail şi Robin strânseră farfuriile de supă, începând să asculte în
timp ce puneau felul doi, la gheridon.
— Îmi pare rău dacă par cam nelămurită… spuse Anne,
uitându-se în jurul mesei.
Charles o privi scurt în ochi, apoi începu să-şi studieze mâinile.
Avea gura strânsă de furie’şi deznădejde. Keith îşi ţinea capul
înclinat într-o parte, ca pentru a memora totul.
Ceilalţi îi susţineau privirea cu nedumerire sau in- – teres. Numai
Leo părea nerăbdător.
— … Dar pur şi simplu nu înţeleg ce se petrece. De ce vindeţi
Tamarack Company?
«- Ca să salvăm Chatham Development, răspunse Marian, înainte ca
nervozitatea lui Fred să explodeze. Şi pe tatăl tău. Credeam că ştii
cum stăm cu finanţele, Anne; Charles este într-o încurcătură
groaznică şi are nevoie de cel puţin patruzeci de milioane de dolari
ca să iasă. Apoi, el, Fred şi Walter vor reface compania. Plănuiesc noi
proiecte; au redus personalul; nu au nevoie decât de capital. Nu e o
perioadă prea fericită, draga mea; tuturor ne’pare rău că pierdem
Tamarack-ul. Dar pierderea Corporaţiei Chatham Development ar fi şi
mai tristă.
— De ce? întrebă Anne.
— Fiindcă a fost munca de-o viaţă a tatei, izbucni Charles. E un
monument în memoria lui. A fost creaţia Iul, visul lui..
’ – Se săturase de ea, interveni Gali. A venit aici şi noua lui creaţie
a fost asta. A preferat să moară aici; aici a vrut să-i fie risipită cenuşa.
Dacă ar şti că l-ai înmor- mântat la Lake Forest, Ji-ar spune ce părere
are despre tine. Iar dacă ar şti că vrei să vinzi compania asta, te-ar
459
urî.
— Mergi prea departe, Gail, zise Marian. Dar trebuie să spun că e
adevărat c-a ajuns să Iubească Tama- rack-ui mai mult decât oraşele
Chicago sau Lake Forest. Cu toţii ne-am simţit puţin abandonaţi
când s-a mutat aici, iar când Charles a intrat la strâmtoare, părea să
nu-i pese ce se întâmpla, atâta vreme cât avea Tamarack-ul. Asta m-a
durut; ne-a durut pe toţi.
— Atunci, de ce e mai importantă Chatham Development? vru să
ştie Anne.
— Fiindcă acolo suntem noi, răspunse furios Fred. Tatăl tău,
mătuşa şi unchiul tău, vărul tău Walter şi familia lui. Lui Leo îi place
atât de mult să-şi bată gura despre familie; ei bine, noi suntem
familia ta şi avem nevoie de bani, iar voi staţi drept pe ei!
Anne dădu din cap, îngândurată.
— Deci, dacă înţeleg bine, veţi readuce Chatham Development la
fosta sa putere şi reputaţie, aşa e?
— Unde erai? întrebă William. Exact asta a spus Marian, acum
două minute.
— Da, am auzit-o.
Între ochii lui Anne se adâncise o cută. Josh o privea, cu un
uşor’surâs pe buze. Mai văzuse expresia aceea în cabinetul ei şi îi
auzise întrebările aparent simple. Ce plăcere era ca de data asta,
când intra în acţiune, să fie şi el alături de ea.
— Dar, din câte mi s-a spus, urmă Anne, Chatham Development,
inclusiv firma subsidiară, Tamarack Company, valorau cam trei sute
cincizeci de milioane de dolari şi îşi câştigaseră o reputaţie
internaţională prin proiectele lor inventive şi inteligente. Iar acum,
valoarea netă e de zece milioane, cu riscul de a pierde bani.
Cu coada ochiului, îl văzu pe Charles tresărind şi simţi un junghi
de milă. Continuă, însă:
— Iar voi trei plănuiţi să-i refaceţi companiei prestigiul dinainte?
— La naiba, se răsti Fred, de câte ori trebuie să-ţi spun…
— Gail, fazanul e absolut delicios, îl întrerupse Nina. Şi nu ştiu
460
ce-ai făcut cu orezul, dar e cel mai bun…
— O clipă, Fred, interveni Marian, privind-o pe Anne. Ţin minte
că aşa făceai când erai mică. Tot puneai întrebări care păreau naive,
dar apoi, deodată, nu mai erau deloc copilăreşti. Încotro baţi, Anne?
— Încerc să înţeleg ce s-a întâmplat. Când a alunecat Chatham
Development de la un patrimoniu de trei sute cincizeci de milioane la
zece milioane?
— Mai mult în ultimii zece, doisprezece ani, răspunse William, cu
glasul-profund şi scăzut. Când tata a plecat definitiv. Charles a găsit
lupta mult mai dură decât se aşteptase. Şi nu l-am ajutat nici noi, să
ştii; Vince avea dreptate. Nu-tiânf dat nicwătenţ&î ne-am Văzut de
ale noastre ca întotdeauna, ca’ şi cum tata ar maifrfost acolo. Ntimaf
că nu era1tă^vdesiguY’; era Charles;;
— Dar unii dintre voi eraţi cu el, spuse Anne. NU erai
vicepreşedinte, Fred? Doar nu l-ai lăsăt noluat în Seamă, nu? ■ – 1 •
*’
— Al dracului să fiu dâcă l-am lăsat;
— Şi Walter? Erai şi tu acolo?
— Întocmai. Tot timpul.
— Dar atunci…
Anne făcu o pauză, privind în jurul mesei.
— Toţi aţi fost implicaţi în proiectul Deerstream?
Tăcură. Marian slobozi un oftat prelung.
— Charles a conceput Deerstream-ul, se grăbi Fred să precizeze. "’
’ ■;
— Toţi l-am conceput, adăugă Charles. Ştii al naibii de bine, Fred.
De fapt; tu eşti cel care a auzit primul despre şosea; de-asta am
cumpărat pământurile.
— Eu v-am spus, despre şosea? imposibil; de la tine am auzit. Însă
chiar şi-aşa…
— Eraţi acolo, reluă Willlam. Tu şi Walter aţi fost cu Charles tot
timpul. Aţi cumpărat pământul, aţi angajat arhitecţi, aţi schiţat
plănuriule şi pe urmă aţi aflat că proiectul şoselei se anulase. Dar
461
vina ne aparţine tuturor; nu v-am pus nicio întrebare. Toţi suntem
vinovaţi că v-am lăsat s-o faceţi.
— Noi n-am făcut…
— Şi complexul-Barrington, interveni Anne, trecând peste
cuvintele lui cu vocea ei limpede. N-a fost al tău, Fred?
— Ce? ■
— Complexul comercial Barrington. Am dreptate că tu
răspundeai de el?
— De unde dracu’ ştii toate astea? se enervă Fred. Cine mă-sa
mănâncă căcat cu polonicu’?
— Eu n-am voie niciodată să vorbesc aşa, se plânse Ned. ’
— Dlacu’! exclamă Gretchen, la cei trei ani ai săi, înceijând să bată
ritmic în masă cu lingura. Cui, diacu’, cui, diacu’…
— Termină, Gretchen, mai mare ruşinea! se văicări Rose. Of, tati,
uitaţi ce-aţi făcut.
— Atunci, ia-o de la masă! răcni Fred. Oricum n-are ce să caute
printre adulţi.
— Face parte din familie! exclamă Rose.
— Poate o duce Robin! a joacă, propuse Nina.
— Nu-i corect! Vreau să ascult! protestă Robin.
— Sigur că da, încuviinţă Leo. Rămâi aici. Şi Gretchen la fel. E o
cină de familie.
Un moment domni tăcerea.
— Ai mei se ceartă întotdeauna de sărbători, se oferi Eve să-i
încurajeze. Dar până la urmă ne împăcăm.
— Îţi mulţumesc, draga mea, răspunse solemn William.
— Mai pot primi puţin vin? întrebă Keith.
— Ce-a fost complexul Barrington? întrebă Leo, în timp ce ocolea
masa, turnând în pahare.
— Un centru comercial vertical, pe care l-am construit în
Barrington, lângă Chicago, începu să explice Charles. A fost o
greşeală; complexele verticale ri-au ce căuta în suburbii. Fred s-a
gândit că facem economie de teren, şi aşa a fost, fiindcă ne-a trebuit
462
mult mai puţin, dar oamenilor nu le-a plăcut ideea şi mai avea şi un
model neinspirat; din atriu nu se vedeau toate magazinele, aşa că
nimeni nu intra în ele să cumpere şi majoritatea spaţiilor erau
vacante. Totul a ieşit de-a-ndoaselea.
— Cât aţi pierdut cu el? întrebă Anne.
Charles tăcu o clipă.
— Douăzeci şi cinci de milioane.
Nina rămase cu gura căscată.
— Mie nu mi-a spus nimeni.
— Figura în darea de seamă, la sfirşitul anului, spuse Charles..
— Bine, dar pe alea nu le citesc, răspunse Nina cu tristeţe. Nu
înţeleg nimic din ele.
— Şi Turnul Chatham Q’Hare? continuă Anne. N-a fost al tău,
Walter?
— Iisuse…! strigă Fred, furios.
— O să se acopere, se apără Walter. Piaţa e cam scăzută, acum.
— Cât de acoperit e?
— Cam cincizeci la sută.
— Şi când a fost construit?
— Acum cinci ani, o repezi el. A mers încet piaţa.
— E cea mai mare piaţă din istorie, sublinie William. Nu ne-ai
spus că e doar cincizeci la sută acoperit.
— Cât din el trebuie să fie închiriat ca să ieşiţi în profit? întrebă
Anne.
— Şaptezeci la sută, răspunse Marian. M-am uitat şi eu. Ar fi un
profit marginal, dar aşa credeam că stăm. Cincizeci la sută? Ce n-a
mers, Walter?
Walter ridică din umeri, nervos:
— S-au aglomerat clădirile. L-am făcut într-o perioadă în care
construia toată lumea…
— Cu un an întârziere, preciză Charles.
Încă mai avea acea expresie uşor nedumerită, dar părea uşurat de
posibilitatea de a vorbi deschis; era aproape ca şi cum i-ar fi făcut
463
plăcere să expună cele mai întunecoase colţuri ale firmei, după ce se
prefăcuse atâta timp că totul era perfect.
— Nu ne-am înţeles cu cheltuielile şi dimensiunile şi până ani
început fundaţia, toţi ne-o luaseră înainte.
— M-am grăbit cât am putut, protestă Walter. Tu ţp-ai tot mocăit;
cum eram gata s-o iau din loc, cum îţi venea câte-o idee nouă. Nici
măcar o nenorocită de hotărâre nu puteam, convinge Mţeilaşoft
putut face clădirea aia să-iasă bine, dacă eramlăsat îa-paceh – Mai
este fazan? întrebă Nina. E atât de bun, draga mea…: ■- – i.’. R-,: r "
— Gel maibun pe care l-am mâncat vreodată, confirmă William.
Îţi muljumim, Gail. Şi eu aş mai dori.
— Şi eu, se amestecă Keith. E o cină excelentă.
— Gail îl privi pe Leo în ochi.
— Da, aşa cred, spuse ea.
— Mai ai de pus vreo întrebare, Anne? se interesă William.
Walter îşi împinse scaunul înapoi.
— Asculta}], pentru numele lui Dumnezeu, n-am * putea să lăsăm
vorba? Nu putem doar să vindem compania- asta împuţită şi să
terminăm odată? Ce naiba, vindeţi-o şi daţi-ne banii! Noî. Suntem
ăia care avem nevoie de ei! r. Y: – Doar câteva întrebări mai am,
spuse Anne. Leo, în ce stare e Tamaraek Company?.
Aruncă o privire spre Walter, care ezită nehotărât între a se ridica
şi a rărnâne jos, pentru ca în cele din urmă să se aşeze.
— Sprie şi în raportul, de la sfârşitul anului trecut, răspunse
imediat Leo. De şase ani, urcăm constant.
— De când ai preluat tu conducerea.
— Ethan a jucat un rol important, spuse Leo. Am lucrat împreună
până în momentul crizei de apoplexie. Şi îpcă mai lucrez după
planurile lui. Am cumpărat noi proprietăţi. În oraş şi în vale, iar pe
altele le-am vândut; am făcut amenajări pe munte, dintre care cea
mai importantă e telecabina, şi am mărit proporţia de schiori la nivel
de stat; am construit hoteiul Tamaraek, care în plin sezon este ocupat
complet, iar în restul anului peste medie. Anul ăsta am avut unele
464
probleme cu E.P.A. Şi aprovizionarea cu apă şi ne-au prejudiciat, aşa
că sân- tem în scădere pe trimestrul ăsta, dar n-avem niciun motiv de
a crede că nu ne* vom reveni; suntem foarte puternici. ’
— Cât de multe dintre antreprizele corporaţiei Chatham
Development prezintă o creştere de şase ani? întrebă Anne,
uitându-se de la Fred la Charles, apoi la Walter.
— Niciuna, răspunse Charles scurt.
— Deci, Tamarack e singura filială profitabilă?
Charles dădu din cap.
— Şi ai’de gând s-o vinzi?
— Trebuie! strigă Walter.
— Pentru ce, ?
Vocea lui Anne era seacă şi precisă.
— – Ca să daţi banii pe mâna aceloraşi oameni care au dat greş cu
Deerstream, cu Complexul Barrington şi cu Turnul Chatham
O’Hare? Ca să scăpaţi de singurul subisidar profitabil, rămas după
ce toate celelalte subsidiare Chatham au fost vândute sau închise? Ca
să adăugaţi bani la sumele turnate în Chatham Development
ipotecându-i proprietăţile astfel încât să nu mai rămână nimic
pentru plata dobânzilor pe împrumuturile de la bancă? Ca să
încercaţi să ridicaţi o companie care s-a scufundat până la capăt, cu
aceeaşi administraţie şi personal pe care le-a avut dintotdeauna şi
nimic nou de oferit acţionărilor?
— Vai de mine, vai de mine, oftă Nina. Săptămâna trecută, când
vorbea Vince, suna perfect, dar acum pare îngrozitor; zău aşa, să
ştiţi.
Charles stătea prăbuşit în scaun, cu ochii închişi. Anne simţi un
val de ruşine pentru ceea ce-i făcea. Îi înţelegea chinul şi ruşinea şi,
pentru prima oară în toţi anii de când plecase de- acasă, se gândi la el
ca la un om în suferinţă, care avea nevoie de ajutor. Ea, însă, îi ajuta
pe Gail şi pe Leo; ei erau pe primul plan, cel puţin pentru moment.
Iar apoi urmau ceilalţi, care o priveau cu expresii de concentrare şi
descumpănire. Dorise să-i ajute pe toţi; reieşise că nu-i putea ajuta
465
decât pe unii. Salvarea Tamarackului, însă, avea să ie fie de folos
tuturor, în perspectivă, îşi spuse ea; nimeni n-ar fi fost fericit dacă-l
pierdeau..
— Are rost să mizaţi totul pe o singură companie? continuă Anne.
De ce aţi face-o, dacă nu sunteţi absolut siguri de ea? Câtă încredere
aveţi, acum, în Chatham Development? Îi cunoaşteţi trecutul şi ştiţi şi
performanţele Companiei Tamarack sub conducerea lui Leo. N-ar fi
mai inteligent să vă concentraţi asupra unor planuri alternative,
asupra unor moduri de a obţine bani ca să faceţi o parte din ceea ce
doriţi, chiar dacă nu puteţi face totul? N-ar trebui să vă concentraţi
asupra punctelor voastre puternice, când aveţi probleme, nu asupra
celui mai slab?
— Exact, spuse apăsat William. Absolut; nu putem susţine că nu e
adevărat. Dar, atunci? N-am ajuns nicăieri.
Fred bătu cu pumnul în braţul scaunului.
— Fir-ar al dracului, iar am ajuns de unde am plecat; vindem
compania asta afurisită şi mergem înainte la Chicago! Nici nu merită
atâta vorbă; nu-i raiul pe pământ; e o firmă mică într-un orăşel
prăpădit pe care nimeni nu dă o para chiară decât când vin pentru
câte o săptămână ca să schieze până le ies ochii şi pe urmă să se
întoarcă acasă. Nimănui nu-i pasă de fundătura asta; nu e reală; e o
fantezie. Noi avem la Chicago proiecte şi o companie care
funcţionează de mult timp, şi săptămână trecută aţi votat s-o ţinem
pe picioare. Nu s-a schimbat
— Nimic de-atuncl; aţi votat să vindem…
— Ba n-am votat nimic, îl întrerupse Marian. Am hotărât să
studiem posibilităţile de vânzare. Nici măcar n-am supus la vot. ’
— A existat intenţia. Toţi ştiam despre ce vorbeam. Şi Vince ştia
despre ce vorbeam; vorbeam să vindem imediat ce găsim un preţ
civilizat. Şi de-atunci nimic nu s-a schimbat.
— Da, dar ştii, Fred, probabil că e altfel, fiindcă sună cu totul
altfel, spuse Nina cu bfândeţe. Sigur, te pricepi la afaceri mult mai
mult decât mine, dar am impresia că Vince nu ne-a prezentat decât o
466
faţă a situaţiei. Iar Anne, care vorbeşte atât de bine, sunt foarte
impresionată de Anne, ea ne-a arătat şi restul, toate micile detalii, iar
detaliile sunt atât de importante, nu-i aşa? Mie mi se pare că Vince
le-a omis – oamenilor politici nu le plac detaliile; le tot evită, aţi
observat? — şi cred că acum ar trebui să supunem cu adevărat la vot,
serios. Îmi pare nespus de rău, Charles, ţin foarte mult la tine şi e aşa
de trist că ai ajuns într-un asemenea necaz, dar nu-mi pot imagina să
vindem Tamarack Company în momentul ăsta şi să vă dăm vouă
atâţia bani. Doamne fereşte, dacă l-aţi pierde, la fel cum i-aţi pierdut
pe toţi ceilalţi? Ce ne-ar mai rămâne?
Se lăsă o tăcere profundă. Faptul că Nina, care nici măcar nu citea
rapoartele financiare ale corporaţiei Chatham Development, îl
desfiinţase aşa de precis pe Vince şi rezumase cu atâta claritate
argumentele împotriva vânzării, era suficient pentru a- i amuţi pe
toţi.
— Ei, şi-acum? întrebă Marian, după un moment. Anne, ce părere
ai? Ne-ai tăiat toate punţile; ai vreo sugestie? Ştiu că vorbeai despre
afaceri, înţeleg, dar cum rămâne cu Charles?
Anne îl privi pe Josh.
— Leo mi-a vorbit despre ideea ta. Cred că e momentul s-o
discutăm.
— Şi eu, se grăbi Leo.
— Josh? întrebă Walter. Mai întâi Anne, şi-acuma Josh? Îi lăsaţi pe
doi străini să ne spună ce-avem de făcut?
— Anne face parte din familie, replică cu voce îngheţată Gail. Iar
Josh e prietenul nostru. Şi ţine la noi.
— Propun să vindeji o parte din Tamarack Company, începu Josh.
Aţi putea vinde până la patruzeci şi nouă la sută, păstrând totuşi
controlul. Dacă primiţi un preţ bun pentru acţiuni, ar putea acoperi
dobânda de zece milioane de dolari scadentă luna viitoare, iar
Charles îşi va putea achita o parte din împrumuturile personale. Incă
aţi mai controla două companii şi veţi fi câştigat timp ca să obţineţi
banii pentru restul împrumuturilor lui Charles şi demararea unor
467
noi proiecte. Eventual, dacă aduceţi un nou preşedinte, din afara
companiei, aţi putea aborda câteva direcţii noi.
— Din afară? strigă Fred. Cine naiba te crezL.
— Fred, ’termină, i-o reteză Marian, obosită. Îmi place ideea lui
Josh. Sunt de acord să găsim un cumpărător pentru maximum
patruzeci şi nouă la sută din Tamarack Company. Nu ştiu ce să zic
despre aducerea unui necunoscut pe post de preşedinte; poate
vicepreşedinte, sub conducerea lui Fred. Va trebui să discutăm
despre asta. Regret, Charles, dar cred că tu trebuie să te dai la o
parte. N-am avut niciodată un şef separat al consiliului; poate vrei să
preiei tu postul. Gail, de îndată ce votăm, te-ajut să strângi vasele.
Am înţepenit, ascultând atâtea discuţii. Poate acum reuşim să
savurăm desertul.
Se lăsă ţdin nou tăcerea, de data asta, după cum i se părea lui
Anne, datorată epuizării.
— Susţin propunerea lui Marian; spuse William, după un
moment.
— Votez pentru, se grăbi şi Rose, fără să se uite la Walter..
— Pentru, adăugă Gail, calmă.
Toţi se întoarseră spre Charles. Acesta clătină din cap.
— Nu va aduce atâţia bani-cit am plănuit. N-ar fi trebuit să faci
asia, îi spuse el lui Anne. Trebuia să fii de partea mea. De data asta,
am fi reuşit. Ştim ce să facem.
— Eşti sigur? întrebă ea încet. Sau ştiţi doar ce să nu faceţi, fiindcă
prima dată s-au produs asemenea pagube?
Ochii li se întâlniră într-o privire lungă şi ştiură arnân- doi că
Charles avea de învăţat şi altceva, nu numai cum să ducă la succes o
companie reorganizată; trebuia să înveţe să-i fie tată propriei lui
fiice.
El îşi mută primul privirea. Avea umerii aduşi.
— Daţi-i drumul şi votaţi; nu vă opresc.
— N-avem nevoie de niciun vot, spuse William. Am impresia că e
o poziţie unanimă. A, Keith, tu ce zici?
468
 — Merg şi eu cu toată lumea. Nicio problemă, în ce mă priveşte.
— Deci, unanimitate, conchise William.
Leo se apropie de Gail, în celălalt capăt al mesei, şi se a|eză pe
braţul scaunului, cuprinzând-o pe după umeri.
— Vă mulţumesc, le spuse el celorlalţi. Îl iau ca pe un vot de
încredere şi vreau să ştiţi că vom face tot posibilul ca să fiţi mândri
de noi.
— Gata? strigă Ned. Rămânem? /
— Rămânem? repetă şi Robin.
— – Deci acum s-a rezolvat! încheie Ned triumfător, înainte nu,
dar acum s-a făcut! _
— Ajunge, Ned, interveni aspră Gail. Când ai majoritate, trebuie
să te porţi elegant.
— Nu face nimic, îi luă William apărarea. Poate să chiuie puţin;
e-n regulă. Acum, câtă vreme suntem în unanimitate, ar trebui să he
gândim la…
— Anne n-a votat, îl întrerupse deodată Gail.
— Stai liniştită, Gail, o opri tăios Anne.
Josh o privea; era pentru prima oară când îşi dădea seama că nu
deţinea şi ea părţi din compania familiei.
— Nu e nevoie, continuă ea. Sunt mulţumită. Las-o aşa. Te rog.
— Ba este nevoie, insistă Gail, încăpăţânată. Numai pentru că n-ai
fost prezentă când bunicul ne-a împărţit acţiunile lui… ’
O privi pe Anne în ochi.
— O.K., nu forţez. Dar azi ai făcut atât de mult…
— Mai mult decât destul, pentru o singură zi, spuse Anne cu
fermitate. William, ce începuseşi să spui?
— Ce începusem să spun? Păi, dacă tot avem unanimitate, voiam
să întreb cum rămâne cu băiatul ăsta, Ray Beloit. Charles, o să
cumpere patruzeci şi nouă la sută din Tamarack Company?
— Nu. O vrea pe toată.
— Atunci, va trebui să găsim pe altcineva, zise William. N-ar
trebui să fie greu. Trebuie să spun că mă bucur că am. Ajuns aici; mă
469
simt minunat. N-am fost deloc mulţumit de cina aia, săptămâna
trecută; mă enervam ori de câte ori îmi aminteam de ea. Şi mă voi
simţi şi mai bine când găsim un cumpărător.
— Am şi vorbit eu cu cineva, spuse Josh. Daţi-mi voie să vă
povestesc despre o întâlnire pe care am avut-o la Cairo, acum câteva
săptămâni..
Anne se rezemă de spătar, privind cum conversaţia îi atrăgea pe
toţi cei din jurul mesei, în afară de Fred şi de Walter. Şi de Keith,
remarcă ea; tânărul nu participase deloc, privindu-l însă atent pe
fiecare vorbitor. Avea ochii pătrunzători, barba rară îi tremura când
zâmbea şi păru cel mai captivat dintre toţi, când Josh îi descrise pe
investitorii egipteni. Ceilalţi abi. A îl luau în seamă; erau absorbiţi de
cuvintele lui Josh. Şi erau mulţumiţi, constată Anne, ca şi cum, încă o
dată, puteau evita neplăcerile. Avu. Un moment de exasperare.
Când aveau să înveţe că trebuia să-şi privească Singuri în faţă
problemele, nu să-i lase pe ap să le rezolve în locul lor sau să le
înlăture? „Le-am uşurat prea mult sarcina,” reflecta ea, cu q undă de
amărăciune; „am fugit. Mă întreb ce-ar fi făcut dacă rămâneam şi-i
sileam să se confrunte cu mine. Poate că atunci ar fi învăjat cum s-o
facă.“
Era prea târziu ca să se gândească la asta. „Să-i iau aşa cum sunt,”
îşi. Spuse; „face parte din a avea o familie.” Se destinse. Nu mâncase
nimic şi-i era foame, dar de asta se putea ocupa în bucătărie, când
spălau vasele. În timp ce Gail, Robin şi Marian strângeau masa, se
lăsă să deguste plăcerea pe care o simţea întotdeauna când
argumentele ei influenţau un juriu. Desigur, nu fusese un proces,
dar Anne o considera a fi adevărata ei reintegrare în familie. Existase
un moment neplăcut, când Gail pomenise despre faptul că nu avea
părţi în Chatham Developmertt, şi o izbi un val de furie şi re. Proş, faţă
de tot ceea ce pierduse: copilăria, familia, o maturizare simplă, cu
iubire şi încredere… şi moştenirea..
Dar o făcuse; se terminase. „Prea târziu,” reflectă Anne din nou.
„Unele lucruri nu se pot recupera niciodată.”
470
 Josh se răsuci spre ea, atingându-i umărul cu al său.
— Lei cina cu mine mâine seară? Vreau să-ţi arăt casa mea cea
nouă; e aproape gata. Şi sunt atâtea despre care doresc să vorbim,
înainte de a pleca în Egipt.
„Da,” răspunse Anne în sinea ei. „Da, voi lua cina cu tine, îţi voi
vizita casa cea nouă şi verm sta de vorbă înainte să pleci din ţară.” îi
privi ochii, aproape de ai ei, calzi; îi surâdea. Lui Anne îi plăcea să
stea astfel lângă el, ca şi cum ar fi făcut amândoi parte din familie. Îi
plăcuse faptul că era prezent, privinef-o cum schimbase hotă- rârea
familiei, împărtăşind cu ea victoria în loc de a fi adversari. „Da,” îşi
spuse iarăşi; „da, mi-ar face mare plăcere să ne vedem mâlne seâră.”
Se imagină pe sine în noua lui casă, umblând prin încăperile
goale, în tăcerea serii de iarnă; îşi închipui cum aveau să stëa
amândoi în dreptul unei ferestre, privind peste vale spre muntele
Tamarack, cu pantei* sclipind în lumina lunii ca niştre râuri albe
printre pădurile negre de brazi, urmând ca apoi să>i simtă trupul
atingându-i-l pe al ei, braţele lui încercuind-o, gura aproap* de a ei…
I se strânse un nod în stomac; gâtlejul i se contract* de groază. —
-Nu, izbucni ea.’ Nu pot. Regret. Pur şi simplu nu pot. Îmi jpare rău.
Josh se schimbăla faţă.
— Şi mie îmi pare rău, spuse el calm, ca şi cum ar f alungat-o din
gândurile lui. Te-ai prezentat foarte bine îr seara asta; îţi admir
talentul. Sunt sigur că va fi spre binele tuturor; mă interesează să văd
cum se va finaliza Acum, dacă mă scuzi…
Se răsuci, în timp ce Robin îi aducea o ceaşcă de cafea, şi intră în
vorbă cu William, aflat de cealaltă parte a mesei…
Anne rămase încremenită. „A fost o cruzime din partea lui,”
medită ea. „Dar, în fond, la ce puteam să me aştept? Îl resping
mereu; ce poate face, decât să mă respingă şi el pe mine? Merită
altceva. Merită cel puţin o explicaţie.“ Ştia, însă, că nu putea face aşa
ceva, Dacă avea de ales între a vorbi despre trecutul el şi a închide
uşa prieteniei cu Josh Durant, atunci prefera uşa..
„Dar nu contează, “ îşi spuse Anne. „Am atât de multe, încât nu
471
mai contează. Am seara asta.“ în jurul el, toţi păreau binevoitori.
Până şi Walter şi Fred îşi beau calmi cafelele şi vorbeau cu ceilalţi ca
şi cum totul avea să se rezolve. Charles se apleca spre Gali; nu
zâmbea, dar expresia defensivă îi dispăruse. Conflictul luase sfârşit.
„Am reuşit, “ constată Anne. „Am câştigat, am învins.” O ţinea
numai pentru sine, aşa cum îşi păstra toate victoriile, toată
activitatea care-i umplea viaţa şi-i dăruia satisfacţii. „Am învins.“ De
altceva nu avea nevoie. Marian îi puse în faţă o farfurie cu o felie de
plăcintă cu dovleac, presărată, cu zahar candel.
— Îţi mulţumesc, draga mea Anne, spuse ea încet. Ai. Fost
minunată şi ne-ai oprit să facem ceva îngrozitor.
Anne privi plăcinta. Ea şi Gail o făcuseră împreună; era un simbol
al locului ei în familie. Ce conta că nu avea drept de vot când îşi luau
hotărârile, sau că Josh îi întorsese spatele şi vorbea peste masă cu
William? Totul era perfect. Nu avea nimic de regretat.

Capitolul 17
— A fost de comă. _
Keith ţinea receptorul proptit între ureche şi umăr stând cu
picioarele pe birou şi-şi curăţa unghiile cu o mică pilă.
— Pur şi simplu, înţelegi, s-a aruncat cu capu’, şi toţi au făcut
stânga-mprejur şi s-au răzgândit; incredibil de futu-i mă- sa; puteai
cum ar veni s-o vezi cu ochii.
— Ce dracu-a spus? întrebă Vince.
— Nu prea multe; asta a fost nebunia. Vreau să spun, a pus doar o
mulţime de întrebări. Şi ei au început să se frăsuie şi să se strofoace
şi-au răcnit niţel, şi pe urmă cum ar veni şi-au schimbat votul. Ei,
n-au votat pe bune, au zis doar ce, înţelegi, se gândeau, cum ar veni
că de fapt nu voiau să vândă, decât, ştii, cum ziceam, că le-ar vinde o
parte din companie egiptenilor ălora. Ea le punea întrebări, ei
vorbeau şi Nina tot zicea „vai de mine“, o ştii cum e, şi pe urmă
472
dintr-o dată s-a făcut a dracu’ – vreau să spun, ai văzut-o vreodată
pe Nina a dracu’? — şi a tras linie cum ar veni şi pe urmă’ toată
lumea, înţelegi, a făcut la fel şi s-a terminat. Unanim. A fost o bombă.
Şi numai ea a făcut-o. Anne. E incredibilă de futu-i mă-sa, nu
găseşti?
Se lăsă o tăcere prelungă. Kelth îşi termină unghiile de la mâna
stângă şi începu la dreapta. Era singur în birou; a doua zl de Crăciun,
la şapte dimineaţa, numai un nătărău s-ar fi dat jos din pat. Dar în
Florida era cu două ore mal târzlu, Vince îşi petrecea sărbătorile cu
nişte politicieni, iar Vlnce îl spunea întotdeauna să-l sune devreme.
— Mai eşti acplo?
— Da.
Vlnce stătea întins într-un şezlong, lângă piscină cu soarele
scăldându-i pieptul şi picioarele goale şi încerca să-şi Imagineze
Tamarack-ul sub zăpadă. Îl umplea ura. Ura oraşul ăla. Ura oamenii
care trăiau acolo, şi turiştii, şi pe rudele lui care aveau acolo case. Şi,
mai mult decât pe oricine, o ura pe căţeaua aia.
Avusese dreptate, din ziua când o văzuse la înmor- mântare, în
iulie. Niciodată nu-l înşelau instinctele, când era vorba de oameni
care aveau să-l lovească. Şi, altfel, de ce s-ar fi întors? Aşa făceau
femeile: când le intra o idee-n cap, o puneau deoparte şi o păstrau
până tot creştea şi, peste ani de zile, o scoteau şi iar le apuca furia şi
atunci se apucau de treabă.
Bărbaţii nu erau aşa; ştergeau trecutul cu buretele şi-l uitau.
Femeile erau nişte vulturi, cu o memorie care înhăţa ca ghearele.
Vasăzică, se afla în Tamarack, otrăvindu-i familia împotriva lui.
Într-o singură seară, dacă era adevărat ce spusese Keith, distrusese
tot ce făcuse el cu-o săp- tămână în urmă. Dar nu numai atât. Se
agăţase de Josh Durant, ticălosul care aproape îi spulberase lui Vince
viitorul politic impunând un proces sordid care ar fi putut ajunge pe
pagina întâi a tuturor ziarelor din ţară. Şi pe urmă, îl îmboldise să
găsească investitori pentru cumpărarea companiei… singurul
scenariu care lui Vince nu-i trecuse prin minte.
473
 Când se gândea la ea, nu mai vedea o tânără fată cu ochi mari şi
goi şi sâni mici aplecată peste el în pat; vechea, în locul ei, o namilă
neagră, cu gura schimonosită de ură veninoasă, cocârjată în calea lui.
Privi spre tava cu băuturi care plutea în bazin – şampanie şi suc de
portocale, pentru a-i accelera refacerea după Crăciun – şi pe soţia sa
şi gazdele lor intrând în apă ca să înoate până la pahare. Totul, în
viaţa lui, ar fi trebuit să meargă la fel de lin ca mişcările lor prelungi
şi uşoare. Realegerea era asigurată, soseau bani de la oameni care
vorbeau despre bani şi mai mulţi, când avea să înceapă cursa spre
Casa Albă. Îşi făcuse un nume ca ecologist care se afla şi de partea
marilor afaceri şi, în ultimele câteva luni, începuse să se impună şi în
calitate de expert al finanţelor şi politicii externe. Soţia lui îi fermeca
pe toţi. Şi ei îi plăcea politica şi-l iubea pe Vince. În fond, era de-a
dreptul perfectă. Cea mai nesărată femeie pe care o cunoscuse în
viaţa lui, dar căsătoria cu ea fusese cel mai Inspirat lucru.
Iar cel mai neinspirat ar fi fost s-o lase pe căţeaua aia să se-nvârtă
peste tot, stându-i în drum. Demult, îl făcuse să fie dat afară din
familie; acum, o apucase să-l dea afară şi din propriu- i viitor. Ar fi
trebuit să scape de ea chiar din ziua când venise la înmormântarea
lui Ethan.
— Ţi-am spus odată să te descotoroseşti de ea, îi zise el lui Kelth.
— Mda, dar n-am ştiut la ce te refereai. Oricum, aia a fost în iulie;
acum suntem, ştii, în decembrie, şi-ţi tot spun cum ar veni totul
despre ea şi tu n-ai zis nimic…
— Elimin-o. Mare păcat că nu-l poţi elimina şi pe Leo; e o pacoste
pe capul omului. Dar nu cu el e problema; ocupă-te de ea şi-o să fie
bine.
Câteva clipe de tăcere.
— Ai în minte ceva anume?
Înotătorii călcau apa, tăifăsuind şi bând; îi făcură cu mâna lui
Vince, chemându-l să vină şi el. Vince se întrebă dacă despre el
vorbeau. Nu puteai avea încredere în nimeni; niciodată nu ştiai
ce-aveau să facă peste o oră sau o zi, după ce-ţi spuseseră că erau de
474
partea ta. Dar trebuia să aibă încredere în Keith, cel puţin
deocamdată; altă soluţie nu exista. Îl detesta – nu-i putea suferi
glasul încrezut şi felul cum observa mal mult decât îşi dădeau seama
oamenii – dar era omul lui Vince şi se afla acolo, în Tamarack. Avea
să facă tot ceea ce trebuia, iar Vince se putea ocupa de el mai târziu.
Toate la timpul lor, îşi spusp, făcându-le cu mâna înotătorilor.
— Credeam că tu ai în minte ceva anume, spuse el nepăsător. Nu
ţi-am spus odată Că Leo s-ar putea să taie întreţinerea, dacă ajunge
strâmţorat cu banii?
Keith mormăi. Nu suporta ca Oamenii să-i amintească lucruri pe
care le spusese, citându-i din’el însuşi.
— N-am auzit prea bine, replică Vince. Ai înţeles ce-am spus?,
— Mda, răspunse Keith, pe gânduri. Siguf. Am şi mă gândesc.
— Nu prea mult; vreau să se rezolve treaba. Sună-mă de cum ai
făcut ceva. Fără amănunte prin telefon; doar dacă eşti stăpân pe
situaţie. Mai stau aici o săptă- mână. _
Închâse. Îşi scoase ochelarii de sqare şi se ridică din şezlong,
sărind în piscină. Apa îl cuprinse, răcorindu-i pielea încinsă, ca
îmbrăţişarea unei femei anonime. În apropiere se mişcau încet
picioarele soţiei lui şi ale gazdelor, călcând apa; le auzea glasurile.
Simţi un val de exultare. S-a făcut. Nimic nu-l mai stătea în drum. Era
la fel de aproape de tot ce-şi dorea, ca de aceşti trei oameni care se
aflau de partea lui şi aveau să facă orice ca să-l ajute. Cu o mişcare
puternică a picioarelor ieşi la suprafaţă, îşi împinse din ochi părul
blond lucitor şi le zâmbf ştrengăreşte.
— Mă simt excelent, spuse el, zâmbind şi mai larg la vederea
căldurii admirative care le scânteia în ochi.
Anne şi Leo intrară în telecabină, lângă Robin şi Ned, la ora nouă
fără un minut. Trecuseră patru zile de la Crăciun şi era o dimineaţă
rece şi senină, cu soarele abia atingând piscurile munţilor, sub un cer
albastru strălucitor. Lângă clădirea staţiei, sute de schiori aşteptau să
pornească, la ora nouă, cu schiurile ţinute în mâirii înălţându-se
printre capete ca suliţele unei armate din evul mediu.
475
 — Grozavă mulţime, comentă Leo. De fapt, toată săp- tămâna am
stat bine. Ne-am redresat, categoric; va fi o iarnă straşnică.
Cabina înainta încet pe traiectoria curbă din interiorul clădirii’ v
— În dimineaţa asta nu-l avem pe Keith, observă el. M-am
obişnuit atâta să-l văd, încât parcă mi-ar lipsi o piesă dintr-un
puzzle. — .
— Cum de Josh nu-i aici? întrebă Ned; stătea împreună cu Robin
pe bancheta care dădea spre oraş. A urcat cu noi în fiecare zi,
săptâmâna asta.
— Îşi face bagajele, cred, răspunse Leo, privindu-i pe mecanici
cum le deschideau porţile schiorilor. Pleacă spre Egipt peste vreo
jumătate de oră.
— Aş vrea să mă ia şi pe mine, spuse Ned cu jind. Am umblat pe
muntele Tamarack de-un catralion de ori; aş prefera să văd mumiile.
— Eu prefer aici, replică Robin. Mai ales când n-avem şcoală şi ne
sculăm devreme. Îmi place să le-o iau înainte tuturor..
— Mda, e O.K., consimţi Fred. Mă enervez să stau la coadă.
— Ţie ce-ţi place, mătuşă Anne? întrebă Robin.
— Să fiu cu voi, răspunse Anne; se întoarse de pe canapeaua unde
stătea cu Leo privind spre munte şi-i zâmbi fetiţei. În mica noastră
cabină care ne duce în locuri misterioase.
— Doar până-n vârful muntelui Tamarack, protestă Ned.
— Eşti absolut, categoric, sigur? De unde ştii că nu va decola ca o
farfurie zburătoare, ca să ne ducă pe altă planetă?
— Fiindcă sâritem prinşi pe cablu, răspunse Ned, practic. Nu
putem merge decât pe munte.
— Aşa se pare, oftă Anne. ’Dar n-ar fi amuzant dacă am putea?
Leo zâmbi. Îi plăcea s-o vadă pe Anne cu copiii; erau singurele
momente când îşi îngăduia să se relaxeze, lăsându-se în voia
fanteziei. Cu ceilalţi, chiar şi acum, după luni de zile de când o
cunoşteau, încă îşi mai păstra controlul şi distanţa. El şi Gail
discutau adeseori despre asta, seara în pat, întrebându-se ce-ar fi
putut face ca s-o ajute să se simtă în siguranţă, iubită, îndeajuns
476
pentru a-şi da drumul şi a se simţi bine, fără a-şi calcula fiecare
cuvânt şi gest. Şi apoi, mai era şi Josh. Se întâmplase ceva între el şi
Anne la Crăciun, dar nu aveau cum să întrebe ce anume. Orice
făceau, oricât de mult se apropiau de Anne, sosea un moment când
părea să se închidă o uşă, izolându-i.
Ajunseră la capătul peronului, uşile se închiseră şi cabina trecu de
la viteza scăzută a staţiei la cea a cablului. Se repezi imediat înainte,
accelerând în timp ce-şi începea ascensiunea. Cabinele din spate se
umpleau de schiori, cu schiurile prinse în poziţie verticală pe ras-
telurile de-afară; aşteptaseră atât de mulţi, încât intrau câte şase în
fiecare dintre cabinele rotunde, de culoare roşie vie, care urcau pe
munte ca nişte mărgele distanţate cu grijă pe o sfoară. • .
Leo o privea pe Anne vorbind cu Robin şi Ned.
„Dacă ne-ar trata şi pe Josh şi pe noi ceilalţi, ca pe nişte copii, ar fi
mult mai fericită,” îşi spuse el abătut. „Va trebui să-i dau ideea;
poate o va găsi destul de amuzantă ca să facă; 0…“
Cabina se smuci.
— Ce-a fost asta? întrebă Robin, făcând ochii mari.
Leo înhăţă aparatul de emisie-recepţie. Putea să jure că telecabina
alunecase, deşi nu înţelegea cum naiba…
— Nu ştiu, iubito. Poate doar o rafală de vânt.
Anne îi întâini ochii. Nu sufla nicio adiere.
— Patrula, spuse Leo în aparat, încercând să ia legătura qu centrul
de comunicaţii al patrulelor de schi.
— Am alunecat, simt, spuse cu glas răguşit Ned.
El şi Robin se ţineau de stâipul central, cu mitenele de schi
încordate de tăria încleştării.
— Patrula! strigă Leo.,
Niciun răspuns..
— Aici Leo; opriţi telecabina! Patrula!
Trecură prin dreptul turnului patru şi începură să urce abrupt, la
douăzeci şi Cinci de metri înălţime deasupra unei pante lungi şi
moderate pe care Leo o botezase Pârtiă lui Ethan. Apoi, cabina se
477
opri. Rămaseră suspendaţi în gol.
— Tăti! zbieră Robin.
Un scrâşnet asurzitor umplu văzduhul, de la cablul care continua
să lunece în sus.
— Ne-am desprins! răcni Ned.
— Patrula! strigă Leo în staţie. Opriţi cabina! Suntem desprinşi pe
cablu… ’
— Tată! urlă Ned. Ne ciocnim!
Întorcându-se, Leo şi Anne văzură cabina din spate apropiindu-se
rapid de ei. Schiorii dinăuntru gesticulau înnebuniţi, cu gurile
căscate în strigăte pe care le acoperea scârţâitut cablului.,
Anne se urcă în genunchi pe banchetă şi-i cuprinse cu braţele pe
Robiri şi Ned, care priveau cu ochii mari cabina din urmă.
— Întoarceţi-vă, comandă ea.
Îngroziţi, copiii se răsuciră pe banchetă, cu faţa spre Anne. Îi
strânse lângă ea cât putu de tare peste spătarul aflat între ei şi’le
împinse capetele în jos, încercând să-i protejeze sub braţe.,
Se auzi un trosnet asurzitor. Urletele lui Robin şi Ned răsunară
înăbuşite în umerii lui Anne, pe când cealaltă cabină, lovind-o pe a
lor, strivea oţelul şi plasticul. Forţa coliziunii fu prea mare pentru a
doua cabină; se desprinse de pe cablu şi căzu, de la douăzeci şi cinci
de metri înălţime. Nimeri în zăpada afinată, începând imediat să
alunece în josul pantei, până se opri, după zece metri, lângă un pâlc
de brazi. Impactul stârni o ninsoare scânteietoare peste cabina roşie,
rămasă nemişcată şi tăcută, în timp ce ecourile coliziunii se risipeau.
Cablul se opri brusc. Cabinele se legănau în liniştea ce se lăsase.
Apoi, din depărtare, începură să se audă strigătele înfundate ale
schiorilor din cabina prăbuşită şi loviturile un uşile pe care încercau
să le deschidă.
— Anne! strigă Leo. Robin! Ned!
Căzuse pe podea, trântit de impact, între banchetă şi partea din
faţă a cabinei. Glasul îi suna aspru.
— Aici suntem, răspunse Anne.
478
 Stătea îngenuncheată pe banchetă, temându-se să se mişte, cu
spatele spre el,. Strângându-i în braţe pe Robin^şi pe Ned. Tremura,
năucită de groaza crudă a ciocnirii, de spectacolul celeilalte cabine
căzând, de senzaţia propriului lor balans necontrolat, în clipele
următoare coliziunii. Cabina se stabiliză, dar Anne observă imediat
că stătea înclinată înainte şi se agăţă de copiii speriaţi pentru a-i
împiedica să cadă.
— Ei, cred că n-am păţit nimic, zise ea, impunându-şi să fie calmă.
— Stai… gemu Leo. Încercă să se mişte.
— Nu! îl opri tăios Anne. Nu te mişca, Leo!
— De că? Ce se…
— Mă tem să nu cădem.
— Să nu cădem?
Leo încercă să înţeleagă. Să cadă. Cabina putea să cadă. Deschise
ochii, dar lumina soarelui îl orbi şi-i închise la loc. Durerea de cap i
se propaga în tot trupul; simţea că se dizolva.
— De ce? întrebă.
— Suntem… agăţaţi.
Vocea lui Anne era încordată^ în încercarea de a nu le transmite şi
celorlalţi teama. Încercă să se întoarcă spre Leo, dar se temea să le
dea drumul lui Ned şi Robin.
— Te-ai lovit, Leo?
— Nu, minţi el instinctiv, ascultând suspinele copiilor. Stai…
Făcu un efort să-şi răsucească gâtul, pentru a privi în sus. Cabina
atârna pe cablu, legănându-se la cea mai mică mişcare.
— Dumnezeule, şopti.
Închise ochii, încercând să gândească. Plânsetul lui Robin slăbi,
iar Anne îşi lărgi îmbrăţişarea.
— Nu, scânci fetiţa, agăţându-se de ea. Nu-mi da drumul, mătuşă
Anne! M-am lovit, mă doare piciorul, nu mă lăsa!
— Şi pe mine, gâfâi Ned. Şi pe mine mă doare piciorul.
Glasul îi deveni ascuţit:.
— Nu se mişcă! Nu-l pot mişca! Ce ne facem? Tată?
479
 — E O.K., sunt aici, bombăni Leo. Staţi… încerc să…
Îşi încordă muşchii şi se săltă. Cabina se zgudui.
Leo se mişcă încet, înfruntându-şi durerea de cap, ri- dicându-se
până ajunse în genunchi, cu capul rezemat pe banchetă,
Ned privi peste umărul lui Anne.
— Tată! strigă el. Ai capul plin de sânge!
Robin scoase un ţipăt şi-şi îngropă capul în braţul lui Anne.
— Leo? strigă Anne.
Leo îşi ridică mâna la cap. Simţi sângele cald, cleios, ce-i umplea
părul.,
— Nu-i rău, încercă el să-i zâmbească lui Ned; simţind că i se
schimonosea faţa, se întrebă, cum arăta în ochii fiului său. N-ajunge
atâta ca să dobori un Calder.
Tăcu, gâffind, adunându-şi puterile pentru a continua să
vorbească.
— Ce bubuitură s-a auzit, Ned? Vezi ceva?
Ned se răsuci să privească în josul muntelui şi scoase un ţipăt,
agăţându-se de braţul lui Anne.
— E deschis!
Leo se chinui să se mai ridice puţin, pentru a privi pe lângă Anne.
Toată partea dinapoi a cabinei dispăruse.
— Dumnezeule, gemu el.
Ochii i se închiseră. Durerea îl îneca.
— Nu pot să mă mişc, scânci Robin. Mătuşă Anne, nu mă pot
mişca!
— Au ajuns aici! strigă Ned, surescitat.
Leo privi din nou prin fundul spart al cabinei. În josul cablului,
schiorii din altă cabină arătau spre gaura căscată în cea a lui Leo.
Gurile li se deschideau în strigăte neauzite.
— Au ajuns! repetă Ned, iar Leo privi în jos, spre pantă, unde
văzu cabina prăbuşită. „Nul? îşi spuse el. Nu se poate… avem atâtea
măsuri de protecţie… nu putea să cadă…“ Dar cabina zăcea pe
zăpadă ca un ornament roşu de Crăciun, după care Leo văzu
480
salvatorii mişcându-se în jurul ei, încercând să forţeze uşile. Prin
aerul limpede, glasurile ajungeau până la Leo şi Anne.
— Deschideţi-o pe sus!
— O.K., da’ fundul…
— Atenţie; femeia asta stă rezemată pe uşă!
— Luaţi-o de-acolo!
— Am deschis-o, dar stă ăsta proptit în ea…
Apăru un snowmobil, ca un gândac pe zăpada albă, urmat de alte
câteva, umplând valea cu duduitul motoarelor.
— Leo! strigă un membru al patrulei din primul snowmobil,
stând sub cabină, cu capul dat pe spate. E cineva rănit acolo?
— Nu grav, răspunse Leo, abia auzit.
— Leo e rănit! strigă Anne. Şi. Avem doi copil care s-ar putea să-şi
fi fracturat picioarele, Cât de curând ajungeţi la noi?
— Facem tot ce putem, răspunse bărbatul. S-ar putea să dureze un
timp. Cât aşteptaţi, folosiţi radioul lui Leo; puteţi vorbi cu patrula
sau cu staţia de telecabină; e un doctor acolo.
— Leo, întrebă Anne peste umăr, îmi poţi da aparatul?
Nu primi niciun răspuns.
— Aparatul de radio, Leo! repetă Anne.
Leo deschise încet ochii;
— Ce…? a
— Radioul! îmi trebuie.
Dădu din cap, cu un icnet, când îl sfâşie durerea.
— Tre’să-l găsesc…
Privi în jur, dar nu-l văzu, aşa că întinse mâna să-l caute pe jos.
Peste o clipă, îl atinse, prins sub banchetă, strivit de oţelul pe care
coliziunea îl îndoise.
— Lua-l-ar dracu’, şopti Leo. Nu-i bun de nimic. S-a spart. La
dracu’, repetă el, zdrobit de neputinţă.
— Ne trebuie um medic care să vadă de oamenii ăştia, spuse un
salvator, stând lângă cabina prăbuşită.
Nu-i putem mişca până nu ştim…
481
 — Vine încoace. Am vorbit.
După o lungă perioadă de tăcere, glasurile se auziră din nou:
— O.K., asta poate fi deplasată. Uşurel! Ridic-o aşa!
— Ted, spuse alt glas. Poţi să-l controlezi pe tipul ăsta?
— Într-o clipă; stai aşa…
Leo auzea vocile şi şi-i imagina pe pasagerii ameţiţi sau leşinaţi
scoşi din cabina prăbuşită. „Nu morţi, “ se rugă el; „Doamne, te rog,
nu morţi.” încercă să-şi înalţe capul. „Mă doare, mă doare.“ Se
simţea ca un copil şi ar fi vrut să-l Jjnă în braţe Anne, ca pe Ned şi
Robin. I se făcea somn. Îi era atât de cald, încât avea senzaţia că
ardea şi voia să-şi scoată canadiana, dar îi era prea greu; era prea
greu să facă orice. Aproape şi să respire.
— Anne, şopti el.
Nu-l auzi. Îşi înălţă capul cu forţa şi făcu un efort să vorbească
peste vâjâitul din ţeastă.
— Anne…
— Da.
Se întoarse atâta cât putea, continuând să ţină copiii, dar nu reuşi
să-l vadă.
— O să scăpăm.
— Ştiu, răspunse ea; Leo se minună de calmul vocii ei. Stai liniştit,
Leo; aş vrea să te pot ajuta.
— Nu. Copiii… Mai important… Eu aştept. Au să vină…
— Ştiu, repetă Anne. Va fi bine. Doar nu te mişca şi nu-ţi face griji
pentru noi; n-avem nimic.
Leo expiră prelung. Anne urma să albă grijă de toate; era destul
de puternică pentru toţi. Auzea glasul medicului şi pe ale
salvatorilor, pe panta de jos, vorbind scurt, încrezător, lucrând
împreună. Ştiau ce să facă. Îi cunoştea pe toţi, angajase cea mai bună
echipă din lume pentru muntele Tamarack. Toţi îi ajutau; n-aveau
nevoie de el. Capul îi căzu în piept, iar respiraţia-i încetini.
— Tată? îl strigă Ned. Au început să scoată oâmenii din cabina
aia. Unul pare mort.
482
 ’ – Sau leşinat, spuse categorică Anne. De-aicl, nu putem şti mai
mult.
— Probabil, răspunse Ned, fără convingere. Tată? Nu ţi se pare
că-i mort?
Privi peste banchetă.
— Tată? Tată!
— Cred că a adormit, murmură Anne. Să nu-l trezim; sunt sigură
că-l doare capul şi e mult mai bine dacă doarme până suntem salvaţi.
— Hei, acolo sus! strigă cineva. Ce-i cu radioul?
— Ned, ce-ar fi să vorbeşti tu? propuse Anne. Ai nişte plămâni
grozavi.
— Mda…
Ned se aplecă înainte.
— Au! strigă el. Of, fi-ţi-ar, mă doare, mătuşă Anne…
— Nu-i nimic, Ned, vorbesc eu…
— Nu! Vreau eu!
Întinzând mâna înapoi să se agaţe de bara din mijloc, băiatul trase
adânc aer în piept şi se aplecă peste margine. Privi prin spărtura
peretelui, la douăzeci şi cinci de metri mai jos, iar primejdia îi
provocă un moment de bucurie absolută. „Mamă, “ îşi spuse, „nu-i
adevărat.“ Soarele îi încălzea capul; pe obraji simţea aerul rece. Jos,
membrii patrulelor schiau spre cabina prăbuşită, aducând sănii
lungi cu bare de susţinere. Culcau oamenii în ele şi-i legau cu curele,
după care porneau către poalele muntelui, trăgând săniile după el,
în timp ce alţii schiau pe-alături, pentru a nu-i scăpa din ochi pe
răniţi. Unii aduceau frânghii şi scripeţi, cu snowmobilele,
pregătindu-se să evacueze celelalte cabine. Era cea mai interesantă
întâmplare din viaţa lui Ned, care absorbea totul, uitând de picior,
de tatăl său, de balansul cabinei înclinate sub cabtu, sus deasupra
lumii.
— Vreau şi eu, ceru Robin şi, agăjându-se de bară, se aplecă lângă
el. Greutatea lor forja braţele lui Anne, care şi le slăbi uşor,
flexându-şi încheieturile şi antebraţele, cu respiraţii profunde, într-o
483
încercare de a se relaxa. Groaza use risipise; în locul ei rărpânea o
constantă frică – pentru Leo, pentru siguranţa lor în cabină până
puteau fi salvaţi, pentfu oamenii din cabina căzută şi cei rămaşi în
celelalte, pentru Tamarack, pentru familie. Îşi flexă din nou braţele; o
dureau, după_ce-i ţinuseră strâns pe copii timp de… cât? se întrebă
ea. Întinse un braţ ca să se uite la ceas şi nu-i veni să creadă. Trebuia
să se fi stricat. Dacă abia cu douăzeci de minute în urmă se urcaseră
în cabină, însemna că de la prima alunecare trecuseră doar
cincisprezece. Cu siguranţă, erau acolo de cel puţin o oră; totul părea
să se desfăşoare chinuitor de încet.
— Hei, fraţilor! strigă omul de jos. Sunteţi bine?
— Cred că mi-am rupt piciorul! răspunse Ned în- cântat; toată
viaţa avea să povestească. Şi soră-mea, poate. Şi tata a adormit.
Îşi aminti sângele şi glasul începu să-i tremure.
— Are capul plin de sânge; arată groaznic.
— Cine mai e cu voi? întrebă salvatorul.
— Mătuşă-mea. Ea n-are nimic.
— Unde vi-i radioul?
— S-a spart.
— La naiba. Ei, vom ajunge acolo cât putem de repede; doar că nu
putem vorbi cu voi între timp. Totuşi, ştii procedura, nu?
— Sigur, m-a învăţat lata. Dar ne ţinem cam slab, aici; ăia de jos
ştiu?
— Slab? Cum adică?
— Slab. Adică am putea să cădem. Prinzătoarea – ştii, cârligul ăla-n
formă de J? Care ne ţine de cablu? — nu mai prea face nimic, nu se
Jine cum ar trebui, nu- ştiu… oricum, ne cărh zgâljâirn.
: – Le spun, răspunse cel âe jos. Ştiu ei ce să făcă. Stai liniştit, Ned,
vă scoatem de-acofo cât ai clipi.
— Mda. Auzi, cine vine să ne ia?
— Nu ştiu. Pete, poşte. E bine-aşa? _
— A, da; e un tip mişto; m-a învăţat să schiez.
— Ned, tre’ să plec. Ţineţi-vă bine. N-o să dureze mult.
484
 — Sigur, murmură Ned.
Mai rămase aplecat un moment peste margine, cu înviorarea
risipindu-i-se. Majoritatea celor din patrule plecaseră şi cele mai
multe snowmobile. În toate direcţiile, pârtrile lungi care şerpuiau
prin pădure erau pustii, seânteind în soare sau umbrite, tăcute, în
aşteptare, ca o casă goală sau un munte abandonat, fantomatic.
’ • - N-a venit nimeni cu telescaunul unu, spuse Anne.
— Probabil au închis muntele, răspunse Ned, cu un aer de
cunoscător. N-au nevoie de mulţimi’ de pură-cască pe-aici, când s-a
întârripiat un accident. Mară belea, şi ăia. Mai ales când… moare
cineva. ’
Ca şi cum nu s-ar fi putut stăpâni, aruncă o privire spre Leo. Ochii
i se umplură de lacrimi, Doriinea o tăcere cumplită, îşi spuse el;
parcă toţi ar fi plecat acasă, lăsându-i agăţaţi acolo, fără să-i mai pese
nimănui.
— Mai sunteţi O.K., acolo sus? strigă un glas.
Salvatorul stătea aşezat pe pârtle, singurul rămas în urmă pentru
a nu-i lăsa singuri. < • ■
— Excelent! răcni furios Ned.
— Vin odată ăia?
— Imediat, Ned; nu te repezi; durează puţin, până se pregătesc…
— Da, sigur, bodogăni băiatul.
Chiar şi cu salvatorul jos, tot singuri erau. El, Robin, mătuşa Anne
şi tata erau suspendaţi acolo, singuri, nimeni nu ştia pentru cât timp
şi puteau să cadă din clipă-n clipă… Simţi lacrimile înţepându-i ochii
şi încercă să şi le învingă. Nu putea plânge; tatăl lui leşinase, lă-
sându-l pe el singurul bărbat treaz din cabină. Se lăsă pe spate, în
cercul braţelor lui Anne.
— Cred că n-avem probleme, încercă el să pară nepăsător. Vreau
să zic, n-am căzut, nu nimic.
— Şi nu ninge, adăugă Robin. Ar fi fost groaznic, dacă ningea.
— Şi oricum vor fi aici curând. Peste cinci, zece minute.
— Sau o oră, spuse Robin.
485
 Anne le auzea în glasuri deznădejdea ce însoţea teama, senzaţia
de singurătate şi efortul de a-şi închipui că totul avea să fie bine.
Cunoştea acel sentiment. Ştia ce însemna să fii copil şi să simţi că tot
ce-Ji era familiar şi demn de încredere se afla în pericol.
— Ei, spuse ea îngândurată, pe un ton de povestitoare, cunoscut
lui Robin şi Ned, dacă întind o plasă mare jos, v-aş putea arunca. Aţi
sălta voi de câteva ori, poate chiar să faceţi şi-o tumbă, două, dar pe
urmă aţi sări drept afară şi cineva o să vă plimbe cu snow- mobilul,
şi sunt sigură că mama voastră e chiar acum în staţia telecabinei,
aşteptându-vă.
— Ce aiureală, mormăi Ned. Nici n-au plasă.
— Ei, atunci poate ne vor ajuta colegii voştri de şcoală, continuă
Anne, cu o voce cât mai calmă şi liniştitoare. Ce zici de echipa de
fotbal, Ned? Ar putea arunca o scară de frânghie până la noi, ca să
coborâm pe ea.;,
— Ar trebui să fie prea mare, replică băiatul. Ar fi enormă, grea
de-o tonă, strânsă toată; nimeni n-ar putea s-o arunce, nici chiar
cineva de la Broncos.
— Am putea să legăm hainele una de alta, propuse
Robin, ca evadaţii din închisoare, şi să coborâm pe ele.
— Asta-i o idee şi mai tâmpită decât aia cu plasa, mârâi Ned, dar
din glas i se risipise teama. Anne continuă să vorbească despre
tehnici de salvare, depănând poveşti într-un murmur monoton şi
liniştitor, în timp ce rămânea cu ochii spre panta de jos. Cabina se
legăna încet sub Imensul cer albastru. Dedesubt, păsările zburau
dintr-un copac în altul, canari galbeni de munte, gaije cenuşii,
coţofene cu penaj negru-metalic, piţigoi cafenii cu alb. Departe, sus,
un uliu plutea în cercuri largi, cu aripile enorme întinse, nemişcate,
în afara câte unei uşoare vibraţii din când în când, aranjându-şi
poziţia.
Tamarack-ul, înzăpezit şi însorit, stătea cuibărit în valea lui. Leo
dormea; Anne îi auzea respiraţia regulată. Robin şi Ned îi apăsau
greu braţele, cu privirea în gol, aşteptând. Stând tăcută în cabina
486
mică, Anne asculta tăcerea. „Ce ciudat, “ îşi spuse, „că stăm în
mijlocul unor asemenea frumuseţi şi Tntr-un atât de mare pericol, de
moarte, poâte. Probabil că aşa se întâmplă tot timpul, orice am face:
pericolul şi chiar moartea pot pândi la tot pasul. Dar nu le putem
vedea şi nici simţi, până nu se întâmplă ceva şi ridicăm privirea…“ ’
Se văzu pe ea însăşi, zăcând în pădure, zbătându-se. Ba vrei. Nu
mă minţi! Vrei. Ştiu ce vrei!
— Se chirci, strângându-şi aprig braţele, ca pentru a se apăra.
’ – Mă doare! exclamă Robin.
— Hei! strigă şi Ned.
O, Doamne, o, Doamne, nu se mai termină odată. Anne îşi destinse
braţele.
— Iertaţi-mă; n-am vrut.
— Da’ ce făceai? întrebă băiatul.
— Mă gândeam la cineva care nu-mi place şi cred că am uitat de
mine.
— Măi frate, zău că n-aş vrea să fiu în locul lui, comentă Ned.
— Rău trebuie să-l mai urăşti, spuse şi Robin, privind-o pe Anne
ca şi cum ar fi văzut-o într-o nouă lumină. Nu ştiam că există oameni
pe care îi urăşti.
Ned privi în jos, spre salvatorul. Care aştepta cu stoicism pe
pârtie. Găsise o bucată de lemn pe zăpadă şi îşi lovea cu ea clăparul
în ritm de jazz.
— Nu se întâmplă nimic, spuse el. Nu vine nimeni.
Îşi atinse piciorul cu mâna şi ţipă, smulgându-şi-o înapoi.,
— S-a umflat, o privi el pe Anne cu ochii mari. S-ar putea să
rămân olog. N-am să mai schiez niciodată, nici să merg cu bicicleta
sau să joc baseball…
— Le vei face pe toate, îi promise Anne cu însufleţire. Şi Robin la
fel. Sunt absolut sigură.
— Hei, Ned, sosesc! strigă salvatorul.
— Unde? îşi întoarse Ned capul, încercând să vadă în jur; cabina
se zgudui năprasnic. Mătuşă Anne! se agăţă el de ea. N-am vrut!
487
N-am vrut să cădem!
— N-o să cădem, răspunse Anne, deşi frica i se înteţea cu fiecare
zgâlţâitură. Robin scâncea încet. Anne îi strânse lângă ea. „Să nu
păţească nimic, “ se rugă. „Să nu fie rănit Leo; ai grijă de ei; ajută-i să
scape cu bine, să ajungă jos şi acasă. Şi să nu moară nimeni; să fie
totul în regulă; te rog, fă să se termine totul cu bine.“
— Hei, Ned, Pete sunt. Mă aşteptai?
Capul lui Ned se repezi în sus:
— Pete!
Un roşcovan cu zâmbet lătăreţ privea prin fereastra dinspre
vârful muntelui. Îl văzu pe Leo şi se albi la faţă.
— Iisuse. A… Vreau să zic, a adormit, sau ce?
— Doarme, răspunse Anne peste umăr. Spune-ne ce trebuie să
facem.
— Păi, vom începe cu Leo, dar mai întâi leg cabina cu o funie,
altfel putem să ne ducem cu toţii de-a ber-.
beleacul când mă las cu greutatea, pe ea. Aşa că, staţi binişor,
băieţi; le luăm pe rând.
Priviră pe fereastră în timp ce Pete lega o frânghie între acoperişul
cabinei şi cablu. Apoi, încet, coborî pe acoperiş. Cabina se cutremură
sub greutatea suplimentară şi, cu un şoc puternic, se desprinse de
cablu. Robin ţipă, când căzură cam o jumătate de metru şi se opriră
brusc, agăţaţi de funia pe care o legase Pete.
— Hop-aşaaa, n-o lăsa! exclamă Pete.
Îl auzeau, dar nu-l mai vedeau; stătea culcat pe acoperiş,
ţinându-se, până când balansul se opri.
— O.K., pasul următor. Ned, nu pot coborî în cabină până nu vă
mutaţi. Ce-ar fi să vă căţăraţi pe banchetă?
Ned îşi ridică privirea.
— Eşti sigur că frâhghia ţine? La fiecare mişcare…
— Este perfectă. Garantez eu, cabina asta nu mai pleacă nicăieri.
Haideţi, târiţi-vă.
Anne slăbi strânsoarea, iar Ned se căţără pe banchetă, cu capul
488
înainte, muşcându-şi buzele de durerea din picior. Se înghesui
într-un colţ al banchetei şi atinse uşor capul lui Leo, rezemat pe
braţele împreunate.
— Salut, tată, spuse el. A venit Pete; o s-avem grijă de tine..
Pete se lăsă în cabină, lângă Anne şi Robin.
— O.K., Ned, tu eşti ajutorul meu.
— Corect, replică mândru băiatul.
— Uite hamurile. Ştii cum se folosesc; i le punem lui tăticul;
leagă-le în jurul lui…
Anne se întoarse să vadă dacă-i putea ajuta. Pentru prima oară, îi
dădu drumul lui Robin şi se răsuci cu faţa spre munte, ca la
începutul călătoriei. Picioarele îi amorţiseră complet, după ce şi le
ţinuse atâta timp strinse sub trup, şi ţipă de durere când sângele
începu să-l circule din nou.
— Trebuie să-l ridici, spuse Ned. I se trage peste cap.
Anne săltă capul lui Leo, lar Pete şi Ned îi traseră harnaşamentul
pe deasupra, legându-l strâns. — Mulţumesc, amice, îi spuse Pete.
Luă coarda legată de hamuri şi se târî înapoi pe acoperiş, unde. O
agăţă de un inel de oţel, cu o carabină. Intre timp, observă Arine, pe
panta dé jos apăruseră vreo zece salvatori, privind în sus spre Pete
cu mâna streaşină Iş ochi.
— Vineee! anunţă Pete. Le făcu semn celorlalţi şi aruncă afară
coarda, cât mai departe de cabină. Aceasta se descolăci într-o spirală
graţioasă, în cădere.
Pete revenise în cabină.
— Trebuie să-l scoatem alături, îi spuse el lui Anne. Voi, copii,
strângeţi-vă să ne faceţi loc.
Robin şi Ned se lipiră de peretele cabinei. Anne respiră adânc.
Picioarele o furnicau atrt de dureros încât abia se mai putea mişca,
dar sé aplecă şi ridică picioarele lui Leo, începând să împingă încet
trupul Inert şi greu, în timp ce Leo îl trăgea spre deschizătură cu
margini colţuroase.
— Ce? bolborosi Leo, deschizându-şi ochii tulburi. Christoâse,
489
capul! Nu văd… Gali? Ce e?
— Tată! strigă Ned. Aici suntem. — Salut, Leo, îi spuse Pete.
Avem o mică problemă; ne laşi s-o rezolvăm, da?
— Pete?
— Eu sunt. Totul e sub control; numai nu te opune. O.K.?
— Accident…
— Exact. Da’ suntem O.K. O să te coborâm la pământ, ştii tu cum;
cum ai făcut cu noi, la instructaj. Te balansăm afară…
În timp ce Pete vorbea, ochii lui Leo se închiseră. Rămase cu
trupul de-a curmezişul spătarului.
— Ned, ţine-l pe taică-tău aşa, da? îi arătă Pete.
— Vreau să ajut şi eu! exclamă Robin.
— Mai mult ca sigur.
Pete potrivi trupul lui Leo peste braţele întinse ale celor doi copii;
apoi se aplecă înainte, prin deschizătură, semnalizându-le
salvatorilor:
— Totul e gata!
Pe pantă, doi oameni începură să tragă încet de, coardă. Pete şi
Anne, cu ajutorul lui Ned şi-ai lui Robin, îl ţineau pe Leo deasupra
spătarului, în poziţie stabilă, pe măsură ce coarda legată de
harnaşament se întindea, până fu scos din cabină.
— La revedere, tati, şopti Robin; plângea.
Leo stătu suspendat în aer un moment; apoi, salvatorii începură
să dea drumul corzii, trecând-o încet prin inelul de deasupra cabinei
pentru a-i controla co- borârea.
Anne privea siluetă nemişcată a lui Leo, răsucindu-se încet în aer,
tot mai jos. Părea atât de mic şi de neajutorat şi-şi ţinu respiraţia,
aşteptând să-l prindă cei de pe pantă, care stăteau în cerc,
umbrindu-şi ochii. „Toţi suntem neputincioşi, în anumite momente
din viaţă,” îşi spuse ea, „dar dacă ştim că e cineva care aşteaptă să ne
prindă…“
Se gândi la Josh. Îi revăzu ochii neguroşi şi-i auzi glasul profund
din seara de Crăciun. Vrei să spui că suntem singuri în univers, fără nicio
490
şansă de a comunica vreodată sau a atinge o altă persoană. Şi-şi aminti
strigătul care-i izbucnise ei în suflet. Nu, nu asta vreau!
— L-au prins! suflă Pete, iar Anne îşi dădu seama că salvatorii îl
ţineau pe Leo în braţe, pe când unul dintre ei îi desfăcea hamurile.
De cum se desprinseră, omul strigă:
— O.K.!
Pete trase harnaşamentul înapoi, în timp ce ceilalţi îl culcau pe
Leo în sanie şi începeau să-i lege cu chingile.
Anne oftă prelung. Aveau să-l îngrijească. Aveau să-l ducă la
spital; urma să se vindece. Spaima din ultima oră îi trecuse;
dispăruse de îndată ce începuse cobo- rirea din cabină. Acum, i se
părea perfect rezonabil să creadă că totul avea să fie bine.
— Ce ziceţi? se întoarse ea spre Ned şi Robin, zâm- bind larg; îi
îmbrăţişă scurt. O să fie bine. Şi noi la fel.
Pete trase prin deschizătură harnaşamentul şi Coarda.
— Următorul.
— Mătuşa Anne, anunţă Ned.
Anne clătină din cap:.
— Scoate-o mai întâi pe Robin, apoi pe Ned.
— Nu! strigă Ned. Bărbaţii pleacă ultimii!
— Când nu-s răniţi, replică Anne calmă. Eu nu sunt rănită, iar tu
eşti şi cu cât îţi vede mai curând un medic piciorul, şi pe-al lui Robin,
cu atât mai bine. Aşa se procedează şi-o ştii şi tu.
— Are dreptate, Ned, spuse Pete; apropie hamurile de Robin şi i
le petrecu peste cap. Am nevoie de ajutorul tău ca s-o ridic pe Robin
de-aici, O.K.?
— Mda, mormăi Ned.
Rămase tăcut, dar îl ajută pe Pete s-o ţină fix pe Robin în timp ce
era scoasă din cabină şi coborâtă spre salvatori. Peste câteva minute,
fu rândul lui să se uite în jos şi să vadă panta ridicându-se în
întâmpinarea sa şi oamenii aşteptând să-l apuce şi se simţi podidit
de emoţie. O mai făcuse odată, la exerciţii, cu tatăl său, dar acum I se
întâmpla pentru prima. Oară în realitate.
491
 — Mătuşă Anne! strigă; o vedea privind prin gaura cu margini
rupte a cabinei. Stai să-ţi vină rândul! E nemaipomenit! -
Cel mai mult, însă, se gândea cum avea să le povestească
băieţilor* la şcoală.
Pete reveni pe acoperiş, pentru a controla frânghia care ţinea
cabina. Anne aştepta înăuntru. Îi auzea pe salvatorii de jos, vorbind
între ei şi cu Ned şi Robin, în timp ce-i legau pe sănii. Doi oameni,
trăgând săniile după ei, porniră spre vale; ceilalţi îi urmară. Nu ştiu
dacă suntem singuri, l-o spusese lui Josh, la Crăciun. Şi, un moment, el
îi zâmbise cu o asemenea căldură încât îi venise să se apropie de el,
să-i spună…
Ce să-i spună? Privi uliul, care încă se mai rotea Nn, neobosit, pe
întinderea vastă a cerului albastru, singur, puternic, independent. Se
împăienjeni, iar Anne îşi dădu seama că ochii i se umpluseră de
lacrimi. „Nu ştiu cum să nu mai fiu singură!” strigă ea în gând.
— O.K., Anne, e rândul tău, spuse Pete, coborând în cabină
pentru ultima oară.
Trase coarda cu harnaşamentul la capăt şi legară amândoi
hamurile. Îşi strânseră mâinile.
— E o plăcere să lucrez cu tine, declară el solemn.
— Îţi mulţumesc, Pete. Pentru toţi. Sper să ne vedem în oraş. Aş
vrea să fac şi ea ceva pentru tine.
— Fă-mi cinste la Timothy’s, replică el cu un zâmbet şi o împinse
afară din cabină.
O coborâră cât puteau de lin, dar coarda luneca totuşi prin inel cu
mici smucituri. Anne, însă, îl găsea un mod minunat de a reveni pe
pământ. Nu se putea împiedica să nu se rotească, dar astfel putea
privi în toate direcţiile şi, când îşi coborî ochii şi văzu că se apropia
de un cerc de braţe puternice, simţi un val de bucurie. Nu era
singură, îşi spuse, în timp ce braţele o prindeau, punând-o pe panta
solidă, acoperită cu zăpadă. Nu singură. Nu singură.
— Eşti -O.K.? întrebă un salvator, deschelndu-i hamurile.
— Perfect. Mulţumesc. Vă mulţumesc tuturor, atât de mult. Robin
492
şi Ned au ajuns cu bine?’
— Excelent. Sunt nişte puşti extraordinari.
— Şi Leo?
— Sigur. Deja e ia spital. E rândul tău. Vrei în sanie?
— Ned mi-a spus să cer un snowmobil. ’
— Deştept, băiatu’. În regulă, hopa sus şi ţine-te bine. „Nu mai
sunt singură“, repetă Anne în sinea ei, în timp ce coborau muntele.
Se ţinea cu braţele de talia salvatorului. Zăpada zbura pe-alături,
soarele strălucea, iar oraşul aştepta jos, forfotind de oameni, senin şi
primitor. Nu sunt singură.
După ce ajungea, după ce afla că Leo şi copiii erau bine, după ce
totul reintra în normal, trebuia să afle exact ce însemna asta.

Capitolul 18
Coridorul, lung de o sută-de metri, se afunda la douăzeci de metri
adâncime, sub arşiţa pârjolitoare a deşertului, coborând pe treptele
aspre, oprindu-se pe paliere de piatră şi apoi continuând, tot mai jos
în întuneric. Josh şi Hosni, ţinând lanterne puternice în mâini, îi
urmau pe muncitorii care înaintau în şir indian prin spaţiul îngust,
trecând pe lângă uşi false şi coridoare clădite de echipele faraonului
pentru a-i induce în eroare pe jefuitorii de morminte, până ajunseră
la o uşă de piatră ce se potrivea strâns în deschizătură. Doi şerpi
scuipând, pictaţi pe ea cu culori vii, îşi ţineau capetele ridicate, gata
să se repeadă la orice intrus.
— Un avertisment clar, zâmbi Hosni. Dar cred că vom intra
oricum. Am slăbit uşa, Josh, însă n-a fost deschisă.
Josh puse mâna pe placă. Piatra era caldă.
Haideţi, spuse el.
Avea glasul încordat de nerăbdare. Atât de mulţi ani se înşirau
înaintea acestui moment, iar acum, când ajunseseră, puteau
descoperi că mormântul fusese prădat o dată, sau de mai multe ori,
493
în secolele trecute, nelă- sându-le decât fragmente şi, poate, mumia
dezvelită şi mutilată a lui Tenkaure.. Stând în faţa uşii, Josh rosti în
gând o rugăciune.
Înainte de sosirea lui, muncitorii răzuiseră cu grijă tencuiala ce
camufla uşa, dezvăluindu-i marginile. Acum, sub îndrumările lui
Hosni, începură s-o desprindă, stre- curând bucăţi de lemn în
crăpăturile făcute lateral, deasupra şi dedesubt.
Când o simţiră mişcându-se sub degete, se concentrară asupra
unei margini, trăgând de ea, deschizând-o. Încet, aproape ostil, uşa
începu să pivoteze în afară. Cu glasurile amestecându-şi ecourile pe
culoar cu scrâşnetul pietrei pe piatră, lucrătorii trăgeau de uşă,
lărgind crăpătura până când putu încăpea un om.
Josh, urmat îndeaproape de Hosni, se opri la intrare, introducând
fasciculul lanternei prin uşă. Lumină o cameră atât de mare încât nu
i se vedeau colţurile. El, însă, nu încăperea o privea. Pe peretele de
lângă uşă se afla un cartuş cioplit, pecetea faraonului. Ridică
lanterna şi citi hieroglifele care umpleau conturul oval.
— Tenkaure, murmură el.
Îl privi pe Hosni.
— Tenkaure! strigă şi-şi aruncară braţele unul în jurul celuilalt,
într-o îmbrăţişare entuziastă.
— Acum pornim! exclamă Hosni şi intrară în cameră,
plimbându-şi luminile puternice ale lanternelor pe pereţi, pe
coloanele pătrate şi pe tavan, peste picturile miraculoase.
Printre muncitori se stârni un murmur aprig, emoţionat.
— Suntem primii, şopti Hosni. Sintem primii!
Ascuns sub necontenite alunecări de teren, asemenea
mormântului lui Tutankhamon, mormântul lui Tenkaure scăpase de
hoţii care trecuseră prin ciur Valea Regilor de-a lungul veacurilor;
aşteptase, neatins, ca savanţii secolului douăzeci să-l aducă în lumea
modernă.
Merseră până în centrul încăperii, cu muncitorii după ei. Călcând
peste grămezile de moloz pe care le surpaseră aceleaşi cutremure de
494
la originea alunecărilor de teren de deasupra, îşi ridicară lanternele
puternice. Şi, într-o clipă, tot ceea ce dormise câteva milenii se trezi
la viaţă.
— Dumnezeule, îngăimă Hosni, iar muncitorii, în spatele’lui, îşi
traseră respiraţia, cu un şuierat prelung care reverberă din piatră. De
jur împrejurul lor strălucea aur. Mobilă, statui, vase, bijuterii –
numai de aur sclipind de sub moloz, îngrămădite pe rafturi de-a
lungul pereţilor. Iar pe lângă aur se aflau ulcioare de alabastru atât
de delicate încât erau aproape transparente, giuvaeruri
scânteietoare, vase de lemn conţinând seminţe şi plante, table de joc
asemănătoare unor eşichiere, Parcheesi, machete de ambarcaţiuni
funerare, capul unei zeiţe- vacă acoperit cu frunze de aur, şi mici
figurine de lemn, vopsite în culori vesele, numite shabti, cu rolul de
a-l sluji pe faraon în viaţa de apoi.
Şi, împrejurul tuturor, acolo unde gresia nu se cojise, fiecare
palmă de perete, tavan şi coloană era acoperită cu picturi vii ale
vieţii cotidiene din urmă cu trei mii cinci sute de ani. Apărate în
bezna desăvârşită de albirea nemiloasă a soarelui deşertic, vopselele
luceau cu aceleaşi irizaţii ca în ziua în care le aşternuseră pictorii, iar
oamenii aproape păreau să se mişte: bărbaţi vânând rinoceri, pescari
în bărci de papirus aruncându-şi plasele, agricultori recoltând
struguri şi tescuindu-i pentru vin, femei ţesând, măcelari sacrificând
vite, care de luptă repezindu-se pe urmele atelajelor de cai, sclavi în
lanţuri.
Josh şi Hosni treceau dintr-o încăpere în alta, prin uşi aflate sub
aripile desfăcute protector ale unor enorme păsări pictate. Priveau
scene funerare, portrete în mărime naturală ale lui Tenkaure şi ale
soţiei lui salutând zei şi zeiţe, pereţi întregi acoperiţi cu texte şi
ilustraţii din Cartea Vieţii şi din Cartea Egipteană a Morţilor, _ – îţi
vine să crezi? murmură Hosni. Bătu-m-ar Dumnezeu, îţi vine să
crezi?
Şi atunci, în sfârşit, ajunseră în camera funerară, o odaie pătrată
cu pereţii plini de tablouri din viaţa lui Tenkaure, iar în centrul
495
încăperii se afla un sarcofag de piatră, cu cartuşul faraonului şi
picturile din foaie aurie ale zeiţei Isis. Josh expiră prelung. Capacul
era intact. Mumia se găsea înăuntru.
— Ai reuşit! explodă Hosni. Ai reuşit! Bătu-te-ar, eşti un băiat
grozav!
Josh stătea ca în toiul unui vis. Se simţea ca în momentele când
atingea vârful câte unui munte enorm, cu răsuflarea tăiată şi puţin
cam ameţit. Toată viaţa lui dusese spre acel moment; nimic attcevă
nu-l propulsase mai mult ca acest ţel. Stătea în mijlocul splendorii
din săli, al miilor de obiecte aduse acolo cu mâini reve- renţioase;
atâtea bogăţii, atâta diversitate, atâta strălucire a tablourilor. În cele
şapte încăperi ale mormântului lui Tenkaure erau depozitate mai
multe obiecte din trecut decât manevrau majoritatea oamenilor de
ştiinţă într-o viaţă întreagă. Josh se răsuci încet în loc, întinzând mâi-
nile, ca pentru a îmbrăţişa totul. Fiecare savant visa un asemenea
moment. Foarte puţini dintre ei îl trăiau vreodată.
Hosni îngenunchease deja, cu planşeta în mână, schiţând o hartă a
mormântului şi marcând poziţiile celor mai importante obiecte.
Ulterior avea să se decidă care comori erau lăsate să plece la muzeul
lui Josh din Los Angeles; majoritatea urmau să rămână în Muzeul
Egiptean din Cairo.
— Avem nevoie de o secţie întreagă numai pentru ce-i aici,
murmură fericit Hosni, Ca pentru Regele Tut. Şi el are camerele lui
proprii în muzeu; le vom avea pe ale noastre, pentru Tenkaure. Şi o
cameră separată pentru mumie… Dumnezeule, Josh, îţi dar seama,
când ajungem la mumie?
În multe privinţe, ştiau amândoi, avea să arate la fel ca mumiile
altor faraoni. Balsamurile respectau formule neschimbate de mii de
ani. Aveau să ridice capacul de piatră – era necesară o echipă
întreagă pentru asta – şi să privească înăuntru sicriul de aur şi
nestemate în formă de trup omenesc, şi pe cel dinăuntru, şi pe
următorul, fiecare intarsia! din belşug cu lapis lazuli şi pietre
preţioase montate în foaia de aur, iar în ultimul sicriu aveau să dea
496
peste mumia propriu-zisă, înfăşurată în sute de metri de fâşii fine de
în. Iar după ce o scanau şi o radiograflau, aveau să-l vadă pe
Tenkaure, cu capul pe spate, cu bărbia ridicată, cu braţele
împreunate pe piept, cu pielea şi părul încă intacte, cu trăsăturile
recognoscibile chiar şi după atâtea mii de ani.
Pentru mulţi, găsirea mormântului era cea mai dramatică. Pentru
Josh, mai interesante erau inscripţiile care spuneau adevărata
poveste a lui Tenkaure şi a fiului său, precum şi ustensilele de
bucătărie, jocurile, mobila, căci acestea îl purtau tot mai departe în
trecut, în vieţile de zi cu zi ale acelor timpuri străvechi, dăruindu-i
arta şi artifactele cu ajutorul cărora să construiască exponate în
mărime naturală, la muzeu, pentru oamenii din vremurile lui.
Aceasta era munca lui de-o viaţă: să lege un pod peste secole,
împletind trecutul cu prezentul, astfel ca fiecare să-l lumineze pe
celălalt.
Inspiră adânc aerul mucegăit. Era cel mai înălţător moment din
viaţa lui. Ar fi trebuit să fie perfect. Dar, în chip pervers, nu era.
Fiindcă dorea s-o aibă cu el pe Anne. „Ar trebui să tfăim împreună
clipa asta, “ îşi spuse Josh; „niciodată nu mi se va mai întâmpla aşa
ceva.”
Ştia destul de bine că’ Anne evita toate eforturile lui de a sonda
trecutul, dâr trebuia să existe o cale de a o face să înţeleagă ce
însemna trecutul pentru el. Putea evita confruntarea cu propriul ei
trecut, dacă voia, deşi
Josh o considera o greşeală, însă cu siguranţă ar fi putut înjeiege
cum îşi putea consuma un om timpul şi energia descifrând alte
epoci, pentru ceea ce ne puteau spune despre a noastră, pentru felul
cum ne localizau în lungul şir al popoarelor care fac parte dintre noi
fiindcă toţi aparţinem neamului omenesc, precum şi din bucuria
pură a învăţăturii. Lui Anne îi plăcea nespus să înveţe; putea să-i
înţeleagă pasiunea şi să i-o împărtăşească. Şi atunci, poate, avea să
spargă carapacea în care părea să doarmă ceva dinlăuntrul ei. Sau,
poate, să-l lase pe el s-o spargă. Şi s-o trezească.
497
 Clătină din cap, zâmbind cu amărăciune. Mormântul îşi spunea
cuvântul; începuse să depene fantezii, ca un copil de şcoală. Privi pe
uşă, spre direcţia de unde veniseră.
— Un an, aş crede, pentru a cataloga şi scoate totul de-aici. Ce
părere ai?
— Cel puţin, fu Hosni de acord. De ce ne-am grăbi, riscând să
încurcăm totul?
— Vom avea nevoie de mai mulţi paznici. Câţi ai avut aici până
acum?
— Trei. Ne trebuie o armată. Voi vorbi cu poliţia din Luxor; ne vor
ajunge, pentru început, până ne trimit mai mulţi de la Cairo. Vrei să
lucrăm acum la program?
— Nu singuri; trebuie să vorbim cu şeful tău de la Antichităţi şi
Turism. Dacă nu-l mulţumim, şi pe toţi ceilalţi din guvern, presimt
că muzeul meu va fi în mod foarte politicos lăsat pe. Dinafară.
Descoperirea asta e atât de mare, încât Egiptul va dori s-o păstreze
pe toată, ceea ce înţeleg, dar intenţionez să iau o bucată şi pentru noi.
— Trebuie, trebuie, tu ai muncit, tu ai adunat banii…
— Dar este moştenirea Egiptului, aşa că în cea mai mare parte va
rămâne aici. Nu mă deranjează; vreau doar să nu fiu omis. O.K.,
ce-ar fi să te duci înapoi la Luxor şi să faci rost de o gardă în trei
schimburi? Eu telefonez la Cairo; diseară, vor trimite oamenii aici.
N-ar trebui să dureze mai mult de o săptămână, două, ca să
strângem echipele şi materialele; şi atunci, vom începe să scoatem
obiectele.
După ce Hosni plecă, iar muncitorii ieşiră la suprafaţă să mănânce
de prânz la umbra maşinilor, Josh porni prin încăperi, singur. Îl
însufleţeau emoţia şi entuziasmul, dar mişcările îi erau atente şi
precise, în timp ce fotografia fiecare cameră pentru a ilustra
articolele pe care avea să le scrie despre descoperire. Lanterna Iul
rămăsese singura înăuntru şi, după cum o mişca sau o punea jos, pe
pereţi şi plafoane erau aruncate umbre fantastice, făcând scenele să
se mişte, parcă vii.
498
 Proptea lanterna pe movile de moloz şi fotografia cu blitzul
fiecare cameră, din toate unghiurile. Domnea o tăcere’absolută:
calmă, paşnică, Indiferentă faţă de lumea de sus. O juxtapunere
curioasă, îşi spuse Josh: în acel loc al morţii, frumuseţea şi
seninătatea păreau supreme.
În timp ce fotografia obiectele amestecate şi imortaliza în detalii
piesele individuale, îşi dădu seama că lucra atât pentru scrierile lui
viitoare, cât şi pentru Anne. Plănuia deja cum avea să-i descrie
fiecare diapozitiv, în momentul când apărea pe peretele
apartamentului său, spunându-i poveşti care acopereau întreaga
mitologie egipteană. ’
„Dacă o vom mai face, “ medită el, „sau dacă mai facem ceva,
orice, împreună.“ Dar asta nu-l oprea să se gândească la ea, în timp
ce trecea din cameră în cameră şi curând începu să i se pară că Anne
păşea pe lângă el, privind cu ochi mari splendorile pe care le
fotografia, reproducându-i în vocea ei emoţia, atingând delicat cu
degetele statuile de aur şi vazele de alabastru, lăsând totul exact aşa
cum era până când aveau să sosească echipele de experţi pentru a
transporta lucrurile. Iar când Josh se înapoie în sfârşit la scara aspră
de piatră şi începu s-o urce spre lumea, de deasupra, prezenţa lui
Anne devenise atât de reală, locul ei lângă el atât de firesc, încât ştiu
că, într-un fel, avea să găsească o cale de a o aduce acolo.
Seara, în hotelul din Luxor, o sună la Los Angeles. Cu zece ore
mai devreme, calculă el şi începu să-i dea centralistei numărul de la
birou, când îşi aminti că era duminică. Dar, după ce fu format cel de
acasă, nu primi niciun răspuns. Rămase aşezat în fotoliu, privind pe
fereastră spre vasele de pe Nil. Trecuseră patru zile de, la Crăciun;
era posibil încă să mai fie în Tamarack. 6ar acum, dintr-o dată, nu se
mai îndemna să-i telefoneze. Ce-avea să-i spună? Vreau să vii aici; e cel
mai uluitor moment din viaţa mea şi vreau să participi şi tu.
La celălalt capăt al firului avea să-l întâmpine tăcerea; o putea
simţi retrăgându-se din faţa Iul chiar şi p (în telefon, chiar. Şi de la
şaisprezece mii de kilometri. De ce, Josh? De ce vrei să fiu acolo?
499
 Privi absent oamenii de pe punţile bărcilor de agrement. Femeile
purtau rochii de seară şi puloverele subţiri pe care şi le puneau de
îndată ce apunea soarele, iar chelnerii cu sacouri albe lucitoare şi
mănuşi le serveau aperitive. Le auzea glasurile şi micile hohote de
râs. Iar el stătea singur în camera Iul de hotel, privindu-l, şi se
gândea cât de mult văzuse din lume, fără s-o împărtăşească
nimănui. Fiindcă, oricât de incredibilă ar fi, simpla experienţă nu e de
ajuns: vreau să faci şi tu parte din ea. Pentru că, tot ce fac de-acum încolo,
vreau să împart cu tine. Fiindcă te iubesc.
O iubea de mult timp, îşi spuse, poate din ziua când făcuseră
excursia până la Deflance Lake. Înainte, fusese impresionat de
duritatea şi de formidabila ei pricepere. Umblând pe munte cu ea,
văzuse, pe sub faţada rece pe care o prezenta lumii, spiritul pasional
care o anima şi reacţiona în faţa splendorii. Pe acela îl iubea.
Indiferent ce lucru, ascuns în treeutul ei, acţionase ca o cumplită
frână asupra emoţiilor lui Anne, ea supraviejuise şi, în multe
privinje, învinsese, rămânând cu rafinatul intelect şi prezenţa de
spirit intacte, chiar dacă se părea că nu putea, sau cei puţin încă nu
putea, să iubească.
Dorea să-i spună» însă n-o putea face. Nu era genul de
conversaţie pe care s-o poarte prin telefon.
Privi cum se goleau covertele ambarcaţiunilor, în timp ce turiştii
coborau la cină. Problema era că trebuia să-i spună cuiva, cuiva care
ştia cu ce se ocupa el, unui, prieten. Întinse din nou mâna spre
receptor şi telefonă la Gail şi Leo.»
Sună mult timp, înainte ca o voce străină să răspundă:
— Alo, casa Calder.
— Cina-i ta telefon? întrebă Josh surprins.
— Lena; fac curat la familia Calder. Nu-s acasă; sunt în
Albuquerque. Pot să notez mesajul..
Dezamăgit, atât de plin de cele întâmplate încât dădea pe dinafară
de nevoia de a povesti, Josh luă un creion.
— Îmi puteţi spune unde îi găsesc acolo?
500
 — Ăă, la spital. Vă pot da numărul…
— La spital! De ce?
— Păi, de la accident, ştiji. Toată lumea ştie despre…
Inima lui Josh păru să se oprească în piept.
— Cum? Ce accident?
— Cu telecabina. Doamne, cum de n-aji aflat? S-a dat şi la
televizor şi peste tot. S-au prăbuşit. Nu toate cabinele, înlelegeji, doar
una, dar a fost lovită şi alta şi acolo era Leo. N-a murit nimeni; s-a
întâmplat dimineaţă la prima oră, aşa că încă nu urcase nimeni pe
munte.
Dimineaţă la prima oră. Josh, Anne şi cu mine urcăm mâine-
dimineaţă; vrei să viişi tu? Nu pot; plec în zori spre Egipt. Mergem data
viitoare.
— Cine a mai fost rănit? întrebă el încordat
— Copiii, Robin şi Ned, şi-au fracturat picioarele. A
fost şi sora lui Gail acolo, dar n-a păţit nimic. Se spune că ea a
salvat copiii, i-a ţinut ca să nu cadă afară. Se întâmplă multe pe-aici;
mare încurcătură…
E bine. E bine. E bine. Mâna îi tremura şi îşi impuse să-şi descleşteze
degetele de pe receptor. „Trebuie să fiu cu ea.” Şi, în acel moment,
ştiu că dorea să fie cu toţi: cu Anne, cu Leo, cu Gail şi copiii, cu
William, Nina, Marian… — L
— … găsit numărul din Albuquerque, spunea Lena; i-l citi. Sunt
în camera cinşpe. Îi puteţi suna acolo.
— Mulţumesc, răspunse Josh şi formă imediat numărul.
Când în sfârşit o găsi pe Gail, aceasta părea obosită.
— O, Josh, ce mult mă bucur că te aud. Încă nu ştim prea multe;
are o fractură de craniu şi poate un hema- tom epidural; de-asta
suntem aici, în caz că are nevoie de operaţie. Anne e cu Robin şi Ned,
la spitalul din Tamarack; amândoi au câte un picior fracturat, dar în
rest se simt excelent. Ce-ar fi să le dai telefon?
Sună din nou, la spitalul din Tamarack şi auzi în fine vocea calmă
a lui Anne, atât de aproape ca şi cum s-ar fi putut atinge.
501
 — Chiar eşti bine? o întrebă el. Vreau să vin, dar nu pot scăpa încă
vreo câteva zile.
— Suntem bine; cel mai mult ne îngrijorează Leo. Eşti foarte
drăguţ, Jqsh, dar n-ai de ce să te grăbeşti; n-avem nevoie de nimic.
— Nu de nevoia voastră e vorba, ci de a mea. Vreau să fiu^acolo,
cu voi. Cu toţi.
— Îţi mulţumesc.
Vocea ei era scăzută, iar Josh îl simţi abia acum tensiunea.
.
— Nu e momentul cel mai potrivit, Josh; sunt atâţia răniţi – nici
un-mort, slavă Domnului, dar unul din ei are fractură de coloană, iar
ceilalţi au oase rupte şi, bineînţeles* sunt plini de vânătăi, furioşi şi
încă speriaţi – şi prin oraş multă lume tună şi fulgeră; oamenii
vorbesc despre întreţinere defectuoasă, neglijenţe chiar. Iar turiştii
pleacă. Al zice că e zonă de război; se duc la aeroport şi stau acolo
până prind câte-un avion.
— De ce? De ce se tem?
— De dracul, cred.
Vocea îi era răutăcioasă, dar Josh recunoscu şi o notă de
deznădejde şi ştiu că era primul om cu care Anne putea vorbi fără a
fi nevoită să se prefacă sigură şi încrezătoare.
— Parcă ar crede că suntem posedaţi de satana. Ziarele şi
televiziunea o tot ţin cu celelalte probleme pe care le-am avut, Iar
Investigaţia E.P.A. Stă pe loc, fiindcă nu ne trimit documentele de
care avem nevoie, aşa că nu putem face nimic ca să se termine. Deci,
oamenii pleacă. Iar cei care locuiesc aici au de suferit şi acuză
compania.
— Cu teiecabina ce s-a întâmplat?
— Nu ştie nimeni. Anchetatorii sunt deja aici, de la Comisia de
Stat pentru Tramvaie, şi au găsit un şurub lipsă, dar nu făcea parte
din clema care ne ţinea de cablu. Nimeni nu ştie de ce a alunecat
cabina pe cablu.
— Şurubul lipsă ce efect a avut?
502
 — Făcea parte dintr-un mecanism de siguranţă. Dacă unei cabine
I se desfăcea clema de prindere, un anume dispozitiv trebuia să
simtă şi să oprească instalaţia. La
’ cabina noastră n-a mers, fiindcă lipsea şurubul, aşa că am pornit
în sus pe munte şi, când am ajuns la partea cea mai abruptă, cablul a
continuat să se mişte dar noi nu, iar cabina din spate, care era prinsă
normal pe cablu, ne-a lovit. Nu-mi vine să cred că s-au întâmplat
două lucruri în acelaşi timp – s-ă dereglat clema şi a căzut şurubul –
dar până acum asta au constatat.
’ – Iar Robin şi Ned?
— Sunt bine. Acum vorbesc din camera lui Robin; se uită la
televizor. Ned e vis-ă-vis, vorbeşte cu cineva la telefon. Amândoi
sunt atât de fascinaţi de accident, încât nu mai tac o clipă din gură.
Cred că mâine toată şcoala va fi aici; telefoanele nu se mai opresc din
sunat. Îi invidiez, ce rezistenţi sunt: au transformat totul într-un film.
Ned îi zice „Telecabina groazei”, ceea ce pe părinţii lui n-o să-i
bucure deloc, Iar Robin i-a pus titlul „Sânge pe zăpadă”, care nici
ăsta nu sună mult mal grozav şi ei sunt producătorii şi, desigur,
vedetele. Cred că au ce povesti cincizeci de ani de-acum încolo.
— Şi tu? întrebă Josh.
— Eu n-am fost rănită. Nici nu-mi vine să cred, de fapt; sunt
singura din zece oameni care a scăpat fără o zgârietură.
— Nu la asta mă refeream.
— Ştiu.
Tăcură amândoi.
— Nu m-a mai întrebat nimeni.
Vocea i se schimbase; dintr-o dată, nu mai era reţinută. Şi, în acel
moment, glasurile părură să li se atingă, ca şi cum între ei n-ar mai
existat toată acea depărtare, nici hotelul egiptean şi spitalul din
Colorado, numai glasurile lor, atingându-se fără nicio constrângere.
Niciodată nu mai fuseseră atât de apropiaţi.
— Spune-mi, îi ceru el.
— Nu m-am prea gândit. Nici nu ştiu cum mă simt. Uşurată,
503
desigur, dar încă speriată, într-un mod straniu; am mereu impresia
că încă ne mai legănăm acolo, fără a şti dacă vom cădea sau nu. Nu
ştiam cât de grav rănit era Leo şi nici dacă din cealaltă cabină nu
murise cineva şi ştiam că nu-i puteam apăra pe Ned şi pe Robin dacă
ne desprindeam… cred că mi s-a adunat în suflet destul de multă
nelinişte şi nu se poate risipi dintr-o dată.
— Aşa este, spuse Josh. Spaimele dăinuiesc întotdeauna, nu?
Annetăcu.
— Dar e mai uşor, dacă ai prieteni. Sper să ajung acoio pe
miercuri, Anne.
— Voi… mă voi bucura să te văd.
Ar fi vrut să-i spună cât de binevenit era glasul lui, dt de
recunoscătoare îi era că sunase, cum i se oprise respiraţia când el îi
spusese că avea să vină peste trei zile. Voia să-i spună că se gândise
la el în timp ce aştepta ajutoarele, în cabină. Nu ieşeau însă decât
acele cuvinte formale.
— Mă bucur foarte mult, adăugă ea, încercând să amelioreze
situaţia. Vorbeşte-mi despre săpăturile tale. Aţi ajuns la mormânt?
Totul e acolo?
— Da, şi da.
Îi distinse zâmbetul din glas.
— Totuşi, nu asta te interesează acum…
— O, ba da. Totul. Ce minunat e, Josh. Ai aşteptat atât de mult
momentul ăsta. E al lui Tenkaure?
— Da, sigiliul era chiar lângă uşă. _
— Deci a fost primul lucru pe care l-ai văzut. Ce senzaţie
incredibilă trebuie să fi fost. Voi aţi ajuns primii?
— Da. Toate erau neatinse. Cam răsturnate de cutremure, dar e
uimitor cât de puţine s-au spart; chiar şi cele mai multe piese de
alabastru par intacte. Anne, trebuie să vezi. N-o să-ţi vină să crezi, ce
frumuseţe, şi ce cantitate incredibilă; de toate, de la polonice de supă
până la tronuri de aur.
— Şi Tenkaure?
504
 — E aici. Încă nu vom ajunge la el, un timp; trebuie să degajăm
mai întâi celelalte camere şi coridorul. Dar ne-a aşteptat destul timp;
mai poate aştepta puţin.
Anne râse îndelung.
— E ca o poveste. Câţi dintre noi, într-o viaţă de om, trecem prin
aşa ceva? Mă bucur atât de muit pentru tine. Cum poţi fi atât de
calm?
— Nu sunt, de fapt. Mă simt ca un copil. A fost cea mai incredibilă
zi, din clipa când am ajuns la uşă.
Vorbea mai repede, cu cuvintele şiroindu-i ca şi cum, i se părea lui
Anne, le-ar fi adunat până îi putea vorbi ei.
— Mai ţii minte treptele, cum arătau sus, dacă ţi le poţijmagina
coborând până în adânc…
Îl asculta, văzând camerele pe care i le descria atât de viu, simţind
alabastrul rece şi aurul cald, inspirând aerul încins, neclintit. Josh
circulase prin camerele acelea, în toiul descoperirii, în timp ce ea
stătea în spital, aşteptând ca lui Robin şi Ned să li se pună picioarele
în gips, aşteptând să telefoneze Gail e, u ştiri din Albuquerque,
aşteptând să audă ce aflase Comisia Tramvaielor.
Se gândea la cele două locuri: mormântul unui faraon şi
Tamarack-ul. Şi-şi amintea cum spusese unul dintre doctori, în
aceeaşi dimineaţă, că în oraş domnea o linişte mormântală. „N-am
fost, în fond, chiar atât de îndepărtaţi, Josh şi cu mine, “ îşi spuse ea
cu tristeţe.
— Voi avea diapozitivele gata, în câteva zile după ce rtfă întorc,
spuse Josh. Dacă vrei, facem încă o proiecţie; nu e acelaşi lucru cu a fi
aici, dar deocamdată mai mult nu putem face.
— Mi-ar plăceai răspunse Anne simplu.
Tăcură şi ştiu că Josh fusese pregătit ca ea să-l refuze, ia fel cum îl
refuzase în urmă cu câteva zile, de Crăciun.
— Şi aş dori să-ţi povestesc despre accident, continuă Anne. S-au
întâmplat atât de multe şi pe urmă am avut atâtea de făcut, când am
ajuns jos… Incă nu mi-am făcut ordine în minte.
505
 — Vom avea timp destul să vorbim, răspunse Josh, cu o undă de
însufleţire în glas. Te voi suna de la New York, imediat ce trec prin
vamă; până atunci, ar trebui să ştiu când voi ajunge în Tamarack. Vei
fi acolo, nu-i aşa? Când te întorci la L.A?
— Nu înainte de a reveni Gail; nu-i pot lăsa singuri pe Robin şi pe
Ned. Am să lucrez aici, în biroul lui Leo; secretara mea îmi poate
trimite aproape tot ce-mi trebuie.
— Şi nu crezi că Gail se va întoarce în următoarele trei zile?
— Mă îndoiesc.’Chiar dacă vine, însă, am să te aştept.,
Cuvintele cântară prin firele care parcurgeau miile de kilometri
dintre ei. Anne le ascultă rezonanţa şi aşteptă ca Josh să răspundă,
temându-se să nu insiste şi mai mult.
— Ne vedem miercuri, spuse el în cele din urmă, foarte încet. Cât
de repede pot.
După ce închiseră, Anne rămase nemişcată, ghemuită pe
canapeaua din rezerva de spital a lui Robirf; unde dormise în
noaptea trecută. Robin era în pat, urmărind un film, cu căştile stereo
pe urechi. Anne se uită pe fereastră. Un nor dens acoperea valea,
înghijind munţii din ambele laturi; prin aerul cenuşiu pluteau fulgi
de zăpadă, anunţând viscol. Şi asupra Tamarack-utui stătea
suspendat un nor, îşi spuse Anne; înviorarea unui început bun al
sezonului se risipise odată cu prăbuşirea telecabinei. O simţea de
când coborâseră de pe munte, în ajun, şi se adunaseră norii. Pe
coridoarele spitalului şi prin oraş se desfăşurau discuţii şoptite; toţi
îşi dădeau cu presupusul despre cele întâmplate – şi despre ceea ce
avea să se întâmple în continuare.
Deocamdată, însă, Anne stătea în camera lui Robin, cu telefonul
alături, şi-şi dădu seama că se simţea încălzită şi relaxată.»
Ne vedem miercuri, cât de repede pot.
— Mătuşă Anne! strigă Ned, din cealaltă parte a culoarului.
— Vin, se ridică Anne să meargă la el. Nu ştia ce urma în
continuare, nu ştia nici măcar ce dorea ea să se întâmple, exact, dar
avea pasul uşor când traversă coridorul spitalului.
506
 Vom avea timp destui să vorbim.
„Am să te-aştept.“
Vince auzi despre accidentul cu telecabina la actualităţile de
seară, în timp ce se îmbrăca pentru cină. Se opri în mijlocul camerei,
cu cămaşa descheiată şi cravata atârnându-l dintre degete, privind
imaginile filmate dimineaţă cu cabina prăbuşită pe pantă, cealaltă
încă agăţată deasupra pe cablu, muntele pustiu.
— Astă seară, spaima circulă pe străzile din Tamarack, proclamă
reporterul. Spaima că oamenii care conduc această staţiune elegantă
şi luxoasă au devenit, poate, neglijenţi după atâtea succese; teama că
problemele din ultimele câteva luni s-ar putea să fie prea grele
pentru puterile lor.
Reporterul stătea în faţa localului lui Timothy, încruntat solemn,
gesticulând spre oamenii care umblau prin scuar.
— Vizitatorii pleacă; se contramandează rezervări. După cum
mi-a spus astăzi un schior: „Sunt stăpân pe schiurile mele; nu pot fi
stăpân pe indivizii care ar trebui să ţină telecabina în funcţiune.“ Şi a
plecat azi după-a- miază. La Aspen..
Vince apăsă pe*butonul telecomenzii, mutând pe alt canal.
— … niciun mort, ceea ce oficialităţile declară că e un miracol.
Oamenii din cabina prăbuşită au suferit răniri grave, dar toţi sunt în
afară de orice pericol. Leo Calder, preşedintele Companiei Tamarack,
se afla în cabina rămasă sus; a fost transportat la un spital din
Albuquerque, cu fractură de craniu. Cei doi copii ai lui, care erau cu
el, au suferit fracturi de picioare. A patra persoană din cabină, Anne
Garnett, cunoscuta avocată de divorţuri din Los Angeles, a scăpat
nevătămată. Patrula de schi afirmă că ea a salvat vieţile celor doi
copii, Jinându-i în braţe, când cabinele s-au ciocnit şi partea din
spate a cabinei lor a fost smulsă…
Cu sălbăticie, Vince schimbă canalele.
— … încercat să-i luăm un interviu domnişoarei Garnett, dar
dumneaei nu s-a arătat. Cât despre răniţii din ambele cabine, se află
în spitalele din Tamarack şi Durango şi nici cu ei nu am putut vorbi.
507
Am discutat însă cu Keith Jax, administratorul adjunct al muntelui
Tamarack.
Pe ecran apăru Keith, zâmbind plin de importanţă în obiectiv.
— N-am avut niciodată probleme cu telecabina; are măsuri de
siguranţă încorporate, cum ar veni, peste tot.. Vreau să spun, urcăm,
cum ar veni, mii de oameni pe munte, în fiecare zi, şi nimeni n-a fost
vreodată, înţelegeţi, rănit. E posibil să fi umblat cineva la ea, dar
nu-mi dau seama cine, nici în ce scop; e îngrozitor să faci aşa ceva în
oraşul ăsta, să sperii oamenii, înţelegeţi, şi-apoi se mai vorbeşte şi
despre apă, cum a fost, ştiţi, otrăvită în toamna trecută, dar cu asta
s-a terminat şi nu cred că e corect să, înţelegeţi, cum ar veni, fie
acuzat oraşul fiindcă am avut unele probleme. Vreau să spun, s-ar fi
putut întâmpla oriunde.
Vince închise televizorul. Puţin cam prea deştept, îşi spuse el. Dar
nu destul de deştept ca să se fi debarasat de ea. Strânse în mână
telecomanda. A scăpat, a scăpat, a scăpat. Ce naiba putea face cu ea?
Stătea suspendată deasupra lui ca o sabie. Nu servise presei
povestea, nu-şi manifestase nicio intenţie, dar încă o mai ţinea
încolăcită în ea, gata să sară ca un arc în momentul când îi dădea
drumul… când el avea să fie la un pas de vârf, aproape
atingându-l…
Îl hărţuia de luni de zile, infiltrându-se în familie, ma- nipulând
oamenii, demonstrându-i că-l putea ataca puţin câte puţin, de la
distantă, înainte de a folosi arma care avea în sfârşit să-l distrugă. Iar
el fusese atât de ocupat, încât se bazase pe un haidamac
incompetent, de duzină. Ar fi trebuit să se ocupe personal de ea. La
asta se reducea totul. Şi trebuia s-o facă imediat. Putea veni în
Tamarack pentru câteva zile, imediat ce reuşea să-şi scurteze vizita
în Florida; urma să stea acolo o zi, două, ducându-se apoi în Denver,
pentru a verifica oamenii şi a se întoarce la cabinet înainte de
reunirea Congresului, la sfârşitul lunii ianuarie. Era cunoscut pentru
recordul său de frecvenjă la lucrările parlamentului; nu voia să-şi
strice reputajia..
508
 Dar, pe măsură ce se gândea, problema începea să-i pară mai
puţin urgentă. Pentru moment, individa nu stătea la vedere;
probabil că era ocupată, cu Leo şi copiii, în spital. Iar adevărul era că
nici Keith nu făcuse chiar o treabă proastă cu telecabina. În
următoarele zile, cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai
mulţumit. Incidentul îi putea fi de mare folos; avea să ştie mai bine
când ajungea în Tamarack şi discuta cu Keith.
— Cum ai făcut-o? întrebă el, când rămaseră singuri în
apartamentul său de la hotelul Tamarack. Turnă scotch în două
pahare, adăugă cuburi de gheaţă şi se rezemă în fotoliu, privind
dincolo de Keith, spre munte. Coborau câţiva schiori, oprindu-se
brusc pe cărarea de deasupra statiei de telecabină, pentru a trece în
cealaltă parte a muntelui, unde funcţiona telescaunul. Cablul gol al
cabinelor se întindea în sus, dispărând treptat; cabinele fuseseră
scoase şi depozitate într-o magazie din vârful muntelui, până se
termina ancheta şi se făceau reparaţiile.
Privind spre cablu, Vince se gândi cum arătase oraşul văzut prin
fereastra taxiului, după-amiază, când venise de la aeroport. Străzi
largi, pustii, case şi curţi îngropate sub un strat gros de zăpadă
proaspătă, aş- teptând mulţimile care nu mai veneau, în oraş
domnea o linişte lugubră. Era Anul Nou şi, într-o iarnă normală,
străzile şi scuarurile ar fi trebuit să fie pline de vizitatori făcând
cumpărături sau coborând de la schi să bea şi să îmbuce ceva înainte
de a face ultima baie fierbinte a vacanţei. Dar anul ăsta, nu. Anul
ăsta, majoritatea plecaseră mai devreme; puţinii rămaşi încercau cu
încă- păţânare să pară veseli, ca să ştie pe ce dăduseră banii. Un oraş
fantomă, îşi spuse Vince, cu un rânjet. Un nenorocit de oraş fantomă.
— Ei? întrebă el. Cum ai făcut-o?
— Poate e mai bine dacă, cum ar veni, nu-ţi spun, răspunse Keith,
Vreau să spun, dacă te-ntreabă ceva, ai putea zice… ştii tu.
Lui Vince îi trecu prin minte că tânărul semăna foarte mult cu o
nevăstuică. Avea părul blond-nisipiu, faţa ca un triunghi îngust cu
barbă rară, ochii i se îngustau când vorbea, expresia îi era vicleană şi
509
schimbătoare, iar Vince îşi aminti că avusese încredere pe el numai
fiindcă altul nu găsise.
— Ţi-am pus o întrebare.
Keith ridică din umeri:
— E cam greu, cum ar veni, să-ţi explic, dacă nu ştii cum merge
cabina, dar în mare ce-am făcut eu a fost cum ar veni să blochez
clema-J ca să nu ţină…
— Ce-ai folosit?
— Ca s-o blochez? O bucată de lemn; ştii, una doi- pe-patru.
— Ce s-a-ntâmplat cu ea? >
— A căzut undeva. Ce mai contează? Vreau să zic, nu era acolo
când anchetatorii, înţelegi, s-au uitat, aşa că au găsit clampa în
regulă. Vrei să mai continui?
Vince dădu din cap.
— Păi, e rezerva aia de siguranţă; e ca un comutator care opreşte
instalaţia când clema-J nu se ţine strâns. Aşa că am aranjat-o şi
pe-aia; are un şurub care ţine o parte din comutator lă locul lui şi
l-am, cum ar veni, scos.
— Şurubul?
— Exact. Aşa că, deşi clampa-J era blocată, comutatorul nu
primea semnale de la ea şi n-a putut opri cablul. Deci, toată chestia a
continuat să meargă în loc să se, ştii, oprească, şi când au ajuns să
urce pe partea mai abruptă, clema-J n-a mai putut să reziste, înjelegl,
la gravitaţie, şi cabina s-a oprit. Vreau să spun, cablul mergea mai
departe Iar cabina următoare cum ar veni a Intrat în el. S-o’fi auzit.
Toată treaba a fost destul de simplă, înţelegi?
— Unde-i şurubul? întrebă Vince.
Keith rânji:
— L-am ascuns.
Vince aşteptă.
— Keith îşi goli paharul şi-şi mal turnă scotch din sticlă, îl umplu
din nou şi pe al lui Vince, fără să mai întrebe.
— Vezi, Vince, uite cum stă treaba. Tre’ s-o-ntind de-aici. Vreau să
510
spun, mi-a ajuns până-n gât de Leo şi companie şi toată povestea
asta cu staţiunea; mă omoară plictiseala. Pot să fac o droaie de
lucruri; vreau să spun, am talente cât cuprinde, numai că-n văgăuna
asta n-am cum să fac nimic creator. Şi i-am promis unei duduiţe c-o
iau cu mine când plec.
— Nu te opreşte nimeni, replică Vince. Vrei la Denver? La
Chicago? La New York? Pot suna câţiva oameni, dacă asta vrei.
Începuseşi să-mi spui unde-ai ascuns şurubul.
— Ba nu începusem. Nu încă. Vezi, toate oraşele alea sunt
miştocuţe şi-i frumos din partea ta să-mi zici că, ştii, o să mă ajuţi aşa
şi pe dincolo, dar domnişorica asta vrea la Washington şi cred că-i o
idee excelentă. Vreau să spun, am mai zis eu odată ceva despre asta,
mai ţii minte? Te-am întrebat dacă m-ai lua cu tine.
— Nu mai ţin minte. Toată lumea vrea să ajungă la Washington;
toţi vor pe gratis.
— Eu nu, se grăbi Keith să răspundă. Nici vorbă. Sunt gata să
muncesc. Am talent, chiar tu al zis, şi-s o mulţime de lucruri pe care
le pot face. Vreau să spun, am atâtea talente, înţelegi, şi n-aş ajunge
niciodată să mi le folosesc dacă n-al fi tu. Aşa că m-am gândit să
facem acum un târg, şi cât mai curând, când o să se mai, cum ar veni,
liniştească treaba pe-aicl – n-ar fi deştept din partea mea să plec
imediat – dar mai încolo, peste câteva luni poate, aş veni la
Washington şi am fi, cum ar veni, parteneri. Vreau să spun, tu ai fi
preşedinte, iar eu consilier. Consilier prezidenţial şef. Chiar tu ai
spus, mai ştii? Te întrebasem dacă pot veni cu tine când vei fi
preşedinte şi ai zis că de ce nu.
— Nu-mi amintesc. Dar mai am mult până să ajung preşedinte.
Când se va întâmpla, pâţi să: mi aminteşti despre toate astea. Dacă
până atunci nu mai ai răbdare şi vrei să pleci din Tamarack, prietenii
mei din New York şi Chicago îţi pot găsi un mod de a-|i folosi
talentele. Şi dacă încerci să mă impresionezi, Keith, vezi că nu ţine.
Ţi-am cerut un raport şi nu l-ai terminat.
— Cealaltă problemă e că azi dimineaţă am primit un telefon la
511
birou. Tipii ăia, ştii, din Egipt, s-au retras. Vreau să spun, au citit
despre telecabină şi s-au gândit că de fapt nu-i o afacere prea
grozavă. Stau cu ochii-n patru, Vince; vreau să spun că chiar ai, cum
ar veni, nevoie de mine. Ce voiam eu e, ştii, o promisiune.
Lumina de afară scădea, iar Vince întinse mâna în spate să
aprindă lampa de pe masă. Chipul slab al lui Keith se reliefă
puternic, cu obrajii părând mai supţi şi mărul lui Adam mai ascuţit.
Îşi ţinea picioarele întinse pe un scăunel, încrucişate la glezne,
arătând relaxat şi vesel, dar îl privea pe Vince atât de concentrat
încât aproape mijea ochii, iar o mică tresărire a colţului gurii dădea
de înţeles cât de important era subiectul pentru el. Suficient de
important pentru a încerca să-l şantajeze pe Vince. ’
„Futu-i mama mă-sii, are dreptate,” îşi spuse Vince.
„Am într-adevăr nevoie de ei. Şi-o să mai am, o vreme. Pe urmă,
pot să-l cumpăr sau să-l expediez undeva. Nu va fi greu. O să se
dezumfle ca un balon, prima oară când îl înţeapă cineva în aerele
astea de dur. Eu „sau altul. Întotdeauna se găseşte cineva care s-o
facă.“
— Fireşte că-ţi promit, spuse el cu nepăsare. Nu ştiam că
înseamnă atât de mult pentru tine. Eşti un membru valoros al
echipei mele, Keith; n-aş vrea să te pierd. ’
Clătină încet din cap:
— Cei de la putere nu au mulţi prieteni adevăraţi, să ştii; oameni
în care pot avea încredere. La asta m-am referit prin cei care vor pe
gratis. Dar tu nu eşti ca ei; ştii cum să duci o misiune la îndeplinire,
nu te deranjează să-ţi mânjeştl mâinile şi te mândreşti cu munca ta.
Semănăm mult, noi doi. Ai dreptate: facem o echipă foarte bună.
Keith miji ochii în lumina lămpii.
— Mersi, replică el, fără să trădeze nimic. Am să-i spun amicei
mele că ne mutăm. Cum ar veni, prin aprilie? Înseamnă, ştii, patru
luni. Timp destul ca să se calmeze lucrurile pe-aici.
Vince se simţea strâns cu uşa şi îl potopi furia. Zâmbi cu blândeţe:
— S-ar putea să fie puţin cam devreme pentru mine. Aprilie e o
512
lună infernală în Senat; vei şti tu despre ce e vorba, când ai să lucrezi
acolo. Hai să zicem iunie, când suntem mai liniştiţi. Voi avea timp să
te port prin~oraş, pe tine şi pe prietena ta, să vă ajut să vă găsiţi o
locuinţă, să vă simţiţi ca acasă., Keitfi, sunt dezolat că trebuie să ne
oprim aici, dar mă mai aşteaptă o mulţime de treburi şi mi-ar fi de
mare folos dacă ţi-ai-termina raportul. Ai făcut o treabă bună cu
teiecabina – fireşte, nu mă în- doisem niciun moment-şi te-ai
prezentat foarte bine la televizor. Ai spus: „E posibil să fi umblat
cineva la ea.“ Nu te-a întrebat nimeni ce voiai să spui cu asta?
— N-au avut cum; am plecat de-aici imediat pe urmă. Vreau să
spun, m-am dus la Durango ca să, cum ar veni, fac nişte
cumpărături; m-am gândit că mai bine să vorbesc cu tine mai întâi.
Nu-i scăpa nimic, reflectă Vince. Mare păcat că era o asemenea
lichea; într-adevăr, avea o minte ascuţită.
— Bravo Jie, spuse el, rămânând în aşteptare.
— A, mda, şurubul, continuă Keith. L-am ascuns în garajul cuiva.
Îi rânji lui Vince:
— Nişte muncitori termină o remodelare şi sunt o mulţime de
gunoaie în tomberoane, materiale de construcţii, înţelegi, şi l-am
aruncat înăuntru. Vreau să spun, arată altfel decât tot ce-i acolo,
oricine se uită n-ar avea cum să nu-l vadă. Dacă le spune cineva
unde să se uite.
— Al cui e garajul?
— Al lui Josh Durant, răspunse Keith, cu rânjetul lăr- gindu-i-se
până când pielea feţei începu să-i lucească de întinsă ce era.
Vince sări din fotoliu, începând să se învârtească prin cameră, cu
o emoţie minunată clocotindu-i în suflet.
— La asta te-ai referit când ai spus că ar fi putut umbla cineva la
telecabină.
— Poate. Vreau să spun, nu mai ţin minte exact la ce mă gândeam.
— Au să te-ntrebe. Va trebui să găseşti un răspuns mai bun.
Keith ridică din umeri: v
— Mai mult nu ştiu. Cum ar veni, că ăr fi putut cineva, atâta. Nu
513
e, ştii, nici păzită, nici nimic; stă acolo şi umblă cine are chef. Vreau
să spun, şi Josh a umblat pe acolo, l-a dus Leo cum ar veni, ştii, i-a
explicat toată drăcovenia. Şi s-a tot învârtit…
— Cine?
— Păi nu ţi-am spus? Josh. Ori de câte ori era în oraş, se ducea
dimineaţa pe munte cu Leo şi cu Anne. Numai în ziua aia nu s-a dus.
Am auzit c-a plecat din oraş.
Vince se smulse din loc, plimbându-se iarăşi, dintr-o dată plin de
energie, cu muşchii încordaţi să-i plesnească şi gândurile în plin
tumult. Ştia ce avea să facă şi cum; scenariul i se derula în minte, fără
nicio ezitare.
— Cine conduce investigaţia? întrebă el.
Se oprise lângă fotoliul lui Keith; era singurul mod de a putea să-l
domine.
— Unu’ Halloran, îl privi Keith de jos în sus. Irving sau Ervin, o ci.
Udăţenie din-asta. Stă aici, ’la hotel. Vrei să ţi-l chem?
— Mă ocup eu.. ’
Vince se duse la uşă şi o deschise.
— Îţi telefonez mâine sau poimâine, înainte de a pleca. Şi după ce
ajung în Washington, ţinem legătura.
Fără tragere de inimă, Keith se săltă din fotoliu.
— Mai bine te sun eu. Mâine. Vreau să zic, dacă avem multe de,
ştii, discutat, şi eu sunt, cum ar veni, la mijloc, cu toţi luându-mă la
întrebări şi Leo care-o să se-ntoarcă zilele-astea şi nu-mi convine să
rămân în aer…
— Keith, am deplină încredere în tine, îl asigură Vince, cu
căldură; îi cuprinse cu un braţ greu umerii înguşti. Poţi rezolva orice.
Mi-ai fost de un real ajutor, un adevărat prieten; în nimeni nu am
mai multă încredere ca să rezolve lucrurile cum trebuie.
Începu să-l împingă spre uşă.
— Mă poţi suna oricând, ştii bine. JŞi-am să te mai caut şi eu,
înainte de a pleca din oraş. Îţi promit.
Rămas singur, Vince reveni la birou şi-i telefonă lui Beloit, la
514
Denver.
— E a ta. Sună-l pe Charles mâine dimineaţă; s-ar putea chiar să te
plătească ei pe tine, ca să le-o iei de pe cap. ’
— Mai sunt şi egiptenii ăia, îi aminti Beloit.
— Nu mai sunt. S-au răzgândit. Îţi spun eu, Ray, e a ta.
Cam la orice preţ oferi.
— Fir-aş al naibii. Eşti un prieten formidabil, Vlnce. Şi o să facem
o campanie, trăsnet. Când vii la Denver, ca să sărbătorim?
— Mâine. Te sun când ajung.
Apoi, rămânând în picioare, formă numărul recepţiei şi ceru
camera lui Irving sau Ervin Halloran.
— Arvin Halloran, – da, domnule, răspunse recepţio- nera şi
telefonă în cameră.
Peste o oră, Halloran se afla în apartamentul lui Vince, iar
băuturile erau pregătite pe masă.
— Sunteţi foarte amabil, spuse Vince, în timp ce se aşezau în
fotoliile de lângă fereastră.
Muntele Tamarack se pierdea în întuneric, dar ici şi colo, pe
suprafaţa lui largă, licăreau ca planetele cele mai luminoase de pe cer
felinarele perechilor de Snowcats, care netezeau pârtiile pentru
schiorii de a doua zi. Vince umplu două pahare şi puse în centrul
mesei dintre ei un platou cu brânză, crochete şi alune.
— Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru mine.
— Nu refuzăm niciodată informaţiile, domnule senator, răspunse
Halloran, luând un pumn de alune; era un bărbat enorm, cu păr
lăţos şi ochelari cu rame metalice, care-i măreau ochii căprui şi
pătrunzători. Oricum, sunt onorat să vă cunosc. Aveţi o mulţime de
admiratori pe aici; vreau să ştiţi că suntem foarte mândri de
dumneavoastră, domnule senator.
— Mulţumesc. Aveam nevoie s-o aud. Aceia dintre noi care se
află la putere trebuie să ştie că oamenii înţeleg ceea ce încercăm să
facem. Altfel, e destul de descurajant.
Sorbi din pahar.
515
 — Şi Tamarack-ul mă descurajează. Nu e bine ce se întâmplă cu
oraşul ăsta. Şi cu familia mea, fireşte. Cred că până acum i-aţi
cunoscut pe mulţi dintre ei.
— Aşa e. Oameni de treabă, domnule senator; sunteţi norocos să
aveţi o familie atât de strâns unită. Mare păcat că au avut un
asemenea ghinion.
— Chiar ghinion să fie oare? Nu ştiu unde aţi ajuns cu ancheta.
— Ei, nu discutăm despre asta, vă daţi seama. Dar nu mă
împiedică nimic să vă spun dumneavoastră, domnule senator; doar
nu veţi transmite nimănui informaţiile. Am discutat cu toţi cei care
ne puteau vorbi, dintre cei prezenţi în cele două cabine, şi e destul de
clar că a cedat clema-J, Probabil nu ştiţi despre ce e vorba…
Vince îl lăsă să i-o descrie, fără a-l întrerupe.
— Acum pare să funcţioneze normal şi nu există nicio. Probă de
proastă întreţinere sau intervenţie, dar pentru a fi siguri de asta
trebuie să aşteptăm analizele de laborator; s-a avariat în momentul
coliziuniL Ştim, totuşi, de ce nu s-a oprit cablul atunci tind ar fi
trebuit; lipseşte un şurub de la suportul mecanismului de siguranţă,
aşa că acesta a alunecat din poziţia de funcţionâre.
Vince se încruntă.
— „Lipseşte”. A căzut?
— Nu ştim. Este posibil să se fi slăbit din cauza vibraţiilor şi să fi
fost măturat de echipa de la curăţenie, deşi oamenii spun că nu l-au
observat – e destul de mare, înţelegeţi, şi are o formă neobişnuită; ar
fi de aşteptat să-l fi văzut. Cu cinci zile înainte de accident s-a făcut o
probă completă a mecanismului de prindere; şurubul poate să fi
dispărut în oricare moment- din această perioadă; nu se poate
constata decât atunci când clampa-J nu se mai prinde strâns.
Oricum, l-am căutat şi sunt gata să-mi pariez meseria că nu mai e
pe-acolo. Fie l-au măturat curăţitorii şi l-au aruncat cu restul
gunoaielor, fie… cineva l-a scos din suport şi l-a aruncat.
Vince îşi ridică brusc privirea.
— De ce spuneţi asta?
516
 — Ei, administratorul adjunct al muntelui, Keith Jax, a făcut o
aluzie că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla. Sucit băiat – a, iertaţi-mă,
este rudă cu dumneavoastră, nu-i aşa?
— Nepotul meu. Puţin cam ciudat, sunt de acord, dar în general e
un om de nădejde. Ce-a spus?
— Că este posibil s-o fi făcut cineva. Cercetăm şi varianta asta, dar
de fapt îi revine şerifului; noi trebuie să ne ocupăm doar de
întreţinerea sistemului. Iar aceea pare în regulă. Leo Calder… este
căsătorit cu nepoata dumneavoastră, nu? Am vorbit cu el în spital, la
Albuquerque, a propos: se simte destul de bine; s-ar părea că nu va
avea nevoie de operaţie. Oricum, el şi echipa lui au fost întotdeauna
pe locul întâi în registrele mele; au antecedente impecabile de la
testări şi inspecţii şi cea mai bună întreţinere posibilă. Dar, când se
întâmplă o încurcătură ca asta, rieiese că au avut o scăpare pe
undeva. Sau n-au avut şi a umblat într-adevăr cineva la instalaţie,
deşi nu ştiu de ce naiba ar face un om aşa ceva. Problema, însă, e că
fie şi dacă nu vom afla niciodată exact ce s-a întâmplat, va trebui să
recomandăm ca toate şuruburile de siguranţă să fie blocate cu
dispozitive de fixare ca să nu mai aibă joc şi să se desprindă, şi ca tot
sistemul să fie testat zilnic timp de vreo două săptămâni, înainte de a
fi repus în funcţiune. Asta. Cred că se va întâmpla. Aş dori să le
putem acorda un certificat în alb, domnule senator – ştiu că situaţia
asta poate avea un efect infernal asupra afacerilor – dar pur şi simplu
n-o putem face. Nu acum, cel puţin.
— Dumnezeule, Arvin, doar nu vrei să spui că le va afecta cifra de
afaceri; ar putea să-i ruineze.
Vince se ridică în picioare, cu degetele agăţate de curea, privind în
jos, tulurat.
— Muncesc atât de mult ca staţiunea asta să aibă succes…
Cugetă, clătinând încet din cap.
— Ei bine, va trebui s-o fac; n-am încotro, spuse el, după un timp.
Preferam să nu, dar… An/în, dacă aţi găsi şurubul?
— Ei, am progresa mult spre «şti ce s-a întâmplat. Şurub defect,
517
sabotaj, oric$.
Mai luă o mână de alune, privindu-l lung pe Vince:
— De-asta mă aflu aici astă’seară, domnule senator?
Cu tristeţe, Vince dădu din câp:
— Mă tem că da.
Se aşeză la loc şi umplu din nou paharele.
— E o poveste urâtă. Singura parte bună e aceea că sunt absolut
sigur că familia mea n-are niciun amestec.
Halloran se rezemă de spătar, cu paharul aproape ascuns în mâna
sa lată.
— Vă ascult, domnule senator.
Vince lăsă să treacă un scurt răgaz de tăcere. Pe munte, perechile
de Snow-Cats coborau pe Pârtla lui Ethan, pe sub-cablul telecabinei,
luminând panta în locul unde se prăbuşise cabina.
— Există un om numit Josh Durant, începu el. Locuieşte în Los
Angeles, e arheolog şi, cred, profesor la U.C.L.A. A avut o relaţie cu
fiica mfea, un timp, aşa că l-am cunoscut, deşi nu foarte bine; e un
individ scârbos, cu “care e greu să te împrieteneşti. Stă destul de
mult pe-aici; am auzit că şi-a cumpărat o casă nouă în Riverwood.
Vine de ani de zile şi niciodată n-a dat oraşului sau companiei mai
multă atenţie decât oricare alt turist. Apoi, cu câteva luni în urmă, a
început să apară peste tot, vorbind cu oamenii despre firmă şi
problemele pe care le avea – ştiţi despre poluarea din bazinul de
acumulare, fireşte; din păcate, presa a avut o mare ocazie atunci – şi
a început să petreacă mult timp cu Leo
Calder şi familia lui; a ajuns chiar să se invite la mesele în familie.
Şi pe urmă, i-a cerut lui Leo să-i arate telecabina, să-l ducă la etaj şi
să-i demonstreze cum funcţionează, măsurile de siguranţă, totul.
Hallaran se aplecă înainte.
— Îţi dai seama că părea suspect, continuă Vince, cu glasul
tulburat şi confidenţial. Unii dintre noi au început să se întrebe dacă
nu currjva se gândea să cumpere Compania Tamarack. Dumnezeu ştie
de ce; poate o fi ajuns la concluzia că s-a săturat de mumii şi are chef
518
de puţină distracţie.. ’
El şi Halloran schimbară un zâmbet.
— Oricum, aşa a început să ni se pară. Fireşte, familia nu avea
nicio intenţie să vândă şi de fapt, din câte ştiu eu, niciodată n-a spus
ceva direct. Dar apoi, la Crăciun – eu n-am putut veni; afurisita mea
de politică m-a reţinut în Est – acest Durant s-a autoinvitat la cină şi
nepotul meu Keith mi-a spus că, din senin, a zis că aliniase o tagmă
de investitori egipteni să cumpere o parte din companie. Îi aliniase,
dacă nu vă e cu supărare. Ce naiba a făcut? A alergat prin deşert,
întrebându-i pe toţi şeicii care-i ieşeau în cale dacă nu voiau să
cumpere Tamarack Company? Dă-mi voie să-ţi spun, multora dintre
noi le-a sunat cam fals, iar eu m-am alarmat ca naiba. Eşti familist,
nu, Arvin?..
Halloran dădu din cap:
— Patru copii, doi nepoţi, încă unul pe. Drum. ’
— Deci, ştii la ce mă refer. Familia. Christoăse, ce altceva are mai
multă importană pentru un om? Şi pariez că ai familia în jurul Jău, la
Denver.
— La Aurora. Tot aia. Mda, suntem norocoşi; toţi au rămas pe-
aproape.
— Sunteţi mai mult decât norocoşi; sunteţi hinecuvântaţi de
Dumnezeu. Eu m-am înfipt la Washington; cât de mult pot face ca
să-i ajut pe oamenii ăştia? Nu zic că nu mi-ar fi drag Senatul; a
devenit o adevărată pasiune pentru mine să lucrez pentru stat şi
pentru Jară. Dar când îl văd pe nenorocitul ăsta încercând să profite
de familia mea, dă-mi voie să-ţi spiin, mă scoate din minţi. Ei, în fine,
deduc c-a spus că aşa-zişii lui prieteni, străinii ăia, nu voiau
participare cu drept de control în cadrul companiei. Dar cine ştie de
avea de fapt în cap? Probabil s-a gândit că familiei i-ar prinde bine o
mână de ajutor. Poate chiar a crezut că ardeau de nerăbdare să
vândă. Însă Leo şi soţia lui nu voiau şi i-au şi spus-o. Înţeleg că la
Crăciun a avut loc o adevărată dezbatere, iar Durant n-a reuşit să
smulgă de la ei decât bunăvoinţa de a discuta cu egiptenii, dacă
519
veneau aici. În ultimele două zile, unii dintre noi ne-am gândit…
. Tăcu o clipă.
— … că poate Durant şi-a zis că existau anumite moduri de a-i
convinge să vândă, la un preţ pe care el şi amicii lui din Egipt şi-l
puteau permite.
— Să-i convingă să vândă, repetă Halloran. Provocând un
accident care putea face compania să pară mai puţin atrăgătoare?
Vince ridică mâinile, cu degetele răsfirate larg:
— Nu-l acuz de nimic. Dă-mi voie doar să-ţi spun ce am mai
dedus. Tuturor ni s-a părut că acest Durant n-a iertat-o niciodată pe
fiica mea pentru că s-a despărţit de el; credem că de-atunci îi poartă
pică familiei.. Şi când colo, uite-l, periindu-i şi cumpărând o casă în
vecinătate. Iar una dintre căile pe care a încercat să se apropie de ei,
şi poate şi de telecabină, a constat în a-l însoţi pe Leo în inspecţiile pe
munte. Leo pleca în fiecare dimineaţă la nouă fără un minut; îţi
puteai potrivi ceasul după el. Iar Durant îl întovărăşea ori de câte ori
se afla în oraş. Mergeau cu telecabina, schiau împrejurul muntelui ca
să-i verifice pe mecanicii telescaunelor, vorbeau cu turiştii şi
coborau. Singura zi când Durant a lipsit a fost dimineaţa
accidentului, în dimineaţa aia, a precât din oraş. Departe; tocmai
până-n Egipt. Avea o echipă care-i săpa acolo de luni de zile, în
căutarea unui mor (mânt, din câte-am înjeles, dar dintr-o dată a
devenit foarte necesar să plece de urgentă, chiar în dimineaţa aia.
Băură amândoi îngândura|i, iar Vince umplu iarăşi paharele. *
— Spuneţi că şi-a cumpărat aici o casă, zise Hal- loranv
— În Riverwood, preciză Vince. Mai încolo pe drum, de la familia
Calder. A pus să se facă remodelări extinse.
— Ar fi o prostie să fi aruncat şurubul acasă, medită Halloran.
Vince ridică din umeri:
— N-are: niciun motiv să creadă că l-ar căuta cineva. Sau poate
crede că un şurub nu e altceva decât un simplu şurub şi
tomberoanele de-acasă de la el sunt pline de materiale smulse (a
remodelare, aşa că în ce alt loc ar putea ascunde mai bine încă o
520
piesă?
— Nu seamănă cu niciun alt fel de şurub din lume.
— Mi-ai mai spus. Probabil că un arheolog n-are de unde să ştie.
Halloran învârti paharul între degete.
— Mai e în Egipt? v
— Nu-i ţin urma, dar cred că da.
Golindu-şi paharul, Halloran se ridică: _
— Pot da un telefon de la dumneavoastră? îl sun pe şerif.
— Fireşte: Te las singur.
— N-am niciun secret fajă de dumneavoastră, domnule senator.
De fapt, aveji dreptul mai mult ca oricine să auziji, în special dacă ne
va duce la ceva.
Vince se apropie de fereastră şi privi spre planetele luminoase
care coborau încet pe muntele Tamarack, netezind pârtiile. „Nu
planete, “ îşi spuse el. „Stele. Stelele mele norocoase. Netezesc calea.
Beloit e fericit; Leo şi familist vor rămâne pe dinafară; avem grijă şi
de Durant. Şi pe urmă, o să-i venim şi lui Anne de hac.
Dacă aştepjidestul, “ mal reflectă el, vesel, „toate ajung să se
petreacă aşa cum vrei.”
Şeriful comitatului Tamarack, cu doi oameni de-ai săi, au petrecut
ziua următoare cernând răbdători de- şeurile de construcţii din
tomberoanele aflate lângă garajul lui Josh Durant. Cam pe la
jumătatea căutării, îndesat sub bucăţi smulse din tencuială şi lemne
de parchet vechi, au găsit şurubul, sclipind în lumina soarelui.
— Iar miercuri seară, când Josh a coborât din avion pe aeroportul
Tamarack, ridicând mâna s-o salute pe Anne, şeriful i-a blocat
drumul şi i-a spus că era arestat.

Capitolul 19
S-a întâmplat foarte discret; nimeni din jur n-a ştiut ce se petrecea.
Dar Anne a văzut mâna lui Tyler Schofield pe braţul lui Josh şi furia
bruscă de pe chipul acestuia. Stăteau la baza scării care fusese adusă
521
până la uşa avionului şi, în timp ce restul pasagerilor parcurgeau pe
jos scurta distanţă până la terminal, Anne se strecură pe uşă şi porni
spre Josh. Niciodată nu-l mai văzuse atât de furios. ’
— … ce naiba vorbeşti… întrebă el.
— Nu-ţi pot spune acum, Josh, zise Tyler, aproape în şoaptă.
Trebuie doar să vii cu…
— Nu-mi poţi spune? Fă dracu’ bine şi spune-mi; nu merg nicăieri
până nu ştiu ce mă-sa se-ntâmplă.
— Josh, ce naiba, se uită lumea şi…
— Şi ce contează? N-am nimic de ascuns; tu eşti ăla care se ţine de
poante.
— Nu eu, pe toţi sfinţii. Ascultă, dom’le, ai dat nasol de belea şi
mai bine fii atent…
— Bună, Tyler, salută Anne. Bine-ai venit, îi ură ea lui Josh.
Mâinlle li se încleştară strâns. Anne nu se mai retrase.
— Vă deranjez? întrebă.
— Da, se răsti Tyler.
— Mă bucur că te văd, spuse şi Josh; îşi auzi furia şi uimirea din
glas şi se întrebă dacă arăta atât de descumpănit pe cât se simţea. Nu
ştiu ce se întâmplă aici, dar Tyler zice să sunt arestat pentru
accidentul cu telecabina.
— Anne îl privi pe Tyler, nevenindu-i să creadă:
— Josh? Nu vorbeşti serios. De ce? Tyler, e o nebunie. Habar n-ăre
de nimic. Nici măcar nu era în Tamarack în ziua aia.
— Ascultaţi-mă… începu Tyler, exasperat.
Privi în jurul pistei, apoi în terminal. Nu era aglomeraţie, întrucât
majoritatea turiştilor îşi contramandaseră călătoriile, dar existau
destui spectatori ca să-l neliniştească şi unii aruncau priviri spre el şi
Josh.
— Nu putem discuta aici. Lasă-mă să lămuresc partea asta cu… a
— Oricum, de ce să-l arestezi? îl întrerupse Anne. În mod normal,
reţii doar persoana pentru interogatoriu.
— E prea mare miza! Of, Christoase, coborî Tyler glasul. Ascultă,
522
Anne, n-ai niciun amestec, O.K.? Nici n-ar trebui să vorbesc cu tine.
Acum du-te acasă şi…
— Ba are tot amestecul din lume, i-o reteză Josh ferm. E avocata
mea.
Ochii lui Anne îi aruncară o privire scurtă, strălucitori şi încântaţi.
Îşi desprinse mâna dintr-a lui şi păşi înapoi, rece, profesională. Ar fi
putut să-şi pună un taior în dungi, îşi spuse Josh, nu strecii ăia negri
şi canadiana lucioasă de ski, albastră cu negru.
— Deci, nici nu poate fi vorba să merg acasă, îi spuse ea lui Tyler.
Sper că nu vrei să fii pus în situaţia de a interzice reprezentarea
legală a domnului Durant în momentul arestării.
— Hei, ia staţi, se repezi Tyler. Ascultaţi, aici toţi suntem prieteni,
Anne. Avem o încurcătură a dracu’, atâta tot; ziarele şi televiziunea
se reped la noi tot timpul; şi trebuie^a facem ceva ca să demonstrăm
că nu ne-am pus palma-n cur… căca-m-aş, nici n-ar trebui să vă spun
asta.
„Deci, au intrat în panică, “ reflectă Anne, „şi au ales o arestare
rapidă. Dar de ce, din toată lumea, tocmai pe Josh?”
— Povesteşte-ne în drum spre oraş, îi ceru ea.
Din acel moment, Anne şi Josh ascultară, iar ea nu-l lăsă să
vorbească până nu i se citi actul de acuzare, i se luară amprentele şi
fu eliberat pe cauţiune, cu banii pe care-i ceruse telegrafic de la
banca din Los Angeles.
— Mai stai pe-aâci un timp? întrebă judecătorul.
— Am cursuri peste două săptămâni.la Los Angeles.
Judecătorul îl privi lung.
— În oraşul ăsta, ne cunoaştem cu toţii; mi-e greu să susţin că ai
reprezenta o ameninţare la adresa cuiva sau ’că ai să încâlci
cauţiunea. Poţi merge unde vrei, Josh, dar anunţă-mă dinainte.
N-am chef de surprize; în ultimele câteva luni, am avut prea al
dracului de multe.
Afară, în liniştea Străzii Mari, începuse să ningă, o perdea
continuă de fulgi părând să-i înconjoare în timp ce mergeau spre
523
maşină.
— Pare să fie a lui Gail, observă Josh.
— Este, ocoli Anne spre portiera de lângă volan. O folosesc în
lipsa lor.
— Ce face Leo? N-am apucat să întreb despre el.
— Se va vindeca; n-are nevoie de operaţie. Am avut mare noroc.
Se întorc mâine dimineaţă. Ai mâncat de cină?
— Nu. Am uitat. Din câte-mi amintesc, plănuiserăm să ieşim
împreună astă seară, după ce mă aşteptai la aeroport.
Anne zâmbi.
— Da. Unde Ji-ar plăcea, la un restaurant, sau la Gail şi Leo?
— Prefer să nu mergem în oraş.
— Şi eu.
Porni pe Stracia Mare, prin zăpada care cădea. Fulgii se repezeau
spre ei în lumina farurilor, ca şi cum maşina s-ar fi repezit printr-un
con luminos. Strada era aproape pustie şi merseră în tăcere până la
cotitura de la ieşirea din oraş.
— Şurubul nu putea ajunge în tomberon dacă nu-l punea cineva
acolo, spuse Anne, gândind cu voce tare.
— Cineva care s-a dus acolo anume pentru asta.
Gândurile li se contopeau, la fel ca glasurile.
— Nimeni nu se plimbă prin Riverwood în toiul iernii.
— Poate că n-a făcut-o intenţionat. Dacă l-a adus cu el un tâmplar,
sau un instalator ori electrician?
— De ce să saboteze un tâmplar, instalator sau electrician
telecabina?
— De ce-ai sabota-o tu?
Josh tăcu.
— Nimeni nu avea motiv s-o facă, spuse Josh. E o nebunie. Să
pună în pericol atâtea vieţi… Nici. Un motiv nu e destul de
convingător pentru una ca asta.
— Din ură, replică Anne, Din rapacitate, invidie, teamă. Poate,
toate la un loc. Niciodată n-am încetat să mă mir câtă cruzime pot
524
scoate astea la iveală din oameni.
Coti pe drumul care urca spre Riverwood.
— Am fost impresionată să văd cum ţi-ai stăpânit furia în seara
asta.
Josh zâmbi amar.
— La acelaşi lucru m-am gândit şi eu, când i-am spus
judecătorului că am cursuri peste două săptămâni. La infinita
flexibilitate a spiritului omenesc. Mă deprinsesem deja să
convieţuiesc cu nebunia asta şi-mi făceam planuri în funcţie de ea.
Cred că o putem face în aproape orice situaţie; nu sunt necesare
decât adaptări continue.
— Aşa e, răspunse încet Anne.
Peste câteva minute, ajunseră acasă, iar Anne bagă maşina în
garai. Când ieşiră amândoi în lumina puternică şi tăcută, lângă cele
două maşini, bancul de lucru aglomerat al lui Leo, uneltele’de
grădină ale lui Gali aliniate în spate, schiurlle proptite pe rasteluri şi
cele patru biciclete agăţate pe pereţi, decorul ie Inspiră o stare atât de
casnică încât ezitară, prinşi în vraja ei.
— Avem multe de vorbit, spuse Anne într-un târziu, fără a-l privi
pe Josh; intrară în casă. Şi primul lucru, adăugă ea, în timp ce-şi
agăţa canadiana în debara şi îşi scotea cizmele înalte cu ajutorul unui
căluş, e faptul că nu am licenţă să practic avocatura în statul
Colorado.
Josh se opri, ţipând în mână scurta sport pe care o purtase în
timpul drbmului dinspre Egipt.
— La asta nu m-am gândit. Eşti autorizată numai în California? —
Şi- New York. Va trebui să-ţi iei pe cineva de-aici. Cunosc vreo două
persoane pe care ţi le-aş putea recomanda; unul, mai ales, Kevin
Yarborough, mi se pare foarte bun.
— Dar ai lucra şi tu cu el.
.
— Dacă ţii neapărat. Şi atât cât pot. Mâine plec la Los
Angeles, Josh; am multe de recuperat.
525
 Josh zâmbi trist, în timp ce treceau în bucătărie.
— Toţi clienţii tăi se poartă de parcă n-ai avea altceva de făcut
decât să te gândeşti numai la ei?
— Toţi. Şi eu.
Deschise frigiderul, apoi congelatorul, scotocind prin ele:
— Cred că-i telefonez lui Kevin şi-l chem aici astă seară; trebuie
să-l cunoşti cât mai curând posibil. Şi putem discuta despre ce avem
de făcut. Aş vrea să nu fi trebuit să plec. Poate reuşesc să mă întorc,
peste o săptămână două, cel puţin pentru o zi; te anunţ.
Puse pe bufet o cutie şi două pachete şi se întoarse spre el. Josh îi
luă mâinile într-ale lui: degetele reci, suple, între degetele lui calde.
În ciorapi, Anne părea mai scundă decât şi-o amintea.
— Anne, ascultă-mă un minut. Plănuisem să-Ji spun multe în
seara asta, începând cu cât de mult m-am gândit la tine în ultimele
zile şi cum tot momentul ăla miraculos n-a fost desăvârşit pentru
mine, fiindcă nu erai şi tu acojo..
Îi privi ochii, dilataţi şi surprinşi, puţin cam şocaţi. Dar nu
speriaţi, observă el. Nu speriaţi. Simţi un entuziasm năvalnic. Pe
dedesubf; însă, circulau curenţii furiei şi ai uimirii şi începutul
îngrijorării faţă de ceea ce putea să-l aştepte.
— Lartă-mă; încerc să jonglez cu toate. Vreau să mă concentrez
asupra ta, dar îmi stau altele în cale.
— Despre asta trebuie să vorbim. Ce vom întreprinde în
continuare.
Se întoarse, făcându-şi de lucru la bufet. Josh începu să lucreze
alături de ea, deschizând un pachet de staniol şi punând o prăjitură
pe o farfurie de sticlă. Des- pachetă pâinea şi o băgă în cuptor la
dezgheţat. Anne era conştientă de felul cum se uita în dulapuri după
farfurii şi pahare, cum deschidea sertarele ca să scoată tacâmurile. Se
gândise atât de intens la el în telecabină, şi-l imaginase aşa de clar,
când îi telefonase din Egipt, încât acum, în timp ce lucrau împreună
într-o armonie tăcută, i se părea o continuare a gândurilor; parcă,
într-un fel, ar fi ajuns să facă parte unul din altul.
526
 — Afară, ningea din greu, cu vârtejuri de vânt. Bucătăria era caldă
şi tăcutăr cu dulapurile, masa şi scaunele din lemn de brad lucind
aurii în lumină.
Anne se simţea împăcată. Neliniştea ultimelor câteva zile se
risipise pentru moment; temerile faţă de apropierea lui Josh, deşi o
fulgeraseră un moment în garaj, se stinseseră; tensiunea generată de
arestarea lui inexplicabilă era ţinută în frâu. În timp ce se mişcau,
apro- piindu-se şi depărtându-se, nu simţea nipi precauţie, nici
emoţie; nu avea decât un sentiment de normalitate. „Ce uimitor e, “
îşi spuse. Niciodată n-o mai simţise, numai când lucra.
Îşi ridică privirea şi, întâlnindu-i ochii, schimbară un surâs. Nu
iscodi să afle mai clar ce simţea, sau măcar să-şi pună întrebări; lăsă,
doar, simţământul să se aşeze în ea. Avea încredere în Josh; era firesc
să fie împreună; în acel adăposf sigur, în timp ce afară furtuna se
înteţea.
— E plăcut aici, spuse într-o doară Josh; aranja pe o tavă suporturi
pentru tacâmurl, farfurii şi pahare de vin. Nu ne-ar fi prea greu să
uităm că, aşa cum a’ spus prietenul nostru Tyler, avem o încurcătură
a dracu’ aici.
Tăcu, contemplând tacâmurile pe care le ţinea în mână, după care
le puse pe farfurii.
— Atâta numai că nu putem uita. Şi ai dreptate; trebuie să mă
gândesc la ce urmează.
Scoase şervetele dintr-un sertar şi le împături.
— Şi mai e şi restul. Ce putem face pentru Leo şi Gail. Şi pentru
tot oraşul. Nu mai văd pe nimeni simţin- du-se bine aici în
următoarele câteva zile sau săptămâni. Decât dacă descoperim că
vreunul dintre lucrătorii mei de încredere avea ranchiună pe Leo sau
pe companie – n-aş crede, dar…
— Nu, nici eu nu cred.
Anne amesteca sosul pentru paste făinoase cu o lingură lungă de
lemn. Fuioare de aburi se unduiau în sus, în jurul puloverului alb şi
al feţei ei îmbujorate. Era mai destinsă decât o văzuse Josh vreodată.
527
De o frumuseţe răpitoare, avea pe faţă o seninătate nouă care-l
atrăgea spre ea, trezindu-l o chinuitoare dorinţă de a o lua în braţe.
— Se întâmplă ceva îngrozitor, Josh. Nu e logic ca un muncitor,
sau oricine, să pună şurubul ăla în tomberonul tău. Există coşuri de
gunoi prin tot oraşul, între telecabină şi Riverwood; n-avea niciun
motiv să aleagă locuinţa cuiva, decât…
— Dacă trebuia să fie găsit acolo, încheie Josh încet.
— Ceea ce înseamnă că cineva trebuia să-l găsească.
Duseră tava şi castroanele cu mâncare în living şi le aranjară pe
măsuja cu placă de sticlă.
— Nu s-a putut întâmpla decât într-un singur fel. N-a avut loc
nicio căutare; ar fi fost nevoie de o armată ca să scotocească prin
toate tomberoanele şi lăzile de gunoi din Tamarack şi treceau câteva
săptămâni până să ajungă în Riverwood. ~
— Deci, cineva le-a spus unde să caute.
— Da.
— Josh se afla în faţa şemineului, aprinzând surcelele,
îngenunche, privind flăcările subţiri, în timp ce focul se înteţea. —
Nu cunosc pe nimeni care să mă urască într-atâta încât să facă asta.
— Poate că e cineva care te-a considerat convenabil fiindcă
plecaseşi din oraş în ziua aia. Cam aşa ceva.
Clătină din cap:
— Tot n-are sens. N-aveam nici cel mai vag motiv să fac vreun rău
telecabinei.
— Sau Tamarackului?
Josh se întoarse brusc spre ea:
— Ştii bine că nu.
— Inchipuie-ţi că eşti Tyler. Cineva îţi telefonează şi-ţi spune că
şurubul lipsă de la telecabină e acasă la Josh Durant şi, evident, îl
găseşti acolo. Ce ştii despre Josh Durant? Sunt toate şansele să nu fii
la curent cu vizitarea telecabinei; mi-ai spus că ai vorbit cu foarte
puţini oameni când al fost acolo. Şi, oricum, n-ai încercat s-o ţii în
secret. Iar că ai plecat din oraş în dimineaţa accidentului, ştiu destui.
528
Şl-apoi, au fost şi investitorii egipteni.
— Tyler nu ştie despre ei.
— Ba s-ar putea. Nici acela n-a fost un secret şi oricine a venit la
cina de Crăciun le-a putut spune şi altora.
Josh se aşeză lângă ea pe canapea, privind focul.
— Şi-atunci? N-am făcut decât să-i găsesc; n-am nicio legătură cu
cumpărarea companiei de către ei.
Tăcu o clipă.
, – Doar dacă nu cumva Tyler crede că am. Că mă folosesc de ei.
Că eu sunt cel care de fapt vrea. Să cumpere o parte din compania.
Dar şi asta e o sminteală. N-are nicio dovadă; niciun motiv s-o
creadă, măcar. A ’
— Nu.! n afară… în afară de cazul că i-a sugerat-o cineva.
— De ce-ar…? Ei cred că, dacă ne imaginăm că cineva l-a
îndreptat pe Tyler spre casa mea ca să găsească şurubul, putem
crede şi că acel cineva i-ar fi sugerat aproape orice. Dar la ce i-ar fi
folosit? De ce-aş sabota eu telecabina şi aş alunga toţi turiştii acasă
mâncând pământul? Nimeni nu se înghesuie să cumpere o firmă cu
probleme…
Se întrerupse.
— Dar, evident, preţul ar scădea.
— Da.
Un moment domni liniştea.
— Nu cred, spuse hotărâtă Anne. E prea slab. Niciun procuror
n-ar ajune în instanţă cu un dosar ca ăsta.
— Dacă asta-i tot ce au.
— Îţi mai vine şi altceva în minte?
— Nu, dar nu mi-ar fi venit nici ideea să le pun pe toate cap la cap
şi să ajung la concluzia asta.
— Îl sun pe Kevin, spuse Anne. Cred că n-au nicio probă
concludentă împotriva ta, dar el s-ar putea să observe amănunte care
mie-mi scapă. Oricum, trebuie să fie informat. Poate veni aici la
cafea.
529
 Când, însă, reveni în living, îi spuse lui Josh să fixase o întâlnire
pentru a doua zi dimineaţă, în cabinetul lui Kevin.
— Nu vrea să iasă din casă; zice că e deja zăpadă de şase degete şi
se anunţă între paisprezece şi douăzeci.
Josh tocmai destupa sticla de vin pe care o adusese din pivnijă. >
— Va trebui să împrumut rachetele de zăpadă ale lui Josh ca să
mă duc acasă, murmură el absent.
Anne se duse la iişa din faţă şi o deschise. O rafală de vârtt sufiă
zăpada peste picioarele ei în ciorapi. Ningea încontinuu, o cortină
groasă de fulgi strălucind albi în razele de lumină ale felinarelor ce
încadrau uşa.
.
— Cred că nu trebuie să te duci nicăieri, cu sau fără rachete, spuse
ea. Kevin áre dreptate; e o noapte de stat în casă..
Trânti uşa în caleavântului şi o încuie.
Josh îşi ridică privirea.
— Mi-ar face plăcere, dacă nu te superi. Din câte mi-amintesc,
casa asta e plină de camere de oaspeţi.
Anne simţi un val de căldură şi recunoştinţă faţă de dezinvoltura
lui firească. Îi aştepta d noapte scoasă direct dintr-un roman din
secolul al nouăsprezecelea. Se întrebă dacă lui Josh îi era mai uşor
decât majorităţii bărbaţilor, fiindcă el petrecea atât de mult timp în
trecut. Zâmbi în sinea ei. „Va trebui să-l întreb cândva, “ îşi spuse.
— Trei, răspunse. Ea, la fel de indiferentă ca Josh. Una e a mea; ai
de ales dintre"celelalte două. Gail le ţine pregătite; întotdeauna le vin
musafiri neanunţaţi.
— Bine. Îi vor spune lui Kevin tot ce hotărâm împreună în seara
asta.
Anne surâse vag.
— Nu e specialitatea mea, Josh; nu vreau să mă crezi la fel de
capabilă ca în cazurile de divorţ.
— Îmi place modul cum lucrezi, turnă el în pahar vinul Barólo
roşu-închis şi gustă. Şi admir pivniţa lui Leo. Mereu găsesc noi şi noi
530
motive d$ a-l preţui ca vecin.
— Dacă mai rămâne aici. Nu ştiu ce-o să se întâmple cu compania.
Josh umplu paharele.
— La masă, anunţă el, întinzându-i o farfurie.
— Îţi mulţumesc. Nu-mi vine să cred, cu toate câte se întâmplă,
dar mor de foame.
Josh ridică paharul. Stăteau aşezaţi unul lângă altul; când Anne
ciocni cu paharul ei, mâinile li se atinseră.
— Pentru avocata mea, spuse el.
— Pentru clientul meu, răspunse ea pe un ton firesc.
Îşi umplură farfuriile şi mâncară în tăcere câteva minute, privind
flăcările care săltau şi încolăceau buştenii de pifion.9 ’
— S-ar putea să devină un obicei, spuse el gânditor. Prima dată
când am plănuit să mâncăm în oraş, ne-am răzgândit şi am gătit
împreună în apartamentul meu.
— În septembrie trecut, murmură Anne.
— Optsprezece, adăugă Josh. Şi-n seara aia am tras o raită prin
congelator. Purtai mătase roşie*Şi am ascultat Beethoven şi Mozart.
Anne îşi amintea. Fusese o seară caldă şi necomplicată; mai
plăcută decât se aşteptase. Şi totuşi, în tot timpul ei şi în toate
momentele petrecute împreună după aceea, dăinuiseră retragerile ei
instinctive, prudenţa ei, temerile ei. Privea jocul flăcărilor şi se
întreba ce se întâmplase în lunile dintre acea seară şi aceasta, pentru
a o face să sS simtă normal. Timpul, îşi spuse ea. Săptămânile şi
lunile în care Josh devenise o parte din viaţa ei, încet, treptat, fără
premeditare nici presiuni. Şi mai era ceva. Astă seară, el avea
probleme iar ea îl ajuta. Astă seară, pentru prima dată, Josh nu-i
dădea senzaţia de a sta pe o platformă de triumfuri indestructibilă în
timp ce ea abia îşi ţinea echilibrul pe temelia fragilă peticită din
mijloacele ei de apărare. Întotdeauna fusese capabilă să-i ajute pe

9 Conifer din nord-vestul Amerlcii.

531
necunoscuţi; acum, avea să ajute un om apropiat, ceea ce-l genera o
stare nouă, de forţă şi uşurinţă.
Puse farfuria deoparte.
— Trebuie să discutăm strategia.
— Da, dădu Josh din cap. Dar am să-ţi cer o favoare. Avem toată
seara asta şi dimineaţa de mâine, pentru strategie, şi nu mă grăbesc
să ajung la ea. Dacă încearcă cineva să mă înfunde, situaţia n-o să se
schimbe în următoarele câteva ore, iar pe moment mi se pare mult
mai uşor de înfruntat decât mai devreme. Vinul, focul, cred, şi faptul
că sunt cu tine; pur şi simplu, în momentul ăsta nu-mi pot impune
un spirit de urgenţă puternic. Ceea ce vreau cu adevărat este să-ţi
povestesc despre Egipt. Aştept momentul ăsta de când am făcut
primul pas în mormânt.
Clătină din cap:
— Parcă au trecut ani de zile. Mare blestemăţie; zburam atât de
sus; găsisem tot ce mi-am visat vreodată şi ştiam că tu mă aşteptai…
Şi pe urmă, a venit Tyler şi totul s-a făcut praf.
Anne Îl privea cu o expresie sumbră, fără a-i oferi cuvinte de
consolare, aşteptându-l să-şi lămurească de unul singur
sentimentele. ’.
— Dar asta rămâne pe mâine, reluă el. Astă seară, vreau să revin
la frumusejea şi miraculosul descoperirii mele şi s-o fac împreună cu
tine. Mâine-poimâine, după ce rezolvăm porcăria asta nenorocită,
am să te duc acolo, dar până una-alta vreau să-ţi vorbesc despre
mormânt şi şă-ncerc să te fac să-l vezi şi tu. Ai ceva împotrivă?
— Nu. Mi-ar face mare plăcere.
Josh umplu din nou paharele cu vin şi, întinzându-se înapoi,
stinse lampa, lăsând camera în întuneric cu excepţia dansului
strălucitor al flăcărilor. Faţa Iul Anne lucea în lumina focului,
făcându-l să se întrebe dacă şi chipul lui arăta la fel: cald, rumen,
liniştit. Puteau sta acolo toată noaptea, îşi spuse, cu furtuna afară şi
focul înăuntru; era momentul lor, separat de restul lumii. Toate
celelalte aveau să-i inunde destul de repede, a doua zi.
532
 — N-am fotografii, nici diapozitive, spuse el. Nu le-am dat la
developat. Tot ce am sunt cuvintele… — Şi pasiunea, adăugă încet
Anne. Şi mi-ar plăcea să mi-o împărtăşeşti şi pe ea, şi tot ce-ai văzut.
Cu cuvintele tale şi cu glasul tău.
Josh simţi un val de bucurie. Instinctiv, întinse mâna sa i-o ia pe a
ei. Se opri, însă, înainte de a o atinge, „încă nu, “ îşi spuse, „nu în
seara asta; pas cu pas.“
— Uşa fusese acoperită cu tencuială, începu el.
Şi glasul său începu să umple încăperea linişită, şi imaginaţia lui
Anne.
„NOUL REGE TUT!“ trâmbiţau a doua zi ziarele şi comentatorii
de televiziuhe, de îndată ce guvernul egiptean şi Muzeul Lumii
Antice din Los Angeles anunţaseră împreună descoperirea
mormântului lui Tenkaure. „UN PROFESOR DE LA U.C.L.A.
DESCOPERĂ MORMÂNTUL REGELUI. TENK!“ „MORMÂNTUL
INTACT, PLIN CU BOGĂŢII FABULOASE!” „COMORILE DIN
MORMÂNT LE ÎNTREC PE CELE ALE LUI TUT!“
Ca nişte porumbei voiajori, reporterii se adunau spre Los
Angeles. Aflând că Josh nu era acolo, au făcut calea-ntoarsă şi şi-au
luat zborul către Tamarack. Pentru unii dintre ei, era a doua vizită
din aceeaşi săptămână; prima dată, veniseră să investigheze
accidentul telecabinei. Pentru reporterii de ştiinţă era-o premieră şi,
în timpul zborului, citeau istorii ale Egiptului cumpărate în pripă, şi
mai ales despre vremurile tumultuoase din mijlocul Dinastiei A
Opta.
Şi apoi, când au ajuns la Tamarack, începând să închirieze maşini
şi să cumpere hărţi ale oraşului, unii dintre ei au luat câte un ziar
local şi au citit că Josh Durant, celebrul arheolog, fusese acuzat de
provocarea accidentului de telecabină şi eliberat pe cauţiune.
Era visul oricărui reporter: două articole de senzaţie în acelaşi loc,
cu un delincvent care era şi erou, sau viceversa. „ÎNTÂI
MORMÂNTUL, APOI CELULA?“ titra USA Today, iar Daily News
din New York răcnea: „PRO- FUL GĂSITOR DE FARAONI,
533
SĂLTAT PENTRU PRĂBUŞIREA TELECABINEI“. Titlurile erau
preluate de ziarele din toată ţara şi reproduse cu înflorituri la
emisiunile matinale de televiziune’şl actualităţile de seară. Numai
Los Angeles Times era măi reţinut, întrucât Josh era unul de-ai lor.
Reporterii şi-au instalat tabăra în jurul casei lui, cu maşinile
parcate de-a lungul drumului îngust, într-un şir neregulat care se
întindea aproape pe toată distanţa de un kilometru şi jumătate până
la casa lui Gail şi Leo. În ziua întoarcerii lor de la Albuquerque,
maşinile au fost primele pe care le-au văzut. Leo le privi cu uimire,
în timp ce Gail cotea pe drumul spre casa lor, conducând printre
nămeţii uriaşi adunaţi de pluguri în aceeaşi dimineaţă, când se
sfârşise viscolul. De la aeroport, se duseseră direct la spitalul
Tamarack, pentru a petrece după-amiaza cu Robin şi Ned. Acum era
aproape întuneric şi se înnorase din nou; se anunţau iar ninsori. Leo
îşi încordă vederea, pentru a observa până unde se înşirau maşinile.
— Ce se întâmplă? Nimeni nu dă petreceri la patru după-amiază.
— Reporterii trebuie să fie, din cauza lui Josh, spuse Gail. Lua-
i-ar dracu’, de ce nu pot să-l lase în pace? De ce n-a mai ţinut furtuna,
ca să nu poată ajunge niciunul? De unde ştiau că_-i aici? Trebuie să
le fi spus careva din Los Angeles. Ăştia nu-s în stare să ţină nimic
pentru ei?
— E un subiect prea tare, răspunse Leo; coborî din maşină,
mişcându-se cu atenţie, pentru a nu se ciocni de nimic, făcând ca
vibraţiile să i se propage prin oase până în capul rănit. Cred că
de-asta nu l-am găsit la telefon, azi-dimineaţă; probabil că nu
răspunde. Hai să mergem acolo; e practic sub asediu.
— Poţi încerca să-l mai suni, dar acolo nu te duci, replică Gail
categorică. Ştii ce-a zis doctorul…
— Exact, ştiu. Dar mâine trebuie să merg la birou, Gail. Ai să mă
duci tu cu maşina şi n-o să am nicio problemă.
— Ştiu, răspunse ea, însoţindu-l în casă. De Tamarack nu-s sigură.
Sau de noi.
— Diseară vin toţi, nu? întrebă brusc Leo.
534
 — Toţi, în afară de Vince; i-a spus lui William că trebuie să
rămână la Denver. Am încercat să-i conving să mai aştepte câteva
zile, dar sunt speriaţi. Vor să vândă, imediat, oricui vine cu o ofertă
decentă.
— Au promis că-i vor aştepta pe egiptenii ăia. Ce i-a apucat?
Gail clătină din cap.
— Nu ţi-am spus, în spital: egiptenii s-au răzgândit.
Leo înjură încet.
— Bine că încă n-au venit acasă Robin şi Ned; n-aş vrea să fie de
faţă, diseară.
Trecu încet din living room în studio.
— Mâncăm peste-o oră, ca să fim gata până sosesc ei, strigă Gail,
intrând în bucătărie; domnea o ordine de- ăăvârşită, ca şi cum Anne
nici n-ar fi trecut pe-acolo, cu excepţia unei plăcinte cu mere pe
bufet, lângă care se afla un bilet: „Merele şi scorţişoara sunt
cunoscute din vechime pentru vindecarea fracturilor de craniu, aşa
că asta e contribuţia mea la refacerea lui Leo. Îmi pare rău că nu ne
vedem; trebuie neapărat să prind primul avion. Vă sun din L.A. Şi
voi încerca să revin într-o săptămână, dauă. Bine aţi venit acasă!“
Gail străbătu locuinţa. Nicio urmă, constată ea. Cearceafurile din
camera de oaspeţi fuseseră spălate, iar patul făcut cu grijă; pernele
din living erau pufuite. Văzu, însă, că în seara trecută arsese focul în
cămin; cenuşa era caldă încă. Simţi un junghi de tristeţe la gândul că
Anne stătuse singură în faţa focului, într-o noapte cu viscol,.
a Mătură cenuşă şi puse pe grătar surcele şi buşteni, încă un foc, în
seara asta; poate avea să creeze o atmosferă mai plăcută, risipind
panica. Şi le rămânea plăcinta lui Anne, reîncălzită. Foc cald, plăcintă
caldă, inimi calde. Poate. —t
Dar, când se aşezară în living room în seara aceea, membrii familiei
erau încordaţi şi nervoşi, fără să-i intereseze plăcinta, abia observând
focul uriaş pe care-l aprinsese Gail, dornici numai să termine mal
repede şi să plece.
— Îmi pare rău, Gail, îmi pare atât de rău, spunea încontinuu
535
Nina. Îmi pare atât de rău. Dar ce altceva putem face?
— Putem aştepta, răspunse furios Leo; el şi Gail stăteau unul
lângă altul pe canapea, cu faţa spre şemineu. Ascultaţi, ştiţi şi voi că
telecabina aia n-a căzut de la sine; Gail v-a telefonat tuturor şi v-a
spus că până acum s-a descoperit atâta lucru; a stricat-o cineva!
— Josh a stricat-o! strigă Fred. Ce contează că…
— Nu-i adevărat! ţipă Gail. Niciun om în toate minţile n-ar
crede…
— Cel mai probabil, nu, interveni şi Marian. Dar trebuie să aibă ei
ceva, altfel nu l-ar fi acuzat…
— Bietul Josh, spuse Nina. Îmi plăcea mult de el. Ce l-o fi venit…
— Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, spuse Leo cu glas sonor.
Ascultaţi, prefer să nu strig; când încerc, mă doare ca dracu’. N- am
putea să purtăm o conversaţie, nu un meci de urlete? Trebuie să ne
fie tuturor clar un lucru. Nimeni nu ne învinuieşte pe noi. Tipul ăsta,
Hal- loran, a venit la Albuquerque şi i-a spus lui Gail că avem o
întreţinere excelentă…
— Cui îi pasă de Halloran? îl întrerupse Fred. Ăsta nu cumpără
bilete de teleferic; turiştii le cumpără. Iar turiştii, ziarele,
televiziunea, toată lumea dă vina pe noi. Uită-te-n jur, pentru numele
lui Dumnezeu, oraşul ăsta-i mort.
— E ca un, ştiţi, albatros, se adresă Keith tuturor în general. Vreau
să spun, ce poţi face cu el, e un, înţelegeţi, elefant alb..
Marian nu-şi luă în seamă fiul. Se transformase într-o versiune
mai proastă a lui Fred.
— Nu văd ce rost ar avea să mai aşteptăm, îi spuse ea lui Leo.
Leo se aplecă înainte, prea repede, şi se strâmbă simţind durerea
de cap.
— Când vom fi exoneraţi de neglijenţă, putem aduce oamenii
înapoi, Marian, ştiu că putem! Nu e ca şi cum am fi într-un sătuc
izolat, suntem una dintre principalele zone de schi din lume!
Oamenii vin aici de peste tot, vin an de an…
— Leo, nu nouă trebuie să ne-o vinzi, spuse tristă Marian.,
536
 — Ba se pare că da. Din câte-mi dau seama, aţi uitat tot ce ştiaţi
despre oraşul ăsta. Nu e un oraş ca oricare altul; are un istoric şi o
viaţă proprie, şi turişti asemenea. Şi avem un munte despre care
vorbesc schiorii din toată ţara. Şi nimic din toate astea nu s-a
schimbat…
— Totul s-a schimbat, replică William. Şi-am să vă spun de ce.
Tocmai din cauza a ceea ce ai spus tu, Leo. Nu e un oraş obişnuit;
trăieşte sau moare conform bunăvoinţei vizitatorilor care vin aici ca
să se distreze. Şi
r nu se pot distra dacă nu se simt în siguranţă. Iar în siguranţă nu
se vor simţi, dacă nu cred că putem ţine ordine în casă. Nimic mai
simplu. Pentru ei nu contează dacă am făcut prost întreţinerea sau
am fost sabotaţi; ceea ce contează e că s-a prăbuşit teiecabina şi au
fost răniţi oameni. Asta se ţine minte. Şi asta ne omoară.
— Nu se va ţine minte, dacă vor crede că nu se mai poate repeta,
insistă Leo, disperat.
— Nimeni nil poate fi sigur de asta, răspunse cu convingere
Marian. De fiecare dată când se întâmplă ceva rău aici – şi e ciudat,
dar în ultima vreme s-au întâmplat cam multe rele – devine tot mai
greu de vândut.
.
— Nu e nevoie să vindem! Ascultaţi, şi la Vail a fost un accident
de telecabină, cu ani în urmă, şi au mers înainte, devenind mai tari ca
oricând! Nu există niciun motiv ca să nu putem şi noi!
Fred ridică din umeri.
— La Vail e cu totul altceva. Şi nu se întâmplaseră şi celelalte
necazuri.
— Asta nu…
— Leo, îl întrerupse Marian, am fost alături de tine ultima dată
când s-a pus problema, dar n-o putem ţine aşa la nesfârşit. S-au
întâmplat prea multe. Nu văd nicio altă ieşire, decât să vindem cât
de repede putem, atâta timp cât mai putem.
William mormăi:
537
 — Ai să-ţi primeşti banii, Charles. Ar trebui să fii fericit..
— Mă vor ajuta, răspunse Charles; o privea pe Gail, care -plângea;
Leo o cuprinsese cu braţul. Marian are dreptate, îi spuse el. N-o
putem ţine la nesfârşit.
— Ai vorbit cu Beloit? întrebă Fred.
Charles dădu din cap.
— Şaizeci de milioane, cash, dacă încheiem târgul astă seară.
— Pentru numele lui Dumnezeu! explodă Fred, în acelaşi moment
în care Marian strigă:
— Valorează de două ori pe-atâta!
— Şi ce vreji să fac? întrebă nervos Charles. Să-i chem pe egipteni
înapoi? Să-i chem pe cei de la Matsushita? Sau de la Sony? Ce naiba
vreji să fac?
— Să vinzi, răspunse Walter; stătea cu Rose pe o banchetă joasă de
lângă şemineu; era singurul care-şi mâncase plăcinta, la cele şaizeci
de milioane şi dă-i-o. Mi s-a acrit de-atâtea dezbateri; m-am săturat
să-mi tot bat capul. Lasă şi pe altcineva s-o facă, măcar acum.
— Îmi pare atât de rău, le spuse Nina lui Gail şi lui Leo.
— Nimănui nu-i pare bine, bombăni William.
— E foarte trist, spuse şi Marian. Dar zău că nu văd nicio altă
ieşire…
— Da, i-o reteză Fred cu tărie. Eu votez pentru.
Se lăsă un moment de linişte.
— Pentru, şopti Nina.
Unul câte unul, ceilalţi repetară votul. Gail şi Leo tăceau. Focul
ardea viu. Pâlpâitul slab al flăcărilor era singurul sunet din cameră.
— Îl sun pe Beloit, spuse Charles în cele din urmă. Va dori o
scrisoare de intenjie.
— Scri-o, îi spuse William. O putem semna noi doi, ca
reprezentanţi ai Chatham Development.
Charles luă o foaie împăturită şi un stilou din buzunarul interior
al sacoului său sport şi i le întinse lui William.
— Fir-aş al dracu’, exclamă Fred, admirativ.
538
 William se aplecă peste măsuţa de cafea şi citi scrisoarea. Purta
deja semnătura lui Charles. William îşi trecu şi numele Iul şi i-o
înapoie. —
— Trebuie să ne întoarcem la hotel, spuse Rose, ridicându-se.
Mâine luăm primul avion.
— Da, confirmă William. E mai bine să. Plecăm.
— Iarăşi ninge, observă Nina. Va fi greu să mergem cu maşina pe
drumul din Riverwood. Of, Doamne, izbucni ea, apăr atâtea
complicaţii!
Marian o cuprinse pe după umeri.
— Vom conduce încet.
— Voiam să spun că sunt altele…
— Ştiu. Haide, să ne luăm paltoanele.
Se aplecară cu toţii spre Gail şi Leo, sărutându-i se rămas bun,
după care ieşiră. Fulgii de zăpadă pluteau înăuntru la fiecare
deschidere a uşii. Când se închise pentru ultima oară, Leo o luă pe
Gail în braţe şi o strânse la piept. Plângeau amândoi. Stătură astfel
mult timp, pe când focul se micşora tot mai mult, până se stinse.
Josh îi vizită a doua zi în zori, cu palete în picioare pentru a
parcurge kilometrul şi jumătate de la dasa lui până la ei, căci
buldozerul încă nu ajunsese în Riverwood. Drumurile nedezăpezite
îi ţineau pe reporteri la distanţă, el fiind singurul care circula.
Soarele, răzbătea printre nori, aruncând străfulgerări de lumină
peste întinderea de zăpadă netezită de vânt în dune înalte, rotunjite;
când norii se închideau din nou, Josh îşi continua drumul printr-un
peisaj cu brazi negri şi plopi albi, pe fundalul imaculat al zăpezii.
Singura pată de culoare o puneau canadiana şi pantalonii săi albaştri
de schi, şi faţa, înroşită de gerul amarnic. Când ajunse la Gail şi Leo,
aproape alerga, cu obrajii îngheţaţi şi năduşit tot.
— Tocmai la timp pentru micul dejun, spuse Gail, deschizând
larg uşa antreului; Josh năvăli înăuntru, gî- fâind. Te aşteptăm în
bucătărie.
— Mulţumesc, icni el.
539
 Îşi scoase paletele şi cizmele şi, până-şi agăţă canadiana pe
cuierul-pom plin de haine, respiraţia îi reveni la normal. Intră în
bucătărie, numai în ciorapi, cu gândul la Anne. Fuseseră amândoi
acolo cu doar două seri în urmă. ’
— Arăji prea al naibii de sănătos, mârâi Leo.
— Iar tu arăţi gata să mă provoci la o întrecere, peste vreo două
săptămâni, replică Josh; Leo se ridică şi se îmbrăţişară. Mă bucur că
te văd întreg.
— Am avut noroc. Şi am avut-o pe Anne. Ea i-a ţinut pe copii să
nu cadă din cabina aia nenorocită, le-a dat de lucru până a venit
patrula şi a stat cu ei în spital zilnic, cât am fost noi în Albuquerque.
Mor după femeia asta. Stai jos, Josh; serveşte ceva. Trebuie să vorbim
despre situaţia ta..
În timp ce Leo turna cafeaua, Gail aduse pe masă suc de portocale
şi clătite. Continuă să circule între masă şi aragaz, vorbind, în timp
ce mai făcea clătite:
— E o nebunie totală, să creadă că ai avut tu vreun amesfec, să se
gândească măcar că ai putut comite vreun delict…
Josh îi distinse tensiunea din voce, nota înaltă asemănătoare cu un
ţipăt stăpânit.
— Ce s-a întâmplat aici? întrebă el. E ceva în neregulă. Mai e ceva,
în afară de telecabină? Haideţi, nu vorbim nimic despre mrne, până
nu ştiu ce se întâmplă cu voi doi.
— Au votat să vândă compania, spuse Leo. Au fost aseară aici;
cam zece minute a durat. Beloit ăsta a venit cu o ofertă ta care niciun
om de afaceri serios nu s-ar uita şi-a doua oară, iar ei s-au şi repezit.
Erau speriaţi şi nu ştiau ce să facă, aşa că au primit-o şi s-a terminat.
Uite-aşa.
Josh clătină din cap.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să aştepte. Oraşul îşi va reveni; nu e
decât o chestiune de timp.
— Le-am spus şi eu. Nici n-au vrut s-audă.
— Aşa că nu ştiu cât de mult te mai putem ajuta, Josh, spuse Gail,
540
cu vocea aceea ascuţită şi crispată. Cred că de-acum încolo nu vom
mai avea prea multă influenţă pe-aici.
Nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine. Am un avocat excelent.
Ceea ce-mi aminteşte: în pivniţa ta e un Barolo delicios, Leo. Ne-am
mulţumit doar cu o singură sticlă şi crede-mă că nu ne-a fost uşor.
Îl priviră cu uimire.
— Tu şi cu cine?
— Eu şi cu Anne. Nu ştiaţi? Am crezut că v-a spus, înainte să
plece.
— N-am văzut-o; ne-a lăsat doar un bilet. Aţi luat cina aici? Când?
— Acum două seri. M-a aşteptat la avion.
— Aha…
Un moment, Gail uită de întrunirea familială.
— Aţi aprins focul. ’
— Am luat cina la lumina focului. Iar eu am înnoptai în cealaltă
cameră de oaspeţi, din cauza furtunii.
— Cât de mult mă bucur! Mă întrista gândul că Anne stătuse
singură în faţa focului, când afară urla furtuna, îmi pare bine că n-a
fost singură. Că a fost cu tine.
— Cine ţi-e avocatul? întrebă Leo.
— Anne.
— A! Ei, bravo, decât că ea cum poate…
— Colaborează cu Kevin Yarborougb, aici în oraş. L-am văzut ieri
dimineaţă şi a fost de acord să lucreze împreună, în orice fel doreşte
ea.. Şi el o găseşte extraordinară.
— Ai trecut de toţi reporterii ăia? întrebă GăiL
— Le-am promis un interviu, pentru la întoarcere.
— Şi? ’
— Şi li l-am dat. Nimic despre mine; totul despre mormânt – mă
rog, vouă n-am apucat să vă povestesc…
— Am. Auzit ieri, la spital, spuse Leo. Ned dăduse drumul la
televizor. Problema e că au fost două reportaje – Egiptul şi telecabina
– şi niciunul nu era foarte clar.
541
 — Spune-ne tu, Josh, îl ceru Gail. Totul, începând cu telecabina.
Tyler nu are nimic concludent, de fapt, aşa-i? Ce poate avea?
Josh se rezemă, cu cana de cafea între mâini. Soarele ieşise
complet, inurtdând cu lumină bucătăria, iar el stătea în căldura sa,
sirhţindu-se ca acasă, la fel cum i se întâmplase cu Anne. Aceea
devenise familia lui, şi căminul lui.
Parţial datorită lui Anrie, considera el; pe măsură ce ea se
apropiase tot mai mult de Leo, Gail şi copii, Josh dorise să
împărtăşească acest lucru împreună. Car li se datora şi lui Leo şi lui
Gail înşişi. Îl bucura iubirea lor reciprocă, încrederea, căsnicia solidă,
stabilitatea vieţii alături de copiii lor. Contrastul cu propria lui viaţă
personală, împreună cu Dora şi cu celelalte dinaintea sa, era atât de
mare, încât Josh era atras de ei ca un om aflat în umbră, spre lumină.
’
În dimineaţa aceea, au vorbit îndelung, până când Gail şi Leo au
fost nevoiţi să plece la spital, pentru a-i aduce pe Ned şi Robin acasă.
— Acum ce vei face? întrebă Gail. Te întorci în Egipt?
— Nu înainte de a se lămuri povestea asta. Oricum nu urma să
plec imediat; în semestrul ăsta am un curs. Iar aici sunt destule care
să mă ţină ocupat; am de citit toţi pereţii lui Tenkaure.
— Fotografiile, adică, comentă Leo. Chiar le poţi citi? Desenele şi
hieroglifele?
— Ca pe o carte. De fapt, este o carte, numai că e scrisă pe pereţi.
Este istoria domniei şi a timpurilor lui Tenkaure, a modului cum
trăiau oamenii, cum făceau comerţ cu alte tări, cum luptau în
războaie şi revoluţii…
toată povestea. Şi încă n-o ştim; tot ce ştim până acum despre
Tenkaure sunt crteva amănunte pe care le-am reconstituit din
mormintele faraonilor ulteriori. Fiul lui şi tentativa de lovitură de
stat. Atâta tot.
— Ce-a fost cu fiu| lui? întrebă Gail.
— Era moştenitorul tronului şi, evident, s-a încurcat cu una dintre
nevestele lui taică-său, iar acesta l-a alungat. Mai mult nu ştim; sper
542
că toată povestea e scrisă în mormânt. Ştim că, după aceea, Raneb,
fiul, s-a dus în deltă şi a angajat mercenari, complotând o lovitură ca
să-şi răstoarne tatăl. Cumva, Tenkaure a aflat şi a oprit-o şi probabil
l-a surghiunit pe. Raneb din regat. Nu suntem siguri, dar n-a mai
apărut niciodată, n-a devenit următorul faraon, aşa că presupun că
nu s-a mai întors, sau cel puţin nu s-a reintegrat în familie. Lumea nu
se schimbă prea mult, nu-i aşa? Gâlcevile familiale sună cam la fel,
când le reduci la esenţa lor.
— Cu siguranţă, răspunse Leo; o privi pe Gail. Ar putea aproape
să fie istoria familiei Chatham.
Gail scutură repede din cap:
— Nu tocmai.
— Cum aşa? înălţă Josh sprâncenele, mirat.
— Ei, nu seamănă chiar atât de mult, începu să-i explice Leo.
Ethan, bunicul lui Gail, l-a alungat demult pe Vince din familie.
N-aveai de unde să ştii; mă îndoiesc că Dora ştie, era mică de tot
când s-a întâmplat şi ea e singura care ţi-ar fi putut spune. Nimeni
n-a vorbit despre asta, din câte ştiu, de când s-a întâmplat. Oricum,
Vince a fost exclus, şi-a vândut părţile din compania familială, aşa că
a rămas pe dinafară şi cu afacerile. N-a complotat nicio lovitură de
stat, nimic de soiul ăsta, dar a plecat şi niciodată nu s-a mai întors cu
adevărat. Ethan n-a mai vorbit niciodată cu el.
— De ce l-a dat afară? întrebă Josh.
În tăcerea ce se lăsă, privi de la Leo la Gail.
— Haideţi; e întrebarea cea mai evidentă. Şi spuneaţi că s-a
întâmplat demult.
— Dar nu e povestea noastră, răspunse Gail. Nu noi avem dreptul
s-o spunem.
Încruntându-se, Josh privi pe lângă ei, spre piscurile din
depărtare. Savantul din el căuta întotdeauna legături; era munca lui
de-o viaţă. Acum, făcea legătura între trei fapte: ceva o rănise pe
Anne ătât de adânc. Încât o parte din ea părea să fi îngheţat, sau să fi
adormit, şi rămăsese astfel mult timp. Vince fusese izgonit de
543
bunicul ei, demult. Anne plecase de-acasă demult şi nu se întorsese
decât recent. Îl trecu un fior, ca şi cum, asemenea lui Anne, ar fi
îngheţat şi el. „Dumnezeule, “ îşi spuse. „Dumnezeule, nu se poate.”
îi privi pe Gail şi pe Leo: ’
— A avut vreo legătură cu Anne?
Gail oftă.
— Pur şi simplu nu putem vorbi despre asta, Josh; nu avem oimic
să-ţi spunem. Oricum, discutam despre oameni care au trăit cu mii
de ani în urmă; n-au nicio legătură cu noi. Tot ce ne interesează e că
ai găsit mormântul; suntem emoţionaţi şi fericiţi pentru tine.
Duse cănile la chiuvetă.
— Mergem să-i luăm pe Ned şi pe Robin de la spital; vrei să te
ducem cu maşina acasă, ca să numiai trebuiască să ai de-a face cu
haita aia de reporteri? Probabil că au revenit în clipa când s-a degajat
drumul.
Josh clătină din cap.
— Îmi place să merg pe jos şi cu reporterii mă descurc; le vorbesc
numai despre Tenkaure. E cea mai bună reclamă din lume pentru
ceea ce facem aici.
— Nu pe Tenkaure îl vor; vor să ştie despre tine, sublinie Leo.
— Se vor alege cu ce pot; despre mine nu vorbesc.
O ajută pe Gail să termine de strâns masa.
— Vă mulţumesc pentru micul dejun; sânteji invitaţi la mine,
când va fi gata casa. În momentul de faţă, stau înghesuit într-o
cameră şi jumătate de bucătărie. Trans- miteti-le copiilor salutările
mele; spuneţi-le c-am să-i duc la fabrica de ciocolată de îndată ce
dedării voi că pot merge pe picioare.
Ieşind, porni eu paşi mari, pe paiete, inspirând adânc aerul curat,
încălzit de soare, rece la umbră. Merse neabătut printre copaci şi
peste pajiştile largi, linându-se departe de maşinile parcate pe drum.
Avea să-i întâl- nească în faja casei şi să le dea un interviu despre
Egipt cât voiau de lung. Iar după aceea, când se va instala în
living-ul terminat unde locuia şi dormea, avea să-i telefoneze lui
544
Anne. Nu pentru a-i pune întrebări; urma să vină şi momentul acela,
când erau împreună. Avea s-o cheme ca prieten şi, desigur, client. Iar
mai târziu, după întoarcerea ei la Tamarack, sau când se ducea el la
Los Angeles, urma s-o întrebe despre anii adolescentei ei. Sosise
momentul să discute şi acest lucru.
Majoritatea invitaţilor părăsiseră sala de bat a hotelului Brown
Palace din Denver; mai rămăseseră doar câţiva prieteni ai
organizatorilor, aşezaţi în apropierea lui Vince ca şi cercetaşii în
jurul focului de tabără, pentru a avea lumină şi căldură.
— Estimez două milioane, sumă netă, spuse Ray Beloit. Oamenii
iubesc învingătorii, Vince; vor miza bani pe tine şi când n-o să mai ai
nevoie. ^ „
— Nu există aşa ceva, replică Sid Folker. În politică sau în afara ei,
nu există prea mulţi bani, sau un moment când să n-ai nevoie de cât
mai mulţi.
— Domnule senator, interveni o tânără din spatele lui Vince, aţi
putea să-mi acordaţi câteva minute? Sunt de la Rocky Mountain News.
Vince se întoarse, surâzând deja. Zâmbetul i se lărgi când o văzu;
înaltă şi sveltă, cu păr blond scurt legă- nându-i-se în jurul fejel în
formă de infmă, privindu-l cu o intensitate aproape adoratoare în
ochii săi verzi.
— Aţi pierdut conferinja de presă? o întrebă.
— A, nu, am fost acolo; niciodată nu pierd ocazia să vă ascult. Dar
m-am gândit că, dacă am putea vorbi puţin, dacă aţi putea puţin fi
mai personal…
— A, sânteji una dintre acelea care ţin într-adevăr la vocaţia ei.
Cum aş putea să rezist?
Vince o luă de braţ şi o conduse spre una dintre mesele rotunde
de la dineu, care fuseseră eliberate de chelneri.
— Înainte de toate, aş dori să vă ştiu numele.
Femeia roşi.
— Scuzaţi-mă. Sara Benedict.
— Sara. Frumos nume. Ei, Sara, ce-ai vrea să ştii?
545
 .
— Mă interesează familia dumneavoastră. Am citit despre ea,
desigur; despre ghinionul din Tamarack – ce întâmplare
îngrozitoare, prăbuşirea telecabinei şi faptul că a provocat-o cineva
cu deliberare!
— Un străin, spuse Vince. Un intrus care încerca să distrugă
familia, sabotând telecabina. Ne vom ocupa de el.
— Da, dar asta nu e decât una dintre probleme. Au mai avut şi
altele, ca necazul din Chicago. Şi adevărul este, domnule senator, că
nu pot să nu observ contrastul cu marele dumneavoastră succes.
Vince aşteptă întrebarea. Sara aştepta şi ea, de parcă i-ar fi şi
pus-o.
— Ei, da, spuse el după un timp, s-ar putea spune că e o prăpastie
între noi, dar dacă nu amestecăm afacerile, dacă vorbim despre ei
numai ca despre nişte oaţneni civilizaţi, buni şi onorabili, trebuie să
recunoaştem că familia mea îl întrece pe toţî ceilalţi, inclusiv pe
mine, cred.
Sara notă rapid în carneţelul rezemat pe genunchi.
— Slnteţi foarte generos, domnule senator, dar nu mă gândeam
dacă sunt drăguţi sau nu – sunt convinsă că sunt – mă întrebam doar
cum se face că o. Familie întreagă pare incapabilă să reuşească, iar
dumneavoastră îi cjominaât atât de mult, candidând chiar şi la
preşedinţie…
— Nu, nu, Sara, draga mea Sara, aşa ceva nu trebuie să spui şi,
fireşte, nici să scrii, fiindcă nu e adevărat.
— Toată lumea spune că veţi candida în alegerile prezidenţiale..
— Ei, nu ştiu cine e „toată lumea“ şi pot spune ce vor, dar în acest
caz se înşală. Nu candidez decât pentru un al doilea termen în
Senatul Statelor Unite şi mă aştept să fiu ales în noiembrie anul ăsta
şi să servesc până la capătul mandatului, făcând tot ce pot pentru
electoratul din Colorado.
Zâmbi, ca şi cum s-ar fi jenat puţin.
— Sună ca un discurs electoral, dar e din inimă, Sara. Vreau să
546
servesc acest stat; oamenii ăştia au încredere în mine. Ştii ce simt eu
când intră în cabinele de votare, cu miile, şi mă aleg pe mine? Mă simt
iubit, admirat, necesar, simt că au încredere şi se bazează pe mine.
Fireşte, toată lumea vrea asta; poate că oamenii politici o doresc mai
mult decât oricare alţii şi de aceea ajungem la conducerea ţării – nu
ştiu, nu sunt psiholog – dar ştiu că mă face să mă simt ca un rege şi
nu i-aş abandona pe aceşti oameni nici pentru toată puterea şi gloria
din lume.
Ochii Sarei străluceau. Cu o mică tresărire, îşi coborî privirea şi
scrise câteva momente cu înverşunare.
— Dar aţi reuşit, spuse ea. Iar familia dumneavoastră ratează
încontinuu.
— A, nu, draga mea, o contrazise cu multă blândeţe
Vince. Se iubesc, se ajută, mă iubesc şi mă ajută şi pe mine. Sunt
bogaţi şi triumfători pe tărâmul afecţiunii.
— Însă în afaceri pierd..
— Ei, da, însă nu putem folosi acest lucru ca singura măsură a
unei vieţi de om.
— Da, domnule senator, dar toate fac parte din acelaşi lucru, nu?
Ceea ce mă interesează cu adevărat este elementul uman. Cum aţi
putut proveni din aceleaşi rădăcini – Ethan Chatham a fost unul
dintre cei mai străluciţi şi mai puternici oameni din ţară – cum puteţi
descinde cu toţii din el, şi numai unul dintre dumneavoastră să
semene cu el?
Vince dădu din cap, îngândurat.
— De obicei, în fiecare familie există numai un singur
moştenitor’adevărat, Sara. Dar asta nu are nimic de-a face cu
calitatea acelei familii. Necazurile familiei mele sunt şi necazurile
mele. E o familie pe cât de minunată şi-ar putea dori cineva şi nu
dorm nopţile încercând să mă gândesc cum ¡-aş putea ajuta. Nu pot
face prea mult, fireşte; sunt mândri şi îndărătnici – şi nu-i critic; îi
respect pentru fermitatea lor – şi sunt atât de puţin stăpân pe timpul
meu; dar nrră preocupă profund şi voi face întotdeauna atât cât pot.
547
Îi vom scoate la liman – din această mlaştină a deznă…
— Din ce? întrebă Sara, scriind.
— M-1-a-ş-t-l-n-ă. E un citat din Drumul pelerinului. Ştii, ţin cartea
asta lângă pat şi o recitesc la nesfârşit; e ca o hartă a timpurilor
noastre.
Sara dădu din cap.
— Deci, cum vă veţi ajuta familia?
— Incă nu ştiu. Voi şti mai bine când vom discuta pe îndelete
totul, probabil la sfârşitul lunii, înainte de a mă întoarce la
Washington. Să te caut când voi avea ceva de anunţat pe tema asta?
Reportera îşi ridică repede privirea din carneţel.
— Aţi vrea? _
— Mi-ar face mare plăcere. Îmi place să vorbesc cu tine, Sara.
Aruncă o privire în spate, spre ceilalţi, care se uitau la el, gata de
plecare.
— Ţi-a fost de-ajuns, sau ai mai dori să mă întrebi şi altele?
— O, milioana, dar ce am aici e minunat, domnule senator. Aţi
fost atât de generos. Iar dacă mă căutaţi la un moment dat… ’
— Te voi căuta adeseori. De ce n-ai putea să ai un mic avantaj faţă
de ceilalţi? Nu ei au dorit un interviu personal; tu l-ai vrut.
O cuprinse cu căldură de umăr şl-l simţi trupul aple- cându-se
uşor spre el.
— Mi-a făcut foarte mare plăcere; mult mai mult decât oricare alt
Interviu pe care mi-l amintesc. Al să primeşti veşti de la mine. 1
Şi se ridică să plece;
— A, domnule senator!
Sara căuta prin poşetă.
— Cartea mea de vizită, spuse ea, întinzându-i-o. Veţi avea nevoie
de ea. Şi, staţi – scrise ceva pe spate – şi numărul meu de acasă. Mă
puteţi suna oricând.
— Sunt sigur că seara ai întâlniri; eşti prea fermecătoare ca să stai
singură acasă, adăugă Vince, cu un surâs. Te voi suna la serviciu;
sunt convin» că acolo te găsesc.
548
 Puse cartea de_ vizită în buzunarul vestonului, revenind spre
grup. Însă chiar şi în timp ce stătea de vorbă cu ai săi, Sara îi stăruia
în memorie. Avea o anume prospeţime, ca şi cum ar fi fost încă
neformată. Era femeie, desigur, profesionistă pe deasupra, la un ziar
important din Vest, dar i se zărea în ochi o expresie aparte, de mirare
şi reacţie nedisimulată, cea pe care o vedea numai la femeile care
încă nu cunoscuseră un bărbat cu experienţă. O copilă încântătoare,
îşi spuse Vince în seara aceea, pe când se pregătea de culcare, atât de
tânără şi maleabilă; şi adăugă cartea ei de vizită într-un mic teanc pe
care îl ţinea în portofel. Putea fi o evadare plăcută, în lunile ocupate
care-l aşteptau.
Şi putea fi mai mult decât atât. Nu se ştia niciodată când anume o
reporteră binevoitoare avea să joace rolul esenţial în diferenţa dintre
navigaţia lină şi bălăceală. Prin mlaştina deznădejdii, îşi aminti el,
amuzat. Drăguţă contribuţie; avea să le-o predea a doua zi autorilor
săi de discursuri. Şi să le spună să citească Drumul pelerinului, ca să-i
aducă minte ce scria acolo – ultima oară îl răsfoise în liceu, cu
aproape patruzeci şi cinci de ani în urmă – şi să-i spună dacă putea fi
considerat într-adevăr o hartă a timpurilor noastre. Spera că da; era;
o frază memorabilă şi îi venise de la sine, din mintea lui mereu
activă, mereu plănuind, niciodată adormită.
Pe lista de onoare, îşi spuse Vince mulţumit şi se duse să se
alăture în pat soţiei.
Josh a revenit la Los Angeles după o săptămână de la arestare şi
i-a telefonat lui Anne de la catedra sa din universitate.
— Vreau să te invit la cină. Mi-a fost dor de tine. Am rezervat o
masă la L’Ermitage, pentru ora opt. E bine aşa? «
— Da, răspunse Anne, iar Josh îi auzi zâmbetul în voce.
Toată după-amiaza se gândi; Anne zâmbea. Şi când opri maşina
în faţa blocului ei, îl aştepta. Purta o rochie scurtă de mătase neagră,
cu jachetă în dungi albe şi, ca întotdeauna când o vedea după o
perioadă de absenţă, frumuseţea ei îi tăie respiraţia. Şi zâmbea.
— Bună, îl salută ea, întinzând mâna, iar degetele li se întâlniră
549
într-o strângere scurtă; se aşeză lângă el în maşină. Te-ai bucurat să
scapi din Tamarack?
Josh surise. — înţeleg că Gail ţi-a spus despre reporteri.
— A spus că erau o pacoste pe capul tuturor şi o povară pentru
tine. De ce se mai învârt pe-acolo?
— Cred că le place Tamarack-ul, răspunse el nepăsător. Poate s-au
apucat de schi.
Anne tăcu. În câteva minute, Josh opri la restaurant, iar valetul
deschise portiera de lângă Anne.
— O.K., deci nu eşti îngrijorat, spuse ea, în timp ce intrau. Nu e
decât un deranj neînsemnat în programul tău. Şi te-aştepţi să cred
aşa ceva?
— Nu.
Masa se afla într-un col} liniştit lângă şemineu şi se aşezară
amândol pe aceeaşi parte. — E mai mult decât un deranj minor; cred
c-ar putea fi foarte grav. Presupun că reporterii se învârt prin jur
fiindcă se-aşteaptă ca în fiecare moment să apară ceva nou. Nu se
vede niciun semn; n-am mai primit nicio veste, de la Tyler sau
altcineva. Bănuiesc că nu consideră suficiente dovezile; încă mai
chestionează oamenii. A vorbit cu amândol mecanicii de telecabină
şi cu Kelth Jax despre vizita mea la instalaţie. Toţi au auzit
întrebările pe care le puneam. Metoda ştiinţifică – adăugă el,
maliţios. Nu lăsa nicio piatră neîntoarsă şi nicio întrebare
neadresată. Am întrebat până şi ce defecţiuni puteau să apară.
Nu-mi amintesc să fi vorbit despre clema-J, dar Keith i-a spus lui
Tyler că da. Apoi, Tyler i-a interogat pe muncitorii de la mine
de-acasă, dar deduc că n-au avut nimic de spus. Şi a cerut numele
investitorilor mei egipteni, j le-am dat, dar cred că încă nu le-a
telefonat.
Anne clătină din cap.
— Ce deprimant e să mă gândesc că Tyler scurmă pe fundul
butoaielor ălora, în căutare de drojdii.
— Ei bine, Tamarack-ul are şi el partea lui de deprimări în ultima
550
vreme. Arme, e minunat că-ţi pot vorbi; nu voiam să-l sâcâi pe Leo şi
Gail; au destule…
Vainburşul se apropie de masa lor. Absorbit, Josh îl învrednici
doar cu o privire scurtă:
’ – Adu-ne bordeaux-u\ dumitale favorit.
— Adevărat? Favoritul meu, monsieur?
— Da, desigur.
Revenise deja spre Anne:
— Au problemele lor de descurcat. Dar în zilele-astea e greu să te
afli în Tamarack. Arată la fel, frumos ca întotdeauna, însă oamenii
sunt înspăimântaţi şi nu mai încetează să comenteze. Sunt mai uniji
ca oricând, ceea ce e bine, dar e o apropiere de gen combativ: ei,
împotriva restului lumii. Stau în scuar, adunaţi în mici grupuri, sau
prin cafenele, buluciţi laolaltă, nimeni nu râde, toţi caută un vinovat.
Până acum nimeni n-a dat cu pietre-n mine…
— Ce? întrebă Anne.
— Nu mă acuză; mă apără şi-l fac pe Tyler bou. Asta mă
determină să mă simt mai legat de Tamarack decât de orice altceva.
Însă n-au pe nimeni altul care să iasă răspunzător. A, pe Leo şi
compania, fiindcă nu puseseră gardă zl şi noapte la telecabină, dar
astea-s doar vorbe. Vor un delincvent, şi nu se găseşte niciunul la
îndemână, cu excepţia mea, iar unii încep să arate cu degetul fiindcă
altfel nu pot demonstra lumii că fac curăţenie în casă. Desigur, nu
ştiu că familia a votat pentru vânzare. Despre asta al aflat?
Anne dădu din cap.
— Mi-a spus Gail. Dar acum nu pot avea şi grija astă; grija ta
trebuie s-o avem.
Vainburşul aduse o sticlă, ţinând-o astfel încât Josh să poată citi
eticheta.
— Perfect, spuse el.
— Monsieur, acesta e mai mult decât perfect; e un miracol!
La auzul acestor cuvinte, Josh îi acordă toată atenţia. Mândria
acelui om pentru vinurile lui nu era cu nimic diferită de a lui faţă de
551
mormântul lui Tenkaure.
— Atunci, ar trebui să-l savurăm, spuse el, începând să
urmărească atent ritualul reverenjios al chelnerului la destuparea şi
decantarea vinului.
Îl gustă. Sprâncenele i se înălţară.
— Excelent, declară el. Îţi mulţumesc.
Îmbunat, vainburşul dădu solemn din cap şi le umplu paharele.
După plecarea lui, Josh şi Anne închinară;
— Pentru momentul când toate astea vor rămâne în urmă, spuse
ea.
Josh se pregătea să adauge ceva despre toate lucrurile pe care
aveau să le discute când sosea acel moment, dar se abţinu. Or fi stat
ei între aranjamentele florale şi covoarele persane din L’Ermitage, dar
reieşise că era o cină de afaceri, nu una romantică şi avea s-o
respecte. Până se termina.
Anne se rezemă pe canapea, cu paharul în mână şi, alături, un mic
notes şi un pix.
— Hai să mai revedem o dată datele. Vreau să stabilesc câteva
momente. Leo a spus că şurubul se putea lua oricând, în cele cinci
zile dintre ultima inspecţie şi accident, dar vreau să pot demonstra
că tu n-ai fi putut face nimic în dimineaţa propriu-zisă a
accidentului. Deci, să începem de-acolo. Ştiu că am mai făcut-o, însă
hai s-o repetăm încă o dată. La ce oră decola avionul?
— La nouă şi cincizeci. Eu am ajuns la aeroport la nouă şi
douăzeci şi cinci.
— Deci, ai plecat de-acasă pe la nouă?
— Şi ceva.
— Şi înainte nu te-ai văzut cu nimeni?
— Nu, îmi tăceam bagajele.
— Dar muncitorii?
— Nu veniseră; era duminică.
— Şi omul de serviciu?
— Vorbisem cu el sâmbătă. Întotdeauna ne achităm cu-o zi înainte
552
să plec.
— Poştă n-ai primit, fiindcă era duminică. Trebuie să fi primit
vreun telefon.
— Nu, n-a sunat.
— Nici tu n-ai telefonat nimănui?
— Nu..
— Când au aflat cei din Egipt că urma să soseşti?
— Vineri. Hosni a sunat şi mi-a cerut să vin cât de curând posibil..
— Deci, putem dovedi că nu te-ai hotărât în ultimul moment să
pleci din oraş. Problema e că aveai timp destul ca să ajungi la
telecabină şi înapoi acasă înainte de opt, când soseşte patrula de schi.
— Cum am intrat? întrebă Josh deodată.
Anne se încruntă.
— Nu ştiu. Desigur, clădirea e încuiată; l-am văzut pe Leo
deschizând-o. Cine mai avea cheia? Keith, probabil; el e
administratorul adjunct. Poate cineva din patrula de schi sau dintre
îngrijitori, dar mă îndoiesc; nu lucrează cu program fix. Cred că
numai Keith, Leo sau altcineva la care nu ne-am gândit. Iar tu nu
aveai acces la cheile lor.
— Am fost fa Leo de Crăciun şi după aia am mai trecut de vreo
două ori. Dacă aş fi căutat-o…
— Dar Leo ar fi observat că lipsea.
— Oare? Nu avea nevoie de ea până la ora deschiderii. Şi de
obicei nu ajunge acolo decât la nouă, după ce a deschis Keith, sau
altcineva.
— E îngrozitor de subţire, comentă Anne.
— Ăştia întocmesc un dosar foarte gros cu materiale îngrozitor de
subţiri, replică sec Josh.
Îşi ridică privirea când lângă ei se opri chelnerpl şi-i dădură
comanda.
— Trebuie să aflăm cine-a făcut-o, reluă Anne. Nu se pune
problema că Kevin şi cu mine nu te-am putea apăra, probabil
obţinând o achitare fiindcă sunt atât de pujine probe, dar aşa am
553
face-o dezvăluind golurile din dosarul lor, nu exonerându-te fără
niciun echivoc. Nu vreau să spun că nu este mult mai bine şi aşa,
decât să fii găsit vinovat, însă prefer să-ţi dovedesc nevinovăţia.
Deci, avem nevoie de un infractor. La fel ca toţi ceilalţi din
Tamarack.
— De unde începem? întrebă Josh. Nici măcar nu ştim care a fost
motivul. Dacă e vorba de lucrul pentru care a încercat să mă acuze
Tyler, coborârea preţului, atunci s-o punem pe seama ăluia, cum îi
zice, tipul din Denver care de luni de zile se zbate să cumpere 7a-
marack Company. Beloit.
— Ray Beloit, murmură Anne. Nu, stai, nu din Denver. Josh,
cineva a vorbit despre el, nu demult. Erai şi tu de faţă. Îţi mai
aminteşti…?
— La Crăciun. Charles a fost; a spus ceva în sensul că… nu, era
Fred. L-a întrebat pe Charles dacă vorbise cu Vince.
— Despre Beloit! exclamă Anne. Fiindcă e managerul lui de
campanie. Şi au fost parteneri de afaceri în Denver. Se cunosc de
mult.
— Uimitor, comentă uscat Josh. Dintre toţi oamenii din lume care
ar putea dori să investească într-o staţiune de schi, cel cu care
ne-alegem noi e managerul de campanie al lui Vince.
Tăcură.
— Nu ştiu unde ne duce asta, continuă Josh, încet. Ar vrea un preţ
mai mic, dar nu l-ar putea obţine dis- trugând însăşi compania pe
care vrea s-o cumpere. Şi cum ar fi el implicat în ceva care s-a
întâmplat acolo? — Poate a angajat pe cineva, medită Anne.
— Cum a găsit un om destul de demn încredere? Şi să zicem că i-a
găsit. De ce să ascundă şurubul în casa mea? De ce nu l-a aruncat în
cea mai apropiată ladă de gunoi? Şi tu te-ai întrebat asta, înainte.
— Probabil că şi el avea nevoie de un {ap ispăşitor. Oricine ar avea
nevoie; face ca totul să pară mult mai simplu.
— Dar nu putem avea ţapul ispăşitor, până nu ştim şi motivaţia.
Probabil că e un lucru atât de evident, încât nici nu-l observăm. Ca
554
lista ta de-acum două săptămâni: ură, lăcomie, invidie, frică. Alege
una.
Chelnerul le servi supa; erau atât de captivaţi, încât abia
observară.
— Frica le determină pe toate, spuse Anne. Cred că orice om
rapace, indivios sau plin de ură trebuie şi să se teamă, de multe.
Oamenii temători care nu recunosc că se tem sunt cei mai periculoşi
oameni din lume, cred. Tu pe care o găseşti cel mai des pe pereţii
mormintelor tale?
— Pe toate, răspunse Josh îngândurat. E aproape ca şi cum aş citi
ziarul de azi. Oamenii reiau la nesfârşit aceleaşi drame, de-a lungul
secolelor; folosesc aceleaşi cuvinte; până şi expresiile feţelor le sunt
aceleaşi. Le-am spus lui Gali şi Leo povestea lui Tenkaure şi a fiului
său şi au zis că suna ca în familia voastră.
Anne încremeni.
— Ce poveste e asta?
Josh ezită, furios pe e| însuşi. Fusese atât de absorbit, încât nu-şi
dăduse seama încotro se îndrepta. Dar acum nu putea să bată în
retragere fără a agrava şi mai mult situaţia. Îi prezentă pe scurt
povestea.
N-au vrut să-mi explice de ce l-a alungat Ethan pe
Vince; au răspuns că nu ei aveau dreptul să spună.
Anne privea prin încăpere, fără a vedea nimic din activităţile
acesteia. Spune-i, spune-i. Gail şi Leo ¡i-au deschis uşa. Poţi avea încredere
în el. Află ce poţi construi cu sinceritate şi încredere.
Dar nu putea rosti cuvintele. În clipa când se gândi să înceapă, i se
răzvrăti în suflet un sentiment de ruşine pe care crezuse că-l uitase.
Se simţea chinuită şi neputincioasă. Îşi aminti momentul din
telecabină, când îi ţinea în braţe pe Robin şi Ned. O, Doamne, o,
Doamne, nu se mai termină odată.
Josh tăcea. Încet, Anne expiră prelung. Nu trebuia să explice
nimic. Se temea ca el să nu fi tras unele concluzii, ştiind că Ethan îl
izgonise pe Vince, dar de ce-ar fi făcut-o? De ce i-ar fi trecut măcar
555
prin minte că exista vreo legătură între ea şi conflictul lui Vince cu
Ethan? Ar fi trebuit să cerceteze foarte atent pentru a-şi imagina vreo
legătură. Luă lingura de supă. Mâna îi era sigură.
— Cred că există motive interminabile pentru certurile de familie,
dar după un timp toate încep să pară la fel.
— Probabil.
Glasul lui Josh era scăzut şi trist, ca şi cum Anne l-ar fi dezamăgit,
îşi spuse ea. Începură să mănânce în tăcere.
— Dar poveştile nu se aseamănă cu adevărat, spuse Josh într-un
târziu. Vince n-a organizat o lovitură împotriva tatălui său.
— Nu, şi-a văzut de ale lui. Oricum, pentru ce ar fi avut de luptat?
Familia Chatham nu prea avea un regat pe care să-l înşface el.
— Aveau o companie prosperă. — Da, dar nu i-a dat nicio atenţie.
A făcut avere la Denver, apoi a fost ales în Senat.
— Totuşi, oamenii păstrează mânia în suflet, comentă
Josh gânditor. Nu descoperi şi tu acelaşi lucru, în divorţuri? Furie,
duşmănie, ce-o fi, fierbe mult timp la foc scăzut, până la un moment
dat când dă în clocot.
— Da, desigur.
Anne privi chelnerul umplându-le din nou paharele cuvin…
— Uneori – ba chiar, de cele mai multe ori – oamenii îşi iau furia
în braţe, -aproape cu drag. Devine important pentru ei să fie furioşi,
să nu se bucure prea mult de viaţă, fiindcă se tem că dacă ar face-o,
ar pierde un soi de avantaje. Iar mânla devine o parte atât de
integrantă a lor, atât de profundă, încât n-o mai observă nimeni,
decât foarte dă aproape.
— O descrii pe Dora, remarcă Josh. Şi pe tatăl el, din câte-mi pot
da seama. Însă chiar dacă s-aţinut de mânia lui, în toţi anii ăştia, şi a
lăsat-o să crească, ce-a făcut cu ea? N-a încercat să dea nicio lovitură,
ca fiul Iul Tenkaure după ce a fost exilat; n-a adunat armata ca să-şi
distrugă tatăl…
— N-a fost nevoie, răspunse Anne pe neaşteptate. Aici e totul. A
încercat o lovitură, numai că una mult mal modernă. Nu avea nevoie
556
de armată, n-avea nevoie să-şi distrugă tatăl, nici măcar să atace
familia. Tot ce trebuia era să prejudicieze compania familiei. Poate
chiar s-o ruineze.
Farfuriile de supă fură strânse, se aduse din nou pâine şi alte
tacâmuri. Anne şi Josh se uitau unul la altul.
— Şoseaua care nu s-a mai făcut, spuse Josh.
— A părut să dispară din senin, confirmă Anne. Trebuia să se
construiască şi-deodată nimeni n-a mai ştiut nimic de ea. Iar Vince
făcea parte din comisie.
— Şi poate le-a dat motive s-o suspende.
— Gail spune că şl-a cerut scuze în numele tuturor; a susţinut că
îşi dăduse toată silinţa ca s-o menţină.
— Şi poate că a făcut-o, continuă Josh, jucându-se cu lingura. În
fond, nu avea nimic cu familia; tatăl fui era acela care-l dăduse afară.
— Dar Ethan murise, medită Anne. Iar dacă furia Iul Vince mai
exista, ave? să se risipească fiindcă tatăl său dispăruse?
— Da sau nu. Şi atunci ar fi distrus proiectul şoselei fiindcă avea
să păgubească grav compania lui Ethan, pe fiul cel mai mare al lui
Ethan şi întreaga familie.
Zâmbi.’
— Ni s-ar putea reproşa că îl acuzăm cu probe la fel de firave ca
ale lui Tyler contra mea;
— Josh, spuse Anne. Dacă a vrut să facă rău cor- porajiei Chatham
Dev&lopment, e posibil să fi vrut să atace şi Compania Tamarack..
Chelnerul le aduse farfuriile cu felul doi, punându-le atent pe
masă.
— Şanjul care s-a spart, îşi aminti Josh. Poluarea apei din bazin.
— Şi E.P.A., care a început dintr-o dată să afirme că tot capătul de
est al oraşului era otrăvit.
— Şi telecabina.
Anne clătină din cap:
— Nu, stal, e prea de tot. Nu pot să cred…
Căzură pe gânduri.
557
 — Probabil că ai dreptate, zise Josh. Ar fi o poveste formidabilă,
dar ar însemna că e un monstru.
Se lăsă o tăcere grea. Anne îşi privea farfuria. Josh o privea pe a
lui, admirând aranjamentul artistic, echilibrul de culori, texturi şi
forme. „Ai nevoie de piesele potrivite, pentru ca apoi să le
asamblezi,” reflectă el. „Ca atunci când descoperi un mormânt, după
secole întregi de cutremure. Şi când identifici un criminal.” Luă
furculija.
— Desigur, ar putea exista explicaţii la care nu ne-am gândit, care
nu au nicio legătură cu vătămarea familiei sau coborâreă preţului
companiei. Poate că cineva voia să lovească în firma care a fabricat,
telecabina. Sau a fost un act de vandalism arbitrar.’ Sau un accident
autentic, pur şi simplu, de la început până la sfârşit. Sigur că şurubul
pune o problemă, dar probabil că şi ăsteia i-am putea găsi o
explicaţie.
Dar el este un monstru.
— Ar fi avut nevoie de oameni la faţa locului, reluă Anne, fără să
fi auzit nimic din cele spuse de Josh. El era la Washington. Oricum,
nu s-ar târî prin jurul unui bazin de acumulare ca să-l contamineze.
— Nu aşa s-a întâmplat…
Josh renunţă la speculaţii; ni^i el nu le credea.
— Leo a spus că apa poluaită a ajuns în rezervor fiindcă se
spărsese canalul care o devia. O alunecare de teren, presupunea el; a
spus că se întâmplă tot timpul. Desigur… cred că ar putea fi şi
ajutată.
— Prin vreun soi de explozie? Cu dinamită, poate, undeva
deasupra şanţului. Nu ştiu dacă ar fi fost posibil; nu mă pricep deloc
la canalele de drenaj. Nici la dinamită. Dar mă întreb dacă nu s-ar
putea verifica. A, probabil că iarna, nu; acolo trebuie să fie zăpadă de
trei, patru picioare grosime. _
— Asta s-ar putea să nu-i împiedice. Îl vom întreba pe Leo. În
cazul unei explozii cu dinamită, stânca de deasupra şanţului ar
trebui să prezinte urme. Dacă Vmce a angajat pe cineva^ nu trebuia
558
decât…
— Dar cine să fi fost? în cine putea avea destulă încredere? E ca şi
cum ţi-ai pune viaţa în mâinile cuiva.
— Nu ştiu. Cred că acum nu contează. Dacă se găsesc urme de
dinamită, ne vom concentra asupra posibilităţii ăsteia. Merg să-i
telefonez lui Leo; aş vrea să facem ceva, nu să stăm aşteptând prima
mişcare a lui Tyler. Al ceva împotrivă?
Anne ezită. Până în acel moment, fusese un exerciţiu de logică;
dintr-o dată, devenea o vânătoare. Iar prada era Vince. Simji un acces
de repulsie. Nu voia să aibă nimic de-a face cu el; nu suporta ideea de
a avea vreo legătură cu el, nici măcar în modul firav de a-i întreba pe
alţii despre fapte care puteau evolua în jurul lui. „Lasă-l în pace, “ îşi
spuse; „e mai sigur să ţii distanţa. Nu te implica.”
Dar se implicase deja. Nu mai era ca în urmă cu şase luni; acum
avea’ o familie şi, poate, cineva încerca deliberat să i-o ruineze. Şi
avea prietenia lui Josh Durant, care intrase într-un necaz şi venise la
ea să-i ceară ajutorul.
Trecuse vremea când se putea retrage în refugiul apartamentului
ei. Orice s-ar fi întâmplat de-acum încolo, făcea parte din familie şi,
într-un fel, din viaţa lui Josh şi trebuia să accepte tot ceea ce însoţea
faptul de a-şi fi găsit un loc printre ei.
— Pot telefona acum, dacă eşti de acord, repetă Josh..
Dădu din cap. – Telefonează-i.
Josh îi făcu semn chelnerului şi-i ceru să aducă un telefon.
— Altceva, ce mai putem face? întrebă el, în timp ce aşteptau.
Cum rămâne cu E.P.A.? Putem suna pe cineva de-acolo? Am putea
afla de unde a pornit ideea cu curăţenia.
— Ar fi mai bine să vorbim personal, răspunse Anne. Poţi scăpa
pentru vreo două zile, ca să plecăm la Washington?
— Nu acum; trebuie să mă pregătesc pentru cursuri. Dar tu? Ai
putea merge?
— Nu cred… Bine, mă duc; am să-mi găsesc timp. Şi, cât sunt
acolo, voi încerca să vorbesc şi cu cineva din Comisia lucrărilor
559
publice.
— Bună idee. Îmi pare rău că nu pot veni şi eu cu tine.
— Şi mie.
„Chiar îmi pare rău,” îşi spuse ea. „E mult mai bine să lucrez
împreună cu cineva, decât singură.“
Şeful de sală le aduse un telefon. Josh scoase o mică agendă din
buzunar şi o deschise la numărul lui Leo şi Gail. Îl formă, privind-o
pe Anne în timp ce tele-. Fonul începea să sune în Tamarack.
— Îi dăm drumul, spuse el.

Capitolul 20
Senatorul Zeke Ruddle din Utah, scund şi angelic, membru de
mult timp al Comisiei senatoriale pentru mediu şi lucrări publice, îşi
ocoli biroul pentru a o în- tâmpina pe Anne, care venea spre el prin
cabinetul spaţios.
— Încântat, o salută el, în timp ce-i strângea mâna, ţinând-o un
moment mai mult decât s-ar fi cuvenit. Am citit despre realizările
dumneavoastră, domnişoară Garnett; vă faceţi adversarii să dârdâie
în pantofi. Noi, oamenii politici, am avea ce învăţa de la
dumneavoastră.
— S-ar putea să învăţăm noi ceva de la dumneavoastră, replică
Anne, cu un surâs.
— Aha… se întinse larg în semn apreciere guriţa mică a lui
Ruddle; ochii, duri ca agatul, fără să clipească, rtu i se schimbară. Vă
rog, îi indică el un fotoliu de piele şi se aşezară’amândoi. Cu ce vă
pot fi de folos?
— Am un client – înţelegeţi că nu vă pot da prea multe detalii…
Ruddle dădu din cap aprobator.
— Sigur că înţeleg! Dar, ştiţi, noi cei de la putere ştim mai bine ca
oricine să păstrăm secretele.
— Adevărat, răspunse îngândurată Anne. Poate că, în fond, v-aş
560
putea prezenta o parte din date.
Ruddle se aplecă înainte, cu braţele încrucişate pe birou.
— Presupun că acest client al dumneavoastră e. Binecunoscut..
— Este unul dintre acei oameni după care reporterii se ţin cârd; îşi
pun corturile în faţa casei lui; situaţia a devenit foarte dificilă pentru,
el. De aceea am venit aici în locul lui.
— Reporterii. Nişte raliaţi. Dar un rău necesar; aceia. Dintre noi
care lucrăm pentru ţară am învăţat să-i suportăm. Din cinema sau
televiziune? La clientul dumneavoastră mă refer.
— Nu vă pot spune. Ceea ce vă pot dezvălui este că lucrează pe
scară internaţională, cu materiale şi proprietăţi enorm de valoroase,
unele având o valoare aproape incalculabilă.
— Din ce în ce mai interesant, murmură Ruddle.
— Ei, şi-acum, avem în cazul lui un conflict extrem de sensibil.
Este vorba de un segment mare din zona de nord-vest a oraşului
Chicago, aflat în proprietarea corporaţiei Chatham Development. Din
câte am înţeles, la un moment dat, Charles Chatham, preşedintele
corporaţiei, a avut intenţia să-l amenajeze, construind acolo o
localitate întreagă, numită Deerstream Village.
Ruddle se încruntă;.
— E fratele lui Vince Chatham. L-am întâlnit de câteva ori.
Deerstream? N-am auzit niciodată.
— Cred că sunt cam doi ani de atunci. Problema este, domnule
senator, că terenul interesează nişte părţi adverse, iar potenţialul său
de dezvoltare edilitară pare să stea sub semnul întrebării.
Anne scoase un teanc de hârtii din servietă.
— Azi-dimineaţă, am citit darea de seamă a Comisiei pentru
mediu şi lucrări publice despre discutarea unui proiect de şosea
între oraşul Chicago şi nord-vestul statului Illinois. Preşedintele
lipsea în ziua aceea; dumneavoastră aţi prezidat şedinţa. Comisia a
votat o recomandare către Comisia de adjudecări ca şoseaua din
Illinois să fie amânată pe timp nedeterminat, iar fondurile să se aloce
în schimb unei noi şosele prin statele Colorado şi Utah, pe lângă
561
parcul naţional Mesa Rosa.
— A, aceea, răspunse Ruddle. Mi-e greu să ţin minte toate
audierile pe care le ţinem, înţelegeţi. Ei, ce vă pot spune? Aţi citit
darea de seamă, ăr trebui să fi găsit acolo toate informaţiile.
— Mă interesează modul în care fondurile au fost transferate de la
un proiect la celălalt. În documentele scrise n-am găsit nimic care
să-mi indice cui i-a aparţinut iniţial ideea.
— Aha… o privi el inexpresiv. Nu ştiu, A trecut ceva timp de-
atunci.
— Da, spuse Anne; auzise acest răspuns, sincer sau nu, la bara
martorilor, de prea multe ori ca s-o mai descurajeze. Presupun că,
dacă, ar fi fost ideea dumneavoastră, v-aţi aminti cu siguranţă.
— Ei, nu-mi amintesc toate ideile mele nemaipomenite, dar pe
cele mai multe da, iar pe asta n-o ţin minte. Oricum, cel mai probabil
n-a fost a mea; nu prea sunt atent ce se întâmplă cu şoselele din alte
state/odată ce recomandăm finanţarea.
— Vreţi să spuneţi că în Illinois se întâmplă ceva care făcea
imposibilă finanţarea şoselei? Şi că din acest motiv persoana, cine a
fost, a avut ideea să transfere fondurile?
Ruddle privi dincolo de ea, cu guriţa ţuguiată a concentrare. ~ ’
— Am impresia că cineva a spus ceva în sensul că nu se puteau
hotărî unde s-o facă, înţelegeţi, care era traseul cel mai potrivit. Se
certau pe tema asta, şi-au spus. Aşa că ne-am spus că dacă nu doreau
prea tare s-o construiască şi o ţineau aşa de mult timp, ani de zile,
acum că stau să mă gândesc, atunci să mutăm banii undeva unde
oamenii aveau cu-adevărat nevoie de ei şi erau gata să-i folosească.
— Da, figura şi în darea de seamă, murmură Anne.
Privirea lui Ruddle reveni spre ea.
— Păi, dacă o ştiaţi deja, de ce m-aţi mai întrebat?
— Speram să vă ajute să vă amintiji ce s-a întâmplat înainte. AJi
afirmat: „ne-am spus că dacă nu doreau prea tare“. Cine erau cei
care „şi-au“ spus?
— Comisia..
562
 — Dar cine i-a dat ideea comisiei?
Ruddle clătină din câp:
— M-aţi încuiat.
Anne lăsă tăcerea să se lungească puţin.
— În ziua aceea, aţi prezidat şedinţa, domnule senator. De ce?
— Da, eu prezidam, la să vedem… Ei, nu ştiu. Vince – adică Vince
Chatham, preşedintele – era bolnav sau plecat din oraş sau aşa ceva,
şi l-am înlocuit eu.
— Vă lăsase instrucţiuni asupra întrebărilor pe care să le puneţi
sau a modului cum să conduceţi discuţia?
— Instrucţiuni? Vince nu-mi dă instrucţiuni; ne înţelegem bine. De
multe ori suntem în tabere opuse/dar ne respectăm mult; ne
respectăm cum nu se poate mal mult. Mi-a spus nu o dată că are
încredere în instinctele mele şi se bazează pe mine… a, acum ştiu.
Vince se gândise. Avuseserăm o îritâlnire, la micul dejun, cred, şi am
vorbit despre Mesa Rosa şi problemele construirii unei şosele
printr-un parc naţional, opoziţie cât cuprinde, înţelegeţi; oamenii nu
înţeleg adevărata valoare a şoselelor; de sunt venele şi arterele ţării
noastre, fără de care am muri, şi cu cât avem mai multe, cu atât mai
sănătoşi sântenvnimic mai simplu. Vince înţelege asta. A spus că ar
fi la fel de încântat cu o şosea care să treacă drept prin mijlocul
parcului, dar ştia că vor veni o droaie care să se lege cu lanţuri de
copaci, chestii de-astea, ca s-o împiedice, aşa că i-a venit ideea s-o
tragem pe la marginea parcului, pentru ca toată lumea să fie mul-
Jumită. Dar asta însemna mai mulţi bani, în vremurile astea’trebuie
să calculăm un milion de dolari ta o milă, şi când am spus că
n-aveam cum să-i obţinem de la Adjudecări, el şi-a amintit de Illinois
şi a zis că oamenii de-acolo erau nişte zăpăciţi care nu rezolvau
nimic. A spus că lucrase cu ei ani de zile, încercând să-i ajute să
aleagă ruta şoselei; le tot cerea schiţe noi, dar nu erau în stare să se
pună de acord. Să ştiţi, însă, că dacă Vince Chatham e într-adevăr
campion la ceva, apoi e modul de a găsi căi pentru a pune lucrurile
în mişcare când s-au blocat într-un punct mort. Aşa că i-am dat
563
drumul. O soluţie a naibii de bună; i-am spus-o încă de pe-atunci. A
Tăcură câteva clipe. Încet, Ruddle se încruntă:
— Aţi spus că pământul de-acolo era proprietatea fratelui său?
— Da.
Anne stătea absolut nemişcată, năucită de enormitatea situaţiei.
Când ea şi Josh speculaseră, fusese ca un puzzle, cu unele piese
potrivindu-se, iar altele nu. Dar acum acest fragment din tablou se
întregise. Vince manipulase evenimentele astfel ca proiectul
Deerstream să cadă. Ca să cadă Charles.
— De-a lungul prezumtivei şosele? continuă Ruddle. Şi că
urmărea să construiască acolo o locălitate?
— Da. Numită Deerstream.
— Deerstream. Numele ăsta nu s-a pronunţat niciodată. N-am
vorbit decât despre o şosea între Chicago şi nord-vestul statului
Illinois. Însă Charles Chatham avea acolo un proiect în lucru? la te
uită. La te uită. Ştiţi, îmi aduc aminte că i-am spus lui Vince,
pe-atunci, că mă impresionase al naibii de tare să văd un senator re-
nunţând la o şosea din statul familiei lui spre folosul altui stat. Dar
acum îmi spuneţi că a renunţat chiar la o şosea care l-ar fi ajutat pe
fratele Iul! Şi mie nu mi-a spus niciodată! Dumnezeule mare, vă vine
să credeţi? Ei nu că asta le pune capac la toate!
— Fără îndoială, răspunse Anne; puse copiile-xerox la loc în
servietă. Vă mulţumesc, domnule senator; aşa am o imagine mult
mai clară asupra celor întâmplate. Deduc că totuşi mai există şanse
ca şoseaua să fie construită.
— Întotdeauna există şanse. Comisia priveşte întotdeauna cu
atenţie şoselele, din trecut, prezent şi viitor. Sigur, nu stăm prea bine
cu banii, dar în fond cu ei nu se stă niciodată bine, nu-i aşa? Dacă
însă clientul dumneavoastră doreşfe să investească o sumă mare în
terenul acela fiindcă s-ar putea să „aibă o şosea trecând drept prin
mijloc, n-are decât. Dacă se mai pune problema, o vom privi cu
obiectivitate, aşa cum facem întotdeauna, şi vom lua cele mai bune
măsuri pentru stat şi ţară.
564
 Anne se ridică, iar Ruddle o însoţi până la uşă, dând din cap şi
zâmbind. Ea, însă, simţea ca i se făcea rău de furie, imaginându-şi-l
pe Vince la micul dejun cu Zeke Ruddle şi făcând vesel tot posibilul
pentru a-şi ruina fratele.
E monstruos. Ar însemna că Vince e un monstru.
Dar este un monstru.
„Trebuie să-l sun pe Josh, “ îşi spuse ea. Dar nu avea timp; o mai
aştepta încă o întâlnire. Şi, peste câteva minute, intră în cabinetul lui
Bud Kantor de la E.P.A., cu mâna întinsă, pregătindu-şi întrebările.
— Mă bucur să vă văd, o întâmpină Kantor.
Era tânăr şi deschis, cu un chip rotund, roşu în obraji, care-l ducea
la disperare, făcându-l să creadă că arăta ca un elev în clasa a opta.
Avea mustăcioară şi păr tuns scurt, ca al unui militar din Infanteria
Marină, pentru a părea mai vârstnic, şi purta întotdeauna costume
de culoare închisă şi cravate cu dungi albastre, ea să arate ca un
diplomat. Îi strânse mâna lui Anne, admirând-o fără ascunzişuri.
Anne purta un taior houndstooth şi o bluză ¡voire, cu guler
dantelat, fiind evident că nu era ceea ce se aşteptase Kantor a fi când
îi ceruse o audientă, prezen- tându-se ca avocată dip California.
— Pe-aici, nu vedem prea des publicul, spuse el, în timp ce se
aşezau în cabinetul său mic, sumar mobilat. Adică, noi lucrăm în
culise, înţelegeţi; nu discutăm cu publicul ca senatorii şi deputaţii.
— Faceţi studii pentru legislaţie? întrebă Anne.
— Exact. Tot ce vor să studiem. Dar durează mult până să ajungă
în legislaţie: luni, ani de zile uneori. Nu-i putem cere Congresului să
cheltuiască bani până nu suntem cu adevărat siguri că ştim care este
şi partea negativă, înţelegeţi, riscurile la adresa mediului ambiant.
Anne îl privea atentă, amuzată de încercările lui de a părea mai
vârstnic.
— Aveţi o enormă responsabilitate, comentă ea.
— Într-adevăr, replică solemn Kantor. Cu tojii avem.
— Din acest motiv am ştiut că mă veji putea ajuta.
Îşi deschise servieta şi scoase câteva hârtii.
565
 — După cum v-am spus la telefon, am încercat să aflu istoricul
operaţiunii de curăţenie propusă la Ta-’ marack. V-am găsit numele
pe câteva dintre rapoartele din ultima vreme, dar nu găsesc niciun
studiu care să dateze de la început, când a fost analizat solul pentru
prima oară.
Kantor tăcu un moment.
— Durează cam de mult, spuse el încet.
— Şi se pare ’că încă va mai dura, replică Anne cy. Amabilitate.
— Într-adevăr, dădu Kantor din cap. Curăţirile astea tind
într-adevăr să continue la nesfârşit. Fapt este, domnişoară Garnett,
că 9 mare parte din acest dosar încă se mai află în biroul meu.
Oamenii aceia din Tamarack – pe ei îi reprezentaţi, asta e?
— Nu, dar lucrez pentru unii dintre ei în contextul altui caz şi e
posibil ca operaţiunea de curăţenie să aibă o legătură strânsă. Am
nevoie de toate informaţiile pe care le pot găsi; în calitate de
profesionist, ştiţi cât de esenţial este acest lucru.,
— Întocmai. Dar acolo nici măcar n-am început curăţenia, să ştiţi;
au o hotărâre judecătorească… Aţi contribuit cu ceva?
— Da.
— Aha. Ei, nu ştiu…
— Domnule Kantor, în situaţia de faţă dumneavoastră şi cu mine
nu ne aflăm neapărat în tabere adverse, în acest moment, nu fac
decât să caut informaţii. N-ar trebui să vă creeze nicio problemă, nu?
— Păi, nu, eu am fost întotdeauna de părere că cu cât sunt mai
multe informaţii, cu atât mai bine. Un electorat conştient nu poate
face nimic fără informaţii. Ei, ştiţi ce se întâmplă în Tamarack; ne-au
întrerupt, deocamdată. Au avut o mulţime de alte probleme şi nu
voiau să săpăm într-o parte a oraşului în timp ce ei se ocupau de
toate celelalte. Şi nu-i condamn; pot înţelege cât de îngrijoraţi sunt
pentru oraşul lor, iar acum, pe deasupra, li s-a mai întâmplat şi
nenorocirea asta cu telecabina; trebuie că le e foarte greu. Oricum,
domnişoară Garnett, ne-au oprit – cred că ar trebui să spun ne-aţ/
oprit, nu? — şi tocmai decidem ce dosare le putem pune la
566
dispoziţie, dar până ne vom hotărî, le ţin aici.
— Ei, zâmbi Anne. Nu vă voi cere să mi le arătaţi, fiindcă ştiu că
n-aţi încălca regulamentul. Dar mi-âr fi de mare folos dacă mi-aţi
putea da câteva* amănunte.
— S-ar putea. Bucuros.
— Atunci, spuneţi-mi, cum a început totul? Toate statele montane
au mine vechi dedesubt şi cred că din majoritatea se infiltrează
chimicale în sol, prin apele subterane.
Aşteptă până când Kantor încuviinţă.
— Atunci, de ce tocmai Tamarack-ul? Nu era cel mai mare dintre
oraşele miniere, aşa că nu văd cum ar fi putut ajunge cel mai rău.
— Dar n-am susţinut niciodată aşa ceva, domnişoară Garnett.
N-am făcut decât să-i aruncăm o privire, înţelegeţi, şi am hotărât…
— Aţi făcut-o simultan în mai multe oraşe? îl întrerupse Anne. —
Absolut. Aşa procedăm.
— Şi toate aveau nevoie de curăţire?
— Ei, existau diferite situaţii. Unele se prezentau atât de prost
încât ne-am alarmat de-a binelea. Ştiţi, ca Love Canal sau Times
Beach? Când găseşti ceva atât de grav, nu mai stai pe gânduri.
— Dar Tamarack-ul nu se înscria în acea categorie.
— Nu, nu, în niciun caz. În Tamarack nu existau oameni bolnavi,
niciun trecut de rată crescută a cancerului sau altceva asemănător.
— Atunci, ce exista?
— Păi, un posibil pericol de la acumularea de plumb din sol. N-o
putem trece cu vederea, domnişoară Garnett; pentru asta avem
suprafondul, ca să dispunem de instrumentele cu care să ne facem
datoria şi să păstrăm planeta curată.
— Un posibil pericol, repetă Anne. Raportul iniţial trj- mis în
Tamarack nu pomenea ceva despre un „iminent pericol“? Mă înşel
cumva?
— Ei, ar trebui să verific…
— Cred că nu este necesar să verificaţi, replică ea calmă. Sunt
convinsă că vă amintiţi fiecare fragment al fiecărui raport care iese
567
din acest birou, întrucât sunteţi conştiincios şi ţineţi profund la ceea
ce faceţi. Cred că acel raport exagera şi mai cred că programul a fost
accelerat. Aş dori să discutăm despre asta, din moment ce nu-mi veţi
permite să văd dosarul.
Kantor tăcu o clipă.
— Nu facem asemenea lucruri, spuse el apoi. Suntem deschişi cu
oamenii. În acest caz, însă, eram îngrijorat ca oamenii din Tamarack
să nu fie delăsători; ştiţi cum sunt locuitorii de la munte, îşi închipuie
că nimeni nu-i poate învăţa cum să procedeze.
— O ştiţi cu certitudine? Aţi vizitat un număr de oraşe montane?
— Din păcate, nu, n-am mers niciodată. Dar senatorul Chatham
mi-a vorbit despre ele; ştie multe pe acest subiect. Aşa că am
considerat că era important să facem ca problema să pară puţin mai
urgentă decât în realitate. N-am minţit – niciodată nu mint oamenii –
însă aceste lucruri pot deveni îngrozitor de periculoase dacă sunt
ignorate. Aşa că am considerat esenţial să pun oamenii în mişcare.
— Senatorul Chatham v-a vorbit despre oraşele de munte, reluă
Anne.
— Era îngrijorat pentru Tamarack. Desigur, decizia a aparţinut
întregului departament, dar senatorul Chatham a fost cel care mi- a
supus-o prima’ oară atenţiei. Este statul lui- şi se temea pentru
siguranţa populaţiei, aşa că mi-a cerut să studiez problema.’
— Şi să exageraţi pericolul..
— Să alertez oamenii. V-am mai explicat. N-am exagerat nimic;
am folosit doar un limbaj care să le atragă atenţia. Este meseria
noastră, domnişoară Garnett. Desigur, înţelegeţi’ că luăm foarte în
serios solicitările senatorilor – cu siguranţă, el cunosc cel mai bine
necesităţile şi pericolele din propriile lor state – iar câod senatorul
Chatham a sugerat să accentuăm pericolul, am fost absolut de acord
să le transmitem starea de urgenţă locuitorilor din Tamarack..
— Şi programul? întrebă Anne.
— El, am fi putut să mai aşteptăm, adevărat, ’ dar senatorul era
foarte îngrijorat că dacă mai amânam, trecea pe planul doi şi nu se
568
lua nicio măsură, ani de zile poate – se mai întâmplă şi aşa – iar apoi
oamenii începeau să se îmbolnăvească sau să moară şi curăţenia ar fi
costat mult mai scump.
— Deci, a insistat să se înceapă imediat?
— Mi-a cerut să mă gândesc foarte serios la binele tuturor. Am
fost de acord că era cel mai potrivit şi mai precaut lucru, aşa că am
trimis recomandarea departamentul.
Şi e un monstru.
— A exercitat presiuni?,
— A, nu, se grăbi Kantor. Nimeni nu exercită presiuni asupra
E.P.A. Mi-a adus la cunoştinţă îngrijorările lui, iar eu am făcut ceea
ce am considerat necesar pentru a evita apariţia unei situaţii
periculoase.
— Ce-aţl fi făcut dacă aţi fi considerat că aveaţi mai mult timp.?
— Păi, cum spuneam, am fi efectuat un studiu complet…
— Mai complet decât cel pe care l-aţi făcut?
— În fine, njai lung, dar nu neapărat mai complet. Şi am fi avut
mai multe întâlniri cu oamenii din zonă; ne dăm toată silinţa să nu-i
incomodăm. Iar acum, dumneavoastră v-aţi dus şi aţi obţinut
hotărârea aceea judecătorească şi trebuie să vă spun, domnişoară
Garnett, că dacă acolo se iveşte o situaţie care să pună viaţa în
pericol, ceea ce-aţi făcut e de-a dreptul iresponsabil.
— Dar dacă l-aţi fi convins pe judecător că situaţia ameninţă viaţa,
n-ar fi emis hotărârea.
Kantor dădu scurt din cap.
— Se pare că nu ameninţă nimic, aşa că nu aveţi niciun motiv să
vă grăbiţi. Şi nu aţi avut motive nici să exageraţi pericolul pentru a-i
alarma, din moment ce condiţiile normale de viaţă nu erau
ameninţate, cel puţin în viitorul apropiat.
— Ei, e cam mult spus…
Anne introduse hârtiile înapoi în servietă.
— AJi făcut-o fiindcă senatorul Chatham era îngrijorat pentru
sănătatea populaţiei.
569
 Expresia încruntată a lui Kantor se însenină.
— Era îngrijorat şi eram şt eu. Exact aşa a fost. Reacţionăm în faţa
pericolelor, domnişoară Garnett, iar senatorul Chatham era
preocupat că electoratul său s-ar putea afla în primejdie. Nu pentru
el însuşi îşi făcea griji; nu stă acolo. Era alarmat pentru familiile care
locuiesc în munţi, E un om uimitor, senatorul; niciodată nu încetează
să gândească, să privească în viitor, să facă planuri; nici nu s-ar crede
că are timp pentru un orăşel cu o problemă care nu se află nici pe
departe în etapa de criză, dar întotdeauna îşi găseşte timp; niciodată
nu e prea ocupat ca să nu mai dea atenţie amănuntelor. Şi i-am fost
recunoscător pentru că mi-a atras atenţia asupra problemei, fiindcă
ne bazăm pe informaţiile de acest gen şi credem în abordările
prudente. Ignorarea semnalelor de pericol e cel mai rău lucru pe care
l-am putea face.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, se ridică Anne. N-ar trebui să
ignoraţi niciodată semnalele de pericol. Vă mulţumesc pentru
timpul pe care i l-aţi acordat.
Kantor se încruntă din nou. ’
— Nu ştiu cu ce v-am putut ajuta.
— Mi-aţi dat informaţii. Vă sunt recunoscătoare.
Ieşi în iarna însorită palidă a oraşului Washington, cu furia ca un
nod dur în suflet. Indiferent ce făcuseră familia şi tatăl său, ei sau
altcuiva, nu meritau aşa ceva.
Luă un taxi până la aeroport. Josh era la Tamarack; urma să-l
găsească acolo. Trebuia să decidă ce aveau să facă în continuare.
— A verificăt-o Keith, spuse Leo.
Stătea împreună cu Josh pe o bancă din scuar, privin- du-i pe cei
câţiva schiori care mergeau spre teleşcaunul aflat la câteva străzi
distanţă de telecabină oprită. Domnea o linişte aproape desăvârşită.
Localnicii se tocmeau la cumpărături prin magazine, dar era o
agitajie oarecum forjată, căci oraşul pustiu şi lichidările de stocuri
din ianuarie. Însemnau că era un sezon dezastruos.
— De cum am văzut că şanjul de drenaj se spărsese, ne-am gândit
570
că trebuia să fi avut loc vreo alunecare de teren, undeva mai sus, aşa
că Keith s-a căţărat să se uite. A spus că era o banală desprindere de
stânci. Se întâmplă tot timpul şi n-aveam cum s-o fi prevăzut. Mereu
se rup bucăţi din munţi, ştii, iar pământul e în continuă mişcare;
avem câteva cutremure pe an, minore, dar dislocă o mulţime de
pietre. Alaltăieri seară, după ce ai telefonat tu, am vorbit cu Bill
Clausan să se urce până acolo. A zis că se va duce săptămâna asta,
Josh se bătu peste genunchi cu un ziar făcut sul.
— Una dintre problemele oamenilor de ştiinţă e că nu au linişte
până nu văd cu ochii lor. Şi am venit doar pentru două zile. Unde-l
găsesc pe Bill Clausan?
Leo îi dădu numărul de telefon:
— Aş vrea să vin şi eu.
— Ba nu vii nicăieri. Ţi-ai făcut cele trei ore la birou pe ziua de azi.
Ai un cap tare, amice, dar încă mai are nevoie de timp ca să-şi revină.
Ne vedem mai târziu.
Josh Îl lăsă acolo, privind melancolic cerul şi oraşul mult prea
liniştit, iar în aceeaşrdupă-amiază el şi Bill Clausan porniră printre
colinele de la est, deasupra bazinului de acumulare, spre drumul
care urca pe lâng» canalul de drenaj..
— Şanţul e într-acolo, arătă Bill spre dreapta. Am dedus că
alunecarea s-a produs din direcţia aia – indică el versanţli de
deasupra – iar Keith a spus că a găsit zona alunecării chiar deasupra
bazei. Nu e prea abrupt, dar să umbli prin nămeţii ăştia e ca şi cum ai
călca prin melasă. Eşti sigur că vrei să-ncerci?
— Categoric.
Josh îşi strânse şireturile paletelor pe picioare, îşi puse mănuşile
şi-şi luă beţele de schi.
— Condu-mă.
Avură nevoie de patruzeci de minute pentru a străbate tufişurile
şi zăpada adâncă. Făceau paşi lungi, apoi scurţi, împingeau troienele
în lături sau călcau pe deasupra, îşi pierdeau echilibrul pe pietre şi se
clătinau înainte de a se redresa şi a merge mai departe. Nu se auzea
571
decât sunetul respiraţiilor muncite.
— Căldura dracu’, mârâi Bill o dată..
Atâta tot. Ajunseră la baza peretelui de stâncă din capătul pantei
şi cotiră, pornind de-a lungul acestuia, până când Bill se opri.
— Pe-aici, cred, spuse el. Şanţul e exact acolo, jos.
Luă din raniţă o lopată cu coadă telescopică şi începu să sape şi să
împingă zăpada în ambele părţi, eliberând o zonă largă în faţa
peretelui, pentru a scoate la iveală un strat de frunze veştede, unele
încă mai prezentând urme de bronz şi ruginiu. Sub ele se aflau fire
lungi de iarbă strivită şi flori uscate, printre bolovani răsturnaţi.
— Aici nu e nimic, murmură Bill, începând să măture o zonă mai
întinsă. Josh săpa cu lopata lui, amândoi împingând zăpada în afară,
cu respiraţia aspră în gât. Ochelarii de soare ai lui Josh tot alunecau
spre vârful nasului umed de transpiraţie; îşi simţea mâinile năduşite
în mănuşi. Bill îşi scoase căciula şi se descheie la fermoarul
canadienei. Şi continuară să lărgească spaţiul degajat..
Soarele cobora spre apus; după un timp, Bill îşi încheie haina şi-şi
puse fesul la loc. Josh îşi scoase ochelarii negri..
— Încă vreo juma’ de oră? întrebă el.
Bill dădu din cap.
— Eşti sigur că ştii ce cauţi?
— Da.
Cu furie, Josh continuă să dea zăpada la o parte, iar peste cinci
minute se opri. Privea o regiune fără frunze şi iarbă. Chiar deasupra
ei, la baza versantului stâncos, o porţiune de piatră arăta mai palidă
decât cenuşiul din jur, ca şi cum ar fi fost recent spălată.
— Bill, îl chemă el, vreau să fii martor.
Bill privi stânca deschisă la culoare.
— S-a rupt, nu demult. Nu e tocită ca restul peretelui.
Josh dădu din cap.
— Uită-te-aici.
Degetul său urmări nişte crăpături în formă de stea care radiau
din piatra palidă.
572
 — Astea-s de la o explozie.
— Vreun nebun care s-a jucat pe aici; de ce naiba nu le lasă în
pace?
Josh îşi trecu uşor mâna peste zona de la baza fisurilor stelate,
pentru a găsi câteva bucăţi de sârmă ruptă..
— Sârmă de fitil, observă el, introducându-le în buzunar. Îşi
scoase aparatul din raniţă şi fotografie locul, insistând asupra stelei.
Văzuse forma aceea prin toată lumea, la siturile arheologice unde
muncitorii dinamitau terenul. Se ridică şi fotografie regiunea
canalului de jos, apoi locul unde se aflau, din mai multe unghiuri.
— Lumina a scăzut aproape complet, constată el.
Soarele tocmai atingea lanţul muntos din cealaltă parte a văii.
— Ai tras destule? întrebă Bill. Hai să mergem.
Josh băgă la loc camera şi lopata. În timp ce coborau cărarea pe
care o bătătoriseră spre poala pantei, îi spuse lui Bill, peste umăr:
— Ar trebui să nu spunem nimic un timp.
— De ce? Eu aş vrea s-o dau la ziar, că se-nvârt toţi ăia pe-aici, pe
lângă canalul de drenaj şi ar trebui să…
Se întrerupse.
— Canalul. La ăla te referi? Cineva a declanşat o explozie ca să
spargă cânelui?
Stătu un moment pe gânduri.
— Căca-m-aş. Cineva a murdărit apa din bazin? N-ar face-o
nimeni, clătină el din cap. Nimeni.
— Vrei să taci pujin? îi ceru Josh.
.
— Sigur, răspunse Bit! spăşit; când, însă, ajunseră la jeep, nu se
mai putu stăpâni. Ascultă, de ce n-au aruncat în aer chiar bazinul,
dacă asta voiau? N-avea niciun sens să-şi bată capul cu toată
parascovenia asta, să dinamiteze nişte stânci ca alea să alunece în
şanţ şi apa să se otrăvească.
Josh îşi îndesă rucsacul pe bancheta din spate.
— Toţi aţi crezut că a fost un accident, nu? Un fenomen natural
573
care nu putea fi nici prevăzut, nici evitat. Dar, dacă aruncau în aer
bazinul…
Îl privi pe Blll, în timp ce se urca în jeep.
— Am fi pornit vânătoarea, spuse Bill încet. Am fi întors tot oraşul
pe dos ca să-l găsim pe ticălosul care-a făcut-o.
Scoase jeepul pe şosea, în marşarier.
— Ai idee cine-a fost?
— Nu. Sper să aflu. De-asta trebuie să păstrăm tăcerea. — M-am
prins.
Porniră spre oraş. Se răcise, iar Bill dădu drumul la încălzire.
Când ajunseră la periferia oraşului, opri la o intersecţie şi se întoarse
spre Josh: – De ce naiba ar vrea careva să facă aşa ceva? Ne-ar
prejudicia pe toţi, tot oraşul, asta ar ieşi. De ce să vrea cineva una ca
asta?
— Cel care-a făcut-o nu la oameni s-a gândit, răspunse Josh. Sau,
dacă s-a gândit, îl durea-n cot de ei. Cred că nu se gândea decât la el
însuşi şi la ceea ce voia.
Aruncă o privire pe fereastră.
— Maşina mea e în parcarea de la serviciul lui Leo; mă iaşi acolo?
Trebuie să ajung la aeroport.
— Pleci?
— Nu.
Se uită la ceasul de bord. Peste nicio oră, avea să fie cu ea.
— Aştept un avion.
Stăteau 1n jurul mesei lungi de brad din bucătărie, terminându-şi
cina, aşteptând ca Robin şi Ned să se ducă în camerele lor pentru a
putea începe să vorbească.
— Eşti foarte tăcut în seara asta, Ned, observă Leo. Te necăjeşte
ceva?
— N-n, mormăi băiatul. Mai capăt o felie de plăcintă fin’că mi-am
făcut curat în cameră, chiar dacă-s invalid?
.
— Şi eu, se amestecă Robin:, Şi-s şi eu invalidă. Ned a încercat să-l
574
bată pe Simon Megill, îi spuse ea lui Leo.
— Era Vorba că nu zicem! strigă Ned.
— Ei, eu te-am găsit curajos.
— Despre ce-a fost vorba? întrebă Gail.
— Despre nimic! strigă Ned şi mai tare.
— Despre ce a fost vorba, Ned? insistă Leo.
Ned dădu din cap, încăpăţânat.
— Robin? se întoarse Leo spre ea.
Robin evită să-şi privească fratele.
— A zis c-o să ne mutăm pentru că tu ai fost concediat şi
compania s-a’Vândut şi nici măcar nu mai avem dreptul să venim la
şcoală fiindcă…
Ochii i se umplură de lacrimi.
— … fiindcă nu mai avem ce căuta aici.
— O, nu, se tângui Gail. De ce nu mi-ai spus, când am venit să vă
iau?
Ned ridică din umeri, cu un gest exagerat
— Ne-am gândit că era adevărat, bombăni el.
— Christoase, şopti Leo. Ascultaţi, îi cuprinse el pe amândoi cu
braţele. Nu m-a concediat nimeni. Nu plecăm nicăieri:.
— Dar familia a hotărât să_vândă compania, interveni Gail; se
aşeză pe braţul scaunului lui Robin, luând-o pe după umeri. Nu ne
putem ascunde după deget. Şi au un cumpărător. Ceea ce înseamă
că, poate, cândva, nu ştim când, tot va trebui să ne mutăm.
— Dar încă nu s-a vândut, nu-i aşa? întrebă Anne, care stătea
împreună cu Josh la celălalt capăt al mesei. Nu ştiam să se fi făcut
nimic definitiv.
— Nu încă, dar…
Gail îl privi pe Leo. ’
— Bunicul vostru a semnat o scrisoare în care spune că acceptă o
ofertă, le explică Leo lui Ned şi Robin. Iar când va deveni definitiv,
probabil că noii proprietari îşi vor aduce propriii oameni ia
conducerea companiei. Aşa că atunci va trebui să ne gândim să
575
mergem într-un alt loc, unde-mi voi putea găsi o slujbă. Dar nu ştim
când se va întâmpla asta şi, până atunci, locul vostru rămâne aici, la
fel ca al tuturor. Nu e nevoie să-i bateţi nici pe Simon, nici pe
altcineva, ca s-o dovediţi; continuaţi doar să mergeţi la şcoală, ca şi
până acum. Vor înţelege.
— Ba nu vor înţelege, se forţă Ned să vorbească, printre dinţi. Ei
rămân şi eu nu. Ei sunt acasă, iar eu nu.
Robin o privi pe Anne, printre lacrimi:
— Abia ai venit, era aşa de frumos, iar acum totul se schimbă.
— Cu noi aici, n-o săvse schimbe nimic, răspunse Anne.
a Ocoli masa şi îngenunche în faţa lui Robin şi Ned. Întinse
mâinile, iar copiii i le luară. O durea inima pentru ei. Niciodată n-ar
fi trebuit să se întrebe unde le era. Locul.
— E greu, ştiu că e greu; te simţi atât de gol, când nu mai eşti sigur
unde e casa ta. Dar lucrurile importante n-au să se schimbe; nu le
vom lăsa noi. Iar pentru mine e important că fac parte din familia
asta şi aşa voi rămâne întotdeauna. Şi voi fi alături de voi, oriunde aţi
locui. N-aş putea să vă părăsesc.
Niciodată nu mai spusese acele cuvinte.
— O, Anne, oftă Gail încet.
Ochii îi luceau de lacrimi. Anne se uită la ea şi schimbară o privire
lungă..
— Ar fi groaznic dacă nu te-ai afla aici. Ned, oriunde am fi, atâta
vreme cât suntem toji împreună, acolo e casa noastră. Din aşa ceva
nu poţi fi niciodată concediat sau dat afară; toate sunt ale noastre.
Pentru totdeauna. Iar Anne va rămâne cu noi.
— Şi Josh? întrebă Robin.
Se lăsă tăcerea.
— Şi Josh, răspunse el simplu.
— Mda, dar… începu Ned.
— Avem timp destul să discutăm despre asta, interveni Anne. ’
Se ridică, începând să adune farfuriile.
— Iar eu n-aş fi atât de sigură că ştim ce se va întâmpla cu
576
compania. Aş aştepta, Ned, fără să emit judecăţi pripite şi să mă iaO
la bătaie cu cineva. Spune-le doar că se întâmplă o mulţime de lucruri
şi nimeni nu ştie încă nimic.
— Chiar e adevărat? întrebă Ned.
— Pe cuvântul meu de onoare.
— Eu tai plăcinta, spuse Gail. Câte două felii pentru’ Ned şi Robin
fiindcă şi-au făcut ordine în camere, cu gips cu tot. Două pentru
Josh, fiindcă a muncit mult azi, în zăpadă. Două pentru Leo, fiindcă
se face mai bine. Şi una pentru Anne şi una pentru mine. Şi s-a zis cu
plăcinta. ’ ’
Continuă să lucreze, în timp ce Anne turna cafelele, apoi Gail şi
Leo duseră cât putură de repede copiii în camerele lor, să-şi facă
lecţiile.
— O.K., întrebă Leo, unde rămăseserăm?
— Tu mai întâi, îi spuse Josh lui Anne.
Se rezemă de spătar, savurând atmosfera din încăpere, un soi de
electricitate care începuse când spusese el, atât de firesc, şi Josh. Părea
că evenimentele s-ar fi aşezat de la sine în jurul lui şi al lui Anne,
dărulndu-le un loc calm unde să se găsească unul pe altul în mijlocul
furtunoaselor evenimente care înconjurau Tamarack-ul. Aşadar,
acum stăteau toţi patru în jurul mesei, într-un cerc de lumină –
prieteni, parteneri, rude.
— Să iau notiţe?
Anne zâmbl:
— Le-am luat eu deja.
Şi, cu voce calmă, începu să le relateze întâlnirile cu Zeke Ruddle
şi Bud Kantor.
— Vince a făcut asta? ţipă Gail, în timp ce Anne le spunea despre
Ruddle. Propriului său frate?
Iar când Anne trecu la Kantor, Leo clătină din cap.
— Trebuia să fie aşa ceva; nu exista niciun motiv ca să înceapă
aici…
La sfârşit, Leo izbucni:
577
 — Ticălos nenorocit! Cum i-a putut face asta Iul Charles? Şi nouă?
Ce i-ăm făcut?
Le văzu pe Gali şi pe Anne uitându-se una la alta.
— Pentru numele Iul Dumnezeu, nu noi am fost cel care să-l fi dat
afară! ’
Anne se strânse în scaun, temându-se că-l spuseseră lui Josh totul
despre ea. Într-o clipă, căldura şi intimitatea din încăpere se năruiră;
se simţea ca prinsă într-o capcană. Împinse scaunul înapoi, vrând s-o
ia la fugă.
— Ţin minte, am vorbit despre asta, spuse dezinvolt Josh. Aş vrea
să aud cât mai curând toată povestea. Dar în majoritatea familiilor
sunt neînţelegeri, să ştiţi, fără ca vreunul să vrea să-i distrugă pe toţi
ceilalţi, Am Impresia că e ceva mai mult de-atât. N-aţi auzit ce-am
făcut azi.
— A, da, spune-nel strigă Gali.
— Te-ai dus cu Bill acolo? întrebă şi Leo.
— După-amiază.
Josh o simţi pe Anne relaxându-se treptat alături. În timp ce el
vorbea, Anne îşi trase încet scaunul la loc sub masă şi. Se aplecă,
privindu-l. Când termină, Josh scoase din buzunar o pietricică şi i-o
arătă lui Leo.
— Desigur, poate fi o ruptură recentă de ia o alunecare naturală,
dar dacă o pui pe asta lângă fracturile detonaţiei pe care le-am găsit,
în mintea mea nu mai încape nicio îndoială că a fost dinamită. Cel
care a făcut-o probabil că’a găsit o porţiune de stâncă deja desprinsă
din perete şi a introdus câteva calupuri de dinamită în crăpătură,
amorsate ca să explodeze simultan.
Băgă mâna în buzunar.
— Resturi de fitil, spuse, punând sârmele pe masă. Nu era nevoie
de o explozie puternică, cu siguranţă nu atât de mare încât să se
audă până-n oraş. Excursioniştii s-ar putea s-o fi auzit, dar pe- acolo
nu trec multe cărări cunoscute şi chiar dacă a auzit-o cineva, pe-aici
sunt întotdeauna bubuituri de un fel sau altul, iarna de la controlul
578
avalanşelor, iar vara de la construcţii. Oricum, nu trebuia să fie decât
destul de puternică ca să declanşeze o mică alunecare de teren; astea
iau viteză şi forţă din mers, iar canalul de drenaj era probabil slăbit
din capul locului. E posibil ca individul s-o fi verificat şi pe asta, mai
întâi.
— Individul, repetă Leo.
— Presupun că a fost acelaşi care s-a dus să controleze zona după
ce s-a întâmplat şi a spus că n-a găsit nimic neobişnuit.
— Poate a crezut că fusese o alunecare naturală, zise Leo.
— Poate, confirmă Josh.
— Cine a verificat? întrebă Gail.
— Keith.
Leo învârtea în mână bucata de piatră.
— Dar nu-l văd pe Keith făcând aşa peva. Lucrează şi el aici, ştie
cum sunt turiştii, cum pleacă imediat în altă parte, dacă citesc că se
întâmplă ceva pe-aici.
Anne privea în partea opusă a bucătăriei, amintin- du-şi
evenimente disparate din ultima vreme, în special interesul acut pe
care i-l arătase Keith la cină, cu luni în urmă, zâmbetul lui peste
măsură de sclipitor şi privirile atente pe care i le arunca ei şi lui Leo
dimineaţa când se întâlneau la telecabină. Niciodată nu-i înţelesese
acşl nefiresc interes faţă de ea; îşi amintea că se gândise că arăta ca
un elev care şi-o întipărea în memorie pentru o temă pe care o avea
de făcut. O temă pe care o avea de făcut…
— Keith are relaţii apropiate cu Vince? întrebă ea brusc.
— N-aş crede, răspunse Gail. De ce? >
— Mă întrebam dacă nu s-ar putea să existe o legătură. Dacă
Vince a încercat să păgubească Tamarack-ul trimiţându-i aici pe cei
de la E.P.A. Şi cineva a declanşat avalanşa tot pentru a prejudicia
Tamarack-ul…
— O, nu, şopti Gail. Vrei să spun că se poate s-o fi făcut Keith, la
ordinele… o, nu, o, nu, n-ar fi în stare. Oricum, de unde a obţinut
dinamita?
579
 — Patrulele de schi o folosesc la degajarea traseelor şi la controlul
avalanşelor, răspunse Josh. Un administrator adjunct al muntelui are
acces uşor la ea.
— Vince nu vine niciodată aici, interveni Leo. Aşa că, dacă se
întâlnesc, o fac în altă parte..
— La Denver, presupuse Josh. Sau la Washington.
— Cu Ray Beloit, adăugă Leo. Managerul de campanie al lui
Vince.
— Care vrea să cumpere Compania Tamarack, completă încet Anne.
Se priviră.
— Christoase, murmură Leo încet, poţi să-nnebuneşti cu atâtea
deducţii. Nu ştim cine a pus dinamita şi dacă a fost într-adevăr
Keith, nu ştim dacă a vorbit vreodată cu
Vince, nici dacă Beloit a participat la vreuna din discuţiile lor…
— Am putea dovedi dacă Vince şi Keith ţin legătura, zise
gânditoare Anne. Nu erţi necesar să se întâlnească personal; de cele
mai multe ori, ar fi vorbit la telefon. Iar dacă Keith l-a sunat de la
birou, trebuie să fi rămas consemnarea convorbirilor.
— În facturile telefonice, zâmbi Leo. E nevoie să fii avocat de
divorţuri ca să-ţi vină ideea asta.
Surâsul i se şterse.
— Dumnezeule, despre ce vorbim… Ai, sigur că avem o listă a
tuturor apelurilor interurbane pe care le facem, cu durata fiecăruia.
Dar, fir-ar să fie… clătină el din cap. Fir-ar al dracului să fie, v-aţl
gândit ce spunem? Toate la un loc – şoseaua, E.P.A., alunecarea de
teren… Dacă a făcut într-adevăr toate astea, ce fel de om e?
— O! exclamă Gail, cu ochii mari, plini de spaimă. Telecabina!
— Nu putem şti, răspunse Josh. Nu avem destule date.
— Ştim că a încercat cineva să te înfunde, replică Leo. Cineva care
se pricepe la telecabină, care ar fi putut să scoată şurubul şi să-l lase
acasă la tine. Şi poate că a făcut-o la ordinele cuiva.
— N-ar fi capabil, aproape că gemu Gail.
— Dacă a făcut-o, era nevoie de mai mult decâţ să scoată şurubul,
580
spuse Josh. Trebuia să deregleze clema-J..
— Exact, confirmă Leo. Iar cu ala nu ştim ce s-a întâmplat. Am
testat-o o săptămână întreagă şi n-au găsit niciun motiv ca să nu
funcţioneze.
— Dar s-a întâmplat ceva şi trebuie să fi fost deliberat, insistă
Anne. Cineva avea nevoie de un accident de telecabină. Cineva a
încercat să facă o cabină să se prăbuşească. Cred că n-a fost plănuită
şi ciocnirea, dar nici de asta nu putem fi siguri.
Gail mai turnă cafea. Avea buzele strânse, iar mâinile îi tremurau.
— Ce fel de om e? murmură ea.’
— Să zicem că ai vrea să faci să cadă o cabină, murmură Josh,
gânditor. Cum ai proceda?
Leo clătină din cap.
— ’Nu. Cunosc destul aspectul mecanic. Adevăratul expert
probabil e inspectorul de tramvaie care a făcut probe toată
săptămâna. Jim nu-ştiu-cum, l-am putea telefona, cred, dar nu ştiu
unde locuieşte în oraş. Şi nu-mi amintesc numele de familie.
— Mathney, spuse îhcet Gail. Şi stă la Red Lion Inn; a telefonat o
dată aici şi ţi-a lăsat un mesaj.
— Îl sun, întinse Leo mâna spre telefon.
Aşteptară în tăcere. Imensitatea situaţiei, care o frapase pe Anne
în repetate rinduri la Washington, părea să umple încăperea,
înceţoşând lumina lămpii. Când Leo reveni spre ei, îi găsi aşezaţi
exact aşa cum îi lăsase.
— Zice că, ipotetic, cel mai simplu mod ar fi de a înfige ceva în
clampă, astfel ca să se nu mai poată strânge.
— Deci, ar trebui să te urci la etaj, spuse Josh, să aştepţi trecerea
unei cabine şi pe urmă să înfigi ceva în clemă.
— Tu ce-ai folosi? întrebă Anne.
— Poate fi orice, răspunse Leo. Un lemn, o bucată de ţeavă, orice
obiect dur care s-o blocheze deschisă. Jim a spus că s-ar fi putut
smulge în momentul ciocnirii, dar nimeni n-a găsit nimic ieşit din
comun.
581
 — Leo…
Anne se încrunta, încercând să-şi amintească. Stătea în cabină,
ţinându-i pe Robin şi Ned, privind spre peisajul paşnic de afară,
mirându-se de frumuseţea lui. Jos, mai rămăsese un singur salvator,
pentru a le da de înţeles că nu fuseseră uitaţi până la sosirea echipei.
Stătea aşezat la soare, pe zăpadă, privind spre ei sau peste vale, şi se
auzea un sunet ritmic…
— Jazz, spuse ea. Salvatorul care a rămas jos când eram noi în
cabină bătea un ritm de jazz pe clăpar. Luase o bucată de lemn, cam
de doi-pe-patru, şi ciocănea cu ea în ritm.
Josh înţelese primul:
— Găsise o bucată de lemn în mijlocul pârtiei?
— Da.
— Exclus, îi contrazise Leo. Nu lăsăm gunoaie pe pârtie. Cât de
lungă era?
— Cam de un picior.
— Imposibil, stărui Leo. Patrula se schi ar fi văzut-o înainte de
sosirea schiorilor. Pariez pe orice că nu era acolo înainte de a se fi
deschis telecabina.
— Poate mai e şi acum acolo, spuse Gail. Of, nu se mai poate găsi;
în noaptea trecută a nins atât de mult.
— Îl caut pe şeful patrulei, se ridică Leo. Poate a auzit ceva.
Ridică dio nou receptorul şi din nou îl aşteptară până se întoarse
spre ei.
— Va afla cine a fost şi mă caută el..
— Dar ce facem dacă o găsim? întrebă Gail. Nu putem dovedi
nimic cu o bucată de lemn.
— Jim a spus că probabil are adâncituri de la mecanismul de
prindere, dacă a fost îndesată în clemă. Teoretic, am putea compara
semnele, dovedind că acea bucată de lemn a fost în acea clampă
anume.
— Şi pe urmă? se interesă Josh.
— Nu ştiu. Anne, tu ce părere ai?
582
 — Trebuie să facem o listă cu ceea ce ştim şi cu ceea ce bănuim.,
Se duse la biroul din colţul bucătăriei, plin cu căiţi de bucate,
reţete, liste de târguieli şi un coş cu felicitări de Crăciun. Găsi un
caiet cu spirală şi îl aduse la masă.
— Ştim că Vince a fost cel care a sugerat oprirea şoselei din
Illinois; nu văd ce legătură are cu celelalte, în afara faptului că a
păgubit un Chatham. Poate e de-ajuns atât; nu ştiu.
În timp ce vorbea, începu să scrie:
— Ştim că A/ince a asmuţit E.P.A. Pe Tamarack şi a încercat să
accelereze curăţenia. Ştim că alunecarea_de teren a fost provocată cu
o mică explozie de dinamită, deasupra canalului de drenaj, iar Keith
a urcat să verifice şi a spus că n-a găsit niciun semn că ar fi fost vreo
problemă, ştim că în cadrul funcţiei lui are acces la dinamită şi că ar
trebui să recunoască urmele de explozie. Asta-i tot ce ştim sigur.
Continuă:.
— Credem că a fost scos un şurub din mecanismul de control al
telecabinei. Ar fi putut să fie- luat oricând, din moment ce nu el a
provocat accidentul; n-a făcut decât să împiedice telecabina să se
oprească. E posibil să fi căzut şi să-l fi găsit cineva care l-a dus acasă
la Josh, dar aşa ceva mi se pare foarte neverosimil. Credem că cineva
i-a telefonat şerifului şi i-a spus unde să-l caute. Credem că a fost
folosită o bucată de lemn pentru a înţepeni clema-J şi a cauza
accidentul telecabinei. A trebuit s-o facă un om familiarizat cu
instalaţia şi care putea umbla pe-acolo fără a trezi suspiciuni, iar
Keith corespunde acestei descrieri, dar este posibil să mai
corespundă şi alţii. Credem că Keith poate să fi avut legături cu
Vince, eventual chiar să lucrat cu el; vom şti mai mult în sensul ăsta
când verificăm convorbirile telefonice.,
Puse creionul jos şi îi privi pe Josh, Gail şi Leo, peste masă.
— Nu ştim sigur de ce a fost blocată o clampă-J, şi nu alta.
Leo trase adânc aer în piept.
— Ce înseamnă asta? întrebă Gail. Dacă vrei să pro- vociiun
accident, ce mai contează…
583
 Leo îi puse o mână pe braţ; o privea pe Anne.
— Vrei să spui că avem încă o coincidenţă. Că din cele o sută
şaizeci şi opt de cabine, s-a blocat tocmai aceea în care eram noi doi.
Gail îl privi cu ochi mari, apoi se întoarse spre Anne.
Josh o apucă de mână, strâns, iar mâna lui Anne se arcui peste a
lui. Îi simţi forţa degetelor prelungi, palma aspră lipită de a ei şi,
pentru prima oară de când se ştia, fu încălzită de atingerea
încurajatoare a unei alte persoane. Puterea lui se contopi cu a ei,
apropierea ne- maifiind ameninţare, ci apărare. Stătură astfel un
timp care li se păru foarte îndelungat, până când sună telefonul.. ■.
— Da, răspunse Leo – şi, peste câteva momente: mulţumesc. Da,
mâine dimineaţă. Anunţă-mă.
Închise şi reveni spre ceilalţi:
— Salvatorul a aruncat bucata de lemn la baza turnului
telecabinei, ca să nu stea în drum. Vor merge s-o caute mâine; ştie
exact unde e.
— Anne, spuse Gail, în şoaptă, doar n-ar fi încercat să te omoare…
Nici pe Leo. N-ar fi putut!
Îşi amintea însă ceea ce-i spusese Anne cu luni în urmă, că Vince o
ameninţase cu moartea.
— Nu cred, îngăimă ea, cu disperare în voce. Este familia noastră,
unii dintre noi fac lucruri nu tocmai frumoase, dar noi nu omor/m…
Pe acest cuvânt, vocea i se frânse.
— Nu ştiu, răspunse Josh încordat, înfrânându-şi agitaţia din glas;
strângea cu putere mâna lui Anne. Sunt prea multe pe care nu le
ştim. E posibil să fi ales prima cabină care urma să pornească în
dimineaţa aceea, fără să ştie sau să-i pese cine se urca în pa. Se poate.
Dar nu putem exclude nici ipoteza deliberării. Anne, dacă te ţintea
pe tine, o să mai încerce. Trebuie să ne asigurăm că eşti protejată.
Anne privi repede spre Leo şi Gail.
— Nu numai eu.
O străbătu un fior rece. N-am să scap niciodată de el; niciodată nu mă
va lăsa în pace.
584
 Clătină din cap.
— Staţi. Trebuie să ne gfndim. Dacă Vince l-a instigat – şi trebuie
să reţinem că nu suntem siguri de nimic – dacă el a fost, sunt
convinsă că n-ar încerca din nou, cel puţin încă mult timp de-acum
încolo. Nimănui nu ¡-ar scăpa semnificaţia, dacă Leo sau eu am avea
două… accidente la rând. Cred că deocamdată suntem cu toţii în
siguranţă; de fapt, dacă într-adevăr suntem în pericol, probabil că
perioada asta e cea mai favorabilă.
Se uită la toţi trei.
— N-am să angajez bodyguarzi. Nu-l voi lăsa, nici pe"
el şi nici pe altcineva, să mă ţină sub asediu. Voi face tot ce pot ca
să aflu ce s-a întâmplat de fapt şi să mă asigur că nu se va mai repeta.
Josh dădu din cap.
— Bine zis. Dar tot trebuie să fii atentă când treci, strada..
— Aha. Da, bine, cred…
Simţi din nou acelaşi fior.
— Şi voi, le spuse ea lui Leo şi lui Caii. Cred că pentru Robin şi
Ned n-avem de ce ne face griji, câtă vreme sunt în gips, prin
apropierea voastră.
— Ascultaţi ce vorbim, se tângui Gail. Cum putem spune
asemenea lucruri?,
— Să încetăm, fu Anne de acord. Cred că ne-a ajuns pân-aici.
Oricum, nu mai putem face nimic până nu avem şi alte informaţii.
Se opri, privindu-i pe rând.
— Vreau să vă spun, reluă ea rar, că oricât de groaz- nic este,
dintr-un alt punct de vedere pentru mine e ceva cu totul deosebit.
Felul cum noi patru stăm împreună, lucrăm împreună, suntem
împreună… înseamnă enorm pentru mine. Şi vreau să vă
mulţumesc, pentru că-mi sunteţi atât de aproape.
În ochii lui Gail luciră lacrimi.
— N-ai de ce să ne mulţumeşti; şi pentru noi este minunat, Anne.
Ne place enorm să fim lângă tine; te iubim. Nici nu-mi dau. Seama
cum am trăit atâţia ani fără tine.
585
 — Noi ar trebui să-Ji mulţumim, adăugă Leo. Ne-ai adus atât de
multe. Ştii cât ni s-au schimbat vieţile datorită ţie? Te iubim mult,
Anne, şi suntem foarte fericiţi că te avem printre noi.
— Printre noi toţi, preciză încet Josh.
Simţise suferinţa ascunsă sub cuvintele ei, goliciunea anilor de
viaţă dinainte şi trebuise să facă un efort pentru a sta pe loc, fără s-o
îmbrăţişeze. „Draga mea Anne, cât te mai iubesc,” îi spuse el în
gând. Numai Gail şi Leo îi puteau spune asemenea cuvinte, cei puţin
deocamdată. Te iubesc. Şi nu va mai fi niciun moment de pustietate în
viaţa ta, niciodată, dacă-mi dai voie să te ajut.
— Dar încă nu ne putem întrerupe, interveni Leo. N-am progresat
cu nimic spre a-l disculpa pe Josh. Chiar dacă găsesc lemnul ăla şi se
potriveşte, ce-am rezolvat?
— Nu ştiu, răspunse Josh. Dar oamenii de ştiinţă îşi câştigă
existenţa adunând fapte. Şi avocaţii, de asemenea. Aşa că avem un
început.
Îşi împinse scaunul înapoi.
— Anne are dreptate; acum nu putem face nimic mai mult şi ne-a
fost de-ajuns pentru o singură seară. Iar eu trebuie să plec. Mai am
destul de lucru în seara asta.
— Te conduc şi eu o parte din drum, se oferi Anne. Vreau să
respir puţin aer.
— Şi să te întorci singură? o întrebă Gait.
, – Nicio problemă. Gail, suntem în Riverwood, e târziu şi nimeni
nu ştie că voi face o plimbare.
— E-al dracglui de frig, îi aminti Leo.
— Nu merg departe şi-am să mă îmbrac gros. Vreau doar să mă
gândesc la altceva, o vreme. Mă întorc cu- rând. ’
Porniră pe drumul îngust, cu respiraţia formând nori albi în aerul
cristalin. Cerul negru era spuzit de stele, de ambele părţi ale
panglicii albe, late, a Căii Lactee. Lângă orizont răsărise un corn de
lună, cu o stea agăţată într-un vârf. Singurul sunet din tăcerea senină
era lipăitul slab al cizmelor pe zăpada bătătorită. Luminile calde ale
586
casei lui Gail şi Leo dispărură în urmă, după o cotitură a drumului,
dar întinderile înzăpezite din jur reflectau irizat licărirea stelelor,
astfel că Anne şi Josh puteau cât de cât să-şi distingă feţele.
Merseră împreună, fără a vorbi, lăsând hidoşenia celor discutate
să se risipească în splendoarea nopţii. Când drumul coti din nou,
amândoi alunecară pe o porţiune de gheaţă şi-şi regăsiră echilibrul,
iar Josh o luă firesc pe Anne de mână, continuând să meargă astfel.
„Nu prea romantic, “ îşi spuse el mâhnit, din moment ce purtau
mănuşi groase de schi, diferenţa dintre a se ţine şi a nu se ţine de
mână abia simţindu-se, însă ştia că erau legaţi, iar atâta îi era de
ajuns..
Anne îşi coborî privirea şi surise. În lumea aceea tăcută, de gheaţă,
prin care cele două siluete ale lor mergeau în acelaşi ritm, ca două
umbre, ’ la lumina stelelor, se simţea şi mai apropiată de el decât în
căldura bucătăriei pe care o lăsaseră în urmă.
— Mi-ar plăcea să aud despre cursurile pe care le predai, spuse
ea, iar Josh începu să-i povestească despre studenţii din ultimul an
care-l ajutau la cercetări, despre discuţiile purtate în clasă şi la
cafeneaua campusului, care adeseori îi dezvăluiau noi căi de a-şi
gândi munca. Anne îi distingea afecţiunea din glas şi ştia că nu le era
destinată numai studenţilor, ci oamenilor în general. Josh le era
deschis pentru ceea ce puteau împărtăşi cu toţii în comun, nepărând
să resimtă nicio ostilitate, chiar şi faţă de aceia pe care constata că nu
putea să-i agreeze; îi înţelegea, chiar dacă nu-i simpatiza
întotdeauna.
Un om remarcabil, îşi spuse Anne, iar apoi se întrebă dacă
niciodată nu-l făcuse nimeni să se înfurie sau să fie invidios, ori dacă
nu-i provocase acel gen de suferinţă care nu se poate uita, sau măcar
ierta. Şi-şi dădu seama cât de mult mai avea până la a-l cunoaşte cu
adevărat.
Şi cât de departe era Josh de a o cunoaşte pe ea. Dar acest lucru nu
putea fi schimbat. N-avea să-i vorbească despre ea însăşi. Simplul
gând de a-i spune acele cuvinte o făcea să-i fie şi mai frig,
587
străbătându-i trupul cu fiori îngheţaţi.
Deodată, Josh se întrerupse, la jumătatea unei propoziţii.
— Ar fi mai bine să te întorci, spuse el.
Se opriră în mijlocul drumului. O luă şi de cealaltă mână şi se
priviră în lumina slabă.
— Noapte bună, spuse Anne. Ne vedem mâine.
— Când pleci?
— Mâine după-amiază. Ce zici, să ne întâlnim dimineaţă la prima
oră în biroul lui Leo? Aşa vom fi acolo când aduce salvatorul bucata
de lemn,
— Da. După-amiază la ce oră? Eu am bilet la avionul de ora patru.
Anne surâse.
— Atunci, vom călători împreună. Noapte bună, Josh.
Prin mănuşile groase, mâinile li se mai ţinură o clipă.
— Noapte bună, Anne, spuse Josh şi se întoarseră amândoi în
direcţii opuse..
Anne porni cu maşi mari, simţind dintr-o dată că ÎL era foarte
frig. Avea faţa îngheţată şi ţeapănă, îşi simţea vârfurile degetelor
degerate şi-şi strânse pumnii înăuntrul mănuşilor.
Când ajunse acasă şi deschise uşa bucătăriei, şocul căldurii
dinăuntru o ameji şi se rezemă de perete, clipind din ochi ca să-şi
alunge lacrimile care I-i umpleau de câteva minute.
— Cafeaua e fierbinte, o anunţă Leo.
El şi Gail săteau aşa cum îi lăsaseră Anne şi Josh la plecare, Leo
ţinându-şi soţia cu un braţ pe după umăr, ea stând cu capui pe
umărul lui. Anne îşi scoase hainele groase şi-şi turnă o cană de cafea,
aşezându-se în faţa lor.
— E un ger amarnic afară, dar e minunat. Bunicul avea dreptate:
Riverwood e cel mai perfect loc din toată valea. Mult trebuie să mai
fi iubit casa asta.
Gail dădu din cap.
— Aşa e. Dar niciodată nu s-a simţit perfect, fiindcă nu erai şi tu
aici. Nu i-ai spus lui Josh nimic, aşa-i?
588
 — Nu. Sper că nici voi?
— Nu! exclamă Gail. Dar e foarte inteligent, să ştii; ne-a întrebat
dacă alungarea lui Vince a avut vreo legătură cu tine.
— Şi ce ¡-aţi răspuns?
— Că nu e povestea noastră, ca s-o spunem. Dar ar trebui să-i
spui, Anne; n-o poţi împrejmui la nesfârşit cu un zid…
— Iubito, interveni încet Leo, îi va spune când o să poată.
O privi pe Anne, zâmbindu-i cu drag, îndurerat pentru ea. Simţea
că în acel moment cu toţii se aflau într-o poziţie precară, dar ea era
singura cu o rană atât de veche şi atât de pustiitor de adâncă încât
putea să nu se vindece niciodată.
— Gail şi cu mine ne întrebam, crt timp ai lipsit, dacă, dintre toate
lucrurile astea îngrozitoare, n-ar putea ieşi totuşi ceva minunat.
Anne îl privi în ochi, surprinsă.
— Nu ştiu.
Luă o înghiţitură de cafea fierbinte, apoi încă una, simjind cum îi
încălzea trupul.
— Nu ştiu, repetă ea.
Salvatorul aduse bucata de lemn udă la biroul lui Leo şi o puse pe
masă.
— Exact unde o lăsasem; a trebuit s-o dezgropăm.
— Mulţumesc, răspunse Leo şi i-o dădu lui Josh, care o răsuci în
mână, privindu-i găurile.
— O vom confrunta cu clema-J; ¡-am telefonat lui Matheny aseară
şi a spus că vine aici la şapte jumate.
Îi dădu bucata de lemn lui Anne.
— Mare ciudăţenie, spuse el, amuzat. Ca atunci când vizitezi o
ţară despre care ai citit într-o carte. Sau când găseşti un mormânt.
Vorbim despre diverse lucruri, ni le imaginăm, speculăm despre ele
şi apoi, dintr-o dată, le atingem.
— Mai e ceva, împinse Leo peste birou un mic teanc de hârtii.
C6pii după notele de plată a telefonului din biroul nostru, pe
ultimele şase luni.
589
 Îi privi pe Anne şi Josh răsfoindu-le.
— Le-am însemnat pe cele ale convorbirilor cu cabinetul şi
domiciliul lui Vince; codul zonal 305 e din Miami. L-am dat de urmă
şi ăstuia: un politician celebru din Florida.
— Se vede că lui Keith nu-i era teamă că-l aude cineva, spuse
Anne, după câteva minute. Vorbea mult de la birou.
— Mai ieftin decât de-acasă, replică sec Leo. Una din micile
noastre probleme suplimentare.
— O dată pe săptămână sau chiar mai des, începând din iulie
trecut, murmură Josh. Nu văd nimic dinainte de data asta. Ce s-a
întâmplat anul trecut în iulie?
— Am fost la înmormântarea lui Ethan, răspunse Anne. Îmi dai
voie?
Josh îi întinse vraful de foi. Le frunzări.
— Majoritatea telefoanelor par să fi fost date în septembrie şi
octombrie, şi pe urmă din nou, în decembrie.
— Septembrie, repetă Josh. Bazinul. Şanţul de drenaj.
Leo dădu din cap.
— Iar în decembrie, s-a prăbuşit telecabina.
— Dar octombrie? întrebă Josh.
— Nimic… zise Leo, pe gânduri. Decât… Cred că în luna aia a
venit în oraş Beloit – mai ştii, Anne? — vorbind de parcă deja
compania ar fi fost a lui.
Jim Matheny bătu la uşa biroului.
— Secretară nu e, aşa că am intrat.
— Jim, ia uită-te-aici, luă Leo bucata de lemn şi ieşiră amândoi în
antecameră; reveni în mai puţin de un minut. O verifică imediat; au
clema-J în remorcă. Ce facem cu facturile astea telefonice?
— Pune-le bine, îi răspunse Anne. Nu dovedesc nimic în afara
unor comunicaţii, dar dacă se înscriu într-un sistem, le-am putea
folosi totuşi.
Începu să se plimbe prin cameră, oprindu-se la fereastra cu vedere
spre muntele Tamarack. Există într-adevăr un sistem, dar nu ştiu ce
590
putem face cu el.
— Poate nimic, spuse Josh. — .
— Ei, trebuie să facem atâta cât trebuie ca să te disculpăm pe tine,
replică Anne, continuând să privească muntele; apoi se întoarse spre
el. Şi nici de la Jim Matheny nu vom obţine suficient ca să ne ajute.
Chiar dapă se dovedeşte că cineva a blocat clampa cu lemnul ăla, tot
s-ar putea să fi fost tu autorul. Există prea multlimp pe care nu-l
putem explica. Josh, am putea să mai revedem o dată dimineaţa
de-atunci, când ţi-ai pregătit bagajele? N-ai făcut nirriic care să
implice şi pe altcineva? Am recapitulat-o de-atâtea ori, dar hai să
mai încercăm o dată. Durează douăzeci de minute ca să ajungi cu
maşina din Riverwood la telecabină; ar fi trebuit să ajungi la nivelul
doi şi să înfigi lemnul în clemă; apoi să ieşi fără a fi văzut şi să faci
cele douăzeci de minute înapoi până la… a, stai o clipă!
Gândurile i-o luaseră la galop.
— Asta s-ar putea să schimbe totul. Leo, dacă ai vrea să defectezi
o cabină anume, ar trebui să aştepţi până ajunge exact sub tine, nu?
Şi să blochezi acea clemă-J anume, în timp ce trece?
Leo dădu din cap.
— Exact.
— De ce aş fi ales tpemai cabina voastră? întrebă Josh.
— Nu ştiu, dar s-ar putea ca asta să nu fie important. S-ar putea ca
nimic să nu fie important în afară de un singur*lucru. Josh, trebuie să
fim convinşi de fiecare moment. Ai.fi avut nevoie de cel puţin o oră,
forjând posibilităţile, ca să ajungi în oraş cu maşina, s-o par- chezi, să
intri cumva în stajia telecabinei şi să urci la etaj fără a atrage atenţia,
să aştepţi până la nouă fără un minut, când Leo şi cu mine am intrat
în cabină, să blochezi mecanismul, să pleci de-acolo în zăpăceala
accidentului şi să ajungi în douăzeci de minute la tine acasă.
— Ar fi putut face toate astea, spuse Leo. Dacă nu l-a văzut
nimeni între opt şi nouă în dimineaţa aia…
— Ba nu, îl întrerupse deodată Josh. N-aş fi putut.
O privi în ochi. Anne îi zâmbea, cu un licăr de triumf.
591
 — N-ai fi putut, fiindcă ai plecat de-acasă la nouă şi câteva
minute, spre aeroport.
— Cu un taxi, completă el..
— Iar firma are înregistrată călătoria de la Riverwood la aeroport.
Însă chiar forţând lucrurile, dacă ai fi plecat spre aeroport la nouă
şu-un sfert, sau chiar la şi douăzeci, tot n-ai fi putut să te afli în
clădirea telecabinei la nouă fără un minut şi să te întorci la
Riverwood pentru a chema un taxi şi a merge cu el la aeroport.
— Măi să fie! exclamă Leo, zâmbind cu toţi dinjii. Nici mort n-ai fi
reuşit!
— Şi nu mai contează nici măcar dacă era sau nu cabina noastră
Jinta, continuă Anne. Clampa trebuia să fie blocată în timpul
minutului când merge încet, până iese din staţie şi ia viteză.
Tăcură cu toţii..
— Ajunge atât? o întrebă Josh pe Anne după un moment. Dacă au
timpul bătut în cule, Tyler va renunţa la acuzaţie?
— Nu ştiu ce-ar mai putea face. Dacă Jim ne spune că lemnul ăsta
a fost folosit la cabina noastră, atunci nu mai există absolut nicio
posibilitate ca tu să te fi aflat în clădire la momentul respectiv. Îi
telefonăm lui Kevin în dimineaţa asta şi, de îndată ce primim fqaia
cu orarul taxlurilor, mergem la biroul lui Tyler. Şi cu asta, s-ar putea
să se termine totul.
— Numai că tot nu ştim cine a încercat să-l înfunde pe Josh, le
aminti Leo. Dar dacă nu cumva face parte din sistemul de care
vorbeai adineaori.
Anne dădu din cap. Un monstru= Un monstru. Nu avea nicio
dovadă, dar sistemul era clar. Şi este un monstru.,
. Rămaseră toţi trei- tăcuţi, până reveni Jim Matheny. Puse bucata
de lemn pe biroul lui Leo.
— De unde-aţi ştiut că n-a fost un accident? întrebă jel..
Leo o privi pe Anne. Era foarte palidă.
— Se potriveşte? întrebă ea.
— Ca o mănuşă. Cum aţi aflat? Ştiţi cine-a făcut-o?
592
 — Nu, răspunse tăios Leo. Şi nu ştie nimeni.
Luă lemnul, trecându-şi degetele peste adâncituri.
— Găuri frumoase, clare, uşor de comparat, comentă Matheny.
Un lucru e sigur, te-a scos basma curată, Leo. Îţi purta sâmbetele
careva? Eu să fiu în locul tău, m-aş uita mai atent în jur. Mă rog, i-o
voi da lui Arvin; o să sară-n sus de fericire; nu suportă să închidă o
anchetă fără să aibă idee ce s-a întâmplat. Cred c-o să i-o dea lui
Tyler; n-are decât să alerge ei cu ea în dinţi, de-acum încolo.
După plecarea lui, se lăsă din nou liniştea.
— Să mă uit atent în jur, murmură Leo. Toţi au început să
vorbească de parcă s-ar crede în romane poliţiste.
— Trebuie să-l sunăm pe Arvin, spuse Anne.
— Slavă Domnului, cel puţin pentru partea asta. Partea datorată
ţie, Anne. De-acum încolo, nu mai trebuie să-ţi faci griji cu ce se
întâmplă. Nici măcar atâta cât ai făcut până acum nu mai e necesar;
eşti avocata lui Josh, nu a noastră." Dacă cineva ni sabotează, pe noi
ne priveşte, nu pe tine şi pe Josh.
— Când eram în cabina aia, cineva a vrut să-mi facă felul mie, sau
ţie, rteplică Anne calmă. Asta nu-mi dă se înţeles’ că n-am niciun
motiv de îngrijorare. Dar nu e numai atât. Chiar şi dacă nu pe mine
m-ar fi ţintit, e şi problema mea.
Îşi luă haipa.
— Cred că, dacă n-ai nimic împotrivă, după ce ne întâlnim cu
Kevin şi Tyler, ar fi cazul să stăm de vorbă cu Keith.
— Faci bancuri, clătină din cap Keith, încet, cu uimire. Dinamită?
Doamne fereşte, zău că era normal să mă păcălesc. Cum ar veni, cine
s-ar fi gândit la dipamită? Vreau să spun, ştii, nu mă uitam chiar
după urme de dinamită. Dumnezeule, Leo, îmi pare foarte rău că
mi-a scăpat; vreau să spun că zău, cum ar veni, te-am dezamăgit.
Iisuse, spuse el brusc, adică cum ar veni, cineva chiar a făcut -o
intenţionat? Da’ de ce s-o facă? Şi tu cum ai aflat? Vreau să spun,
acum e multă zăpadă pe-acolo; e, ştii, cum ar veni uimitor c-ai putut
fie şi dbar s-o găseşti. Eşti sigur că-i locul care trebuie? Vreau să
593
spun, cu atâta zăpadă, e greu să ştii exact unde fuseserăm, aşa că de
unde ştii că erau cum ar veni stâncile care trebuia şi aşa mai departe?
Vreau să spun, e cam periculos, nu, să dai vina pe cineva c-a aruncat
în aer un, ştii, munte, când nici măcar nu eşti sigur că ştii ce-ai găsit.
— Ştim ce-am găsit, replică Leo fără intonaţie.
Îl privea fix pe Keith, care stătea aşezat la biroul său din colţ.
Încăperea era atât de mică, încât’ Josh şi Anne erau nevoiţi să stea în
uşă, iar Leo lângă birou, între singurul scaun şi dulapul care ocupa
tot restul spaţiului. Keith şedea drept, cu bărbia repezită înainte şi
ochii dilataţi de interes. Mâinile, însă, i se jucau încontinuu cu un
creion şi o gumă, iar Anne îi auzi bătăile nervoase ale pantofului.
— – Ei, aş vrea să te pot, ştii, ajuta, Leo. Dacă am căcat-o
într-adevăr cu chestia asta, mă simt nasol, dar a fost, ştii, demult.
Vreau să spun, nu înţeleg ce mai pot face acum.
Anne dădu din cap.;
— Încercăm să găsim oameni care au văzut ceva neobişnuit în
dimineaţa accidentului de telecabină. Ai putea să te gândeşti şi să ne
spui dacă ai observat ceva?
— Băi, da’ ce-i ăsta, un interogatoriu? Vreau să spun, toţi daţi
buzna aici şi-ncepeţi să mă luaţi la întrebări şi deja i-am spus lui
Halloran tot ce ştiu, âşa că acum ce-aveţî cu mine? De ce nu-l
întrebaţi pe el?
Îl arătă cu degetul pe Josh:
— Vreau să spun, ei a făcut, ştii, toată treaba; aşa că, cum ar veni,
de cine mai aveji nevoie?
Anne şi Josh schimbară o privire scurtă cu Leo. Cu mal puţin de o
oră în urmă, Tyler acceptase să renunţe la acuzaţiile împotriva lui
Josh. Dar nu aveau niciun motiv să l-o spună şi Iul Keith.
— Oricum, continuă tânărul, bătând şi mai repede din picior, eu
n-am fost acolo. Am ajuns mai târziu, chiar după ce s-a prăbuşit
cabina, lartă-mă, Leo, şi cu asta te-am dezamăgit. Zău că-mi pare
rău, da’, ştii, Eve şi cu mine, – cum ar veni, avuseserăm o treabă-n
noaptea aia şi pierdusem noţiunea, ştii, timpului. Vreau să spun,
594
dacă ştiam… da’ de unde să fi ştiut? Vreau să spun, nu puteam să
ştiu, ce, puteam? Şi-s acdlo în fiecare zi cu noaptea-n cap, ştii, vreau
să spun c-am venit chiar şi-n dimineaţa de Crăciun, mai ţii minte?
Mereu sunt acolo. Ştii. Vreau să spun am lipsit şi eu într-o dimineaţă,
da’ nu credeam c-o să fie, ştii, mare brânză, da’ cum era să ştiu eu
că…
— Te culcaseşi cu prietena ta? întrebă Anne.
— Exact, exact aşa am spus.
— Iar ea a fost trează tot timpul.
— – Mă nene, da’ zău că da! exclamă Keith, făcându-i lui Leo cu
ochiul..
Leo aruncă o privire spre Anne.
— O.K., Keith, spuse el. Nu mi-am dat seama că nu fuseseşi acolo
în dimineaţa accidentului; va trebui să discutăm despre asta. Ne
vedem după-amiază. _
Cu faţa ca o mască, Keith îi privi ieşind. Întindea deja mâna spre
telefon. Apoi, însă, şi-o retrase. Nu ştia ce aflaseră, dar ştia prea bine
ce bănuiau şi cel mai rău era că nu putea să înţeleagă cum îşi
dăduseră seama. Până nu afla ce se întâmpla şi ce scăpare avusese,
n-avea cum să-i telefoneze lui Vince. În acel moment, Vince credea
că nepotul său Keith Jax era darul lui Dumnezeu pe Pământ şi puteai
băga mâna-n foc că n-avea să-i spună că idioţii ăia îşi băgau nasul,
poate din cauza vreunei greşeli comise de el, undeva pe parcurs. Se
ridică şi-şi luă canadiana de schi. Leo voia să se în- tâlnească
după-amiază. Nu-l deranja, putea să se ocupe de Leo. Dar nu
înţelegea de ce trebuia să stea pe loc aşteptându-l. Urma să schieze
vreo două ore, să-şi limpezească mintea, să gândească serios. Era
posibil ca viitorul lui să intre în viteză şi, mai mult ca sigur, plănuia
să fie pregătit.
„- Vince a distrus proiectul şoselei spre construcţia lui Charles,
spuse Leo, în timp ce mergeau toţi trei spre cafeneaua de pe Strada
Mare, să ia prânzul. A pus E.P.A. Pe urmele noastre. Este posibil să fi
aranjat cu nepotu-său să ne polueze bazinul. La fel de posibil e să fi
595
aranjat- cu acelaşi nepot să saboteze telecabina; alibiul ăla perfect nu
înseamnă nimic, de vreme ce fata o să i-l confirme. Deci se poate s-o
fi făcut el, ţintind în Anne, sau în mine, sau în amândoi, ca să-l
înfunde pe Josh, deşi partea asta n-o înţeleg deloc. De fapt, nu
înţeleg nimic. Niciun om în toate minţile n-ar face aşa ceva.
— Poţi s-o spui şi altfel, replică Anne, punându-şi ochelarii negri,
împotriva soarelui strălucitor. Vorbea o dată, de două ori pe
săptămână, – cu nepotul, care era prin preajmă ori de câte ori se
întâmplau în Tamarack fapte ce păreau accidente, dar de fapt erau
plănuite cu grijă, şi care avea acces uşor zi şi noapte în locurile unde
se întâmplau toate astea. Problema e că n-a lăsat nicio urmă. Există
sistemul, dar nu şi probele şi nicio săgeată care să ne ne indice
încotro să căutăm în continuare.
Se aşezară pe terasa cafenelei, cu faţa. Spre stradă, privind
funcţionafii care veneau să mănânce, mamele plimbându-şi copiii cu
cărucioarele spre piaţa oraşului şi un grup de turişti ce ieşeau
dintr-un centru de închirieri, cu schiuri şi beţe în mâini.
— Îmi place să văd câţiva din-ăştia, spuse Leo! Ştiţi, Ethap şi cu
mine obişnuiam să stăm de multe ori aici, în vremuri mai bune. Era
locul lui favorit; îi plăcea să contemple viaţa oraşului. Aici eram în
ziua când a rostit numele tău, Anne. Mă bucur că acum nu mai e de
faţă; că n-a văzut ce s-a întâmplat şi nu ne-a auzit când încercam să
găsim explicaţia şi de fiecare dată ajungeam la Vince. Mă bucur că
nu va vedea Tamarack-ul încăpând pe mâna ticălosului ăluia care-l
cumpără.
— Beloit, spuse Anne. Probabil că el e piesa cea mai mare din
puzzle, numai de l-am putea reconstitui. Dacă Vince, din cine şţie ce
motiv, vrea ca Tamarack-ul să-i aparţină lui Beloit? Ar fi putut să
facă toate astea pentru a sili familia să i-l vândă lui. Sigur, s-ar putea
ca Vince nici măcar să nu fie implicat, dar să presupunem că este. Ar
dori ca familia să voteze pentru vânzare la un preţ cât mai mic. Şi au
votat. Dar a durat destul de mult şi poată că de-asta nivelul de
pericol al celor întâmplate creştea mereu. A început cu o şosea şi
596
E.P.A., a ajuns la telecabină şi poate…
Tăcu o clipă, ezitând.
— … asasinat. Dar nu putem dovedi nimic; nu putem nici măcar
să găsim dovezi care să indice o tentativă deliberată de a coborî
valoarea companiei.
Se întrerupse, încruntată.
— Sau poate că nu.
— Ce nu? întrebă Leo.
— Poate că de fapt nici nu avem nevoie de probe. S-ar putea să nu
reuşim să dovedim totul, dar cel puţin am avea posibilitatea de a
opri vânzarea Companiei Tamarack. Poate ne e suficientă o mică
dovadă şi multă deducţie logică.
Începu să învârtească între degete solniţa de sticlă, urmărind cum
reflecta razele soarelui.
.
— Ce şanse credeţi că mai sunt de a mai vrea cineva din familie să
vândă compania, dacă ar părea că preţul de vânzare şi votul,
probabil, au fost manipulate prin sforării de culise, sabotaje şi
tentativă de crimă?
— Charles, spuse imediat Josh’. Dacă ar şti despre toate astea, tot
ce suntem siguri şi ce bănuim…
— Ar anula decizia! exclamă Leo. Mai ales dacă ar şti că, după
părerea noastră, Anne a fost cât pe ce să fie… o, Christoase, mi-e
greu de flecare dată să pronunţ cuvântul ăsta… omorâtă.
— Şi tu, adăugă Anne. Şi nepoţii lui.
— Totul. Toată porcăria asta împuţită. L-ar apuca greaţa, la fel ca
pe noi. Bineînţeles că nu i-ar mai vinde lui Beloit. Cel puţin, ar
aştepta cât am încerca noi să aflăm adevărul. De ce n-ar face-o?
— Are nevoie de bani, le reaminti Josh.
— Ei bine, va trebui să găsim banii pe^ altă cale, declară Leo,
enervat. Trebuie să-i spunem. În după-a- miaza asta. Înainte de a
apuca să semneze vreun document. Ştiu că n-au semnat, ne-a spus
Marian, dar nu mai poate dura mult. Mâine? Am putea să zburăm cu
597
toţii la Chicago.
Josh şi Anne schimbară o privire.
— Eu n-am ce să caut acolo, spuse Josh. Duceţi-vă voi doi.
— Nu sunt sigur, răspunse încet Leo. Cred că ar fi mai bine să
meargă numai Anne.
— E compania ta, răspunse ea.
— Şi a tatălui tău. Ce crezi?
Anne privi peste vale. Nu vorbise cu Charles de aproape trei
săptămâni, de la Crăciun. Înainte de asta, vorbiseră de câteva ori la
telefon, fără a-l menţiona, măcar, pe Vince. Acum n-ar mai fi părut o
răzbunare personală, reflectă ea; făcea ceea ce trebuia să facă pentru
Leo şi Gail. Iar Charles era firesc să ştie ce făcuse fratele său şi ce-ar
mai fi putut face. Trebuia să ştie că era posibil ca fratele lui să fi
încercat să-i ucidă fiica. Nu existau dovezi, dar posibilităţi, da.
Ar fi preferat să meargă la Chicago cu Josh. Sau cu Leo. Însă acela
era un moment pe care-l aşteptase tot timpul, de când se întorsese: ca
ei doi să privească în faţă umbra lui Vince şi s-o înfrunte, împreună.
— Bine, acceptă ea. Dau telefon la birou şi amân totul cu încă
două zile. Iar mâine am să plec la Chicago. Şi voi vorbi cu Charles.

Capitolul 21
De la biroul său aflat la etajul al şaizeci şi şaptelea din Turnul
Sears, Charles putea privi prin pereţii de sticlă, într-o direcţie, spre
întinderea oraşului Chicago pierzându-se în depărtările ceţoase, iar
în cealaltă, peste Lacul Michigan, până la ţărmul statului Indiana.
Era o privelişte pe care o savura în fiecare dimineaţă când intra,
străbătând cu paşi mari mocheta albastră pe care Marian o alesese
pentru Ethan când acesta semnase contractul de închiriere pentru
Chatham Development, la scurt timp după inaugurarea clădirii.
Mocheta, la fel ca toate celelalte din cabinetul lui Ethan, îi aparţinea
acum lui Charles şi, indiferent cât de proastă devenise situaţia,
598
peisajul îi dădea întotdeauna un sentiment de satisfacţie. Încă mai
era acolo, preşedinte al companiei, privind de sus oraşul Chicago, şi
încă îşi mai putea reveni într-un mod care să-i facă familia şi întregul
oraş să-l admire, la fel cum îl admiraseră pe tatâl lui.
Dar. Jn ziua când sosi Anne, nu se vedea nicio privelişte, în timp
ce aştepta ora zece, când Anne anunţase că avea să ajungă la el,
Charles privea stratul de nori albi şi deşi de sub el, întinzându-se
până la orizont. Singurul semn al oraşului de jos erau antenele
edifipiului
Hancock ieşind din nori. Şi deasupra erau nori, iar între aceste
două straturi, cabinetul lui Charles părea înălbit şi spectral, plutind
într-o lume incoloră.
Anne purta un costum roşu şi un pulover negru, cu un colier
florentin şi cercei din eclise de aur şi argint. Era ca un far strălucitor
în lumina nepământeană a încăperii, iar Charles o privi venind spre
el cu un simţământ de uimire că femeia aceea seducătoare, care
părea să aducă lumina cu ea, era fiica lui.
Rămase nehotărât un moment, în picioarele biroului arcuit pe
care-l concepuse Ethan, după care îl ocoli s-o întâmpine, cu mâna
întinsă.
— Eşti foarte drăguţă. N-ai mai fost niciodată aici.
Anne îi strânse mâna, apoi se aplecă şi îl sărută pe obraz.
— Putem sta aici? îl întrebă, pornind spre o canapea de piele gri,
lângă fereastră. Pe măsuţa de nuc din faţa ei era un serviciu de ceai
diri argint.
Charles, îmbujorat de plăcere, o urmă.
— Ţin minte mobila din vechiul cabinet al bunicului, spuse Anne,
aşezându-se. Îmi dăduse planurile să mă joc eu ele, iar eu îl priveam
lucrând. N-ai schimbat nimic.
— Nu, a adus totul cu el când s-a mutat aici şi n-am putut găsi
nimic care să doresc să fie altfel. Nu-mi aminteam că te adusese în
biroul ăsta. Câţi ani aveai?
— Vreo şapte, prima dată.
599
 — Imediat după ce murise mama ta. Eu călătoream mult pe
vremea aia, cu afaceri.
— Da.
Tăcură.
— Îmi pare rău, spuse Charles. Ştiu că n-am stat destul cu tine. Aş
dori s-o fi făcut; aş vrea să fi ştiut să fiu ceea ce-ţi doreai tu. N-am
plănuit să iasă aşa, crede-mă; de multe ori, nici nu ştiam ce se
întâmpla.
Când Anne tăcu, Charles îşi desfăcu mâinile, lăsân- du-le apoi să
cadă. ’
— Cel mai trist lucru, pentru ralne, e că n-am participat la
creşterea ta. Mă uit la prietenii mei care au albume cu poze şi
întâmplări de povestit, adunate de-a lungul anilor, şi cu toate că or fi
avut şi ei unele momente neplăcute cu copiii lor, le rămto amintirile
şi ştiu că au făcut parte din ceva mai important ca orice pe lumea
asta. Iar acum au prietenii, de genul care se strâng tot mai mult,
fiindcă şi ei au crescut, odată cu copiii lor. Nu se sfârşeşte
întotdeauna la fel de fericit, ştiu, dar mă uit la prietenii mei care s-au
înjeles bine cu copiii şi par cu atâta mai întregi decât mine. Au parte
de iubire, au un ioc în lume şi un sentiment de contopire a
generaţiilor unele cu altele pe care eu nu l-am avut niciodată. Şi-i
invidiez.
Se opri, încruntându-se uşor. Lui Anne i se păru că sosirea ei la
Charles eliberase ceva în el, astfel că vorbele i se revărsau nestăvilite;
parcă l-ar fi aşteptat acea sărutare pe obraz.
— Niciodată n-am fost prieten cu niciuna dintre fiicele mele,
continuă Charles, cu glas scăzut. Aş dori să învăţ cum..
Se uită scurt la Anne, mutându-şi apoi repede privirea.
— Ai spus odată, în septembrie trecut când am fost la Tamarack,
că nu mă ierţi şi nu mă poţi Iubi. Te tot aud spunând-o. Nu ştiu ce
pot face ca să schimb situaţia. Am pierdut atâţia ani din maturizarea
ta, dar dacă am putea găsi acum o cale…
Se îndreptă de spate, schimbând subiectul ca şi cum s-ar fi temut
600
de ceea ce putea spune ea.
— Scuză-mă, nu sunt o gazdă bună. Vrei un ceai? 0 cafea? atinse
el ceainicul de argint. Ăsta de-aiti s-a răcit, dar avem destul în
bucătărie, păstrat cald. Ce-al dori? Cornuri? Sau pâine prăjită? Am.
Cumpărat şi ecle- ruri; ţin minte că-ţi plăceau – ce este? S-a întâmplat
ceva?
— Nu, scutură Anne din cap, cu putere..
Nu există nimic în lume mai bun decât eclerurile cu ciocolată. Te mânjesc
superb când le mănânci. Categoric, favoritele mele.
— Nu mai obişnuiesc; de mult n-am mai mâncat ecleruri. Un ceai,
doar, ar fi perfect.
Charles se duse la uşă, o deschise şi-i vorbi secretarei, care-l urmă
aproape imediat cu încă un ceainic de argint, acesta aburind, şi un
coş acoperit.
— N-am luat micul dejun; sper că nu te deranjează dacă mănânc.
*.
— Bineînţeles că nu…
Anne îl privi cum întindea gemul pe o felie de pâine prăjită. Îi
tremura mâna.
— Vrei să torni tu ceaiul? o întrebă, reîncepând apoi să vorbească.
Nu ştiu cu adevărat nimic despre tine, ăsta-i cel mai îngrozitor lucru;
nu ştiu despre ce-ţi pot vorbi şi ce ar fi mai bine să evit. Ştii – se
întrerupse pentru a înghiţi o îmbucătură de pâine cu gem – ia cina de
Crăciun, când ai pus toate întrebările acelea despre Chatham
Development şi Tamarack, am vrut să-ţi spun să te opreşti; nu
suportam gândul că nu ţineai cu mine. Ştiam că n-o făceai fiindcă nu
mă iertaseşi, dar mă tot gândeam ce minunat ar fi fost dacă eram
împreună, tu şi cu mine, poate chiar să lucrăm împreună; mi se
părea de-a dreptul miraculos.
Întinse o mână nervoasă să mai ia o felie de pâine din coş. *
— Vezi, nici nu ştiu despre ce să vorbim.
— Ai putea începe cu mine, spuse încet Anne.
Surprins, Charles o privi, rămânând cu mâna suspendată
601
deasupra coşului de pâine. ’
— Asta ce-ar însemna?
— Că până acum n-am auzit decât despre tine. _
Anne îşi coborî privirea spre ceaşca de ceai. Îşi amintea modelul;
Marian o cumpărase în acelaşi timp cu mocheta, un serviciu de
porţelan înflorat Villeroy & Boch, prea delicat pentru un birou, dar Iul
Ethan îl plăcuse tocmai din acest motiv, iar Anne avusese
întotdeauna o senzaţie de maturitate şi sărbătoare când secretara
aducea tava numai pentru el doi, iar Ethan îşi răpea câteva minute
de la birou pentru a sta cu ea pe canapea.
— Întotdeauna a lipsit ceva în familia noastră, spuse ea,
privindu-l pe Charles. Un sol de grijă care să-i lege pe oameni unii
de alţii. Întotdeauna aţi fost atât de captivaţi de voi înşivă, cu toţii, în
afară de Gail, încât nu mai aveaţi loc şi pentru altcineva. Tocmai
mi-ai spus toate lucrurile pe care al fi dorit să le faci altfel ca să te
simţi tu mai fericit şi mai întreg şi-mi pare rău că ai atâta tristeţe în
suflet, dar nu observ să-ţi fi trecut vreun moment prin minte că, dacă
ai fi făcut toate-acele lucruri altfel, şi fiica ta ar fi avut de câştigat; ar
fi putut să fie mal fericită; ar fi putut avea un tată care să aibă
încredere în ea când unchiul ei a…
I se puse un nod în gât şi începu să icnească, dar îşi forţă cuvintele
mai departe;
— … abuzat de ea, săptămâni de-a rândul, distrugând tot că-i mai
rămăsese din copilărie.
Charles se retrăsese în colţul canapelei. Pâinea căzuse pe jos, dar
el nu observase; avea ochii aţintiţi asupra Iul Anne, părând să se fi
făcut mai mic sub cuvintele el. _
— Iar pe urmă ai vorbit despre cina de Crăciun, continuă Anne.
Că n-am ţinut cu tine fiindcă nu te iertasem. Ai fi putut să crezi, dacă
te gândeai şi la altceva în afară de tine însuţi, că eram îngrijorată
pentru Gail şi Leo şi încercam să-i ajut să-şi păstreze casa şi
compania, că făceam parte din familia lor, că doream să fiu legată de
ei într-un mod în care nimeni din familia mea n-a încercat vreodată
602
să se lege de mine.
Se opri. Vocea îi devenise intensă, aproape înfierbântată deşi îşi
făgăduise, înainte de a veni, că avea să-şi păstreze calmul. Se simţise
tot mai apropiată de Charles cu fiecare descoperire pe care o
făcuseră despre Vince, iar sărutarea de la sosire fusese sinceră şi
spontană, dar apoi, vorbind, furia îi revenise şi, pdată cu ea, în
sufletul ei se născuse un gol negru şi familiar, aceeaşi senzaţie de
singurătate care i se acumulase când stătea la masă de ziua ei,
împlinind cincisprezece ani.
De astă dată, însă, nu mai era singură. De astă dată erau cu ea
Gail, Leo şi copiii. De. Astă dată era Josh.
— N-am vrut să-ţi fac reproşuri, spuse ea cu un mic surâs. Speram
căvom putea începe să descoperim ce am putea clădi împreună;
n-am vrut să mă las dusă de val şi să vorbesc ca o procuroare.
Charles continua să stea în colţul canapelei. Avea faţa trasă.
— Chiar noi suntem ăştia?
În glas i se simţea uluirea. Îşi lăsă capul în piept, slobozind un
prelung oftat.
— N-ar trebui ca o fiică să fie nevoită să-l înveţe ea pe tatăl său
cum să-i fie tată. Niciodată nu mi-am-dat seama…
Îşi frecă fruntea cu nodul degetului mare şi deodată lui Anne îi
veni să plângă. Îşi amintea acel gest de când era foarte mică; tatăl ei,
stând singur, frecându-şi fruntea şi plângând după ce mama lui
Anne murise.
— Ai dreptate; în ce ne priveşte, ai drepate, urmă Charles. Nu
reflectăm la noi înşine. Tu eşti altfel, Anne; tu te gândeşti la ceea ce
se întâmplă îhlăuntrul oamenilor şi la modul cum funcţionează
relaţiile dintre ei, iar noi se pare că n-o facem niciodată. Nu ştiu de
ce; nu suntem oameni răi, să ştii. S
Peste un moment, Charles se îndreptă de spate. Îşi luă ceaşca de
pe măsuţă şi se rezemă, mai relaxat, ca şi cum, din nou, Anne i-ar fi
dăruit libertatea de a vorbi, de astă dată făcându-l să se privească pe’
el însuşi într-un mod nou.
603
 — S-ar putea să fie din cauza tatei. În ultima vreme, mă gândesc
tot timpul la el; e ca şi cum, murind, ar fi devenit şi mai mare, deşi ar
fi greu de crezut, căci a fost cel mai mare om pe care l-am cunoscut
vreodată. Poate că ne domina atât de mult încât cu toţii ne-am închis
în noi înşine, ca să scăpăm de el. Sau poate eram invidioşi pe el, ori
prea impresionaţi, şi ne iroseam tot timpul încercând să-l mulţumim,
sau să-i câştigăm respectul, " ceea ce ne făcut să nu mal fim foarte
generoşi cu noi înşine.
Oftă.: \
— Nu ştiu; nu mă pricep să deduc de ce fac oamenii ceea ce fac. •
>
Anne surâse:
— Nu cred c-ar trebui să-i acuzăm pe părinţii noştri pentru tot ce
iese prost.
, Zâmbi şi Charles.
— Dar e atât de la îndemână. Şi de liniştitor.
Râseră amândoi. Şi se opriră şi se priviră lung. Nu-şi aminteau să
mai fi râs vreodată împreună.
Sunetul râsetelor lor dăinuia, încălzind-o pe Anne şi, un moment,
i se păru că putea fi o fiică’âmpreună cu tatăl ei, împărtăşind
realitatea într-un mod diferit de oricare altă relaţie dintre un bărbat
şi o femeie. Ştia, însă, că n-avea să se întâmple. Era prea târziu.
Bănuia că aveau să găsească resurse de camaraderie, chiar şi de
prietenie, dar atâta tot. Prea târziu, repetă ea, simţind cum o
umpleau regretele. Prea târziu. Prea târziu.
— Poate că nu eram decât prea mulţi bărbaţi, reluă Charles,
continuând să caute explicaţii. După ce mama mea a murit şi tata a
suferit atât de mult, iar apoi a murit şi mama ta, după care mi-a
trebuit atâta vreme să-mi mai pese şi de altceva, totul a devenit
absolut altfel, dezechilibrat. Niciodată nu m-am mai gândit la asta,
dar cred că n-am avut destule femei în familie. Nu mai rămăseseră
decât Marian şi Nina, iar ele erau întotdeauna aşa de… vagi, cred că
s-ar putea spune. Marian e mult mai pătrunzătoare acum, mult mai
604
agresivă – când ai plecat tu, a părut să sufere un şoc, iar după aceea a
început să se schimbe – dar când erai mică, nu făcea decât să
plutească oarecum printre noi. Probabil că-ţi mai aduci amintet Aşa
că, ani de zile, n-am mai fost decât bărbaţi în fruntea familiei,
aproape ca într-o firmă de afaceri. Insuficiente femei. Insuficientă
delicatele.
Anne dădu din cap:
— Poate. E greu să găseşti câte o explicajie clară pentru tot ce se
întâmplă. Clienţii mei caută mereu: un mod simplu de a explica
destrămarea vreunei căsnicij sau a unei convieţuiri. Dar întotdeauna
este mult mai complicat şi de obicei se găsesc destule acuzaţii faţă
decejdinjur. _
— Însă n-a fost aşa şi când erai tânără. Ceea ce ţi s-a întâmplat a
fost…
— Nu pot vorbi despre asta.
— Dar credeam…
— Putem ocoli subiectul. O fac de douăzeci şi cinci de ani.,
— N-ai pomenit niciodată1 ifmănui? Nici unei persoane care te-âr
fi putut ajuta?
— N-am avut nevoie de nimeni. M-am descurcat singură. — .
— Dumnezeule, murmură Charles încet. Ai ajuns ceea ce eşti fără
nimeni pe care să te bazezi, fără nimeni care să te ţină de niână…
Doamne Dumpezeule!
Căzu pe gânduri pentru câteva clipe. A – Eu întotdeauna am avut
nevoie de alţi oameni, întotdeauna am căutat pe cineva care să-mi
netezească drumul sau cel puţin să mi-l arate, să mă ajute să
pornesc… Oricine ar fi fost, tatăl meu, sau Vince, oricine părea să ştie
vreun secret despre mersul triumfal prin viaţă, nu cu coada între
picioare. Întotdeauna mă temeam atât de tare să nu greşesc, să nu
văd oamenii arătându-mă cu degetul fiindcă ştiuseră tot timpul că
nu eram destul de bun. De unde ai atâta putere? izbucni el.
— Din disperare.
Încercase s-o spună parţial în glumă, dar ieşi cu deplină
605
seriozitate.
— Mi-era ruşine de mine însămi;’cred că mă uram. Trebuia să
găsesc o cale de a mă plăcea din nou, de a fi mândră de ceea ce eram
şi nu puteam vorbi despre trecut fiindcă mi se făcea rău şi ruşine, de
la capăt. Şi poate că o parte din forţă am moştenit-o de la bunicul.
Cel mai mare om pe care l-ai Cunoscut.
Încet, Charles dădu din cap.
— Mi-a spus odată că lucrul cel mai rău pe care l-a făcut în viaţa
lui a fost faţă de tine, în ziua aceea. N-a vrut să ne acuze şi pe noi,
ceilalţi; se considera singurul vinovat şi nu şi-a Iertat niciodată asta.
N-a încetat să spere că aveai să te întorci acasă, ca să-ţl poată cere
iertare. Mult timp, a refuzat să încuie uşa din faţă, pentru că dorea să
poţi intra Imediat.
Tăcură mult timp. „îţi mulţumesc, bunicule,” spuse Anne în gând.
„îţi mulţumesc că ai înţeles ce s-a întâmplat atunci şi că m-ifl iubit şi
că m-ai dorit acasă.“
— Îţi mulţumesc, repetă ea cu voce tare, către Charles. Mă bucur
atât de mult să aflu.
Charles dădu să spună că se temuse să nu dea greş şi ca tată; că
dorise să-i arate cineva cum să procedeze, să-i Indice calea. Dar n-o
făcu. Se scuzase des- tuj. Îi datora fiicei sale mai mult de-atât. Se
apropie de ea şi o luă de mână..
— Dintotdeauna te-am iubit, Anrie. Ăsta a fost unul dintre
lucrurile pe care nu le-am spus destul de des, sau aşa cum trebuia.
Ştiu că-l spuneam când te sărutam seara la culcare sau când plecam
în călătorii de afaceri, dar nu sunt sigur că a ieşit vreodată aşa cum
voiam eu de fapt. Totuşi, e adevărul; întotdeauna te-am iubit şi ţi-am
admirat spiritul şi inteligenţa ta extraordinară. Mai ţii mintă, mă
duceam la unele concursuri de-ale tale de pronunţie şi întotdeauna
câştigai? Eram atât de mândru. Stăteam în sală şi mă uitam la tină
cum stăteai aşa de dreaptă şi spuneai pe litere cuvintele acelea
incredibil de lungi pe care eu nici nu le auzisem vreodată – şi
n-aveam nici cea mai vagă idee ce însemnau – şi-mi ziceam că toată
606
viaţa voi avea grijă de tine şi te voi face fericită. Dar n-am ştiut de ce
anume aveai nevoie; păreai să te descurci perfect de una singură, iar
eu mă mândream şi cu asta. Îmi pare atât de rău; nici nu ştiu cum
să-ncep să-ţi spun cât de rău îmi pare. Nu ştiu cât de mult aş fi putut
face pentru tine, fiindcă nu-s prea priceput la mai nimic, dar aş fi
putut să încerc măcar; aş fi putut încerca din răsputeri şi atunci poate
că ai fi avut un tată iar eu aş fi avut-o pe fetiţa mea Anne în toţi anii
tăi de creştere. Şi când colo, te-am trădat cam în toate sensurile în
care o persoană o poate trăda pe alta. Aş dori să mă pot achita faţă de
tine; e atât de-al dracului de… jalnic să nu spun altceva decât că îmi
pare rău.
Anne se aplecă spre el, lipindu-şi obrazul de al lui, şi rămaseră
nemişcaţi, cu mâinile încleştate strâns.
O enormă iubire pentru fiica |ui îl umplu pe Charles; simpla forţă
a acesteia îl uimi. Se retrase, zâmbindu-i lui Anne..
— Iar povestea aia cu neiertatul, şi cu neiubitul…
— Te iert, îl întrerupse ea, *
Charles aşteptă. Dar mai mult nu auzi de la Anne.
Avu senzaţia că pălise o lumină. „Bine, atunci, mai târziu, “
medită el. „Luna viitoare, anul viitor, cândva. Cândva, o va spune.
Cândva o s-o spună din suflet. Toate se-vor rezolva. Trebuie.
Indiferent ce-am făcut cu toţii, ne putem înţelege; toţi ne iubim între
noi. Nu suntem oameni răi, la urma urmei.”
— Nu suntem oameni răi, murmură el.
— Unul dintre noi este.
Anne atinse ceainicul şi, simjindu-l cald încă, mai turnă ceai
pentru amândoi.
Charles păru surprins:
— Parcă spuneai că nu vrei să vorbeşti despre…
— Aşa e. Este vorba de altceva.
Se duse la fereastră, privind peisajul alb şi plat de sub ea, cu ceie
două antene repezindu-se în sus.
— Ştii de ce nu s-a construit niciodată şoseaua de Deerstream?
607
 — Şoseaua de…? Nu, nimeni nu ştie de ce. Vreo comisie şi-a
schimbat priorităţile, presupun. N-am aflat niciodată ce s-a
întâmplat. VAnne se întoarse spre el:
— Vince a oprit-o.
O privi cu ochi mari.
— Ce vorbeşti? N-a oprit nimic; a încercat s-o salveze.
— A distrus-o. I-a spus lui Zeke Ruddle, senatorul din Utah, că
oamenii din Illinois nu se puteau hotărî cum s-o orienteze, aşa că n-o
meritaţi şi banii să se ducă în Colorado şi Utah. Cum s-a şi întâmplat.
Senatorul Ruddle mi-a povestit totul acum o săptămână; am
numărul lui de telefon, dacă vrei să-l suni.
Charles continua să se holbeze la ea.
— De ce?
— Nu ştiu. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că voia să lovească în
tine, poate chiar să distrugă Chatham Development. Cred că de mult
timp dorea să facă rău familiei..
— Nu cred, clătină el din cap. Nu cred; Vince era îngrijorat pentru
mine; niciodată n-ar…
Sări în picioare, începând să se plimbe prin cabinet.
— Ruddle ţi-a spus? A spus-o exact aşa cum mi-o spui tu mie
acum?
— Pe-aproape. El îl consideră pe Vince un erou pentru ce a făcut.
A renunţat la o şosea care-l interesa pe fratele lui, pentru binele ţării.
Cam aşa ceva.
Charles se ciocni de un colţ al biroului şi înjură, frecându-şi
gamba.
— Am discutat-o de nu ştiu câte ori; ştia că totul depindea de ea;
ştia ce disperat eram…
Tăcu o clipă.
— Ţi-a spus Ruddie.
— Da.
— Vreau telefonul.
Anne se duse la birou şi i-l copie din agenda ei.
608
 După ce reveni la fereastră, Charles se aplecă şi citi numărul.
— A spus că încerca să mă ajute. Dar apoi, am pierdut-o. Iar el era
chiar acolo, în miezul lucrurilor. Ticălosul, mârâi el, apoi se îndreptă.
Ce-ai vrut să spui cu: dorea să facă rău întregii familii?
Anne îi explică. Începând cu Bud Kantor de la E.P.A. – şi
adăugind numărul de telefon al acestuia sub cel al lui Zeke Ruddie –
şi continuând cu tot ceea ce descoperiseră ea, Leo şi Josh despre
explozia cu dinamită, cu cauzele accidentului de telecabină şi cu
ceea ce ştiau despre Keith.
— Stai, o opri Charles; se rezema de birou, încruntat. E.P.A… aia
era treaba lui Vince, parţial, cel puţin. Comisia lui răspunde de
mediu, de riscuri…
Se opri o clipă.
— Tipul ăsta, Kantor, a spus că Vince a forţat, a vrut să exagereze
pericolul şi să grăbească totul?
— Da, confirmă Anne.
— Ei, poate a avut motive… trebuie să ştii tot ce s-a întâmplat.
Oricum, asta-i tot ce ştii. Restul – dinamita, telecabina – sunt doar
deducţii..
.
— Nu e o deducţie faptul că le-a făcut cineva anume. Nu avem
nicio dovadă cine a fost. Dar mai există şi alte câteva elemente. Unul
este un sistem care începe cu şoseaua, care te-a păgubit pe tine,
Chatham Development şi întreaga familie; urmează apoi E.P.A., care
prejudiciază Tamarack-ul, Compania Tamarack şi întreaga familie; şi
ajungem la canalul de drenaj şi la accidentul cu telecabina, care au
afectat grav Tamarack-ul, Compania Tamarack şi întreaga familie.
Apoi, avem faptul că Ethan l-a dat afară pe Vince după plecarea
mea, genul de situaţie care ar putea împinge un om. Capabil de fapte
monstruoase să plănuiască altele, ca răzbunare. Şi în sfârşit, strania
coincidenţă a legăturii dintre Vince şi cumpărătorul Companiei
Tamarack.
— Ray Beloit.
609
 — Nu te-a deranjat niciodată faptul că era atât de apropiat de
Vince?
— De ce să mă fi deranjat? Vince mi-a spus că Beloit voia să
cumpere o coriipanie de prestigiu şi ştia că eu aveam una de
vânzare. Mi-a făcut legătura cu Beloit; m-a ajutat. Ce motive de
suspiciune aş fi avut?
— Chiar şi după tot ce s-a întâmplat la Tamarack? Una după alta,
făcând familia să intre în panică şi să accepte să vândă la un preţ de
ruşine, Ştii că e ridicol; ştii că ai putea obţine de două ori mai mult
decât ţi-a oferit prietenul şi managerul de campanie al lui Vince, dacă
valoarea companiei nu era coborâtă de toate acele aşa-zise accidente.
Iar acum ştim că n-au fost accidente. Au fost. Provocate cu deliberare
de cineva care a calculat efectul pe care urmau să-l aibă asupra
oraşului, a companiei şi a familiei.
În cabinet se lăsă o linişte desăvârşită.
— Crezi că am fost manipulaţi spre a vinde, spuse Charles.
Într-un târziu.
r Da.
Încet, greoi, clătină din cap:
— E prea multă ură, prea… diabolic.
— Da, repetă Anne. Şi mai e ceva. Accidentul de telecabină. Nici
despre ăsta nu avem dovezi şi e posibil să nu le găsim niciodată. Şi
s-ar putea să nu fie decât încă o coincidenjă. Dar nu prea credem.
Instalaţia are o sută şaizeci şi opt de cabine şi a fost blocată exact cea
în care tocmai intraserăm Leo şi cu mine.
Charles se rezemă de birou, copleşit, cu ochii închişi.
— Nu, gemu el;, apoi îşi înălţă capul. Ce spui? N-ar fi fost în stare.
A fost o coincidenţă groaznică, un accident, un hazard… ’
— Am găsit bucata de lemn, îl întrerupse Anne. N-a fost un
accident; a fost premeditat.
— Bine, da, înţeleg, partea aia a fost premeditată, dar nu cu o
cabină anume. Orice altceva o fi făcut, n-ar fi… pentru numele lui
Dumnezeu, nu e un ucigaş!
610
 Privirea i se abătu dinspre Anne; îşi amintea că ea îl spusese cum
o ameninţase Vince.
— De ce? izbucni. Tu şi Leo? Ce-ar fi putut… Dumnezeule,
Dumnezeule mare, nu-mi vine să cred; n-are nicio logică…
— Nu ştiu de ce. Decât că Leo s-a împotrivit tot timpul să vindem
Compania Tamarack, iar eu am o poveste din trecut care i-ar putea
ruina cariera politică.
— Ăsta nu-l un motiv să omori doi oamenii
— Nici eu n-aş crede. Dar dacă plănuieşti să provoci oricum un
accident şi. În acelaşi timp ai posibilitatea de a elimina nişte
persoane care consideri că-ţi stau în cale şi eşti genul de om care din
start ar putea face asemenea planuri, atunci devine foarte logic.
— Logic! ■_
— Pentru cineva capabil de fapte monstruoase, completă Anne,
scurt.,
— Doamne sfinte! strigă Charles.
Oroarea întregii situaţii, acumularea de fapte şi ipoteze îl izbeau
năpraznic şi simţea că nu putea să mai suporte. Fiica lui fusese
violată; fiica lui fusese cât pe-aci să fie omorâtă. Iar între cele două
crime fuseseră loviţi atâţia oameni – el, familia, tot oraşul Tamarack
– cum putea concepe cineva asemenea fapte din partea unui om pe
care crezuse că-l cunoştea, pe care îl admirase şi-l iubise? „E prea
mult, prea mult, “ îşi spuse Charles; „prea mult ca să înţeleg, prea
mult ca să accept.” Dar nu avea de ales; trebuia să accepte. Chiar
dacă nu era exact ceea ce părea, atâta cât ştiau cu siguranţă era destul
de incriminator.
— Până şi posibilitatea… murmură el, şansa de a fi putut să…
Clătină din cap, vorbind ca şi cum ar fi fost singur.
— Dar chiar dacă n-ar fi… chiar dacă n-a avut niciun amestec cu
telecabina – sau poate că a avut, dar nu cu intenţia să provoace
victime – chiar şi atunci, celelalte fapte ne ţinteau pe toţi… şi m-a
minţit. Cu toate. Ani de zile… S-a jucat cu mine, cu noi toţi, de parcă
am fi fost marionetele lui. Şi, Dumnezeule, asta am şi fost. Aproape
611
am fost. Ruddle. Kantor. Toţi cunoscuţii lui. Pot să-i sun… Am să-i
sun… dar ştiu că nu va schimba nimic; fiindcă o cred pe Anne.
Fiindcă ea spune adevărul; întotdeauna l-a spus. Ticălos blestemat,
ştia ce simţeam pentru el, ştia, cât mă bazam pe el şi m-a lăsat să am
încredere şi m-a minţit, s-a jucat cu mine, aproape că m-a ruinat. M-a
lăsat în aer, cu toată lumea crezând că eu eram incapabilul care a
compromiş compania… Ticălosul!
Îşi ocoli bifou. Dădu scaunul la o parte şi, rămânând în picioare,
se aplecă să scoată un dosar din sertarul de jos. Îl puse pe birou şi-l
deschise. Deasupra era o scrisoare cu semnătura Iul. O luă, o citi, o
ţinu un moment în mână, şovăind. Valora şaizeci de milioane de
dolari, – de care avea o asemenea nevoie încât îi putea simţi gustul..
— Dar n-o pot face, murmură. Nu mă pot înhăita în aşa ceva. Nu-l
voi lăsa s-o facă.
Şi, cu o mişcare scurtă, poate cea mai hotărâtă pe care o făcuse în
toată viaţa lui, rupse hârtia în două.
— Trebuie să discut cu el, continuă, vorbind mai departe de unul
singur. Trebuie să aud de la el.
Îi duse secretarei scrisoarea ruptă, iar Anne privi prin uşa
deschisă cum i-o punea pe birou.
— Trimite-i lui Ray Beloit o scrisoare la adresa asta, anunţându-l
că anulez vânzarea Companiei Tamarack. Dă i-o prin fax; spune-i că-i
returnez telegrafic avansul, azi după-amiază, cu dobândă’pentru
cele câteva zile cât i l-am reţinut. Dacă are-de pus întrebări, să se
adreseze avocatului meu; pentru el, lipsesc din birou pe termen
nelimitat.
Reveni în cabinet, închizând uşa după el, şi când o văzu pe Anne
avu o mică tresărire, de parcă abia atunci şi-ar fi amintit de prezenţa
ei. \
— Nu ştiu ce va urma, spuse; se întoarse la birou, ca şi cum acolo
s-ar fi simţit cel mai în siguranţă, şi încercă un zâmbet. Mereu le
încurc pe toate. Acum, am ratat vânzarea unei companii care ar fi
menţinut-o pe astă în viaţă.
612
 — A fost o viptorie, nu o ratare, Sublinie Ânne. Vom găsi o cale de
a te. Ajuta; cu toţii împreună. Nu va mai fi o luptă.
Charles zâmbi la auzul convingerii din vocea ei. Încă o dată, îl
năpădi o uriaşă iubire pentru Anne şi se întrebă cum supravieţuise
atâţia ani fără ea; viaţa lui de până în acea zi părea mohorâtă şi fără
sens.
— Aş vrea să fie de ajuns, spuse el cu amărăciune. Aş vrea să pot
pleca de-aici cu tine şi cu familia alături şi să spun că am tot ce
mi-am dorit. Dar nu pot; nu pot lăsa compania asta să moară, chiar
dacă am contrbuit cu prisosinţă la asasinarea ei. Ştii, încă mai cred că
o pot aduce pe linia de plutire. Nu aşa cum o. Făcuse tata; nu mă mai
pot amăgi cu gândul ăsta. Dar dacă am timp, şi bani, aş putea-o face
să fie din nou solidă şi respectată. Bani! explodă el; trânti sertarul pe
care-l lăsase deschis; sunetul reverberă prin camferă. Bani! Bani!
Ghristoase, sunt îngropat în atâtea nenorocite de datorii, încât nu
mai am unde să mă mişc! Âm rămas în urmă cu zece milioane de
dolari în dobânzi scadente şi băncile îmi vor tăia conturile dacă nu-i
achit săptămâna asta: nu maî pot amâna. Am umblat prin tot oraşul
să caut banii ăştia. Prin toată ţara. Nu mi-a mai rămas niciun credit.
Tot ce aveam era Compania Tamarack, iar pe aia tocmâi am rupt-o şi
altundeva să mă duc nu mai am. Lartă-mă, Anne; meriţi un tată pe
care să-l poţi privi cu respect. Ceea ce ai e un ratat căruia nu i-a mai
rămas nicio cale. Doar dacă nu cumva crezi în basme: prinţul cel bun
care completează un cec şi spune: „lă-l.“ Eu de mult nu mai cred în
basme.,
Anne traversă cabinetul, spre biroul lui Charles, Luă un
presşe-papiers de sticlă şi-l privi gânditoare, încli- nându-l. În mijloc
stătea un elf, cu mâinile în şolduri şi un zâmbet şiret pe buze.
Dar de-un prinţ rău ce-ai zice? întrebă ea.
— Cum?
— Ai spus că oricum voiai să vorbeşti cu el, continuă Anne încet.
Ca să-l întrebi despre şosea, despre E.P.A., despre telecabină…
Ochii li se întâlniră peste birou, un lung răstimp. Gândul unei
613
confruntări cu Vince răsună înlăuntrul lui Charles ca un înfricoşător
clopot-de alarmă. Nimeni nu-l înfrunta pe Vince; el îi înfrunta pe
alţii. Se confrunta cu lumea şi întotdeauna învingea. Charles nu-şi
putea închipui cum avea să-i facă faţă, să-l acuze, să-i ceară un cec
pentru… „Doamne fereşte, “ îşi spuse el, „e o nebunie.“
Dar Anne era alături, privindu-l drept în ochi. Şi ştiu că-i datora
acel lucru, chiar mai mult decât sieşi. Era timpul să-şi aleagă fiica în
locul fratelui; întârziase cu douăzeci şi cinci de ani. „O pot fa’c£, “
înţelese el. „Pentru Anne, pentru mine, pentru familie. Poate că
înainte n-aş fi putut, dar acum hu mai sunt singur. O am pe Anne şi
toţi ceilalji îmi sunt alături; vor fi cu mine, de-acum încolo. Orice mi
s-a întâmplat în trecut, acum totul de altfel… Acum.“
’ Cuvântul detună ca un pistol de start. Cu mişcări repezi, pentru
a fi sigur că nu apuca să se răzgân- dească, Charles merse spre o
debara din col] şi-şi luă paltonul. Îl îmbrăcă, încheie nasturii şi
scoase de pe un raft pălăria şi mănuşile.
— Luăm primul avion spre’Washington, spuse el, în- tinzându-i
mâna. Vreau să fii de fa {a.
Vince tocmai se întorsese de la Denver pentru sesiunea de
deschidere a Congresului. Era singur; Clara mai rămăsese o
săptămână. Valetul despachetase şi pusese toate lucrurile la loc; el
făcuse duş şi-şi pregătise un scotch cu sifon, fiind acum în dormitor,
unde se îmbrăca pentru cină, cu un ai doilea pahar la în- demână,
când portarul dădu telefon să anunje că în hol era Charles Chatham.
. — l-auzi, Charles, comentă Vince, intrând în living, pe când
valetul deschidea uşa de la intrare. Dar nu Charles intră; ci Anne.
Vince se opri brusc, cu sprâncenele îmbinate şi gânduriie
alergându-i între o posibilitate şi alta, în timp ce Charles o urma în
cameră.
— Vince, salută Charles. ’
Nu-i întinse mâna. Privi smokingul lui Vince, cămaşa descheiată
la gât, cravata atârnând pe după guler şi simţi, ca de-atâtea ori în
cazul lui Vince, că-l deranjase de la numeroasele sale treburi.
614
 — Scuză-mă că nu te-am anunţat; tocmai am sosit de la Chicago.
Nu cred… Sper că nu va dura prea mult.
— Şi eu sper, răspunse scurt Vihce, dar nu adăugă că pleca şi se
puteau fntâlni a doua zi; trebuia să ştie ce doreau, ce căuta acolo
Anne, de ce era Charles nervos. Ei? întrebă el. Ce vreji?
— Putem sta jos? întrebă calmă Anne,
Vince simţi un muşchi din gât începând să-i palipte când îşi dădu
seama cu câtă uşurinţă» demascase Anne grosolănia, în loc să stea
stingherită în mijlocul încăpem, aşa cum intenţionase el. • ’
Îi conduse pe lângă o canapea şi nişte fotolii joase, până la o masă
de joc aflată lângă ferestrele curbate cu vedere spre port.
— Beţi ceva? întrebă el scurt, gesticuiând spre un gheridon bine
garnisit.
— Nu, mulţumim, răspunse Anne.
Charles clătină din cap. Vince îşi turnă un scotch cu sifon şi se
aşeză, picior peste picior, rămânând cu scaunul retras de lângă masă
şi înclinându-l pe picioarele dinapoi. Îl privi pe Charles, în aşteptare.
— Am vorbit cu Keith, spuse Charles.
Capul lui Vince sări în sus. Avea pleoapele căzute, dar glasul îi
era calm şi doar vag curios:
— Cu Keith?
— Nepotul tău. La cine naiba credeai că mă refer?
Charles trase aer în piept. Se simţea mai în putere.
Vince avea ceva ce nu mai văzuse, ducându-l cu gândul la un
animal pe cale să fie încolţit; ni* tocmai îngrijorat, dar totuşi atent şi
pregătit să bată în retragere.
— Vreau să-ţi spun, Vince, că în ultima vreme s-au întâmplat prea
multe. E greu de crezut că o familie s-ar
, putea afla în calea atâtor catastrofe. A fost povestea aia cu
şoseaua de Deerstream. Aveam un senator de partea noastră, făcea
parte din comisia potrivită, la momentul potrivit, dar cu toate astea
am pierdut. Apoi a fost investigaţia E.P.A. În Tamarack, dăunătoare
pentru oraş, companie şi familie, mai ales cu publicitatea incredibilă
615
care i s-a făcut şi ne-a lovit ca o tonă de cărămizi, cu toate că şi atunci
aveam un senator de partea noastră. Pe urmă, poluarea bazinului de
acumulare din Tamarack, nocivă pentru oraş, companie şi familie. A
urmat accidentul cu telecabina din Tamarack, îngrozitor pentru oraş,
companie şi familie. Şi, în sfârşit, oferta de cumpărare a Companiei
Tamarack’, când nimeni nu încercase să vândă. S-au adunat prea
multe şi, după un timp, a devenit greu de crezut că totul era o
coincidenţă. Aşa că am vorbit cu oamenii, încercând să înţelegem ce
s-a întâmplat, când şi cum. Am vorbit cu Keith. Şi cu Zeke Ruddle, îl
cunoşti, desigur, senatorul din Utah. Şi cu Bud Kantor, sunt sigur
că-l ştii; face parte din E.P.A.
Charles tresări la vederea străfulgerării de mânie din ochii lui
yince. Îşi privi mâinile, cu degetele albite, căci ori de câte ori îl vedea
pe Vince se zăpăcea. Frumuseţea blondă a fratelui său era ia fel de
angelică şi pură ca în copilărie, silueta la fel de sveltă, părul tot atât
de des. Nimic nu părea să-l atingă. Invulnerabilul Vince, reflectă
Charles şi- şi aminti că auzise că avea să candideze la preşedinţie.
Vince zâmbi, atât de dulce încât Charles fu convins că furia fusese
o iluzie.
— Da’ ocupat ai mai fost, spuse Vince încet. Credeam că te
concentrezi să salvezi compania tatei şi când colo al bătut străzile,
interogând oamenii prin Washington şi Tapiarack. Sau poate că nu
tu ai făcut-o. La care „noi” te refereai? ’
— În primul moment, n-am crezut, continuă Charles, sumbru.
Fuseserăm atât de apropiaţi, iar eu te admiram şi aveam încredere în
tine – Dumnezeule, niciodată n-a existat vreun moment în care să
n-am pentru tine numai încredere şi admiraţie – şi n-am putut crede
că ai fi făcut ceva care să mă lovească. De-atâtea ori mi- ai spus că
făceai tot posibilul ca să mă ajuţi, să ajuţi compania, să ne ajuţi pe
toţi…
— Şi aşa era, îl întrerupse Vince. Cum ai putut crede altceva? Am
lucrat pentru şoseaua aia luni de zile, dar n-am putut-o pune în
mişcare; fiecare nenorocit de fermier de-acolo, cu căţel cu purcel,
616
avea altă idee pe unde să treacă. Când a venit Zeke la mine, ce i-aş fi
putut spune? Încercasem toate variantele. Şi a venit la mine şi Bud
Kantor, deşi stă destul de jos în ierarhia de-aici şi-ar fi trebuit să mă
abordeze prin intermediari, dar era îngrijorat pentru Tamarack, ştia
că îl conducea familia mea şi s-a gândit că voi fi înţelegător. Şi am
fost. Ştii al dracului de bine că nimic nu mă interesează mai mult
decât sănătatea oraşului ăluia, tot ce face familia noastră, de fapt…
— Minciuni. Numai minciuni. ’
Charles era palid, iar cuvintele i se forţau printre dinţii strânşi.
Dacă ar fi stat să-şi dea seama că-l făcuse pe Vince mincinos, poate
chiar ar fi luat-o ia fugă. Con; tinuă. Însă să vorbească, deşi cu mare
efort, privindu-l în răstimpuri pe Vince.
— Ţi-am spus, la început n-am crezut. Dar, după un timp, am
început să-mi tot amintesc un lucru. Probabil că pentru tine e un
fleac; s-ar putea nici să nu-l mai ţii minte. Într-o seară, făceam o
plimbare, pe lângă canalul C & O. Şi a venit un băieţaş – s-a repezit
la noi, cred c-ai spune tu – să ne ceară nişte bani. Nu mult; cinci
dolari, cred; poate zece. Iar tu l-ai luat la bătaie, mai-mal să-l omori.
Îngrozitor; nu-mi venea să cred că tu erai ăla. În noaptea aia a făcut
tata criza. Am zburat la Tamarack şi am uitat tot ce se întâmplase.
Acum, înşă, nu-mi mai iese din cap. Fiindcă există latura asta a ta, în
stare să bată un copil. Şi să-şi lovească familia.
— Charles, Charles, îl dojeni cu blândeţe Vince. Nu vorbeşti
serios.
Îşi coborî scaunul pe toate cele patru picioare, aple- cându-_se
înainte..
— Ăsta nu e Charles cel pe qare-l cunosc eu, făcând acuzaţii atât
de nebuneşti. Cineva te-a instigat împotriva mea; nici nu te uiţi la
mine! Charles, am avut unele momente grele în familia noastră, dar
niciodată n-am lăsat străinii să ne otrăvească sentimentele reciproce.
Dumnezeule, ce-ar zice tata dacă te-ar auzi? Mă acuzi de parcă aş fi
cine ştie ce monstru pornit să te ruineze. Nici n-ar putea să suporte,
dac-ar şti…
617
 — Să nu-l amesteci pe tata! Christoase, Vlnce, ai trădat tot ce i-a
fost lui mal scump pe lume; te-ăr fi dat afară de zece ori la rând, dacă
ştia toate astea. Şi cine naiba e străinul? Despre familia noastră
vorbesc; tot ce-am făcut a rămas în sânul familiei. Voiai să ştii cine
suntem „noi“? Toţi cei care aparţinem de familia asta. Iar dacă există un
străin, tu eşti acela!
O fracţiune de secundă, în cameră domni tăcerea. Apoi, Vince se
răsuci în loc, spre Anne.
— Futu-te-n cur de târfă, scrâşni el. Tu l-al întărâtat.
— Gura! sări Charles în picioare, dominându-l pe Vince cu
înălţimea sa. Nu-JI permit să-i vorbeşti aşa fiicei. Mele! l-ai făcut
destule, când era micuţă! Dacă vrei să te lei de cineva, Ia-te de mine!
Î} l spun ceea ce gândesc eu, nu ce cred sau spun alţii. Ultă-te la mine,
fir-ai să fii; cu tine vorbesc! Şi vreau să-ţi vorbesc despre înţelegerile
la care al ajuns cu Zeke Ruddle. Şi cu Bud Kantor. Şi despre dinamita
care-a declanşat avalanşa peste şanţul de drenaj din Tamarack. Şi
accidentul de telepabină. Lemnul pe care l-a înfipt Kelth în clema
cabinei în care se urcaseră Anne şi Leo şi şurubul pe care l-a scos şi l-a
ascuns acasă la Josh Durant. Vreau să vorbesc despre…
— Habar n-am ce futu-ti mama mă-tli tot îndrugi! ridică Vince
glasul pe potriva celui al lui Charles; se sculă în taja sa, cu furia
crescându-i fiindcă nu era destul de înalt ca să aibă ochii la acelaşi
nivel cu al lui. Nimic din toate astea nu ştii de la Kelth! Nu-ţi-a spus
nimic fiindcă’ nicio drăcovenie din astea nu-i…
— Nu ştii ce ne-a spus. Chiar ai încredere în el? Crezi că ştii ce-ar
spune, cât de mult ar spune, indiferent cine-l întreabă?
— Ticălosule…!
— Aveţi nevoie de ceva, domnule senator? interveni valetul.
Stătea în uşă, cu chipul perfect inexpresiv.
— Nu, îl repezi Vince. Şi nu ne mai deranja.
Aşteptă ca valetul să se retragă, la fel de tăcut pe cât apăruse, apoi
se întoarse spre Charles, mai calm, cu un mic rid de nedumerire
săpat între sprâncene.
618
 — Dacă Ji-a spus Keith ceva din toate astea, ce legătură are cu
mine? Sună ca un copil care încearcă să se dea James Bond. Nu
credeam despre Keith că e aşa. Dinamită? De ce să vorbească el
despre dinamită? Şi un lemn băgat în… ce? O clemă, ai spus? Şi un
şurub lipsă? Şi încă ceva; cabina în care erau Anne şi Leo. Asta-i o
acuzaţie cam gravă, nu ţi se pare, Charles? Insinuezi că Anne şi Leo
erau luaţi la ochi? Devii de-a dreptul dramatic. Dar nu te pot ajuta cu
nimic; n-am idee despre ce vorbeşti. Şi nu-mi vine să cred că Keith
are o fantezie atât de productivă. Nici n-am prea vorbit cu el la viaţa
mea, dar atunci când îl văd, mi se pare un tânăr de calitate, nu genul
care să scornească poveşti vătămătoare pentru alţii. De fapt, nu ştiţi
nimic, încheie el, îndepărtându-se de Charles cu câţiva paşi, după
care se întoarse, aproape neglijent. Aţi născocit o adunătură de
basme care n-au nici în clin nici în mânec cu mine şi m-am săturat să
vă mai ascult. Nu mai avem ce discuta, Charles. M-ai dezamăgit
îngrozitor; credeam că suntem apropiaţi ca orice fraţi, dar…
— Am aici o listă a zilelor când ţi-a telefonat Keith în ultimele şase
luni, la Denver, Washington şi Miami, cu durata fiecărei convorbiri,
răspunse Charles, scoţând o hârţie din buzunar şi depunând-o pe
masă. Dacă ai fost apropiat de cineva în ultima vreme, el e acela.
Vince ticu.’Privi hârtia, dar nu schijă niciun gest de a o lua în
mână.
— Ăsta-i un şiretlic avocăjesc, nu? Să spionezi oamenii’ şi să le ţii
evidenţa telefoanelor. Cred că n-ar trebui să mă mire, ce zici,
Charles? Niciodată n-ai putut hotărî nimic de unul singur.
Întotdeauna te îndoiai încoace şi-ncolo, în funcţie de tot ce spuneam
eu; acum al găsit pe cineva nou care să-ţi spună ce să gândeşti.
Charles îşi trase respiraţia. Dura de prea mult timp. Privi spre
fiica lui. Anne nu se mişcase niciun moment; rămăsese cu ochii la el.
Acum îi zâmbi, foarte încet, foarte calm, numai pentru el. Nu voia să
ştie nici Charles şi nici Vince cum o făcea glasul acestuia din urmă să
se crispeze înlăuntrul ei, să-i vină fierea, -în gât, iar resturile fricii şi
ale ruşinii să I se ridice în cap de credea c-avea să-i plesnească. De
619
astă dată, însă, nu mai era neputincioasă; de astă dată, avea o viaţă
proprie şi ardea într-o văpaie pură de furie şi dispreţ. Vince n-avea
s-o domine, niciodată, iar dacă stătea în puterea ei, n-ayea să-l
domine nici pe Charles.
— Dacă tot veni vorba; _a fost ideea mea, îi aminti ea lui Charles.
Însă toate celelalte pe care le-am făcut ne-au implicat pe toţi, în câte
un moment sau altul. Nimeni nu poate ajunge departe fără muncă
de echipă. Şi respect.,
— Nu te băga, scuipă Vince, dar văzu că fratele său zâmbea, fără
să mai şovăie, şi reveni spre el, pentru a încerca să-i clatine din nou
echilibrul. Ascultă, Charles, de ce anume mă acuzi? Că am ţinut
legătura cu nepotul meu? Cumrămâne cu toate ocaziile când te-am
sunat pe, tine, sau tu pe mine, ca şi nu rupem contactele?
Aşteptă, dar Charles nu spuse nimic. Vince expiră năvalnic,
furios. Străbătu odaia pe toată lungimea, oprindu-se lângă antreul
de la intrare.
— Ieşiţi afară, amândoi. N-avem nimic de discutat. Nu ştiu ce
naiba aşteptaţi să spun; mă doâre-n cot. Vreau să plecaţi de-aici.
Imediat.
— Doresc de la tine şaizeci de milioane de dolari, spuse Charles
cu glas sonor, pentru a-şi acoperi nesiguranţa care-i umplea
încontinuu; nu aveau nicio dovadă; Keith nu le spusese nimic; dar
mersese prea departe ca să se mai oprească. Am anulat vânzarea
Companiei Tamarack şi am nevoie de bani pentru Cha- ţham
Development.
Năucit, Vince se holbă la el.
— Ai anulat vânzarea? Nu se poate.
— Sunt preşedintele companlei-mamă. Eu am semnat scrisoarea
de intenţie. Şi am rupt-o azi dimineaţă. Beloit ştie deja. Ham înapoiat
avansul. S-a terminat.
— Nu… clătină din cap Vince, în continuare buimac. A fost o
înţelegere. Se stabilise.
— Nu mai.e. Am nevoie de bani, Vince. Vorbesc serios. Am
620
nevoie de ei, fără întârziere.
— Ţi-ai pierdut minţile. Ai compromis vânzarea… nu, n-ai
făcut-o; voi avea eu grijă să meargă până la capăt. Ai încheiat un târg
şi vei face naibii bine să-l respecţi. Dar ai încercat să-l distrugi", iar
acum plângi după bani şi crezi, c-am să Ji-i dau eu. Şaizeci de milioane
de dolari? Ai înnebunit. Nu-ţi dau -nici un cent! Dai buzna în casa
mea, îmi arunci în faţă o droaie de acuzaţii de parc-aş fi cine ştie ce
criminal; zbieri la mine ca o ţaţă; mă acuzi de tentativă de asasinat,
pentru numele lui Dumnezeu, şi mă faci străin în propria mea
familie, iar apoi vrei bani de la mine! Şaizeci de milioane de dolari!
Pentru Dumnezeu, eşti nebun. Amândoi sunteţi nebuni; că a fost cu
ideea, nu? Avocaţii sunt obişnuiţi cu şantajele; mereu le fac. Ei bine,
mie nu! Pe mine n-o să mă şantajezi, tică- losule; n-ai să capeţi în
pizda mă-sii nimic de la mine, niciodată! Este clar? Şi să nu te mai
prind că mi te smiorcăi cu problemele, tale, fiindc-am terminat! Tu şi
curva asta; sunteţi…
— Blestemat să fii…! răcni Charles, pornind spre el.
— Stai, îl opri Anne. Lasă-mă pe mine să-i răspund.
Se ridică. Stătea cu spatele spre fereastră, iar Vince nu-i putea
distinge decât silueta, nu şi faţa.
— N-are niciun rost, îi spuse ea, cu vocea scăzută şi limpede
răzbătând pe toată lungimea camerei. Toate obscenităţile tale nu mă
pot atinge, şi nici pe tatăl meu. Tot ce i-ai făcut familiei noastre a fost
la fel de spurcat ca limba ta, dar când nu obţii ceea ce vrei, nu-ţi trec
prin minte decât alte murdării. Chiar crezi că nu ştii ce-ai făcut? Ai
lăsat o urmă de otravă după tine; n-am avut decât să ne ţinem după
ea. Ai complotat şi ai manipulat, ai minţit, te-ai folosit de oameni şi
ai încercat să-i sperii şi să-i dezbini şi să-i omori; ai batjocorit ideea de
familie… totul, numai pentru tine, ca să obţii ceea ce voiai, şi când
voiai. Nu ai dreptul să te numeşti fiul lui Ethan Chatham. El clădea
oraşe; tu nu eşti în stare decât să încerci să distrugi unul. Dar
Tamarâck-ul e la locul lui şi familia e la locul ei, din ce în ce mai
puternică. Oamenii învaţă să accepte răul, fiindcă e atât de mult în
621
lume; învaţă să-l înfrunte şi, uneori, chiar să nu-l mai ia în seamă.
Întotdeauna rămân cicatrici când se face rău, dar supravieţuim şi de
multe ori devenim mai puternici, fiindcă suntem nevoiţi, ca să
mergem mai departe. Şi fiindcă avem satisfacţia de a şti că am
întâlnit ce e mai rău în oameni şi am învins.
— Ieşi afară, horcăi Vince. Nu-s obligat să ascult toate prostiile
astea. Sânteţl în casa mea. Afară cu voi.
— Cel mai uimitor lucru, la oamenii răi ca tine, continuă Anne
netulburată, ie cât de mult seamănă cu nişte copil. Nu te gândeşti cu
adevărat decât la ceea ce vrei. Vrei, vrei, vrei şi crezi că nimeni nu are
dreptul să stea între tine şi dorinţa ta, fiindcă lucrul cel mai
important din lume e ca tu să-ţi astâmperi poftele. Nu familia, nici
prietenii, nici munca, fără-ndoială că nici binele ţării, numai poftele
tale, care par să crească mereu, cu atât mai mari, cu cât ţi le tot
satisfaci. Aşa că te repezi cu pumnii, faci istericale ca un copil mic,
dar şi lucruri mult mal periculoase, mergând până la crimă, sau
tentativă de crimă. Iar asta e o altă asemănare cu copiii: faci pe tine;
doar că în acelaşi timp îi mânjeşti şi pe alţii…
— Căţea afurisită, ar fi trebuit…
— Ce? l-o reteză Anne. Ar fi trebuit să ce? Să tocmeşti un om mai
eficient pentru prăbuşirea telecabinei? Mereu îi angajezi pe alţii ca
să-ţi spele rufele murdare, nu? Ca Ray Belolt şi Keith Jax. Nu aci
nimic cu mâna ta; dai din gură, vii cu ameninţări, dar. Nu faci nimic.
Eşti un om de nimic şi un laş şi te- ascunzi după oameni şi mai mici
decât tine.
Vince slobozi un ţipă^sugrumat. Chipul i se încordase de mânie şi
stătea parţial ghemuit, gata să sară. Respira zgomotos şi rapid, cu un
uşor ţiuit, ca şi cum gâtlejul i s-ar fi contractat prea strâns pentru a
mai lăsa să treacă aerul. Apoi, încet, se ridică, schimonosindu-şi
chipul într-o expresie despre care Anne ştiu că se dorea un zâmbet.
În clipa aceea, Anne bănui că ajunsese în faza cea mai periculoasă
şi ştiu că şi Charles credea acelaşi lucru, căci veni să-i stea alături.
Totuşi, nu se putea opri din vorbit. Propria ei furie şi durere şiroiau
622
afară, după ce niciodată nu mai lăsase nimic să-i spargă adâncurile
îngheţate ale sufletului şi cu acest prilej sentimentele începură să i se
deştepte, eliberându-se. Cu tatăl ei lângă ea, cu familia şi Josh
aşteptând-o, cu forţa pe care şi-o adunase în ea atâţia ani* de-a
rândul, făcu cei mai lurigi paşi spre a se elibera.
— În afara unui singur prilej, continuă ea, cu un dispreţ de gheaţă,
când ţi-ai făcut singur treaba murdară. Ai fost atât de viteaz, să
timorezi un copil, să umileşti un copil, să învingi un copil. Trebuie că
eşti foarte mândru de amintirea asta. Este umilitor cum îi apropie pe
unii oameni amintirile; cei răi le preţuiesc pe cele care majorităţii
celorlalţi le-ar da coşmaruri şi i-ar face să se ascundă, plini de ruşine
şi silă de ei înşişi. Dar nu tu; tu nu cunoşti ruşinea; tu te iubeşti
pentru ceea ce faci. Şi crezi că nimeni nu te poate opri, sau încetini
măcar, fiindcă eşti mai deştept decât toţi ceilalţi. Dar nu eşti deştept,
eşti numai viclean. Şi din acest motiv, familia asta te va învinge.
Vince porni spre ea.
— Căţea, spuse el. Căţea.
Vorbea automat, ca într-un cântec.
— Căţea.
Mergea cu mişcări ţepene, rigid de efortul să nu sară la ea,
strângând-o de gât. ’
— Atâtea vorbe, dar n-ai nicio asistenţă care să-ţi audă minciunile.
Asta ai aşteptat, ai aşteptat public, ai amânat ca să mă îngrijorez că
vei începe să dai din gură în faţa oricui ar asculta. Şi toate celelalte
baliverne – crima, dinamita, telecabina – nu fac nicio ceapă degerată;
te-ai folosit doar de ele ca să-i suceşti minţile lui Charles. Ţi-ai pus în
cap să mă distrugi, la fel cum ai mai încercat o dată; altceva nu te mai
interesează. Dar cine-ar crede o avocată de două palâle, în faţa urtei
senator S.U.A.? Aşa că instigi familia să fie de partea ta şi cu
căcaturile ăstelalte. Ascultă, curvo, ce ţi-am făcut atunci a fost nimic
pe lângă…
Charles închise ochii, simţind că-l lua cu frig şi greaţă. O crezuse
pe Anne^ştia că, Vince minţise. Dar acum o recunoştea chiar Vince,
623
iar Charles îi auzea glasul ameninţând-o pe Anne şi îl putea vedea în
ochiul minţii silind-o… Se încovoie de mijloc; crezu că avea să
vomite. „Nu pot,” îşi spuse, „nu pot să par slab, n-o pot abandona pe
Anne.“ Se îndreptă.
Vince continua să vorbească:
…fetişcană care făcea pe deşteaptă. Nu erai un copil, pentru
Dumnezeu, tu te-ai ţinut după mine, ai vrut-o. Dar pe urmă ai tras
concluzia că nu-Ji plăcea – căţea rece ce erai, Iisuse, da’ rece mai
puteai fi – şi de-atunci ai tot pândit ocazia să te foloseşti de asta
împotriva mea, mi-ai luat urma ca să-ţi poţi alege momentul când
vei încerca să mă distrugi.
Anne clătină din cap.
— Ei, când? i se smulse lui Vince cuvântul din piept. Când,
ticăloaso? Când?
Tăgădui iarăşi:
— Ţi-am spus că nu voi face asta.
— Eu, însă, da, interveni Charles pe neaşteptate.
Anne întoarse capul spre el, cu o expresie alarmată.
Se răsuci şi Vince, mişcându-şi buzele.
— Ce naiba vrei să zici?
— Voi spune lumii întregi, răspunse Charles; avea în gură un gust
amar, dar glasul îi era ferm. Orice motive de a păstra tăcerea are
Anne, sânţ ale ei, nu ale mele, şi n-au nicio legătură cu mine. Şi cred
că e timpul să nu ne mai ascundem.
Anne îl privea cu ochi mari. N-avea să-i facă asta; ştia că n-avea
s-o facă. Dar nu putea fi sigură, nici după glas, nici din expresia feţei.
Bănuia că şarja, însă dacă ea n-avea cum să fie convinsă, nici Vince
nu putea fi. Ce priceput era, constată Anne, cu mândrie. Aproape la
fel ca Vince. Poate chiar mai mult.
Charles n-o privi, rămânând cu ochii spre Vince.
— Palavre, răspunse acesta, însă glasul i se subţiase. Dacă ea nu
vrea să se comenteze, n-ai să vorbeşti nici tu.
— O voi face pentru mine, spuse Charles. Dumnezeule, cum aş
624
putea sta cu mâinile-n sân, văzând că eşti ales preşedinte? Cum te-aş
putea lăsa să încerci măcar?
Vince avu senzaţia că podeaua se mutase din loc şi îi fugea ceva
de sub picioare. Nu se gândise niciun moment la asta.
— Ce naiba are-a face-aici politica? strigă el. Familia asta
marchează o mulţime de puncte, datorită mie; aveji mai mult
prestigiu şi influenţă decât oricând, mulţumită mie. Cu cât ajung eu
mai sus, cu atât mai bine vă e şi vouă. Ai fi un prost să arunci toate
astea pe fereastră.
— Am fost eu prost în multe privinţe, şi în primul rând cu tine,
replică fratele său. N-am nevoie de prestigiul şi influenţa ta, Vjnce;
până acum, n-au făcut decât să ne creeze greutăţi, mie şi familiei. Nu
vreau să marchez puncte graţie ţie. Ceea ce vreau e să te ţin departe
de Casa Albă. Nimic mai simplu. Şi am destule căi de a o face. Voi
publica povestea lui Anne; nu mă poate opri şi va învăţa să accepte
situaţia. Şi le voi servi reporterilor ceea ce-ai făcut cu şoseaua şi cum
ai manipulat un biet om cinstit din E.P.A. Ca să lovească în
Tamarack mult mai tare decât trebuia. Şi le voi spune tot ce am
reconstituit despre contaminarea bazinului şi despre tele- cabină,
inclusiv care dintre cabine a fost aleasă pentru sabotaj. Nici chiar cele
mai bune ziare nu refuză niciodată o deducţie senzaţională, să ştii;
cea mai mare fericire pentru ele este cuvântul prezumtiv. Nici măcar
nu va trebui să tragă concluziile; o vor face cititorii, adăugind
numele tău deasupra. De mult timp îţi baţi joc de familia asta, Vince;
de ce n-aş lua măsuri ca să afle lumea?
Totul îi scăpa printre degete. Vince scutură din cap, încercând să
se dezmeticească.
Charles încă nu se uitase la Anne, dar ştia că ochii ei îl ţintuiau fix
şi-i simţea puterea. Niciodată în viaţă nu mai făcuse aşa ceva, nici
măcar nu se gândise să încerce, şi când îl văzu pe Vince slăbit fu
uluit şi înviorat. „N-ar trebui să privim pe nimeni ca pe un zeu, “
reflectă el; „le dăm mult mai mult putere decât au dacă-i tratăm ca
pe nişte fiinţe omeneşti.”
625
 Ştia că proceda imperfect – ar fi fost incomparabil mai bine dacă
reuşea să-l scoată complet pe Vince din Senat şi din viaţa publică –
dar mai mult de-atât nu i se părea posibil, pentru moment. Habar
n-avea de ce-ar fi fost în stare Vince dacă toate i se răpeau deodată,
lăsându-l fără niciun alt motiv de a mai fi prudent. Iar Charles ştia că
nu putea merge mai departe de-atât cu cacealmaua. N-avea s-o
forţeze pe Anne să înfrunte durerea în public; n-ar fi făcut nimic ce
să perturbe echilibrul pe care şi-l făurise singură. „Mai mult nu pot,
“ îşi zise el. Apoi, îi veni o nouă idee, mai veselă: Ar putea să piardă
alegerile din toamnă. Şi să rămână fără nimic.
— N-âi fi în stare, spuse Vince cu viclenie; îl. Studia pe Charles, cu
ochii îngustaţi. Tocmai a spus că n-are de gând s-o facă. Tocmai a
spus. N-ai vorbit cu ea despre asta; nu ştii ce vrea. N-ai sili-o, dacă ea
nu vrea.
— Ba ţi-am spus că da, replică Charles; era foarte calm, dar
însufleţirea îi creştea; ştia că învinsese. Anne va înţelege. Şi va găsi
modalităţi de a-i face faţă. În fond, nu ea e cea care are motive să-i fie
ruşine.
— Au trecut douăzeci şi cinci de ani, continuă Vince. Nimănui
nu-i mai pasă.
— Atunci, n-o să conteze. Vom afla.
Ochii li se întâlniră şi, pentru prima oară în viaţa lor, Vince fu cel
care-şi mută primul privirea. Umerii i se prăbuşiră. Se duse la un
fotoliu din apropiere şi se trânti în el. În cameră nu se mai auzea
niciun sunet.
Rămase căzut în fotoliu, cu mâinile întinse peste braţele acestuia.
Pământul nu-i mai aluneca de sub picioare; totul părea împietrit. Ştia
că ar fi trebuit să se gândească la viitor, la măsurile pe care le avea de
luat în zilele următoare, dar nu putea. Nu se putea concentra asupra
nici unui subiect. Apoi, însă, deveni conştient de liniştea din
încăpere. Era groasă ca o pătură. Simţea că-l înăbuşea. Trebuia s-o
străpungă; nu mai putea să respire. Era pe punctul de a fi distrus.
Charles se pre- gătea să-l distrugă. Iar Vince ştia că avea s-o facă. Îl
626
cunoştea pe Charles mal bine decât oricine pe lume, întotdeauna
citise în el ca într-o carte şi ştia fără umbră de îndoială că Charles nu
şarja. Charles era hotărât s-o facă.
— Pe neaşteptate, Vince se gândl la Beloit, cum avea să-l
mărturisească faptul că n-avea să mai ajungă niciodată secretar de
stat sau ambasador în Marea Britanie. Te încurci în câte ceva şi nu ştii
ce-o să se-ntâmpie peste cincisprezece, douăzeci, treizeci de ani, pdate şi mai
mult, şi parc-ai fi umblat în tot timpul ăsta cu bomba-n buzunar, fără să ştii
că-i acolo, şi pe urmă, deodată, îţi pică fisa şi ştii c-o să explodeze dacă faci
un anume lucru, şi-ntotdeauna-i lucrul pe care vrei cel mai mult în pizda
mă-sii să-l faci, doăr că acum nu mai ai nicio şansă să-l poţi face. Niciodată.
Înţelegi?
Deci, Vince nu mai avea de ales.
— Alea cu Casa Albă nu erau decât nişte zvonuri, începu el, cu un
glas monoton. Mi-o tot cereau, dar nu le-am promis niciodată. Tot
timpul m-am considerat dator faţă de oamenii din Colorado să
lucrez pentru ei. L-am spus-o şi unei reportere, mal deunăzi, că
electoratul are nevoie de mine şi nu l-aş dezamăgi.
Începu să vorbească mai rar, mai tărăgănat.
— E o chestiune… de… priorităţi…
Nimeni nu răspunse. „N-ajunge, “ medită Vince. „Ticălosul vrea
mai mult.“ Gândurile i se suceau încoace şl-ncolo, căutând o ieşire,
dar nu găsea niciuna. Banii. Pentru numele lui Dumnezeu, al
dracului să fi fost dacă-l scotea pe Charles din găleată; dacă voia
bani, Charles n-avea decât să se ducă târâş la Beloit şi să-ncerce să
refacă tranzacţia.
— Nici chiar cele mai bune ziare nu refuză niciodată o deducţie
senzaţională, să ştii… nici măcar nu va trebui să tragă concluziile; o vor
face cititorii, adăugind numele tău deasupra.
Nicio ascunzătoare. Niciuna. Gândul îi bubuia ritmic în cap. După
un moment, ridică din umeri. Mă fut. Ethan spusese întotdeauna că
Vince ştia mai bine ca oricine când să se recunoască învins. Avea să
găsească o cale de a obţine totul înapoi; nu era nevoie decât de timp.
627
 — Cel mai important lucru, spuse el într-un târziu, este Chatham
Development.
Privea dincolo de Charles şi Anne, spre întinderea neagră a
ferestrelor, cu luminile strălucitoare ale portului ca nişte steluţe
risipite ocupându-i câmpul vizual.
— Nu trebuie să uităm niciodată asta. Compania tatei., ’
Coborî glasul.
— Şaizeci de milioane de dolari, murmură el. Sunt sigur că aş
putea să mă descurc.

Capitolul 22
— Acesta este cu adevărat omul deceniului! exclamă
prezentatorul studioului invitaţilor de duminică sear-ă. Prieteni,
senatorul Vince Chatham tocmai a făcut cel mai mare sacrificiu pe
care îl poate face vreodată un om pentru familia lui – şi, credeţi-mă,
pentru aceia dintre noi care credem în sanctitatea familiei nimic n-ar
putea fi mai fascinant!
— Mă bucur că eşti de părerea asta, răspunse Vince, cu un surâs
atât de dulge încât regizorul de emisie îi zise cameramanului să facă
o transfocare la grosplan. Şi pentru mine este fascinant că o pot face.
— Şi vă suntem recunoscători că aţi venit la noi astfel, aproape pe
neanunţate, continuă moderatorul. Haideţi să le spunem
telespectatorilor exact ce aţi făcut, în caz că mai există o persoană*
două, care încă n-au aflat, lată despre ce este vorba, prieteni: domnul
senator Vince Chatham îşi donează întreaga avere pentru a-şi salva
familial Şaizeci de milioane de dolari, pentru a împiedica una dintre
companiile familiei să dea faliment şi a o apăra pe cealaltă de
ghearele unor oameni care ar fi ruinat-o. Astă seară vom vorbi
despre toate acestea. Domnule senator, înainte de toate, la mijloc este
o adevărată avere. De unde aveţi banii?
În dormitor, îmbrăcându-se pentru conferinţa de presă, Vince se
628
privea pe el însuşi la televizor, în emisiunea înregistrată în aceeaşi
după-amiază, cu un zâmbet subţire. Nu mulţi oameni ar fi fost atât
de brutali ca să-i pună o asemenea întrebare, dar dacă nu era
întrebat, ar fi abordat el însuşi subiectul. Oamenii suspectau
întotdeauna pe oricine avea şaizeci de milioane de dolari, iar. Acest
eveniment fi dăduse posibilitatea de a oferi explicaţii.
Pe ecranul televizorului, Vince îşi coborî un moment ochii. • ’
— Am avut mare noroc. Tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari
constructori pe care i-a cunoscut vreodată această ţară. El mi-a dat
startul. Nu m-aş afla aici fără ajutorul şi încrederea lui în mine, şi
fără iubirea lui. A murit anul trecut şi nu trece nicio zi în care să nu-i
mulţumesc şi să-i simt dorul. Am primit de la el o sumă de bani pe
care i-am folosit pentru a-mi înfiinţa o companie proprie în Denver,
construind hale comerciale şi edificii administrative. Denver este
unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării – sănătos, spaţios, cu resurse
bogate şi chiar mai bogat în materie de oameni, nişte adevăraţi
învingători, ca strămoşii lor pionieri – iar acolo am avut ceea ce s-ar
putea numi o perioadă de boom, oraşul Denver fiind foarte generos
cu mine. Am câştigat mulţi bani şi i-am investit, mai cu seamă în
Colorado, iar acurn o mare parte din ei vor rămâne aici.
— În Tamarack, se repezi prezentatorul. Ei bine, prieteni, partea
asta s-ar putea să n-o ştiţi, se întoarse el spre cameră. Pentru multe
persoane, Tamarack înseamnă strălucire^ glorie şi celebrităţi, dar în
ultima vreme a avut unele mici probleme şi părea să se pună
problema necesităţii de a vinde compania de aici. Prin urmare,
domnul senator… ei bine, domnule senator, vă rugăm ca de aici să
continuaţi dumneavoastră.
— N-ar fi prea multe de adăugat, decât că familia mea este
proprietara Companiei Tamarack şi cu tojii iubim acel oraş mai mult
decât putem exprima în cuvinte. Este adevăratul nostru cămin; casa
noastră spirituală, s-ar putea spune. Tatăl meu l-a descoperit pe
vremea când era un orăşel-fantomă ascuns în munţi şi a făcut din el
o localitate cunoscută în întreaga lume. Iar Compania Tamarack,
629
fondată de tatăl meu, are rădăcini adânci în viaţa oraşului şi a
locuitorilor săi. Dar toate companiile au* momente bune şi mai puţin
bune, iar compania noastră a trecut pentru un timp printr-o serie de
complicaţii care au îngrijorat familia până în măsura în care au
considerat că nu le mai rămăsese altă soluţie decât vânzarea.
— Şi atunci, ştim ce s-a întâmplat, interveni prezentatorul, dar să
le reamintim şi telespectatorilor. Prieteni, ceea ce a făcut domnul
senator a fost să salveze acel oraş montan de evoluţiile de felul pe
care îl combat zilnic ecologiştii, spre binele nostru. Spuneţi-le
dumneavoastră, domnule senator. _
— Dezvoltarea în sine nu e un fenomen nefast, îl corectă Vince cu
blândeţe. Dar trebuie să fie controlată, fiindcă e ca un copil ai cărui
ochi sunt mai mari decât stomacul. Nu trebuie niciodată să asfaltăm
pământul, sau să construim pe el, fără un studiu cum nu se poate
mai atent şi fără cele mai serioase motive. M-am opus vânzării
Companiei Tamarack şi am dat banii necesari pentru menţinerea ei în
familie, fiindcă oamenii care doreau s-o cumpere nu aveau niciun
respect pentru pământ sau pentru istoricul oraşului. Doreau să-j
aglomereze cu zgârie-nori şi parkinguri supraetajate; voiau să
construiască o şosea cu patru benzi pe toată lungimea văii, cu pasaje
subterane şi supraterane, care ar fi mărit poluarea şi ar fi distrus
frumuseţea naturală pe care ne-a dăruit-o din capul locului acel oraş.
Nu aveau niciun plan de a proteja elanii, păsările şi puritatea apelor
curgătoare; nu- i Interesau copiii care trăiesc acolo, familiile în
deplină prosperitate, valorile care ne sunt dragi tuturor…
— Domnule senator, apăru în uşă valetul, reporterii sunt jos; – . ’
Vince închise televizorul şi trecu prin living roomi strângându-şi
nodul cravatei. Clara era încă la Denver. Li spusese’să rămână acolo;
totul era sub control. Ar fi putut s-o aibă alături la conferinja de
presă, dar nu era necesar. Nu încă. Omul deceniului. El bine, de ce
nu? Se putea folosi în multe moduri de o asemenea titulatură. Şi abia
atunci avea s-o dorească pe Clara lângă el.
Se opri în uşa sălii de conferinţe aflată la un etaj inferior al clădirii,
630
numârându-i pe reporterii aşezaţi pe scaunele pliante, în aşteptarea
Iul. Se aşteptase la o sută; veniseră vreo treizeci. Cineva nu-şi făcuse
datoria. Vlnce îi trecu în revistă pe membrii personalului său, pentru
a deduce cine ar fi fost. Le spusese cât de mult dorea ca situaţia să fie
forţată, umflată mult mal mult decât o posibilă întâmplare plăcută,
nu mai importantă decât cele despre donarea unei colecţii
particulare de artă sau finanţarea unul nou spital. Cu emisiunile de
televiziune îi fusese uşor; era un subiect de genul după care alergau
cu limba scoasă, iar câteva telefoane şi scrisori îl aduseseră pe micile
ecrane din toată ţara. Presa, însă, era mal dură; trebuia să facă
eforturi pentru a se asigura că şi ziarele îl ofereau propaganda de
care avea nevoie,
Se opri în spatele pupitrului instalat pe o mică estradă, într-un
capăt al sălii, radios ca un pastor binevoitor, în timp ce blitzurile
explodau împrejur ca nişte artificii.
— Ce v-aş putea spune nou?
— Din ce veţi mai trăi în continuare? strigă un glas.
Se auziră râsete, dar Vince răspunse cu seriozitate:
— Mi-au mai rămas ceva bani proprii.
— Cât?
— Dumneata ce salariu ai? ripostă Vince.
Sala se umplu iarăşi de hohote; îi văzu pe toji zâm- bindu-i cu
admiraţie şi ştiu că majoritatea dintre ei îl invidiau. Era o minciună;
mai avea milioane de dolari ascunşi în proprietăţi imobiliare şi
pământuri concesionate, dar pe-asta n-avea s-o afle nimeni. ’
— Puţini, repetă el ferm, plus salariul meu din Senat. Iar dacă
familia va dori să aibă grijă de mine la bătrâneţe, chicoti el, s-ar
putea să nu am posibilitatea de a spune na Dar suntem o familie.
Întotdeauna ne ajutăm între noi. Ăsta e cel mai important lucru.
În fundul sălii, Vince văzu o faţă captivată, în formă de inimă,
încadrată de păr blond scurt. Sara, îşi spuse ei. Ochii ei verzi îl
priveau cu adoraţie. Micuţa Sara – şi mai cum? — de la Rocky
Mountain News. Sosită tocmai de la Denver, pentru el.
631
 — Domnule senator, începu un reporter, este o problemă cu
impozitele la care încă nu s-a referit nimeni. Cabinetul
dumneavoastră a spus că donaţi familiei cele şaizeci de milioane de
dolari. Doar nu-i daţi pe degeaba, nu?
— Nu literalmente, zâmbi Vince. Aveţi absolută dreptate; dacă
i-aş fi predat acei bani fratelui meu, care este preşedintele corporaţiei
Chatham Development, el ar trebui să plăteasdă o taxă de primire a
donaţiei; dacă i-aş da suma companiei, aceasta ar datora un impozit
corporatist. În ambele cazuri, s-ar cifra cam la cincizeci de procente.
Ştiţi bine că nu mă interesează să refuz veniturile cuvenite
guvernului, dar dacă îmi golesc contul bancar pentru a-mi ajuta
familia, vreau ca aceasta să poată1 folosi fiecare bănuţ. Deci, nu va fi
un cadou propriu-zis. Fratele meu şi compania au găsit soluţia să
creeze o categorie specială de acţiuni preferenţiale în corporaţia
Chatham Development şi să mi le vândă mie contra sumei de şaizeci de
milioane de dolari. Acţiunile nu au drept de vot, nu primesc
dividende, nu le creşte valoarea şi nu se pot vinde sau transfera fără
aprobarea consiliului de administraţie al corporaţiei Chatham
Development. În vocabularul meu, acesta se numeşte cadou.
— Nu-i rău deloc, comentă aprobator un reporter. Totuşi, trebuie
să vă fi fost greu să renunţaţi la atât de mult. Acţiunile acestea în
valoare de şaizeci de milioane de dolari nu implică niciun drept?
— Nu cerem drepturi când dăm daruri, decât când acestea sunt
însoţite de obligaţii, răspunse senin Vince. Iar eu nu pretind nicio
obligaţie de la familia mea.
— Numai vis şi armonie, îi şopti un reporter vecinului. Tu chiar
crezi povestea asta?
— Domnule senator, ce s-a întâmplat cu Chatham Development?
întrebă cineva. Tatăl dumneavoastră a întemeiat-o, nu? Şi figura pe
lista Fortune 500…
— Da şi va reveni acolo. Toate companiile cunosc suişuri şi
coborâşuri; Chatham Development va reveni în vârf, unde îi e locul.
— Exact, la fel aţi spus şi despre Compania Tamarack, dar ce s-a
632
întâmplat?
— Ei bine, mă tem că va trebui să vă dezamăgesc cu răspunsul la
această întrebare; pur şi simplu nu intru în amănunte. Când firmele
au necazuri, intervin mulţi factori: administraţia, clienţii,
aprovizionarea, economia, chiar şi guvernul Statelor Unite, cu toate
reglementările lui. Nu foloseşte la nimic să o acuzăm numai pe una
singură; toate ţin de domeniul trecutului, iar acum, când compania a
primit banii, îşi va reveni şi va fi din nou puternică şi respectată.
Mi-au promis acest lucru şi îi cred.. ’
— Puţin cam prea frumos, murmură un reporter spre
cameramanul de lângă ei. Pe cât pui pariu că auzim cam o zecime
din realitate?
— Da ce părere aveţi despre administraţie? întrebă altcineva. Nu e
adevărat că, atunci când o companie are greutăţi, prima care intră în
colimator e administraţia? Ne-aţi putea vorbi puţin mai mult despre
asta?
— Categoric, nu, răspunse ferm Vince.
— Bine, atunci ne; aţi putea spune ceva despre cumpărător? Cine
era? În ziarul New York Times de ieri a apărut un articol unde eraţi
citat spunând tot ce i s-ar fi întâmplat oraşului dacă firma era
vândută, dar n-aţi spus cine urma s-o cumpere. Cine era?
— Au fost interesaţi diverşi investitori, unii tocmai din Egipt,
replică Vince, dar întrucât din toate aceste oferte n-a ieşit nimic, nu
cred că s-ar cuveni din partea mea să-i nominalizez. În fond, adăugă,
cu un chicotit, criticile mele la adresa lor au fost cam aspre.
— Era şi vreun cunoscut de-al dumneavoastră?
Vince ezită.
— Câţiva, zâmbi el. Nu voi mai petrece mult timp cu ei.
— Domnule senator, nu ne puteţi da niciun nume?
— Dacă este după mine, nu, continuă el să surâdă. Blestemul
omului politic este acela că trebuie să-şi ţină gura. Mai ales când
sunteţi voi prin preajmă.
Îi privi cum râdeau din nou.
633
 — Ce ne puteţi spune despre Casa Albă? întrebă alt ziarist. Aveţi
ceva de declarat despre asta, domnule senator?
— Ei bine, da…
Vince îi văzu aplecându-se înainte, cu un murmur colectiv. Le
adresă un zâmbet ştrengăresc, dar înapoia pupitrului tot trupul i se
încleşta de furie, turbarea cu care se deştepta în fiecare dimineaţă şi
se culca în fiecare seară, încât devenise o parte permanentă din el.
Singura care observă ceva, însă, fu Sara, cam nedumerită.
— Am fost onorat de numărul de oameni – oameni de prima
calitate, patrioţi – care m-au îndemnat să candidez la preşedinţie. Şi
întrucât sunt oameni pe care îi admir şi-i respect, m-am gândit serios
la această idee. După cum ştiţi, am comandat chiar vreo două
sondaje de opinie, care au dat rezultate foarte favorabile. Dar m-am
hotărtt sa nu candidez.
În sală izbucni agitaţia. Blitzurile începură să fulgere din nou,
reporterii se îndreptară de spate.
— Cum aşa, domnule senator?
— Ce a-a întâmplat?
— Intenţionaţi să…
— Ce veţi…
— Acum abia o săptămână aţi…
— Preşedintele are vreo legătură cu…?
— Dacă-mi daţi voie, ridică Vince glasul pe deasupra vacarmului;
ţinea mâna în aer, iar întrebările se stinseră.
— Locuitorii statului Colorado, cei mai minunaţi oameni din
lume, când ai ocazia să-i cunoşti aşa cum sunt, m-au trimis aici ca să
lucrez pentru ei şi o fac cât de mult mă ţin puterile. Îmi place s-o fac
şi cred că le plac şi lor rezulatele. Aşa că rămân aici unde mă aflu, în
Senat. Mai bine zis, dacă ei vor fi de acord, în noiembrie. Dacă nu,
voi redeveni constructor, ocupaţie deloc ruşinoasă, deşi nu la fel de
satisfăcătoare ca munca pentru binele statului şi al ţării. Deci, dacă
alegătorii acelui mare. Stat sunt de aceeaşi părere, mă veţi mai vedea
aici încă multă vreme. Atât e tot ce am de spus. Mai sunt întrebări
634
despre cadoul pe care l-am făcut familiei?
— Domnule senator, aţi vorbit cu Preşedintele? A avut vreo
legătură cu… — Am spus că nu comentez.
— Dar, domnule senator, ultimul sondaj de opinie „orice candidat
şi-ar da ochii din cap pentru un rezultat ca…
Vince clătină din cap. Mânia pulsa prin el.
— Domnule senator, nu ne-aţi putea spune ce anume v-a făcut să
vă răzgândiţi? Şi săptămâna trecută ştiaţi că reprezentaţi populaţia
din Colorado, dar totuşi se vorbea mult despre Casa Albă, prin
rândurile personalului dumneavoastră.
— Nu se lămuriseră cu mine, răspunse Vince. Sara, adăugă el,
văzând-o că ridica mâna.
Vocea ei era slabă dar limpede.
— Familia dumneavoastră v-a cerut să renunţaţi?
— Cum? Sara, mai spun o dată: nu vorbesc despre această decizie.
Pot spune însă că nimeni din familie nu mi-ar cere aşa ceva; au
încredere în mine, cel puţin tot atâta ca locuitorii din Colorado.
Chicotitul său fu întâmpinat cu un val scăzut de râsete.
— Şi eu am încredere în ei, motiv pentru care le dăruiesc şaizeci
de milioane de dolari ca să se pună din nou pe picioare.
— Da, bine, haideţi să revenim la asta, interveni un alt gazetar.
Cum vă simţiţi, rămas fără aceşti bani? Va trebui să vă schimbaţi tot
stilul de viaţă, nu-l aşa?
Vince răspunse cu o anecdotă umoristică despre tatăl lui, care, în
copilărie, îl învăţase să fie un om cu picioarele pe pământ, ducându-l
la vânătoare în Tamarack. Nu vânase niciodată, şi nici Ethan, dar
repoterii au scris-o şi pe asta; prezenta interes din punct de vedere
omenesc. Le răspunse la întrebări timp de exact treizeci de minute,
apoi se întoarse spre uşă.
— Haideţi, acum, e de-ajuns. Nu mai pot vorbi despre mine. Doar
dacă nu cumva vreţi să mă întrebaţi despre munca la comisie, sau
proiectele de lege pe care le susţin.;
— Dar e greu de înţeles, pentru oricine, domnule senator. Dacă
635
v-aţi răzgândi în legătură cu Casa Albă, aţi avea din start un avantaj
greu de egalat.
— N-am făcut-o ca să am niciun fel de avantaj din start. Am
făcut-o fiindcă familia mea avea nevoie de ajutor şi, slavă Domnului,
i l-am putut da. Asta mă mulţumeşte, în momentul de faţă. Deşi
mărturisesc că niciodată n-am nimic împotriva unei prese
binevoitoare.
Zâmbi, în timp ce ziariştii râdeau aprobatori, apoi rămase pe
platformă, ca într-un halou de lumină a soarelui, privindu-i cum
plecau. Era cea mai mare victorie a lui şi o purta ca pe o coroană, în
vreme ce furia îl rodea pe dinăuntru, iar imagjnea strălucitoare a
Casei Albe îl sfida din depărtare, ca luminile portului pe care le
văzuse pe fereastră, confundându-le cu nişte stele.
În drum spre ieşire, unii dintre reporteri veniră la el, în timp ce
cobora de pe estradă, şi-i strânseră mâna.
— Vă bucur că vă văd, Je spuse Vince. Abia aştept să ne revedem,
de cât mai multe ori, până-n noiembrie.
— Sper să vă răzgândiţi în legătură cu Casa Albă, repetă ultimul
reporter, un editorialist de la Denver Post. Avem nevoie de oameni ca
dumneavoastră. Şi mai e ceva: în alegerile din toamnă, mergeţi la
sigur; ştie toată lumea. A
Ieşiră cu toţii. În afară de Sara. Stătea în fundul sălii, cu carnetul în
mână şi ochii aţintiţi asupra lui Vince..
— Bună, o salută el cu căldură. Îmi pare bine că te revăd. Te-a
transferat Rocky Mountain News la Washington?
— Nu, aş vrea eu. Am venit singură, domnule senator. N-am
putut să cred că e cineva în stare de o faptă atât de generoasă; ştiţi
cum vorbeşte toată lumea despre avariţie şi egoism şi apoi am citit
despre dumneavoastră şi, vă aduceţi aminte, aţi vorbit cu mine la
Denver, acum vreo două săptămâni…
— Îmi aduc amine. Am spus că mi-a făcut plăcere interviul.
Sara roşi.
— Îmi cer scuze pentru întrebarea pe care v-am pus-o; nu ştiam
636
c-o să vă supere.
— Nu m-a supărat, răspunse Vince cu blândeţe. Am fost doar
surprins. Ce te-a determinat să mi-o pui?
— Păi, toate lucrurile acelea în legătură cu familia; mă întrebam…
V-aş mai putea întreba câte ceva?
— Fireşte.,
Se aşezară pe două scaune pliante. Sara deschise carnetul la o
pagină nouă.
— Dacă familia vă cere ajutorul, le-aţi da sfaturi, sau v-aţi înapoia
chiar, cândva, să lucraţi din nou cu ei?
— Nu, răspunse tăios Vince; apoi, se înmuie, Senatorii nu se
implică în afaceri, Sara; nici măcar alături de propria ior familie.
— Ei, da; ştiu, dar poate într-o bună zi veţi dori să vă întoarceţi la
ei, nu s-ar putea? Vreau să spun, după ce v-aţi vândut acţiunile de la
Chatham Development înainte de a pleca la Denver…
Vince se încruntă.
— De unde ştii asta?
— Scria într-un număr de-al nostru din Rocky Mountain News, de
pe vremea când aţi fondat Lake Forest Development şi v-aţi construit
primul complex comercial. Le-am luat din arhivă şi le-am citit pe
toate, Partenerul dumneavoastră i-a spus unui reporter, că
începuserăţi la Chicago, după care aţi vândut înapoi familiei părţile,
fiindcă doreaţi să vă întemeiaţi compania proprie. M-am gândit că a
fost minunat să vă faceţi una personală şi mă întrebam dacă acum,
când aţi făcut acest lucru incredibil pentru familie, n-ar dori să vă
întoarceţi şi eventual să vă fi cerut să nu mai candidaţi ia preşedinţie.
Vince clătină slab din cap.
— Înainte de toate, Sara, niciodată nu ¡-am părăsit cu adevărat. Iar
când le-am dat banii, le-am spus că sunt ai lor, la fel cum şi
companiile sunt ale lor şi că locul meu este aici, în Senat.
— Iar după aceea n-aţi fost supărat?
— Supărat? o privi Vince atent. De ce tot crezi că m-am supărat?
— Păi, s-ar putea să mă înşel; dar strânseserăji pumnul, şi…
637
iertaţi-mă, vorbesc ca o proastă; uitaţi ce-am spus.
— Nu, vreau să aud. Strângeam pumnul şi ce mai făceam?
— Aveaţi faţa… încordată. Ca şi cum aţi fi strâns din dinţi. ’,
— Ei, zâmbi Vince. Eşti o tânără cu mult spirit de observaţie.
Ţine-o tot aşa şi vei ajunge o mare reporteră. Ai dreptate, Sara,
scrâşneam din dinţi, dar nu de furie, încă mai am trac în faţa
mulţimilor – şi mai zici că vorbeai ca o proastă, cu asta ţi-am luat-o
înainte – iar astă seară a fost mai rău ca de obicei, fiindcă nu-mi place
ca oamenii să mă trateze ca pe cine ştie ce sfânt. Majoritatea
oamenilor îşi ajută familiile, dar cu sume mai mici de bani, aşa că
nimeni nu le dă prea multă atenţie. Mă simţeam stânjenit, să fiu
izolat ca un om ieşit din comun; asta ai văzut. Crezusem că mă
ascundeam destul de bine; va trebui să fiu atent când eşti tu de faţă.
Sara roşi din nou.
— Mulţumesc. Vă apreciez sinceritatea.
— Şi eu, pe a ta.
Privind ochii arzători ai Sarei, Vince simţi un val de dorinţă. O
copilă atât de dulce, drăgălaşă şi adoratoare. Pielea ei avea o puritate
pe potriva gingăşiei buzelor; sânii îi erau mici, iar umerii uşor
rotunjiţi, ca şi cum s-ar fi aplecat spre el. Putea deveni mult mai mult
decât diversiunea plăcută pe care şi-o imaginase prima oară când se
cunoscuseră; putea fi mica lui prietenă, pupila, tovarăşa lui de joacă.
A lui. Aşteptându-l întotdeauna, aşteptând să-i dăruiască bucurii.
Sara avea să fie relaxarea lui, singurul lucru de care putea fi sigur
într-o lume care dintr-o dată se umpluse de capcane.
Vince se uită la ceas.
, – Ştii, spuse el îngândurat, astă seară trebuia să merg la un dineu
simandicos, dar am nevoie de puţină linişte după tot tămbălăul ăsta.
Vrei să iei cina cu mine, Sara?
— Oh! Da, mi-ar face plăcere… Dar sojia dumneavoastră…
— Este la Denver. Stă cam mult pe-acolo; aşa vrea familia ei. Şi
ştim cu tojii că familiile trec pe primul loc.
Se ridică şl-i întinse mâna, privindu-i ochii strălucitori, cu furia
638
ascunsă sub surâs.
— Te duc la unul din micile mele localuri favorite, unde nimeni
nu e atent la…
— Ura, Vlnce, mi-au zis că eşti aici, apăru Keith, in- trând cu un
mic semn de salut; o văzu imediat pe Sară şi-i întinse mâna: Keith
Jax. Sper că nu vă deranjez. Sunt nepotul unchiului Vlnce.
— Aha, răspunse Sara.,
Pe fajă i se1 văzu deruta, în timp ce dădea mâna cu el, dornică să-l
Intervieveze pentru a afla mai multe despre Vince, dar şi mai
dornică să ia cina cu Vince, numai ei doi, într-unul din micile lui
localuri favorite. Spera ca Vince să nu-l invite şi pe Keith la masă şi îi
aruncă o privire pentru a vedea ce avea de gând să facă.
Chipul Iul Vince era de nepătruns.
— Te sun încontinuu de cinci zile.
— N-am fost acolo, rânji Keith. Dar cred că pe-asta o ştii deja.
M-am gândit că ar fi distractiv să vin cu maşina pân-aici, cum ar veni
să văd America din mers. Doamne, e-un drum lung ca dracu’, totuşi.
Vreau să spun, nu ştiam că aşa de-al naibii de departe din Tamarack
pân-aici.
— Sânteji din Tamarack? îl întrebă Sara.
— Sara, o opri Vince, punându-i o mână sub cot, pentru a o
conduce la câjiva paşi distanjă, în timp ce-i vorbea încet: vrei să mă
aştepji sus în hol? Am de vorbit cu Keith câteva minute; apoi,
mergem la cină. Îmi cer scuze, dar a făcut atâta drum cu maşina şi
nu-l pot lăsa mască.
— Desigur, răspunse Sara; privi chipul lui Vince, spe- rând să afle
mai mult. Pare foarte fericit c-a ajuns aici. Probabil că ţine mult la
dumneavoastră.;
— Sper, o înghionti Vince abia simţit, spre uşă. Ne vedem sus,
peste câteva minute.
O privi ieşind, apoi se întoarse spre Keith.
— Ce dracu’ ai făcut, să-ţi iei zborul fără să mă anunţi? Când te
sun, vreau să te găsesc.
639
 — Păi, îmi cer scuze, unchiule Vince. Vreau să spun că mi-a venit
ideea, ştii, fuga-fuguţa, şi cum ar veni am întins-o.
— Ei bine „fă stânga-mprejur şi du-te înapoi fuga-fu- guţa. Mâine,
adăugă el, scoţându-şi cheile. Îi telefonez portarului şi-i spun să-ţi
dea drumul. Ne vedem la micul dejun; vreau să-ţi vorbesc înainte de
a pleca.
— E O.K. Dacă rămân aici? Vreau să "spun, nu vrei să stai singur,
ştii, cu gagicuţa? Nu, nu vrei; ai tu prea multă minte pentru aşa ceva.
Vreau să spun, e mult mai cum ar veni sigur dacă mergeţi la ea.
— Ţine-ţi gura, se răsti Vince. Şi vezi să te scoli devreme mâine;
luăm micul dejun la şase jumate. Imediat după aia, ai plecat.
— Nu, stai, vezi, nu te-ai prins, unchiule Vince. Nu mă mai întorc.
Vreau să spun că să stau cum ar veni aici. O am şi pe Eve în maşină,
şi toate, ştii, bagajele. Tot. Am să lucrez pentru tine, ştii, fac tot ce-ai
nevoie, ca, ştii, asistent şef, aşa cum am vorbit, mai ştii? Eu-s ăla care
munceşte cel mai mult, da-n ziare nu scrie nimic de mine. Vreau să
spun că nu-ncerc să ajung, ştii, celebru sau cumva, tu eşti ăla bun la
d-astea, eşti cum ar veni zău aşa de-a dreptul pe cuvântul meu dacă
nu trăsnet; vreau şi eu să, ştii, particip la toate, să-i ajut pe oamenii
din Colorado, să fiu un fel de cum ar veni… indispensabil. " – încă o
dată, Vince simţi că-i fugea pământul de sub picioare. Îngrozitoarea
senzaţie că pierdea controlul, cea mai cumplită pe care o cunoştea, îl
cuprinse tot.
— Ce le-ai spus? întrebă el, cu voce răguşită.
Reith păru surprins:
— Cui?
— Lui Leo. Lui Charles. Lui Anne.
— Lui Charles? Când? Vreau să spun, nu l-am mai văzut de la
Crăciun. Anne şi Leo au venit la mine-n birou cu o droaie
de-ntrebări căcăcioase despre, ştii, dinamita de deasupra şanţului de
drenaj, accidentul cu telecăbina, da’ eu doar cum ar veni am ascultat;
o vor- buiiţă n-am scos. A, mda, ba am scos; am zis că eram cu Eve-n
pat în dimineaţa, ştii, accidentului, şi că ne simţeam cum ar veni
640
grozav şi că ea, ştii, şi-ar aduce aminte.
— Asta-i tot ce-ai spus?
— Păi, sigur, vreau să spun, nu-s un bou, Vince. Dacă eram bou,
nu mă voiai de asistent. Vezi, ştiu ce-ţi trebuie ţie, Vince. Oameni ca
mine îţi trebuie. Vreau să zic, tu tot vorbeşti despre cine-ţi stă în
drum şi ce-o să le faci, de cine-ai să te descotoroseşti, ştii, da’ n-o faci.
Niciodată. Ştii? Vreau să spun, n-ai snagă, Vince. Dai tu din gură, da’
atâta. Aşa că-i mai bine să fiu şi eu pe aproape, este? Şi-o să-ţi fiu
pe-aproape toată viaţa, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji; niciodată n-o
să mă pierzi.
— Zornăi cheile în mână.
— N-o să stăm mult la tine; vreau să spun, nu vreau să-ţi fac
deranj; ne găsim noi un cuibuşor al nostru, acuşica. A, s-ar putea să
ne trebuiască un, ştii, aconto ca să ne cumpărăm câte ceva, ştii, doar
cu-mprumut, da’ atâta tot. O să câştig un salariu bun, aşa c-am să mă
achit şi n-o să fim o, ştii, povară pe capul tău sau nimica. Mai mult ca
nişte parteneri. Ştii tu.
Vince tăcea, cu gândurile într-un vârtej. Ştiuse că trebuia să se
ocupe de Keith; pur şi simplu fusese prea ocupat ca să se gândească.
Iar acum tânărul venise şi se gândea să rămână definitiv. Idiotul;
sigur că n-avea să stea definitiv. Vince se putea debarasa de el
oricând îi venea la socoteală. „Mă voi folosi de el un timp,” îşi spuse;
„dar dacă-şi închipuie că va rămâne agăţat de mine toată viaţa, e un
prost. Nimeni nu mă şantajează pe mine; totul e să aleg cel mai
potrivit moment pentru a acţiona. Cretinul; habar n-are de ce sunt
capabil. Încă nu ştie nimeni de ce-s capabil eu.”
Privi pe lângă Keith, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat. „O să am
grijă de el când vine momentul. De oricine-mi stă în drum o să am
grijă. Iar Sara va fi alături de mine. Sara-mă va ajuta să-mi iau totul
înapoi.“
— Ei, reluă Keith, văzând că Vince tăcea, merg să-i spun lui Eve
că ne-am aranjat; era cum ar veni îngrijorată că n-o să fie totul O.K.
L-am zis că nu mai avem de’ce ne face griji, niciodată. Vreau să spun,
641
o să iasă excelent, Vince, ştii? Tu şi eu. Tot ce- ai nevoie, fac. Poţi
conta pe mine. Sunt al tău, Vince. Pentru totdeauna.
Dincolo de uşă, Sara îl auzi pe Vince apropiindu-se şi se grăbi să
urce scara. Era extrem de emoţionată şi, în acelaşi timp, tristă. O
mâhnea profund faptul că Vince Chatham nu era ceea ce păruse a fi.
Desigur, poate fiindcă nu-l plăcea pe nepotul său, dar Sara bănuia că
era la mijloc mai mult decât atât; bănuia că în ultimele douăzeci de
minute aflase despre adevăratul Vince Chatham mai mult decât la
toate conferinţele lui de presă, şi la interviul din Denver, şi din sutele
de articole pe care le citise în ziare. Asta o surescita: faptul că totul
era mai mult decât se părea.
Ce fascinant, îşi spuse reportera din Sara, alertă, intrigată, teribil
de curioasă. Era atât de emoţionată încât trebui să-şi impună să se
calmeze înainte ca Vince să vină pentru a o lua la cină. Nu ştia exact
ce avea la dispoziţie în toate frânturile şi aluziile fascinante pe care le
auzise, dar părea să existe o poveste mult mai complicată decât
darul de şaizeci de milioane al unui senator către familia lui, din
pură iubire şi generozitate.
Sau, poate că nu era numai o singură poveste, reflectă Sara; poate
era o întreagă serie de poveşti. Poate chiar una dintre acele cărţi pe
care le scriau întotdear una reporterii de investâgajii. Putea dura
luni, chiar ani de zile, până să depisteze totul despre senator şi
familia lui. Nici măcar nu ştia ce anume să caute, dar asta n-o
deranja; în acele investiga] «, întotdeauna ajungeai de la una la alta.
Şi nu conta nici cât timp urma să se lungească. Avea timp destul; şi
singurul lucru pentru care o felicita întotdeauna şeful ei: multă,
multă răbdare.
Luă o oglinjoară din poşetă şi-şi împrospătă rujul, apoi se
pieptănă. „S-ar putea ca ăsta să fie viitorul meu, “ îşi mai spuse,
împreunându-şi cuminte mâinile în poală, în aşteptarea lui Vince.

642
 Capitolul 23
Când avionul lui Anne ateriză, Josh aştepta pe aeroportul din
Luxor.
— Mă bucur atât de mult că eşti aici, spuse el, prin- zând-o de
ambele mâini. Au fost trei săptămâni nesfârşite.
— Nesfârşite, într-adevăr, confirmă Anne.
Cât fusese de ocupată în Los Angeles, recuperându-şi lucrările şi
încercând să muncească în avans pentru a. Putea face această
călătorie, se pomenise ridicându-şi privirea de Ja birou, pe fereastră,
dornică să fie cu el. Şi simţise un val de bucurie văzându-l cum o
aştepta în timp ce venea spre el de la avion. Poate din cauza
ciudăţeniei locului, îşi spuse Anne, privind în jur, la aeroportul
degradat. Era o clădire mică, fără etaj, cu toate înghesuite într-o
singură încăpere: turişti mişunând în jurul ghizilor, oameni de
afaceri în costum cu cravată, unii purtând turbane, militari în
uniforme mototolite, gărzi de securitate, muncitori aeroportuari
moleşiţi şi vizitatori din străinătate care cunoşteau drumul şi
mergeau cu pas sprinten spre ieşire. Anne îi privi pe Josh, înalt,
încrezător, cu trăsături puternice care n-ar maî fi putut niciodată să-i
pară aspre şi ştiu că nu numai stranie- tatea locului îi provoca
emoţia.
— Îmi pare bine că am venit, spuse ea.
Josti îi luă geanta şi sacul de haine pe care-l ducea pe un umăr.
— Cât bagaj mai ai?
— Nimic, zâmbi ea, când îl văzu arcuindu-şi sprânce- nele. Mi-ai
spus că sunt condiţii sport.
— Aşa e, surâse şi el. Îmi place cum călătoreşti. La fel ca mine; e
mult mai simplu.
Trecură pe lângă mulţimile care aşteptau cu nerăbdare
descărcarea bagajelor, spre maşina lui Josh.
— Nu prea ai ce vedea, seara la ora asta, comentă el. Facem un tur
la lumina zilei, când vrei.
— După ce mergem la mormânt. Ţi-am adus scrisorile şi
643
fotografiile; nici nu-mi vine să cred că voi trece cu adevărat prin el.
Chiar şi să cred că mă aflu aici mi-e greu.
— Privi pe fereastră, spre luminile risipite, cu o senzaţie ciudată,
de emoţie calmă. Până acum, călătorise întotdeauna singură, intrând
în fiecare oraş numai cu propria ei nerăbdare şi programul personal
şi o copleşiseră îndoielile în timp ce zbura spre a se întâlni cu Josh.
Dar scrisorile lui erau în geanta de pe umăr şi le recitise în timp ce
schimba avioanele la Londra, apoi la Cairo, pentru a ajunge în sfârşit
la Luxor. Fusese chemat în Egipt a doua zi după ce Anne plecase la
Chicago să discute cu Charles, şi de-atunci îi scrisese zilnic, scrisori
calde, prietenoase, neangajate, debordând de entuziasm pentru ceea
ce dezvăluia mormântul în timp ce era încet-încet evacuat.
Şi, de fiecare dată când o chema insistent la Luxor, pentru a
participa la aventura lui, Anne găsea mai multe motive pentru a
refuza.
Iar acum, când era acolo, mergând cu maşina pe strada slab
luminată, cu hoteluri pe o parte şi ambarcaţiuni de agrement
amarate pe cealaltă, Anne simţea emoţia de a se afla într-un loc
deosebit de toate cele pe care le vizitase în Europa şi de a împărtăşi
marea descoperire a lui Josti, despre care încă se mai scria în ziarele
din întreaga lume. Aşezată lângă el, se simţea calmă, fără pic de
teamă şi plină de nerăbdare.
— Winter Palace, anunţă Josh, oprind maşina în dreptul unei
clădiri pătrate, din aceeaşi culoare cu trotuarul. Putem lua cina
într-una din cafenelele de pe-alci, dacă ţi-e foame.
— Nu mi-e, mulţumesc. Stewardul din avionul de la Londra mi-a
recomandat un restaurant din Cairo şi am avut timp destul între
avioane ca să mănânc acolo.
— Care restaurant?
— Mahfound.
a – Unul dintre favoritele mele, zâmbi Josh nostalgic, îmi
imaginam cum te voi duce de mână pe străzile ciudate şi
întunecoase ale oraşelor egiptene. Se pare că te descurci foarte bine
644
singură.
— O fac de mult, răspunse ea, cu vocea dintr-o dată mal rece. ~
Coborî din maşină şi îl aşteptă pe Josh să-i scoată bagajele de pe
bancheta din spate. Intrară Jn holul hotelului, iar Anne completă
formularul de cazare pe care i-l dădu administratorul.
— Plecăm devreme dimineaţă?
— La şapte, dacă n-ai nimic împotrivă. Micul cţejun la şase
jumate.,
— Perfect..
Îi înapoie formularul administratorului, odată cu paşaportul şi
cartea de credit.
— Suntem încântaţl să vă găzduim, madame, spuse omul într-o
engleză impecabilă, fără să dea niciun semn de curiozitate, şi-i
înmână o cheie. Camera dumneavoastră are vedere spre Nil. Sunt
convins că vă veţi simţi bine. ’
— Vă mulţumesc.
Se întoarse spre Josh.
— Am putea. Să bem o cafea? Nu mi-e deloc foame şi ivam mal
dormit de Ieri, dar nu suport să mă închid într-o cameră de hotel, cel
pu|în nu încă.
— Bună Idee. ’
Josh îi ceru administratorului să ducă bagajele lui Anne în cameră
şi ieşiră din nou în aerul răcoros al nopţii.
— A, ăştia merg? întrebă Anne, privindu-şi pantalonii subţiri de
lână. Mi-am adus o fustă, dacă voi avea nevoie.
— Sunt perfecţi.
— Pe lârigă pantalonii gri închis, mai purta o bluză de mătase gri
pal, descheiată la gât pentru a lăsa să se vadă un colier de argint şi
un blezer de piele roşie. După paisprezece ore în trei avioane,
hainele îi erau neşifonate şi nu âvea nimic din înfăţişarea păstoasă a
oboselii pe care o dobândesc atâţla călători când zboară peste
jumătate din glob.
— De fapt, toată eşti perfectă, continuă Josh. Uneori, pe-aicl apar
645
probleme dacă femeile poartă fuste prea scurte sau bluze foarte
decoltate, însă chiar şi astea trec cu timpul; au prea mare nevoie de
dolarii turiştilor ca să nemulţumească pe oricine ar veni. Ai fi
amuzată să afli cât de multe dintre grijile lor sună ca acelea din
Tamarack.
Se îndepărtară de hotel, pe lângă bărbaţi care beau cafele pe
terasele cafenelelor mici cu câte trei-patru mese, printre grupuri de
oameni aşezaţi turceşte pe trotuar, vorbind cu însufleţire şi fumând
narghilele şi ciubuce. O fetiţă se apropie de el, cu’mâna întinsă,
frecându-şi degetele.
— Bacşiş, ceru ea.
Era foarte drăguţă, cu o năframă multicoloră pe Cap, fustă lungă
înflorată şi adidaşi Nike. Îşi potrivi pasul după al lui Josh şl-al lui
Anne, ciocnindu-se mereu de ei, cu mâna întinsă. În apropiere,
maică-sa, înveşrriântată în negru, îi urmărea cu o privire sumbră.
— Bacşiş, repetă fetiţa. Bacşiş.
— Nu, răspunse Josh.
— Bacşiş, continuă fata ca şi cum nici nu i-ar fi auzit. Avea ochii
goi, privind spre ei dar fără să-i vadă.
Josh îşi coborî privirea.
— Nu, accentuă el, pe tonul unui părinte către copilul său.
Fetiţa se întoarse, fără niciun semn de dezamăgire, şi traversă
strada, căutând pe altcineva de acostat. Maică-sa o urmă.
— Puteai să-i fi dat ceva, spuse Anne.
— Puteam. Şi pe urmă ne trezeam cu vreo cincizeci peste noi. Iar
mâine alţi cincizeci şi tot aşa. Sunt isteţi şi amuzanţi, cu mult farmec
şi fac treabă bună cu turiştii. Prima dată când am venit aici, mi-am
golit portofelul într-o zingură zi. După aia, am învăţat să spun nu.
Hai să mergem prin piaţă…
Străbătură o alee scurtă şi deodată se pomeniră cufundaţi în
zgomotele şi mirosurile pieţei, care tocmai se închidea pentru
noapte. De ambele laturi ale străzii înguste, vânzătorii îşi mutau
mărfurile în minuscule barăci care se puteau încuia: butoaie cu
646
mirodenii, suluri de ţesături, bluze şi geabale agăţate pe. Bare,
covore înfăşurate strâns, presse-papiers-uri în formă de scarabei şi
mici statuete de faraoni pe care să le vândă turiştilor. Alţii se
pregăteau să-şi împingă din zona pieţei enormele căruţe cu ce le mai
rămăsese din legumele şi fructele zilei, în timp ce brutarii stingeau
focurile din cuptoare şi-şi închideau prăvălioarele. Copii în uniforme
de şcoală mergeau ţinându-se de mână, şuşotind şi chicotind; femei
învăluite în negru sau purpuriu-închis îşi făceau ultimele
cumpărături, ţinând în echilibru pe cap coşuri înalte împletite sau
altele, de plastic, cu rufe; turiştii făceau fotografii, pozând lângă câte
un măgăruş sau masă plină cu grămezi conice de plante medicinale
care încă nu fuseseră strânse.
Anne privea dintr-o parte în alta, bucurându-se de colorit, de
ritmurile poetice ale limbii arabe, de vocile ascuţite ale copiilor, de
mirosurile mirodeniilor şi ale cafelei, ale pâinii şi fructelor coapte,
ale lânii şi prafului, printre toate răsunând copitele cailor care
trăgeau şarete pe străzile din apropiere şi nesfârşitele clacsoane ale
şoferilor îricântaţi de tărăboi, care s-ar fi simţit în inferioritate dacă
nu contribuiau şi el.
— – Hai să traversăm, spuse Josh; o luă de mână.
Ţine-te lângă mine. Pe-aici, e o artă să treci strada.
Aşteptară să se ivească o pauză în traficul maşinilor cu faruri
aprinse care ţipau din clacsoane şi o zbughiră printre două şi o
cabrioletă agresivă, până pe cornişa din cealaltă parte.
— Picioarele agile şi nepăsarea faţă de lungimea vieţii te ajută să
traversezi orice stradă din Egipt, comentă Josh. Deşi Luxorul e un
fleac pe lângă Cairo.
.
— Şi Roma, completă Anne, zâmbind amândoi.
Se făcuse mai linişte; erau pe cornişa lată care stră- bătea oraşul pe
toată lungimea, pe lângă Nil.
Anne contemplă zecile de bărci legate în şir alături.
— Întotdeauna sunt atât de multe? întrebă ea.
647
 — Nu şi vara, când se face prea cald pentru majoritatea turiştilor,
iar iarna ies toate, aproape două sute, în susul şi-n josul Nilului. Ţin
minte când erau numai patru, acum câţiva. Ani.
Glasuri vorbind în mai multe limbi străbăteau aerul calm, de pe
coverţile ambarcaţiunilor, unde bărbaţi în costume închise şi femei
cu rochii de mătase stăteau la mese, cu băuturi şi cafele. De pe une le
punţi se auzea muzică: o vocalistă franţuzoaică, o formaţie germană,
un tenor italian, un folkist american, contopindu-se cu arăbeaâta
oraşului. Lui Anne i se părea că ea şi Josh erau complet singuri: doi
americani în Luxor, Egipt, la jumătatea lunii februarie, separaţi de
turiştii de pe vsk poraşe, separaţi de piaţă, separaţi ce cultura prin
care se plimbau. Parcă s-ar fi aflat amândoi într-un mic cerc magic
care-i izola de tot restul.
— Pe-aici, spuse Josh când ajunseră la o scară de piatră.
Treptele coborau spre malul fluviului şi ambarcaţiunile turistice,
dar pe un palier larg aflat la jumătatea distanţei se afla o cafenea în
aer liber, unde urla muzică arăbească şi mirosea pătrunzător a cafea
turcească.
— Te-am crezut pe cuvânt, spuse el. Asta-i o gahwah; se serveşte
numai cafea. Dacă te răzgândeşti, e un local bun mai încolo, unde
putem lua cina, dar cafea n-au. Pentru aia, tot aici ne întoarcem.
— Nu, e bine aşa; îmi place.
Anne se aşeză într-o latură a cafenelei, la o măsuţă rotundă cu faţă
de masă cadrilată, studiind grupurile animate de bărbaţi de la
celelalte mese, care vorbeau gesticulând, în timp ce Josh se duse
dypă cafele. Aduse ceştile la masă şi se aşeză lângă Anne,
trăgândU-şi scaunul lângă al ei, pentru a se putea auzi vorbind pe
sub tânguielile cântăreţului. *
— . E o senzaţie nouă, spuse Josh. De obicei, când hoinăresc prin
Luxor, sunt împreună cu localnici, care acţionează ca un camuflaj.
Dar acum suntem doi oameni atât de vizibjl americani, încât nimeni
n-are cum să nu ne observe, şi orinde am merge, facem notă
separată; nu ne numărăm nici măcar printre americanii de pe barca
648
de-alături. Ei au vasul şi ghidul, şi grupul lor; noi avem picioarele
noastre, o maşină şi unul pe celălalt. De mult timp mă simt aprppiat
de tine, dar acum e cu totul altceva, ca şi cum am fi pe propria
noastră insulă, unde nimeni nu ne poate atinge cu adevărat. Simţi, şi
tu?
Pe Anne o cuprinse un potop de fericire pură. Voia să-l atingă pe
Josh, să-şi pună mâna peste a lui şi să-i mulţumească pentru că era
cu ea şi vedea lumea la fel ca ea. Dar n-o putea face; mâna îi rămase
în poală.
— La fel mă gândeam şi eu pe cornişă, răspunse. Un cerc magic..
Josh surise:.
— Ideea asta îmi place mai mult decât insula.
Mirosurile de cafea tare, tutun şi aburi dulci de la narghilele se
încolăceau în jurul lor; muzica bubuia în jur. Se împletea printre
valurile de somnolenjă care o străbăteau pe Anne, retrăgându-se,
apoi revenind iar. Sorbi din cafea.
— Să-Ji povestesc ce s-a întâmplat de la ultima mea scrisoare?
Pare să fi fost atât de demult, încât parcă aş căuta să-mi amintesc o
carte pe care am citit-o în copilărie, dar aş putea să-ncerc.
— Da, spune-mi, îi ceru Josh. Apoi vom uita totul, cel pujin atâta
timp cât suntem aici.
— Mi-ar plăcea. Aş dori să uit multe din toate câte s-au întâmplat
de la Crăciun încoace.
Făcu o pauză.. ’
— Ştii articolele din ziare despre Vince.
— Numai cel pe care mi l-ai trimis tu, din LA Times. Presupun că
au apărut prin toată Jara.
Anne confirmă:.
— Şi la televiziune.
Apoi clătină din cap:
— Niciun moment nu ne-a trecut prin minte că o va transforma
într-unul din cele mai mari triumfuri ale lui.
— Dar pentru familie nu contează, nu-i aşa? Dacă e vinovat fie şi
649
doar de jumătate din tot ce credem noi că a făcut, poate am fi
muljumiji să-l vedem târându-se, dar nu avem destule probe ca să fie
condamnat pentru nimic, aşa că esenjialul nu e că Charles are banii,
iar Tamarack-ui îi rămâne familiei?
Anne tăcu un moment.
— Da, spuse ea apoi. Aş fi preferat să nu mai fie în Senat, dar…
— Dar nu la asta te gândeai, întregi Josh.
— Nu. E un om rău. Şi e îngrozitor să vezi că un om rău cade
mereu în picioare, găseşte întotdeauna moduri de a întoarce în
folosul lui tot ceea ce face, oricât ar fi de cumplit.
Josh n-o întrebă ce înţelegea prin „întotdeauna“. Bănuia el, dar nu
putea să i-o spună, nici s-o mângâie pentru suferinţa din voce: nu
putea spune nimic, până când Anne nu i se confesa. În schimb,
întrebă nepăsător: ’
— Dar acum n-a căzut în picioare, nu? Şi-a pierdut averea şi toate
şansele de a mai deveni preşedinte şi credeam că astea două erau
lucrurile la care ţinea cel mai rrâult.
Anne dădu din cap.
— Desigur, spuse ea încet.
Vocea îi era aproape acoperită de muzică. Mai sorbi puţină cafea.
— La să vedem, ce altceva s-a mai întâmplat? Charles a discutat
cu câţiva oameni pentru funcţia de vicepreşedinte al Chatham
Development; nu va încerca să scape de Fred, dar spune că vrea un
om puternic care să-l contracareze. Cred că dacă îi reuşeşte bine un
singur proiect, se va retrage. Şi apoi probabil o să se mute la
Tamarack. Nu fiindcă ar vrea să devină un al doilea Ethan Chatham,
ci pentru că are acolo o familie şi la Chicago nu i-a mai rămas nimic.
Altceva? Ţi-am scris că anchetatorii din Comisia Tramvaielor au
închis investigaţia cu concluzia de sabotaj, dar fără a găsi niciun
vinovat. Nimănui nu i-a convenit, însă altceva nu s-a putut face.
Tyler menţine ancheta deschisă, dar nimeni nu prea speră să se
găsească autorul. Cel mai bine e că Halloran a scris un raport
separat, lăudând compania pentru programul de întreţinere complet
650
şi extrem de profesionist, cum spune el, care n-ar fi dat greş dacă nu
îl sabota cineva. Leo se foloseşte de asta într-o serie de noi reclame;
speră să salveze restul sezonului. Cred că va reuşi; Gail a spus acum
două zile că agenţia a şi început să primească noi comenzi de
rezervări.
— Iar Robin şi Ned nu mai sunt îngrijoraţi că pleacă din
Tamarack, adăugă Josh.
— TMu, zâmbi Anne. Plănuiesc o sărbătorire, pentru când ne vom
întoarce. Sunt foarte emoţionaţi; se pare că oraşul crede că datorită
lui Leo nu vor avea zgârie-nori şi firme de neon, aşa că toţi Calder-ii
au ajuns un fel de eroi, iar la şcoală asta înseamnă Ned şi Robin.
Deci, s-a terminat cu bătăile pentru a dovedi că locul lor e acolo.
Tăcu, amintindu-şi cum se agăţase Robin de ea în ultima seară din
Tamarack.
— Robin mi-a spus că, de când m-am întors eu, familia s-a mărit.
Toţi ceilalţi veneau doar în vizită, a spus ea, iar acum vin mai des şi
stau mai mult. Ca şi cum – coborî Anne vocea, făcându-l pe Josh să
se aplece pentru a o auzi – toţi şi-ar fi găsit locul.
— Are dreptate, răspunse el. Înainte, se evitau. Nu ştiau cum să
fie o familie; aveau nevoie de cineva care să-i ţină uniţi. Ethan făcuse
asta, cât a trăit. Iar acum, e rândul tău..
— Şi al Tamarack-ulut. Cred că toţi simt, după ce am fost cât pe ce
să-l pierdem, că e casa noastră şi locul unde să ne simţim împăcaţi.
Stătură un moment în tăcere. Nimic nu părea mai îndepărtat de
nisipul Egiptului antic decât Tamarack-ul, cuibărit sub zăpada
scânteietoare şi cerul albastru îngheţat, dar şi-l puteau imagina
amândoi. Un loc unde să-şi găsească pacea. Ochii li se întâlniră.
Existau multe locuri unde îşi puteau găsi pacea.
— Mai vrei cafea? întrebă Josh într-o doară.
Inima îi bătea cu putere. Simţea că tot ceea ce dorea şi-i era drag se
afla în acel oraş aglomerat şi trepidant şi tot ce râvnise se întregea
într-un mod la care nici n-âr fi putut visa, cu scurt timp în urmă.
„Şapte luni, “ calculă el. „Din august, când m-am aşezat prima oară
651
în biroul lui Anne, până în noaptea asta, când stăm aici, într-un cerc
magic.
— Da, te rog, răspunse Anne.
Stătea absolut nemişcată, parcă temându-se să nu risipească o
vraja..
Josh aduse încă două ceşti la masă şi se aşeză lângă ea, abia
atingându-i brajul cu al lui.
— Am terminat cu ştirile, sau s-a mai întâmplat şi altceva?
— A plecat Keith, răspunse Anne. L-a lăsat Iul Leo un bilet pe
birou, acum vreo două săptămâni, spunând că voia să vadă lumea şi
că avea impresia că Leo îşi pierduse încrederea în el; cred că s- a dus
la Vince, ca să-l ceară de lucru în Washington şi pariez că va primi;
probabil că au ceva în comun. Leo se bucură că a plecat, deşi s-a
simţit vinovat când ¡-a spus lui Marian; ei îi plăcea ideea că băiatul
lucra acolo. *
— Marian îl înţelege pe Keith cam la fel de clar ca pe Fred, medită
Josh. Se pare că a ajuns la un acord cu amândoi şi cu locul unde se
află. La. Fel ca William, cu scrisorile lui care nu rezolvă niciodată
nimic, sau Nina, cu diverşii ei soţi; oamenii îşi construiesc nişte
modele şi se acomodează în ele, după care e nevoie de mult efort ca
să-i mai scoţi de-acolo. Charles e cel care a schimbat direcţia; din câte
mi-ai spus, n-am mai auzit de nimeni care să se elibereze de un mod
de viaţă aşa ca el, în relaţia cu Vince.
Anne tăcu. Simţea braţul lui Josh lângă al ei. „Tatăl meu şi cu
mine, “ îşi spuse ea, „eliberându-ne de câte un mod de viaţă.“ Dar
ştia că n-avea să fie cu adevărat liberă până nu-i vorbea lui Josh
despre trecut. Dacă se gândise vreodată serios că putea evita acest
lucru, -descoperind totuşi că puteau trăi împreună, acum ştia că era
imposibil. „Trebuia să i-o împărtăşesc, “ reflectă ea, „la fel cum vrea
şi el să-mi împărtăşească munca lui. Să ne împărtăşim totul. Cele
bune şi cele rele.” Imediat, însă, o cuprinse un val de somn şi simţi că
i se închideau ochii. Mâine. Sau poimâine. E timp destul.
— Ajunge; trebuie să dormi, zise Josh hotărât. Putem amâna
652
mormântul cu încă o zi, dacă nu vrei să te trezeşti devreme.
— Ba nu, vreau să mergem mâine. Începând cu micul dejun la
şase jumate. Mi-a făcut mare plăcere, Josh. Ce mod minunat de a
simţi că faci parte dintr-un oraş străin, aşezându-te într-o cafenea şi
bând cafea alături de localnici.
— Şi de muzica lor, adăugă Josh – şi râseră, când un dangăt de
talgere zgâlţâi aerul în jurul lor.
La asta se gândl Anne, când se strecură în patul camerei de hotel:
la rândul lor împreună. Noapte bună, Josh, îl ură în gând, la fel cum
îi spusese şi în lift. Somn uşor, răspunse glasul lui în amintire, ca
atunci când Anne intrase în cameră. Mtine vom avea o zi minunată.
„Am avut o zi minunată şi azi, “ se mai gândi Anne şi zâmbi.
În jurul mormântului, se părea că luase naştere un orăşel. Valea
stearpă, întinzându-se îngustă printre colinele brune, era plină de
camioane şi maşini, scaune şi mese pliante, lăzi de ambalat, grămezi
de unelte, lanterne şi reflectoare de mare putere, porţiuni de schele,
cutii cu alimente şi apă îmbuteliată, soldaţi egipteni înarmaţi,
muncitori, ziarişti şi fotografi, arheologi, ucenici, funcţionari de stat
şi un mic grup de vizitatori privilegiaţi. Cu toţii se mişcau printr-o
ceaţă de praf, sub un soare orbitor. Anne îşi amintea valea din
diapozitivele pe care i le arătase Josh, tăcută, neclintită, pustie ca şi
cum s-ar fi aflat la capătul lumii şi nu-i venea să creadă că era acelaşi
loc. ”
— Mi-ar fi plăcut s-o vezi când am venit aici prima oară, spuse el,
privind-o cum scruta peisajul aglomerat. Dar, ca să-ţi spun adevărul,
am sentimentul că aşa arăta locul ăsta pe vremea când au trăit şi au
murit faraonii. Întotdeauna se găseau muncitori care săpau noi
morminte, artişti care le pictau şi le sculptau, aiţi muncitori care le
încărcau cu comorile şi cu obiectele cotidiene de care aveau nevoie
faraonii în viaţa de apoi. Şi lucrau în două, trei schimburi, aşa că
întotdeauna veneau şi plecau oameni. Nu ştiu dacă valea a fost
vreodată pustie mai mult decât pentru scurte perioade, de timp,
până când s-au terminat domniile faraonilor. Iar atunci, şi încă
653
dinainte, de fapt, îşi începuseră deja treaba jefuitorii de morminte.
Intrăm?
Începură lunga coborâre pe treptele aspre de piatră. Muncitorii
instalaseră o balustradă rudimentară într-o parte, dar Anne dorea să
coboare la fel cum o făcuse Josh prima oară şi nu se sprijini.
Deasupra fuseseră instalate becuri, aruncând peste piatră umbre
apăsate, dându-i lui Anne senzaţia că’se afunda spre centrul Pă-
mântului. Astfel, când Josh se dădu la 6 parte în uşa primei camere,
lăsând-o să intre înaintea lui, se opri brusc, cu uimire pură.
Încăperea era o văpaie multicoloră: proiectoare énorme luminau
vopselele vii şi proaspete, conservate de aerul uscat şi întunecimea
totală. Înconjurată de acea bogăţie de culori şi forme, Anne nu mai
auzea vocile oamenilor din celelalte camere. Parcă ea şi Josh ar fi fost
singuri, suspendaţi în timp. ’
Suflecându-şi mânecile în căldura înăbuşitoare, bând apă din
sticla pe care o adusese Josh, porniră încet de-a lungul pereţilor şi
prin încăperile alăturate, cu capetele înclinate înapoi, privind
desenele miniaturale sau în mărime naturală. În timp ce mergeau, se
opreau şi iarăşi porneau, Josh îi spunea lui Anne povestirile din
culise şi istoriile comorilor rânduâte pe lângă pereţi sau încă
îngrămădite în dezordine, aşa cum le găsiseră. Numai glasul lui îl
auzea; lui părea să-i aparţină grandoarea mormântului. El Îl găsise,
el îl deschisese lumii şi vorbea ca despre-un album cu fotografii de
familie.
— Fotografiem fiecare obiect, spuse Josh, îl descriem în scris, îi
dăm un număr de catalogare, îl împachetăm şi-l punem în ladă,
după care îl scoatem de-aici şi-l trimitem cu vaporul pe Nil, până la
Muzeul Egiptean din Cairo. Fiecare este nepreţuit, desigur, motiv
pentru care vezi o parte din armata egipteană patrulând prin vale. —
Al idee câte obiecte sunt? întrebă Anne.
— Încă nu. Aş bănui că în jur de zece mii,
Anne încercă să-şi imagineze documentarea şi transportul atât de
multor articole, de la micile figurine cioplite până la enormele
654
tronuri grele de nestemate şi folii de aur. Josh spusese că erau
necesare luni de zile, poate un an. Se întrebă cât din acei timp avea
să-l petreacă în Egipt..
Ajunseră în ultima cameră, cu enormul sarcofag de piatră în
centru încă aşteptând schelăria şi scripeţii necesari pentru a-i sălta
capacul, astfel ca muncitorii să poată scoate mumia faraonului.
Deodată, Anne simţi că ameţea de căldură.
— O clipă, murmură ea, rezemându-se de perete, cu ochii închişi.
’
— Doamne, îmi pare rău, spuse Josh întristat; o luă de braţ şi o
conduse la un prag de piatră ce se întindea de-a lungul peretelui.
Stai jos aici; bea cât mai multă apă. Plecărp imediat ce eşti gata.
Lartă-mă; ro-am lăsat dus. De văl şi am uitat că alţii nu sunt obişnuiţi
cu atmosfera asta.
Era furios pe el însuşi, Iar Anne i-o auzi în glas.
— Ţi-aş fi putut cere să mergem mal încet, îi zâmbi ea. Dar n-am
vrut. Niciodată n-am văzut o minunăţie mai mare. ’
Josh se aşeză lângă ea. „a
— Nicăieri nu se mai găseşte nimic comparabil. Însă am fi putut-o
împărţi în două, trei zile.
— Nu, aşa e cel mai bine.
Anne privi prin încăperea pătrată. Aici existau puţine fresce;
tavanul era plin cu stele de aur pe fond negru, iar pereţii erau
acoperiţi cu hieroglife: coloane-coloane de rugăciuni din Cartea
egipteană a morţilor.
— Am vrut să mă las înghiţită de miracolul ăsta, zise ea. Am vrut
să mă pierd în el.
— De ce?
Era pentru prima oară când îi punea o întrebare directă despre
sentimentele ei şi, instinctiv, Anne se retrase în ea însăşi. Îi întâlni
ochii şi ea fu aceea care-şi mută privirea, fiindu-i ruşine.
— Ca să fac parte din el, spuse, după o clipă, să pot simţi ceea ce
simţi şi tu. Cred că l-ai lăsat să te consume la fel cum m-am lăsat eu
655
consumată de avocatură şi m-am gândit că dacă mă las cuprinsă de
ei la fel de complet ca tine, aş putea înţelege acea parte a fiinţei tale şi
aş şti că şi tu o înţelegi pe a mea. Şi, adăugă ea grăbită, nelăsându-i
lui Josh timp să comenteze nimic despre ceea ce auzise, mult mai
revelator decât tot ceea ce-i mai spusese ea vreodată, când călătoresc
îmi place să mă contopesc cu ţara respectivă, ceea ce în Egipt
înseamnă haosul străzilor din Cairo, o cafenea din Luxor sau
incredibila splendoare a unui mormânt. Iar astăzi a fost mormântul.
Josh dădu din cap:
— Şi acum te simţi mai bine..
— Mult, şi-ţi mulţumesc. M-a ajutat statul jos. Aş vrea să-mi
vorbeşti despre camera asta.
Josh porni de-a lungul zidurilor, traducându-i unele dintre
hieroglife, după care îngenunche lângă sarcofag şi începu st’-şi
plimbe degetele peste basoreliefurile cu Isis şi animalele sacre
pictate, în timp ce-i povestea legendele lor. Anne se simţea ca un
copil ascultând un basm la culcare: încălzită, apărată, ca sub o
plapumă, şi calmată de glasul lui care reconstituía o lurrie străveche
şi miraculoasă.
— Ora prânzului, anunţă Josh pe neaşteptate.
— Anne tresări, ca trezită din somn.
— Ne întoarcem la Luxor.
O privi cercetător, 1n timp ce se ridica lângă el.
— Ne putem întoarce după-amiază, dacă vrei, sau mâine şi în
fiecare zi care va urmai mai sunt zeci de alte morminte, unele cu
totul diferite de ăsta, temple şi monumente, în funcţie de ce vrei să
vezi.
— Sau? întrebă Anne.
— Sau putem pleca din oraş, răspunse el scurt. Pe-aici, oriunde
am merge, vom avea pe cap hoarde de turişti; Valea Regilor nu e
locul potrivit pentru intimitate. Şi nici Luxorul..
Anne dădu din cap.
— Unde ai vrea să mergem?
656
 — Pe fluviu. Un prieten mi-a oferit iahtul lui, cât timp lipseşte el
din oraş. Am putea să vedem o parte din Egipt pe care altfel n-o poţi
vedea.
— Şi am avea mai multă intimitate? întrebă Anne, cu un surâs. Cu
alte două sute de ambarcaţiuni?
Josh zâmbi..
— Obişnuiesc să păstreze distanţa şi nu primim musafiri la bord.
Pauza fu infimă.
— Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Anne.
— Perfect.
Josh o conduse înapoi la scara de piatră, urcând din nou în soarele
arzător, nemilos.
— Atunci, luăm masa pe iaht. De îndată ce-ţi faci bagajele, vonrv
fi gata de plecare.
Iahtul se numea Hapy, după zeul Nilului. Era mic, de un alb cu
verde lucitor în lumina soarelui, cu un salon şi două cabine deasupra
punţii, iar dedesubt spaţii pentru un echipaj din trei membri. Josh
puse bagajele lui Anne într-una din cabine, apoi ieşiră pe coverta
lustruită, oprindu-se sub o tendă largă, cu dungi verzi şi albe,
privind oraşul Luxor cum rămânea în urma vasului ce plutea
aproape în derivă spre mijlocul apei.
Pe lângă maluri, Nilul era cafeniu şi albastru-verzui prin mijloc,
pe unde naviga Hapy, spre sud. Stewardul le servi o salată rece de
legume cu vin alb, pe o masă de lângă copastie, acoperită cu o pânză
de în verde şi având tacâmuri de argint antic masiv şi porţelan alb.
De pe mal, băieţi tineri le făceau cu mâna strigând, din micile sate
răsuna muzică, dar în rest nu se mai auzea niciun sunet, numai
murmurul motorului şi, ocazional, sirena câte unui vas turistic în
trecere. După-arriiaza trecu uşor şi lin ca valurile Nilului.
Josh şi Anne stăteau în fotolii de răchită cu perne moi de bumbac
viu colorat, _ privind peste parapet la viaţa de pe fluviu şi ţărmuri.
Între ei se afla o masă cu ceai de la gheaţă în pahare îmbrobonate de
abureală, pe care stewardul le umplea la loc din când în când.
657
Vorbeau sau tăceau, legănaţi de ritmul valurilor. Pe maluri, femei în
negru spălau rufe, bătându-le pe lespezi mari de piatră şi bârfind
între ele, uneori oprindu-se pentru a-şi striga plozii goi care se
aventurau prea aproape de apă. Alţi copii înotau prin apropiere,
strigându-se între ei cu însufleţire. Mai departe de mal, tinerii
stăteau în micile lor bărci de pescuit, bătând apa cu prăjini lungi
pentru a speria peştii spre celălalt capăt al bărcii, unde câte un bătrân
îi prindea în plasă. Băieţi vânoşi lunecau pe suprafaţa apei în feluci
identice cu bărcile folosite pe vremea faraonilor, umflându-şi
pânzele albe ca nişte trupuri de dansatoate arcuite în plin salt. Pe
câmpiile verzi în terase, din apropierea fluviului, câte un agricultor
ara cu plugul manual, în urma boului; altul folosea un trac- toraş
roşu. Şi imediat dincolo de plantaţii şi de vechile oraşe cu minarete,
dincolo de micile grupuri de fabrici din ale căror hornuri se înălţa
spre cer fum negru, se întindea deşertul, pustiu şi neîntrerupt tocmai
până în ţările învecinate.
Cu excepţia tractorului roşu şi a celor câteva fabrici, parcă s- .ar fi
întors în urmă cu mii de ani, iar Anne privea totul într-o reverie
fascinată. Stătea aşezată pe puntea răcoroasă a unui iaht modern pe
Nil, privind bărbaţii, femeile şi copiii care se mişcau în stilul
atemporal ce părea să-i facă una cu planeta şi ritmurile ei, aflaţi la fel
de departe de modernul Los Angeles şi de un apartament alb
silenţios ca şi cum ar fi locuit pe un alt corp ceresc.
— Nu mi-aş putea imagina o viaţă de genul ăsta, murmură Anne,
privind o femeie care-şi strângea rufele de pe pietrele unde le
întinsese la uscat, dar ar fi plăcut să aduc ceva din ea în ziua de azi.
’ Josh dădu din cap..
— Suficient ca să încetineşti şi să te gândeşti cât de strâns mai
suntem încă uniţi cu trecutul, sau ar trebui să fim. Când sunt aici, mă
gândesc mult la asta. Desigur, au şi egiptenii problemele lor,
încercând să fie o ţară modernă, dar ăsta e cel mai potrivit loc ca să-ţi
aminteşti că ar trebui să ne împăcăm cu trecutul şi să-l integrăm în
prezentul nostru.
658
 Soarele lunecă în jos sub creasta unui lanţ de dune înalte. Reapăru
printr-o adâncitură, reflectându-se peste Nil într-o dâră de culoare
portocalie arsă. Peste încă un minut, dispăru definitiv. Fluviul
deveni albastru închis, apoi negru. Aerul se răci. Acolo nu existau
amurguri lungi şi lente; era numai lumina soarelui şi, aproape
imediat, un întuneric care înghiţea pământul, lăsând numai luminiţe
împrăştiate pe maluri pentru a marca hotarele Nilului.
— Merg să mă schimb pentru cină, spuse Anne.
Se ridică, întinzându-se; stătuse nemişcată toată după-amiaza.
— De acord? Aşa aş vrea.
— Desigur, se ridică şi Josh. La ora opt? Putem mâna aici, sau în
salon.
— Aici, te rog, Şi e toarte bine la opt.
Trecu prin salon până în cabina unde îi pusese Josh lucrurile. Era
o încăpere mică, având un pat dublu acoperit cu o cuvertură
tricotată albă, un birou şi un dulap din lemn de măslin şi un fotoliu
de creton albastru. Fereastra era lată cât tot peretele, stând
întredeschisă; Anne auzea plesnetul liniştit al valurilor pe bordaj.
Printr-o uşă se ajungea într-o mică baie placată cu marmură roz,
conţinând o cadă ca pentru copii, în care un adult trebuia să-şi
îndoaie strâns genunchii. Anne zâmbi. Îi plăcea tot ce vedea. Tot ce
se întâmpla.
Dar surâsul îi şovăi. E cpl mai portivit loc ca să ne amintim că e mai
bine să nu uităm trecutul şi să ne împăcăm cu el. „Da,” reflectă ea. „Ştiu.
Mai lasă-mă doar câteva minute.”
Apa din baie aburea, iar Anne se cufundă până la bărbie,
spălându-se de praful de dimineaţă, cu o senzaţie de înviorare
datorată curăţeniei. Îşi uscă părul şi îl lăsă despletit, puţin cam
ciufulit, după care îmbrăcă un caftan de mătase aurie fină ca hârtia
chinezească. Când reveni pe punte, Josh o aştepta, îmbrăcat în
pantaloni marinăreşti şi cămaşă descheiată la gât, cu un blezăr
bleumarin pe deasupra. O privi admirativ în timp ce se apropia.
— Arăţi superb.
659
 — Şi tu. Dar iahtul ăsta merită să ne îmbrăcăm elegant, Josh; e atât
de rafinat.
Josh surâse:
— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Mai mulţi prieteni de-ai mei au
iahturi, însă ăsta e favoritul meii. Şi trebuia să fie cel mai ales, pentru
tine.
O contemplă lung.
— Ţi-am cumpărat ceva din Luxor, înainte de a veni.
Scoase din buzunarul hainei o cutie îngustă şi o privi pe Anne
deschizând-o. Pe stratul de catifea stătea cuibărit un colier din pietre
de lapis lazuli ovale, unite prin baghete subţiri de aur. Anne îşi trase
respiraţia. — Lapis şi aur, spuse Josh. Culorile faraonilor. Dacă {¡-aş
fi putut alege ceva de îmbrăcat pentru seara asta, aş fi luat mătase
aurie.
— E atât de frumos, şopti ea, întinzându-i-l ca să i-l prindă la
ceafă.,
Josh făcu un pas înapoi, studiind-o.-
— O regină de faraon, murmură el încet, deşi mult mai frumoasă.
Şi cât de poate de vie, nu mumificată,
deci, aş spune, gata pentru cină.
O luă de mână şi traversară puntea spre masă, mutată între timp
într-un loc ferit de briza care când şi când se înteţea în rafale. Josh
umplu paharele cu vin şi îl ridică pe ai lui. ’ a
— Mă bucur că eşti aici; mă bucur că suntem aici. Îmi place să văd
Egiptul prin ochii tăi. E plăcut să-mi amintesc cum arăta când era
nou-nouj; uităm prea repede. Aşa că, îţi mulţumesc că mă ajuţi să
văd cu un ochi proaspăt locul pe care-l iubesc.
— Îţi mulţumesc că m-ai adus aici, îi atinse Anne paharul cu al ei.
Mă simt minunat.
Mâncară încet, stând unul lângă altul, vorbind cu glasuri scăzute,
în timp ce stewardul le aducea fiecare fel, începând cu tahini şi supă,
urmate de o tocană condimentată de carne de vită cu orez şi cercuri
mari de pâine plată.
660
 — Întotdeauna mi-a plăcut să experimentez cu mâncarea, zise
Josh, în timp ce mai lua o porţie de tocană. Dorei nu i-a plăcut
niciodată.
Anne îi aruncă o privire scurtă, surprinsă. De luni de zile nu mai
vorbise despre Dora.
— Avea un palat fin şi niciodată nu Voia să rişte o ’ masă mai
puţin decât excelentă.
În glasul lui se simţea rememorarea indiferentă.
— Ceea ce i-a dat probabil un motiv să mă părăsească a fost
descoperirea că eram un bărbat mai pulin decât excelent.
Sprâncenele lui Anne se înălţară:
— Ea a vrut să te părăsească?
— M-a forţat. Îmi spunea cu uimitoare regularitate că avea dă
rămână numai dacă mă schimbam, devenind aşa cum voia ea. Eu nu
eram de acord, ea nu înceta să mi-o ceară, aşa că până la urmă i- am
spus că trebuia să plece.,
Se aplecă înainte, umplând din nou paharele.
— Sună mohorât şi răsuflat, chiar şi pentru mine; îmi. Închipui cât
de des auzi variaţiuni pe ^ceeaşi temă, în biroul tău. Mie, însă, mi s-a
părut important. Mai con- • vieţuisem cu încă două femei şi de
ambele dăţi nu ieşise nimic; le-a părut rău, şi mie la fel şi am rămas
prieteni. Ştiusem că nu voiam să mă însor cu Dora, dar pentru un
timp ne Simţiserăm bine împreună, aşa că a fost un nou eşec. Am
ştiut că existau moduri în care m-aş fi putut schimba spre
mulţumirea ei, dacă voiam, dar nu voiam. Asta mi-a vorbit despre
sentimentele mele pentru ea, sau lipsa lor, mai mult decât orice
altceva.
— Ce voia să faci? întrebă Anne.
Josh zâmbi trist. _
— Era o listă lungă. În lumea egocentrică a Dorei, nimic nu era
vreodată de-ajuns.
Tăcu, strângând amar gura.
— Ceea ce am crezut că văzusem în Dora la început şi timp de
661
câteva luni după ce s-a mutat la mine a fost o dorinţă nesăţioasă de a
experimenta în toate privinţele. Asta, însă, a reieşit a fi o dorinţă
nesăţioasă de a poseda totul. Nu, mai mult decât atât. Era un îndemn
de a poseda şi a manipula, de a-i supune pe toţi şi toate voinţei ei.
După o scurtă pauză, Josh continuă;
— Pare-se că în sensul ăsta îşi moşteneşte tatăl. Oricum, după o
vreme, în pofida drăgălăşeniei şi a farmecului ei, n-am mai văzut
decât tendinţa asta irezistibilă spre a manipula şi ne’sfârşita
fascinaţie faţă de ea însăşi, iar atunci am reînceput să lucrez după
programul meu regulat, de- paisprezece ore pe zi, şase-şapte zile în
fiecare săptămână. Dora voia să stau mai mult acasă. Nu părea o
pretenţie absurdă şi, desigur, aş fi putut-o face. De-acum, însă, nu
mai voiam. Înainte de a trăi împreună lucrasem tot. Timpul după
orarul ăsta nebunesc şi nu vedeam niciun motiv de a sta acasă.
Îşi contemplă paharul cu vin.’
— Ca să fiu exact, nu muncisem chiar întotdeauna ca un nebun.
Am început să-mi umplu zilele când au murit părinţii mei şi apoi a
devenit un mod de viaţă. Mal întâl, trecutul îmi oferea o evadare,
devenind apoi domeniul unde eram cel mai mulţumit. Ştiam mereu
deznodămin- tele; nu existau surprize. Acum mi se pare o explicaţie
extraordinar de firavă, dar ani de zile m-a satisfăcut şi n-am pus-o la
îndoială.
Se rezemă, întinzându-şi picioarele pe lângă masă. Luminările din
felinarele de vânt arseseră aproape complet, scăldându-i acum faţa
în umbre adânci.
— În toţi anii, ăştia, niciodată n-am fost îndrăgostit de nimeni. Nu
sunt sigur dacă fiindcă eram captivat de trecut, sau dacă mă
adâncisem în trecut fiindcă nu mă puteam îndrăgosti. Ceea ce ştiu
este că trecutul nu-mi mai e de ajuns, iar asta înseamnă că nici
munca mea nu-mi mai este de ajuns. A existat o vreme când
descoperirea mormântului lui Tenkaure ar fi fost cel mai mare
eveniment din viaţa mea; ar fi însemnat măsura sucesului meu ca
fiinţă omenească şi ţelul zilelor mele. În acest moment, însă, nu mai e
662
nimic din toate astea. Este important penţru mine, dar nici pe
departe la fel de important că tine.
Un moment, rămase tăcut, privind-o în ochi. Anne nu se mişcă. În
afara vibraţiilor slabe ale iahtului, sub ei, i se părea că întreaga lume
încremenise.
— Te Iubesc, Anne, spuse Josh încet. Cred că până acum am dat-o
clar de înţeles în vreo zece feluri, dar încă nu mi-am îngăduit s-o
spun; păreau să se întâmple prea multe în viaţa ta şi Dumnezeu e
martor că şi în jurul nostru se petreceau destule. Dar vreau să ştii că,
odată ce am ştiut că. Te iubeam şi doream să te aduc în viaţa mea, şi
să devin o parte dintr-a ta şi din a familiei tale, trecutul a lunecat
înapoi în fundal. Unde-i e locul.
— Stewardul aduse cafele şi coniac şi un platou cu fursecuri.
— Acolo, te rog, îi indică Josh o masă scundă de răchită şi, după
ce stewardul se retrase, el şi Anne se aşezară pe o canapea cu perne,
trăgând spre ei măsuţa. Anne turnă cafeaua în ceşti. Nu putea vorbi.
Era în plin tumult. Mică şi dulce Anne. Oamenii ar trebui să te iubească.
Niciun bărbat nu-i mai vorbise de iubire, de când plecase de-acasă.
Dar, cu glasul lui Josh, acest cuvânt nu suna pentru nimic în lume ca
acela din amintirea ei. Parcă nu l-ar mai fi auzit niciodată; avea
rezonanţa unui cuvânt străin, cu noi straturi ale sensurilor. Şi chiar
în timp ce simţea că se crispa şi se închidea în sine, percepuse o mică
scăpărare de excitaţie, o senzaţie de posibilităţi deschise şi dori să-l
audă spunând-o din nou.
Ea, însă, nu ştia cum să vorbească despre dragoste. „Aş vrea, aş
vrea, aş vrea.” Dorinţa de a-i putea vorbi era de-a dreptul dureroasă.
Rămase, însă, tăcută.
Josh se rezemase de spătar, cu ceaşca în mână. Părea relaxat, însă
Anne îi simţi presiunea aşteptării ca ea să răspundă şi avu o
străfulgerare de nemulţumire. Lui nu-i era deloc greu să vorbească
despre dragoste; avusese parte de practică-destulă şi nu-l strivea
nicio amintire, lăsându-l îngreţoşat şi fără suflare, ori de câte ori se
gândea la tot ceea ce putea să însemne dragostea.
663
 — Acostăm, spuse el şi în acelaşi moment motoarele navei trecură
în ralenti.
Surprinsă de brusca scădere a murmurului constant pe care-l
auzise toată după-amiaza, Anne privi spre luminile oraşului
comercial agitat de pe mal şi la lam- pioanele familiare ale vaselor de
agrement înşirate la cheu. _
— Edfu, spuse Josh. Înnoptăm aici, pujin mai încolo, departe de
navele turistice.
— Mâlne putem coborî pe Jărm, dacă vrei – pornind devreme,
putem evita în mare parte aglomeraţia – sau putem ridica ancora
înainte de micul dejun. Singurul program pentru croaziera asta e cel
pe care ni-l facem noi..
Hapy lunecă tăcut de-a lungul cheului, departe de celelalte vase şi
de centrul oraşului, până ajunseră la un tronson liber. Câţiva
oameni, aşteptându-i, prinseră pa- râma aruncată de echipaj şi o
legară de o bintă înfiptă în pământ. Dinspre cafenele răsuna muzică,
la fel ca în Luxor; glasurile şi aromele intense de cafea şi mirodenii,
pâine la cuptor şi fum de narghilele pluteau pe aripile brizei, ca în
Luxor. Anne avu senzaţia că timpul şi spaţiul se amestecaseră. Era
într-un loc şi în multe alte locuri; era într-o ţară străveche şi în
propria ei lume modernă; era în Egipt, sau se afla pe un fluviu fără
început şi sfârşit, curgând ori stând nemişcat. _
Ea şi Josh erau singurul centru stabil. Încă o dată, se simţi singură
cu el, desprinsă de orice altceva. Indiferent că se întâmpla în afara
acelui iaht, în trecut sau în viitor, era punctul ei de stabilitate. I se
părea că niciodată nu mai cunoscuse acest sentiment de a ajunge în
centrul vieţii ei. _
Nu ştia ce să facă, încă. În momentul când se gândea să i-o spună,
simplu şi de-a dreptul, cuvintele nu voiau să iasă; se temea să
deschidă uşa spre un lucru pe care nu-l putea controla.
Însă chiar dacă l-ar fi putut spune, nu era momentul.
O ştia. Înainte, trebuia să-i spună altceva.
O ajutase chiar el, vorbind despre Dora. O făcuse firesc, dar
664
avusese un motiv. Trecutul a lunecat înapoi în fundal. Unde-! e locul.
Asta dorea şi din partea ei. Să-l împingă în fundal. Şi sosise vremea
s-o facă.
Puse ceaşca de cafea pe masă şi se întoarse spre Josh.
— Vreau să-ţi vorbesc despre un lucru care mi s-a întâmplat
demult. Niciodată n-am vorbit despre asta; n-am putut. Aveam
treisprezece ani. Mama mea murise când aveam şapte, iar Qail şi cu
mine locuiam la Marian şi Pred. Toţi cel din familie aveau case la
câteva străzi distanţă. Între ele şi aproape în fiecare duminică luam
cina la bunicul meu. Era un spectacol comandat, dar cred că le plăcea
tuturor. Cu excepţia lui Vince. El detesta regulile, stabilite de oricine,
şi sunt sigură că n-ar fi venit deloc, dacă nu se temea de un conflict
cu bunicul meu. Cred că Ethan Chatham a fost singurul om care l-a
intimidat vreodată pe Vlnce.
Rămase cu privirea în gol, spre luminile îndepărtate din Edfu,
spre negreala fluviului în jurul lor, dar ceea ce vedea era casa lui
Marian, sufrageria cu tapet înflorat, curtea prelungă de dincolo de
glasvand, întinzându-se netedă ca o catifea verde pâna la lac şi
pădurea unde stătuse de vorbă cu prietena ei Inventată. Cum o
chema? Uitase. Vorbise cu ea, asta ţinea minte, scrisese în caiet, când
Vince…
— Ce s-a întâmplat când aveai treisprezece ani? întrebă Josh,
readucând-o la realitate.
— Vlnce m-a violat. T
Icni de durere şi ruşine şi sub şocul de a se auzi pe ea însăşi
rostind cu voce tare acele cuvinte pentru prima oară.
Josh trase aer printre dinţi.
— Dumnezeule, Doamne Dumnezeule… şopti el.
Ghicise, dar nu avusese cum să fie pregătit pentru impactul
mărturisirii ei proprii, nici pentru chinul din glas şi turbarea ucigaşă
care Îl potopi într-o clipă. O văzu pe Anne cu Vince – încercă să nu-şi
imagineze, dar aparijia era în mintea lui, sfredelindu-l – capul Annei
căzând pe spate, Vince obligând-o să cedeze şi să i se supună,
665
forţând-o… Nu mai suportă.
— Dumnezeule, izbucni cu furie şi întinse brajele spre Anne, s-o
smulgă din acea imagine a închipuirii lui.
Anne tresări. Făcu un salt în picioare şi se îndepărtă de el,
oprindu-se lângă parapet, unde începu să-şi treacă nervoasă mâna
de-a lungul balustradei de alamă netedă.
— Trebuie să spun totul.
Vocea i se auzea încet dar clar prin spaţiul dintre ei. Se hotărâse şi,
cu aceeaşi energie de ojel care o dusese din Lake Forest în Haight
Ashbury, apoi la Berkeley, la Han/ard şi la avocatură, avea să meargă
până la capăt.
— M-a violat mult timp. Venea în cambra mea. La început, era
nelipsit, apoi şi-a făcut un program şi eu trebuia să fiu pregătită de
fiecare dată. Şi să |be un rol şi să spun cuvinte care nu însemnau
nimic pentru mine. Şi care, de-atunci, au continuat să… nu însemne
nimic pentru mine. _
Închise un moment ochii. Îi simâea mâinile pe ea, în închisoarea
camerei, îl auzea dându-i ordine, porun- cindu-i să reacţioneze,
şuierând furios când ea n-o făcea. Fir-ai a dracu’, simte ceva când mă joc
cu tine!
„Nu pot să fac asta, “ îşi spuse Anne, „nu pot, nu pot.“ Respiraţia
îi devenise tăioasă şi chinuită, ca şi cum ar fi alergat prea mult. Mâna
i se încleştă pe copastie.
Josh se stăpânea, sfâşiat între furie şi milă.
— Şi n-ai spus familiei, zise el încet.
Ochii lui Anne se deschiseră surprinşi, la a uzul glasului său
printre amintirile ei. Niciodată hu mai existase glasul altcuiva, când
se lupta cu amintirile; întotdeauna fuseseră numai ale ei. Dar acum
nu mai sunt singură. Îl privi un lung moment pe Josh. Ochii lui
stăteau îndreptaţi spre ai ei şi ştiu că simţea atât propria ei furie şi
durere, cât şi pe ale lui. Nu mai sunt singură. Începea să înţeleagă cum
putea însemna acest lucru o împărţire în doi a ororilor şi a suferinţei.
— N-am putut spune nimănui, răspunse ea. L-am lăsat!
666
 Şi atunci cuvintele începură să se rostogolească, precum o
frânghie desfăşurându-se dinfr-un ghem prea strâns care fusese
înfipt înlăuntrul ei, cu asprimea ro- zându-j o rană ce nu se mai
vindeca odată.
— Mi-era atât de ruşine şi eram furioasă pe mine că eram slabă
şi… rea. Mi-a spus că-l ademenisem şi l-am crezut, fiindcă altfel de
ce ar fi început? Mă simţeam murdară şi scârbită şi ruşinată, dar îl
lăsam să continue. Iar şi iar şi iar. Încercam să înţeleg – ori de câte ori
îmi permiteam să mă gândesc sau nu mai puteam evita – cum de îl
puteam lăsa s-o facă, săptămâni de-a rândul, în timp ce continuam
să-mi trăiesc viaţa şi nimeni nu bănuia nimic. Venea şi pleca şi-şi
făcea toate poftele, iar eu i le făceam la rândul meu… în afară de a-i
răspunde; pe-asta n-am făcut-o niciodată. Şi nu mai suporta; mă ura
pentru că nu siniţeam nimic, Eu credeam că era ca o căsnicie, cum
credeam eu că ar fi o căsnicie, când o persoană îi aparţine alteia. Nu,
n-am dreptate. Niciodată nu am simţit că-i aparţineam lui. Parcă
trupul meu n-ar mai fi fost al meu, ci al lui şi cu cât îl folosea mal
mult, cu atât şi-l însuşea şi nu mai aveam niciun control asupra a
ceea ce i se întâmpla. El avea controlul. Mie-mi mai rămăseseră doar
gândurile şi sentimentele, astea n-au fost ale lui niciodată, însă ce
să-i facă trupului meu, el hotăra. M-a ameninţat că avea să mă
omoare dacă-i spuneam cuiva. A zis că oricum nu m-ar fi crezut, şi
l-am crezut. Era un om în toată firea, căsătorit, avea un copil, lucra
cu bunicul meu în firma familiei şi bunicul avea încredere în el. Iar
oamenii îl admirau. Părea să umble prin viaţă cu toţi lăsându-i drum
liber şi dacă-i stăteau în cale alţi oameni sau lucruri erau doborâţi şi
nimeni nu le dădea prea multă atenţie. Îl credeam invulnerabil.
Aveam treisprezece ani şi nu eram prea bine crescută, iar rudele îmi
spuneau mereu ce rele făceam.
Arme se opri, slăbind încet strânsoarea degetelor de pe copastie.
— . A durat aşa doi ani.
Îl auzi pe Josh inspirând intens.
— Şi apoi, într-o zi, le-am spus. Tocmai împlineam cincisprezece
667
ani; eram la masă şi i-am spus bunicului meu, de faţă cu toată lumea.
Nu mai ţin minte de ce am făcut-o până la urmă; îmi mai amintesc
doar că-mi Ieşeau cuvinteâe pe gură şi expresiile celorlalţi în jur.
Bieţii Nfina şi William încercau să-şi închipuie că nu spusesem
nimic, Iâr Marian căuta să mai amâne totul cu o zi, Vince şi Rita mă
făceau mincinoasă… Iar tatăl meu… l-a preferat… pe Vlnce. Nu m-a
crezut. Bunicul îmi tot cerea să le spun mai mult, să spun adevărul.
Nu voia să creadă că înţelesese de prima dată. Cred că, dacă
insistăm, m-ar fi crezut, dar în momentul ăla n-am văzut decât că
părea să spere că n-aveam să-l oblig. Nimeni nu. Voia să mă creadă;
era prea incomod pentru ei. În aceeaşi noapte am plecat de-acasă.
Josh nu se mai putu stăpâni. Sări de pe canapea şi o luă în braţe.
Instinctiv, Anne deveni ţeapănă.
— Stal… începu ea.
Dar în aceeaşi clipă ceva cedă în ea şi trupul păru să i se topească
la pieptul Iul. Începu să plângă. În braţele lui Josh, cu fruntea pe
umărul său, suspina cu disperarea copilului de altă dată şi durerea
îngheţată a femeii în care se transformase.,
Josh o ţinu îmbrăţişată, cu obrazul rezemnat în părul ei,
cuprinzându-i faţa într-o mână ca pentru a o ocroti de o furtună.
Rămaseră astfel mult timp. Suspinele lui Anne se stinseră treptat.
Trase de câteva ori aer în piept, tremurător, apoi respiră calm,
rezemându-se de Joşh, fără niciun gând. ’
— A… murmură ea după un timp, retrăgându-se. Sacoul…
Priviră amândoi reverul ud leoarcă al blezerului.
— Ce mai potop, comentă Josh calm. Nu-i grav; ba chiar, e
benefic…
Îşi scoase haina şi o petrecu peste balustradă, după care o
cuprinse din nou pe Anne. Şi, în timp ce o strân- gea la piept, ea îşi
ridică brajele, încet şi îi încercui mijlocul. Josh îşi imaginase de-atâtea
ori senzajia oaselor ei suple sub mâinile lui, încât era aproape
familiară, dar totuşi se simţea ca şi cum ar fi păşit într-un vis şi nu
mai era sigur ce anume avea substanţă şi ce era numai speranţă.,
668
 — Ştiai, spuse Anne, cu vocea înfundată. Ţi-au spus Gail şi Leo.,
— Nu, răspunse ei repede.
O îndepărtă puţin, ca s-o poată privi.
— Nu mi-au spus nimic; ţi-am mai zis o dată. Dar, Anne,
informaţia exjsta, mai ales pentru cineva care-şi petrece viaţa
adunând la un loc frânturi de informaţii. Am bănuit şi n-am vrut să
cred, dar apoi am şi crezut. Îl cunoşteam pe Vince, nu perfect, dar
destul de bine.
— Şi familia mea la fel. Însă au preferat să întoarcă spatele şi să
mă lase cu ruşinea de a…
Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi.
— O, Doamne, nu se mai termină. Crezusem, când ţi-am spus…
— Ascultă-mă, îi puse Josh mâinile pe braţe, privind-o în ochi. A
cui ruşine e?
Anne se încruntă.
— Cum?
— Spui încontinuu că ţi-a fost ruşine, că ţi-e ruşine, că trăieşti cu
ruşinea de a o fi făcut. Dar de ce să-ţi fie ţie ruşine? El e cel care a
făcut-o. Hidoşenia e a lui, monstruozitatea e a lui – ştiai asta; l-ai
numit monstru – ruşinea e tot a lui. Tu n-ai niciun motiv; niciodată
n-ai avut. Vfnce da, dar tu? Anne, n-ai niciun motiv să-Ji fie ruşine.
Niciodată n-ai avut de ce să-Ji fie ruşine.
Gontinua să-l privească încruntată. De ce nu şi-o spusese
niciodată şi ea? Suna atât de simplu… şi dacă era adevărat… Dar de
ce n-ar fi fost adevărat? Cu glasul profund şi dezinvolt al lui Josh,
părea evident, un lucru pe care ar fi trebuit să-l recunoască de ani de
zile.
— Nu ştiu, răspunse ea încet.
— Ba da. Ştii. Erai prea tânără ca să înţelegi când ai plecat de-
acasă; fuseseşi terorizată prea multă vreme. Crezuseşi ce-ţi spunea
el, că era vina ta şi te-ai crezut întinată de relaţia cu el, astfel încât nu
mai erai o fată cuminte; nu mai meritai să fii iubită. Nimic din toate
astea nu era adevărat, dar cumva, chiar cu tot profesionalismul tău,
669
n-ai încetat niciun moment să fii în- spăimântată, astfel că
distanţarea nu te-a ajutat să înţelegi ce ţi se întâmplase. Ai lăsat
ruşinea să devină o parte din’tine, ca o aşchie care nu mai iese
niciodată. Dar nu face parte din tine, Anne; alţii au înfipt-o acolo,
prin propriile tale temeri şi neputinţe, iar acum o poţi scoate. —
Anne zâmbi vag.
— Ce simplu.
— Poate că nu. Dar o poţi face. Ai făcut destule mult mai grele.
— Probabil.
Simţea forţa mâinilor lui Josh pe braţele ei şi, peste câteva minute,
începu să mai simtă şi altceva, un fel de uşurare lăuntrică pe care n-o
recunoştea de nicăieri. Făcea ca totul să pară nou, ca şi cum ar fi stat
pe un drum de munte şi soarefe, luminând dintr-un alt unghi, i-ar fi
"arătat peisajul într-un fel cum nu-l mai văzuse. Simţea că aştepta
ceva, fără teamă. Şi ştia că începea să-l creadă;
Luminile din Edfu se stinseseră; vasele cu turişti erau cufundate
în întuneric. Se făcuse aproape miezul nopţii. Stewardul reveni cu o
cafetieră nouă şi plecă, împingând înaintea lui din mers masa de la
cină. Uşa se închise după el.
Josh o strânse iarăşi pe Anne la piept, rezemându-şi obrazul pe
părul ei. Fu foarte surprinsă să constate că la atingerea lui nimic nu
se mai crispa în ea. Se sprijini de el, simţindu-i cu buzele bătăile
inimii prin bumbacul fin al cămăşii. Era un loc plăcut şi lăsă s-o
umple liniştea, şi însufleţirea, şi nu peste mult recunoscu că aceea pe
care o simţea era speranţa.
Îşi înălţă capul să-l privească. Iar când îi văzu ochii, Josh se aplecă
s-o sărute, gura lui întâlnind-o pe a ei cu o firească naturaleţe care
până şi pe el îl surprinse. Nu ştiuse cum avea să se întâmple, ca
Anne să-l poată accepta fără a rămâne prizoniera trecutului. Dacă
trecea de acel obstacol, puteau…
Însă muşchii lui Anne se încordaseră şi un ţipăt tăcut i se ridică în
gâtlej. O gură acoperindu-i-o pe a ei, înăbuşind-o, răpindu-i-o pe ea
însăşi… Se smulse, des- prinzându-se de Josh, şi făcu un pas înapoi,
670
cu dinţii strânşi pentru a-şi opri strigătul. Tremura atât de violent
încât abia se mai putea ţine pe picioare. Privi puntea; nu se putea
uita la Josh.
— E prea târziu, i se smulseră din piept cuvintele. Îmi pare rău,
Josh; îmi pare rău; e prea târziu.
Josh o încercui cu braţele, dar ea se feri, simţind că se fărâmiţa pe
dinăuntru.
— O, Doamne, de ce nu pot scăpa odată?
— Vei scăpa, replică el ferm.
Îl cotropeau îndoielile şi pentru prima oară simţi’un început de
deznădejde, dar n-o lăsă pe Anne să observe. Rămase cu glasul
convins şi cu mâna ţinând-o sigur de braţ, neluându-l în seamă
moleşeala trupului, când o conduse înapoi spre canapea.
— Vei scăpa, fiindcă o vom face. Împreună. E vorba de mult mai
mult decât de amor; e o viaţă în joc; viaţa pe care o vom făuri
amândoi. Vreau să ne căsătorim şi să avem copii, să construim ceva
mult mai solid decât orice altceva a făcut oricare dintre noi vreodată.
Iar pentru asta^erită să luptăm.
— Ar fi trebuit să ne cunoaştem la vârsta de zece ani, spuse ea cu
seriozitate. Atunci, am fi putut creşte împreună şi nimic n-ar fi stat
între noi.
— Nici acum nu stă între noi nimic ce să nu putem da la o parte,
răspunse calm Josh. Ascultă-mă. Încetează să mai fi o avocată care
permanent analizează şi o femeie care se bazează pe mintea şi
inteligenţa ei; măcar acum, ai încredere în emoţiile tale şi ascultă
doar. Te iubesc, Anne. Te iubesc pentru ceea ce eşti şi pentru ce ai
fost, pentru lucrurile pe care le faci acum şi cele care ţi s-au întâmplat
demult. Iubesc tot ceea ce eşti tu, nu doar părţile cele mai frumoase
sau cele mai. Comode.
Îşi puse mâna pe obrazul ei.,
— Iubita, frumoasa mea Anne. Sunt atâtea pe care vreau să le fac
pentru tine. Dar vreau să faci şi tu ceva pentru mine. Vreau să fim
unul pentru celălalt tot ceea ce am crezut vreodată că am putea fi
671
singuri. Prea mult timp am fost singuri; tu erai ocupată să fugi de
trecut, iar eu mă agăţam de el şi acum am terminat amândoi cu asta.
Ne vom făuri o viaţă împreună, iar o viaţă nu înseamnă un loc sau
un timp – nu e o firmă de drept sau un apartament păzit de un
portar, nici mii de ani de istorie – este cineva, sau mai mult decât
cineva, o întreagă familie dacă avem noroc, care să ne primească şi să
ne facă loc pentru un cuib. Înseamnă să avem pe cineva care oricând
ne va întâmpina cu braţele deschise. Este o uşă care ni se va deschide
întotdeauna. Asta vreau de la tine. Şi vreau să Ji-o dăruiesc, pentru
ca niciodată ăă nu mai trebuiască să închizi uşi înlăuntrul tău.
Anne. Se concentra asupra glasului său, profund şi foarte aproape
de ea. La început, se agăţase de fiecare cuvânt; apoi, cuvintele se
contopiseră şi o învăluiseră ca muzica unei orchestre, care se înalţă
până pare ş| răsune dinăuntrul fiecărui ascultător. Deveneau o parte
din ea; curgeau prin ea. Era animată de căldura şi ritmul glasului
său, de atingerea neabătută a mâinii lui pe obrazul ei. Închise ochii,
ascultând.
— Sunt atâtea lucruri pe care vreau să le facem împreună,
continuă Josh. Locuri pe care sa le vizităm împreună, chiar dacă
fiecare dintre noi le-a văzut separat, cărţi pe care să le citim
împreună, spectacole de teatru, oameni cu care să ne întâlnim. Vom
termina împreună casa din Tamarack şi vom petrece mult timp
acolo. Vom umbla pe cărările noastre favorite din munţi şi vom
descoperi împreună altele noi; vom schia, vom merge cu bicicleta şi
cu barca, n-am fost niciodată la pescuit dar poate o vom face şi pe
asta. Trebuie să începem imediat; sunt atât de multe de făcut.
Şi continuă, cu glasul ca un murmur, vorbind despre căminul pe
care aveau să şi-l facă împreună la Los Angeles, despre grădinile şi
casa pe care aveau să şi le facă împreună la Tamarack, despre orele
pe care aveau să le petreacă împreună. Vorbi despre muncile lor
separate, care puteau oricând să le umple o mare parte din viaţă, şi
despre curiozităţile, minunăţiile şi frumuseţile lumii. ’
— Şi le vom împărtăşi. Până acum, pe cele mai multe dintre ele
672
n-am vrut să le împărtăşesc cu nimeni, dar în clipa asta nu-mi mai
poate trece prin minte niciun lucru pe care să-l doresc numai pentru
mine.
Dezinvolt, îşi petrecu braţul împrejurul ei. Era ca o prelungire a
glasului, cald, cuprinzător şi, pe negândite, fără a deschide măcar
ochii, Anne se potrivi în îmbră- Jişare, rezemându-se de el cu toată
uşurinja.
— Este o călătorie pe care vreau s-o facem cât de curând, de la
Geneva la Paris, urmă Josh; acum vocea îi devenise ca o reverie, iar
Anne simji că începea să facă parte din visul lui. Chiar lângă Geneva,
drumul străbate o serie de trecători spectaculoase, la marginea
Munţilor Jura. O putem face într-o zi frumoasă, sau putem aştepta
până începe un viscol. E ca un vis, atunci: norii se învolburează din
"adâncurile trecătorilor până departe sus, şi de jur împrejur stâncile
sunt de un argintiu cu negru magic, părând să plutească prin ceaţă.
Se opri. Nu se mai auzea niciun sunet. Iahtul părea o odaie
luminată blând în vasta întunecime a deşertului şi a Nilului.
Constelaţii palide licăreau pe un cer pâclos; luna plutea deasupra
oraşului, parcă înfiptă într-un minaret..
Anne se ghemui în strânsoarea puternică a braţului lui Josh. Şi-i
simţi degetele prelungi mângâindu-i părui şi obrazul, la început
foarte încet, apoi mai sigur. Deschise ochii, dar imediat îi închise la
loc şi se lăsă în voia acelor mângâieri încete, ritmice, ca ale unei ploi
calde.,
— Apoi, drumul redevine orizontal, reluă Josh cu acelaşi murmur
egal care părea să i se scurgă prin căldura degetelor, şi mergem
printre vii, coline joase, unduitoare, verde-închis decolorându-se
spre verde-deschis şi albastru-cenuşiu la orizont, cu căsuţe adunate
ca nişte stoluri de păsări albe care au poposit în mijlocul câmpiei.
Anne vedea totul în minte. Simţea atemporala seninătate a
priveliştii la fel cum simţea pacea locului unde stăteau, micul iaht
particular, Nilul tăcut, atât de nemişcat sub ei, oraşul adormit pe
mal. Şi Josh, stabil şi ocrotitor, ţinând-o strâns, cu mâria
673
mângâindu-o încet pe frunte, pe pielea netedă de lângă ochi, pe
pometele înalt al obrazului şi pe uşoara adâncitură de sub el, şi pe
linia alungită a gâtuliâi. Din vârfurile degetelor lui, căldura I se
răspândea prin trup ca vinul şi mierea; se simţea languroasă şi
mulţumită.
El vorbea despre alte locuri, iar Anne vedea scenele descrise.
Simţea sub palme piatra aspră a monumentelor străvechi, mirosea
aroma de cimbru, mentă şi cuişoare, căldura soarelui îi scălda în
timp ce mergeau împreună pe câmpii cu flori care se aplecau în calea
lor. Erau atât de apropiaţi în acea viziune, iar lumea îi apăsa cu o atât
de splendidă văpaie, încât Anne simţi cum se deschidea. Priveliştile,
sunetele şi miresmele Egiptului care o învăluiseră se combinau acum
cu aceste viziuni din alte locuri, *stârnindu-i un val de dorinţă. Îşi
amintea aceeaşi dorinţă din ziua excursiei la lac, dar acum era mai
mult, mult mai mult. Se simţea deschisă către tot ceea ce era de
descoperit. Şi deschişă lui Josh, dorin- du-l mai mult decât ştiuse
vreodată.
Cu ochii încă închişi îşi ridică faţa spre a lui. Murmurul scăzut al
glasului se opri. Buzele lui i le atinseră, uşor, ca o adiere seara. Gura
lui Anne se deschise. Şi atunci cea a lui Josh, gingaş, încet, îl uni cu
ea, respi- rând odată cu ea, atingerea lui, precum glasul, scurgân-
du-se prin ea şi strângând-o în locul închis dintre braţele lui. Întări
îmbrăţişarea şi, încet, limbile li se întâlniră.
Anne simţi şocul contactului; limba ei tresări scurt, căutând
scăpare. Dar Josh rămase (ie loc. N-o forţă, însă nici nu se retrase şi
peste un moment Anne îi veni în întâmpinare. Deodată, dorea să-i
simtă trupul strâns lipit de al el, şi mai strâns; se încordă, ştiind că,
pentru prima oară, trăia pasiunea. Îşi eliberă un braţ din strân-
soarea îmbrăţişării şi îl cuprinse, cu degetele în părul lui. Limba i se
îngemănă cu a lui. Simţi o libertate care o umplu de extaz.
Îi scăpă un sunet slab, iar Josh îşi înălţă capul.
— Te iubesc, spuse ea.
Cuvintele rămaseră plutind în aer. Era pentru prima oară că le
674
spunea nesilită de nimeni, din copilărie.
— Doamne sfinte, murmură Josh; era ca o rugăciune; clătină încet
din cap, cu mirare. De-atâtea ori am visat să te-aud spunând asta şi
că vei veni spre mine de bună voie… şi niciodată n-am fost sigur că
se va întâmpla.
— Eu crezusem că nu, răspunse Anne; o străbătu un scurt fior.’
Nu mi-am putut imagina că poate fi altfel.
— N-are nicio legătură cu nimic altceva, spuse Josh. Ne vom găsi
singuri drumul şi descoperirile noastre proprii; ne vom făuri propria
noastră dragoste.
Surâse.
— Trebuie să ne împăcăm fiecare cu trecutul nostru, dar nu e
nevoie să-l aducem şi în dormitor.
Anne îi răspunse la suris:
— Nici vreuna dintre fantomele tale nu ne va însoţi? Nimic din
vechile tale umbre?,
— Nici măcar un crâmpei de amintire. Nu există decât prezentul,
momentul de-acum şi noi doi singuri, cu unul dintre fluviile eterne
ale lumii sub noi.
Se ridică, luând-o cu el, şi se ţinură îmbrăţişaţi. Faţa lui Anne se
sprijini de umărul |ui; ochii i se închiseră din nou. Tăcerea se aşternu
în jur.
Ne vom găsi descoperirile noastre proprii. Propria noastră dragoste.
Fiorul acela Iute îi străbătu iarăşi trupul. Nu! N-am să mă mai tem.
Simţise extazul libertăţii; îi dorise atingerea. „E timpul, “ reflectă ea.
Îşi ridică bărbia, parcă făcându-şi curaj, şi-l luă pe Josh-de mână, Se
întoarseră, pornind pe punte, prin salon, spre cabina lui.
O aplică de pe perete răspândea un evantai de lumină ¡voire
palidă spre plafon; în restul încăperii domnea penumbra. Josh
închise uşa în urma lor şi o încuie. Se întoarse spre Anne, luând-o de
mâini, studiind-o.
În lumina slabă, îi zări o lucire hotărâtă în ochi şi capul înclinat
într-o poziţie pe care n-ar fi- numit-o tocmai romantică. Îl duru
675
inima de mila ei. Nu avea nicio cale de a şti exact prin ce trecea;
putea bănui, putea s-o iubească şi să încerce s-o ajute, dar nu putea
simţi acelaşi lucru. Era lupta ei şi în mare parte trebuia s-o poarte de
una singură. Luptase în multe ocazii, de fiecare dată complet
singură. Acum nu mai era singură; măcar atâta lucru se schimbase.
Şi ştiau amândoi că în inima ei existau focuri care aşteptau să se
trezească la viaţă. Avea să dureze un timp; prea multă vreme
fuseseră înăbuşite. Însă aveau să ardă din nou şi să-i devoreze pe
amândoi.
— Marea mea iubire, şopti Josh, lăsându-i timp. Vreau să fii o
parte din mine; vreau să facem parte amândoi unui din celălalt.
Din pieptul lui Anne se desprinse un oftat. Îi dorea atingerea,
dorea să se afle în braţele lui. Josh o sărută, prelung, tandru, apoi o
întoarse cu spatele şi-i descheie nasturele caftanului..
Scoate-ţi pijamaua. Vreau să te văd.
„Nu!“ ţipă mut Anne. „Nu, nu, nu!“
Şi în aceeaşi clipă amintirea dispăru şi rămase în lumina blândă a
cabinei lui Josh, cu mâinile pe lângătrup, simţind căldura palmelor
lui îndepărtându-i mătasea de pe umeri, în josul braţelor, pe lângă
talie şi şolduri.
— Dumnezeule, eşti minunat de frumoasă, murmură’ el. _
Încă o dată, Anne îi lăsă glasul s-o aline. Aerul răcoros intrat prin
fereastra deschisă i se încolăcea peste piele, în timp ce Josh îi scotea
lenjeria de mătase şi nu simţi niciun strop de ruşine, numai o rapidă
plăcere pentru trupul ei puternic şi mlădios pe care-l îngrijise atât de
bine vreme de douăzeci şi cinci de ani:
În secunda următoare, văzu blezerul şi cămaşa albă a lui Josh. Am
prea multe pe mine. Pentru Dumnezeu, scoate-mi hainele.
„Nu!“ strigă ea iarăşi. „Termină, te rog, te rog încetează.”
Şi din nou dispăru. Josh se dezbrăca,. Repede şi sigur pe sine, iar
Anne îl privi cu mirare. Făcuse totul să pară atât de simplu; nu-i
cerea absolut nimic. Larcând o învălui cu braţele şi pentru prima
oară în viaţă ei Anne simţi conturul prelung al unui trup bărbătesc
676
lipit de al ei altfel decât cu forţa, se cuibări lângă el recunoscătoare.
Pasiunea pe care o simţise adineaori dispăruse în acele momente de
panică; deschiderea şi dorinţa i se risipiseră, precum şi acel scurt
moment de extaz al libertăţii. Dar îi rămăsese gratitudinea şi se agăţă
de aceasta: Josh n-avea s-o silească spre a face nimic.
Stătură nemişcaţi mult timp, cu trupurile apropiate şi calde, atinse
uşor de adierea răcoroasă. Apoi, Josh îi luă mâna şi o conduse spre
patul larg, acoperit cu o cuvertură ţesută fin. O dădu la o parte şi o
trase pe Anne cu el între cearceafurile netede, unde sea culcă lângă
ea, rezemat în cot. Anne îl simţi privind-o. Îi văzu unghiul braţului şi
pulsaţiile din gât; şi deodată cabina păru să se întunece. Gândurile i
se opriră în loc; trupul începu să i se mişte din proprie iniţiativă. Se
ridică şi se aplecă peste Josh şi cu o precizie rece gura ei abilă se
închise împrejurul penisului său.
Copleşit, Josh se smulse. Iar Anne sări înapoi ca şi cum s-ar fi ars.
Începu să plângă dmarnic şi se ghemui în poziţie foetală în colţul
patului, dând din cap încontinuu, înfrigurată şi singură.
— Nu, spuse Josh. Nu eşti singură.
Se aşeză lângă ea, încercând s-o determine să-l privească. Ochii ei
lunecară pe-alături.
— Anne, ascultă-rhă.
Continua să clatine din cap, iar Josh o lui de mână, strângându-
i-o când ea încercă să şi-o smulgă.
— Voi vorbi şi sper să mă asculţi. Suntem doi aici şi, orice facem,
facem împreună. Şi facem ceea ce vrem, între noi nu e loc de ar trebui
şi ar fi cazul şi se cere să. Înţelegi cş-ţi spun? Nu e nicio regulă; aici nu
mai e nimic decât propria noastră dorinţă. Şi iubire. Te iubesc, Anne,
şi mă iubeşti şi tu, şi ne vom iubi. Nu refacem nicio altă viaţă dintr-o
altă vreme; nu urmărim scenariul nimănui. Şi nu vei păşi pe urmele
paşilor pe care l-ai făcut când erai mică. Acum eşti cu totul altă
persoană, şi eşti cu mine, şi noi doi creăm ceva ce n-a mai existat
niciodată. Nimeni, nicio amintire, nu poate opri asta să se întâmple.
Nu există nici nu monstru, în întuneric sau în tine; s-a dus. Nu te mai
677
poate atinge, nicicând.
— Niciodată nu s-a dus, răspunse Anne, aproape neauzit.
Lucrurile care ni se întâroplă nu dispar. Fac pentru totdeauna parte
din noi.
— Da, aşa e. Dar odată ce le priveşti în faţă, îşi pierd puterea.
Anne, iubirea mea, nu mai ai nimic de ce să-ţi fie teamă; ai privit în
faţă tot ce era mai rău în tine şi ai ajuns mai presus. Sigur că a rămas
acolo; am exagera sperând că poate să dispară, dar nu mai e atât de
puternic ca să te domine. Pe tine, sau pe noi. Nu ne poate vătăma.
Nu mai poate nici măcar să ocupe vreun spaţiu între noi. Ceea ce
clădim amândoi e mult mai puternic, e viu şi face parte din noi şi
nimic nu-i poate face nici cel mai mic rău. Nu-i vom da voie.
Ascultă-mă: noi nu-i vom da voie, Anne. Împreună. Nu mai trebuie
să te lupţi cu nimic singură.
Se lăsă o tăcere grea. Anne stătea nemişcată, cu ochii închişi. Apoi,
încet, îşi relaxă braţul pe care şi-i ţinea încleştat împrejurul
genunchilor. Îşi descovrigă trupul întinzându-şi picioarele şi se culcă
pe spate, pe jumătate rezemată dă tăblia patului, lăsând ecourile
glasului lui Josh să i se repete prin gânduri.
’ – Cred, spuse ea într-pn târziu.
Peste încă un moment, deschise ochii şi săltă capul ca şi cum
tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Cabina părea mai
luminoasă decât înainte, în contrast cu bezna de dincolo de ferestre.
Acolo nu se vedea nimic; stelele păliseră; luna asfinţise. „Cât e de
minunat,” me- dită Anne, „să fiu într-o mică lume de lumină, cu
Josh.“
Apoi ajunse în braţele lui, buzele li se împreunară şi rămaseră
culcaţi astfel, continuând să se sărute, să se strângă în braţe, întinşi
pe pat.
— Te iubesc, spuse Anne, cu gura lipite de buzele lui Josh. Te
iubesc.
În sfârşit, îl putu privi. Trupul îi era svelt şi musculos; avea pielea
mai bronzată decât a ei, cu mijlocul pieptului acoperit de bucle
678
brunete fine. În lumina scăzută, ochii săi adânciţi în cap străluceau
albaştri-întunecoşi, concentraţi, ca şi cum i-ar fi memorat contururile
trupului şi tremurul mărunt, abia observat, din colţurile gurii.
— Draga mea Anne, draga mea iubire, murmură el şi,
aplecându-se asupră-i, începu s-o mângâie, încet, cu mişcări
prelungi şi blânde, urmărindu-i curbele umerilor, ale mijlocului
îngust şi ale coapselor alungite. Avea palmele tari, dar o atingea atât
de uşor încâţ Anne se pomeni încordându-se ca să simtă mai bine.
Întinse mâna şi şi-o puse pe pieptul lui, atingâhdu-l ca şi cum
niciodată n-ar mai fi atins piele omenească. Şi, odată cu ea, Josh simţi
noutatea în timp ce mâna lui i se plimba peste trup. Îţi mulţumesc că
mă ajuţi să văd cu un ochi proaspăt. O mângâia parcă pentru prima
oară, ca şi cum trupul lui şi al ei tocmai ar fi luat viaţă într-o lume
unde totul era proaspăt.
Cearceaful de sub Anne se încălzise; o ţinea ca într-un leagăn, pe
când respiraţia i se accelera şi începea să se mişte sub mâna lui Josh.
El se aplecă, până-i atinse cu buzele sânul, rămânând un moment
acolo. Mâna Iul o mângâia, în timp ce-i lua sfârcul în gură şi îşi trecea
încet limba peste el. Lar’când se strânse ca un mic boboc de
trandafir, îşi apropie, buzele de celălalt sân. Lui Anne îi scăpă un
geamăt slab; simţea cum se inflama, ca şi cum vârfurile degetelor Iul
i-ar fi trasat pe trup linii fine de foc, strângându-le în mâlni.
Îşi ridică privirea spre umbrele chipului său. Altceva nu văzu;
numai Josh mai exista, ocupându-i toată vederea. Nimic altceva nu
putea să intervină. Trupul I se mişca după mâna Iul. Şi apoi, ca şi
cum o uşă s-ar fi dat de perete, o lume de senzaţii o inundă; pasiunea
pe care o simţise mai-nainte reveni. Goală, se simţea liberă; era
numai simţire. Şi era deschisă, deschizându-se tot mai larg, dorind,
deja uitând ce însemnase să fie închisă în gheaţă. Bucuria de a se lăsa
să simtă dorinţa îi crescu până crezu că n-avea s-o mai încapă. Şi
simţi dorinţa lui Jo.sh, în tensiunea fluidă a trupului său şi jn
intensitatea din ochi. Orice facem, facem împreună. Îşi puse mâna pe
linia întinsă a coapsei lui şi apoi formară un cerc, ţinându-se de
679
mâini, cu linia de flacără curgând între ei. Ochii lui Josh se opriră
într-ai ei şi se culcă deasupra.
Senzaţia atingerii lui acoperind-o, greutatea lui întinsă peşte ea
erau atât de plăcute încât ochii lui Anne se dilatară. Un val se
însufleţire o ridică şi izbucni într-un hohot de râs. Josh zâmbi, de
uşurare precum şi de bucurie. Anne îi trase chipul spre ea şi Îl
sărută.
— Te iubesc, spuse; nu se mai sătura s-o repete. Îşi simţea trupul
plin de puterea bucuriei, iar căldura care năvălea prin ea era ca un
râu revărsându-se peste maluri. Deveni ea râul, curgând tumultuos,
absorbind în adâncu- rile sale soarele şi cerul. Îşi ridică şoldurile şi-şi
desfăcu picioarele, depărtându-le larg pentru a-l cuprinde pe Josh şi
a-l aduce la ea.
Abia se mişcă şi intră pe dată. Anne ţipă uşor de durerea iute şi
ascultă, dar Josh rămase nemişcat şi într-o clipă îi tredu. Îi simţi tăria
înăuntrul ei şi se simţi pe ea însăşi apucându-l, agă|îndu-se de el,
strâns şi fierbinte, contopindu-l cu ea. Simţi lacrimi în ochi, atât era
de firesc. Josh nu era un invadator. Intră în ea, umplând un loc care-l
primea cu drag, care era al lui. Făcea parte din ea. Îl aşteptase.
— Iubirea mea, şopti Anne, ridicând şoldurile să-l absoarbă şi mai
adânc. Şi fură uniţi, nu în luptă, ci în dorinţă şi dragoste. Şi într-o
preţuire pe care n-o mai cunoscuse niciodată.
Începură să se mişte laolaltă, găsindu-şi propriul ritm. Josh ar fi
mers mai încet, dar Anne îl conducea cu mişcări libere şi cu uitare de
sine.’ Era purtată pe aripi de senzaţii, pe căldura ce şiroia prin ea şi
bucuria de a fi deschisă şi primitoare. Respiraţiile şi murmurele li se
amestecau.
— Iubirea mea, iubirea mea, iubirea mea, repeta Anne şi imediat,
pentru prima oară în viaţa ei, ajunse la un orgasm.
Capul îi căzu înapoi pe pernă. Fiori mărunţi îi stră- băteau tot
trupul. Auzi respiraţia grea a lui Josh şi apoi izbucnirea unui strigăt,
după care rămase deasupra, ţinând-o în braţe, nemişcat.
. Anne întoarse capul pentru a-şi potrivi buzele peste ale lui. O
680
cuprinse o moleşeală caldă, iar după aceea simţi briza, mult mai rece
decât înainte. Fără a se mişca, Josh întinse mâna după cuvertura pe
care o aruncase înainte şi o trase peste amândoi.
— O, ce bine e… murmură Anne, mişcându-şi buzele peste ale lui.
Îl simţi surâsul.
— Sper, răspunse el.
— N-am ştiut niciodată, spuse ea cu simplitate. Niciodată n-am
ştiut.
Josh îşi înălţă capul pentru a o privi în ochi.
— Tot ce-am sperat vreodată, tot ce-am visat, se atlă în tine.
Orice-} ¡ pot da, pentru tot restul vieţii… ’
— Vom găsi împreună şi va fi al amândurora, completă Anne;
vocea îi era înceată şi leneşă; îi zâmbi. Sunt extraordinar de fericită. ~
Josh trase aer în piept, minunându-se, şi se aplecă s-o sărute.
Nu-şi dăduse seama cu câtă disperare tânjise s-o audă spunând acest
lucru, să-i vadă acel zâmbet pe buze şi în ochi, să-i audă mulţumirea
din glas. „Acum nu mai e nimic ce să nu putem face,” medită el; „am
trecut de partea cea mai grea.”
Rămaseră culcaţi pe o parte, faţă în faţă, atingân- du-se. Anne îşi
trecu încet degetele peste chipul lui Josh, conturându-i sprâncenele,
linia dreaptă a nasului, zâmbetul de pe buze.
— Sunt atâtea pe care nu le ştiu despre tine, îi spuse.
Josh îşi înălţă sprâncenele. ’
— După vizita în mormântul lui Tenkaure? După ce m-ai salvat
de şeriful din Tamarack? După ce ai luat cina la mine acasă şi m-ai
ascultat vorbind despre părinţii mei? După noaptea asta?
— Nu ştiu ce vrei să faci mâine, o întoarse ea.
’ – Să urcăm în continuare pe Nil, răspunse Josh prompt. Şi după
ce ajungem la Assuan, aş dori să ne întoarcem şi să navigăm până la
Mediterana şi să ne tot ducem. Ce zici? Umblăm pe mări vreo trei,
patru luni şi dăm uitării tot restul lumii? Avem cărţi, muzică şi
mineare, oameni care să ne servească şi încă atâtea de descoperit
unul despre celălalt. Câteva luni sunt doar un început, dar ar putea ţi
681
unul reuşit. Îţi convine?
Mi-ar plăcea la nebunie, răspunse Anne veselă.
— Bine. Mâine telefonez la universitate şi la muzeu şi le spun să
oprească totul până în mal sau iunie.
— Iar eu îmi sun secretara. O să aibă ea grijă de toate. Va trebui
să-i anunjăm şi pe Gail şi Leo; au să-şi pună întrebări.
Tăcură puţin.
— Îmi strici gluma, spuse el, cam acuzator.
— Era o glumă? făcu Anne ochii mari, cu nevinovăţie.
Josh izbucni în râs:
— Parte dorinţă, parte glumă, şi-o ştii foarte bine. Grea o să fie
viaţa cu tine. Totuşi, o vom face cândva – poate ne pregătim bine şi
pornim în înconjurul lumii – când ne vom fi organizat vieţile. Anne,
am spus mai devreme că vreau să ne căsătorim. Te- ai gândit la asta?
— Şi eu vreau. Dar, niciodată n-am convieţuit mult timp cu
cineva, Josh; s-ar putea să fiu cam dificilă.
— Nu-mi fac eu griji. Ne vom distra grozav acomo- dându-ne.
Unde vom locui? — Aş vrea să găsim o casă nouă, pe care s-o putem
aranja împreună.
— Da, dar dacă nu găsim una imediat?
— Vom sta la tine; într-a mea nu vreau să mă mai întorc. ’
— Nu, nu mai ai ce căuta acolo.
Îi dădu părul la o parte de pe faţă. Pielea i se înroşise, ochii îi
străluceau; frumuseţea ei avea o profunzime şi o gingăşie pe care
Josh nu le mai văzuse. Trupu îi era ca o mătase ivolre pe albul
cearceafului, cu mici curbe umbrite şi adâncituri care se înălţau şi
coborau în ritmul respiraţiei.
— Ar nevoie de culori vii, spuse el, şi de cele mai luxoase şi mai
senzuale materiale pe care le putem găsi. Vreau să te înfăşor în
catifea şi mătase, în caşmir şi angora, în tot ce-i moale şi bogat şi te
va fâce să te desfeţi, toată desfătarea simţirii pe care atâta timp ai
ţinut-o îngropată; vreau să simţi…
— Da!
682
 Era un strigăt de fericire. Anne îl sărută. Îşi întinse trupul lângă al
lui; voia să se topească în el. Işi apăsă mâinile pe spatele Jui şi în josul
coapselor, strângându-l şi mai tare chiar şi când nu se mai putură
apropia. Îşi petrecu un picior peste şoldurile lui, încălecându-l şi
începu să se mişte lipită de el. Buzele i se deschiseseră într-un O
surprins. Voia – din nou, din nou, la nesfârşit – iar dorinţa care-i năvăli
prin trup în timp ce-l apăsa pe al lui Josh era atât de copleşitoare,
încât o lua cu ameţeli.
— – N-am ştiut, murmură ea încă o dată.
Erau atât de multe pe care nu le ştiuse.
Josh îi sărută linia prelungă a gâtului, când capul îi căzu pe spate;
buzele lui îi zăboviră pe sâni, pe pielea întinsă a abdomenului şi prin
adânciturile uşoare din locul întâlnirii cu coapsele. Anne. Îşi ascultă
propria respiraţie accelerată în tăcerea cabinei; cofcorî privirea spre
degetele afundate în părul lui Josh, iar când îi simţi limba, rapidă şi
înceată, cercetătoare şi sigură, o năpădiră valuri de voluptate. Simţea
că se îneca într-o. Fierbinţeală la fel de învăluitoare ca a deşertului şi
că încăperea se rotea împrejurul ei ca un vârtej de vânt. Se împotrivi,
încercând s-o oprească, dar apoi se lăsă absorbită şi rămase cu ochii
deschişi, privindu-l pe Josh. Acesta păru să se unduiască şi, din nou,
ştiu că avea lacrimi în ochi.
— Josh, îl chemă, însă nu era decât o suflare, Iar apoi simţi că se
aduna şi exploda sub atingerea insistentă a limbii fui, ţipă şi pe
pernă căzu o lacrimă.
Josh se întinse iarăşi alături, legănând-o, sârutându-i ochii umezi.
— De ce-ai plâns? o întrebă.
— Fiindcă a fost atât de minunat.
Îl privi.. ’
— E îngrozitor când ceva minunat se pângăreşte. Şi cu toate că
ştiam ce mi se făcuse, n-am ştiut că se întâmpla şi asta: că era
pângărit un lucru minunat şi sfânt.
— Iar acum l-ai descoperit, aşa cum e menit să fie.
— L-am găsit amândoi. A trebuit să te am cu mine.
683
 Privi printre pleoapele întredeschise, prin cameră.
Deodată o atinse un fior rece şi se ridică în capul oaselor. Un
dormitor înflorat care era întreaga lor lume; în el stăteau aşezaţi, culcaţi sau
de vorbă. Era exact ca un domiciliu conjugal, doar mal mic.
— Josh, vreau să ies, pe punte.
— Bună idee.
Aruncă rapid o privire spre faţa ei tulburată.
— S-a făcut zăpuşeală aici. Aşteaptă; să iau halatele.
Scoase din dulap un halat flauşat alb şi îl îmbrăcă, după care trecu
în cealaltă cabină pentru a-i aduce şi lui Anne. L-l ţinu, iar ea îşi
strecură brajele în mâneci şi-şi legă cordonul. Odată cu aceste
mişcări simple, dormitorul cel înflorat I se şterse din memorie. Şi,
când se întoarse împreună cu Josh să treacă prin salon, Anne ştiu,
cumva, că n-avea să mai revină.
* Intr-un col] adăpostit al covertei, Josh întinse nişte perne mari
verzi cu flori şi se culcară pe ele, privind spre stelele ce licăreau prin
negură. ’
— E mult, mai bine, murmură el; o strânse pe Anne aproape şl-l
arătă o constelaţie răspândită larg, cu un şir de trei stele în centru.
Orion, spuse. Cele trei stele sunt centura. Când eram mic, inventam
poveşti despre el, că domnea peste cer, veghea Pământul şi întindea
mâna oricui avea nevoie de ajutor, de pe orice planetă. Cam ca un
tată, director de şcoală şi zeu, la un loc. Ne împrieteniserăm la
cataramă. Fiecare puşti afe nevoie de cineva în genul ăsta, mai vizibil
decât Dumnezeu, mai accesibil decât directorul şcolii şi atât de
îndepărtat încrt să-l poţi încredinţa toate temerile tale şi să-JI verşi
toată furia, ştiind că nu se vor întoarce să te bântule.-
— Eu aveam o prietenă numită Amy, spuse Anne, de astă dată
amintindu-şi numele. Am inventat-o dnd aveam vreo opt, nouă ani
şi a stat cu mine până a venit Vince. Atunci, a dispărut. Poate că dacă
era acolo, pe cer, aş fi putut-o păstra e, u mine. Dar când ş-a dus ea,
nu mi-a mai rămas nimeni. Josh, ai spus că vrei copii.
— Da. De’mult mi-i doresc. Totuşi, m-a îngrijorat întotdeauna – e
684
un lucru atât de înfumurat, să creezi fiinţe omeneşti şi să decizi cum
se vor forma – şi n-am găsit nicio femeie dispusă să-şi asume riscul
cu mine, aşa că mereu spuneam că n-aş fi putut fi un tată bun, întru-
cât călătoream prea mult. Acum nu mai sunt de părerea asta. Aş
risca să fiu înfumurat, câtă vreme sunt cu tine.
— S-ar putea să fiu prea bătrână.
— Atunci n-ar strica să începem imediat.
Anne se ridică în şezut, privindu-l cu gravitate:
— Am aproape patruzeci de ani, Josh.
— Iar eu, patruzeci şi doi.
Îşi încrucişă braţele sub cap, zâmbindu-i:
— Crezi că voi boscorodi şi voi strâmba din nas când vor vrea să
se culce târziu şi să discute despre ale vieţii? " Sau vom sta atât de
prost cu memoria încât nu vom fi în stare să le ţinem o informare
completă despre sex, când o să vină vremea? ’ ’
— Probabil că ăsta-i ultimul lucru pe care-l uită oamenii, surâse
Anne. Şi n-ar fi corect să-l uit; m-am apucat de el atât de târziu, încât
şi-aşa nu mi-au mai rămas prea mulţi ani. ’…
— N-ai să uiţi şi nu eşti prea bătrână, replică Josh calm.
— Şi poate că nici nu pot avea copii. Poate am stat prea mult timp
închisă. Ştiu că nu e o atitudine ştiinţifică, dar mă bate şi grija asta.
— Atunci, nu facem. Ne vom avtea unul pe celălalt şi viaţa
noaătră împreună. Nu de copii avem nevoie ca să ne completăm.
O privi lung.
— Ai suferi dacă nu-i vom avea?
— Da, răspunse simplu Anne. Uneori, când sunt cu Robin şi Ned,
mă doare gândul la cum ar fi să am propriii mei copii şi să le ofer o
copilărie adevărată. Sunt atât de multe pe care vreau să le dăruiesc…
dar era o fantezie; nu m-am complăcut într-adevăr în gândul ăsta.
Până acum..
— Ne vom gândi amândoi. Şi ne vom da toată silinţa să se
realizeze. Dar, oricum iese, iubirea mea, va fi bine. Nu contează dacă
avem o juma’ de duzină de. Copii sau petrecem patru luni într -o
685
barcă, ori locuim într-un apartament sau în altul. Miracolul e că
ne-am găsit.
— Şi că tu m-ai trezit.
— Te-ai trezit singură. Eu te-am ajutat, dar a venit dinlăuntrul
tău. Trebuie să ştii asta.
— Da, dar singură n-aş fi reuşit, nici cu altcineva.
Josh întinse mâna spre ea, iar Anne i-o luă. Îi sărută palma, apoi
degetele, unul câte unul.
— N-am ştiut niciodată că va fi aşa de simplu, zise ea. Să fac, să
fiu şi să simt atât de mult. Şi că va fi firesc. Şi bine.
Îşi coborî-privirea spre trupul lui suplu, întins lângă ea. Incă îşi
mai ţinea un braţ sub cap; îi zâmbea. Anne simţi şocul dorinţei
Izbucnind în ea încă o dată. Deja îl devenea familiar şi îl îmbrăţişă,
întinzându-se ca o pisică la soare, în timp ce starea se răspândea prin
ea. Avea pielea atât de sensibilă, încât briza părea să-i lase urme;
auzea desluşit fiecare plesnet al valurilor sub ei; vedea cu o claritate
de cristal conturul palid al Iahtului şi pernele potrivite sub ei. Ce
minunat, că totul era atât de clar şi că ea făcea parte din toate acelea.
— Nesătulă, murmură, aplecându-se peste Josh, cu un zâmbet.
N-am ştiut niciodată că sunt aşa de lacomă.
El îşi strecură mâna în halatul ei, prinzându-i sânul,
mângâindu-l.,
— Asta-mi place cel mai mult la tine.
Anne îi descheie halatul şi îl zleschise, aplecându-se peste el ca
mai înainte. Dar acum mişcările ei nu mai aveau nimic din precizia
rece, pici o umbră din alte vremuri. Nu mai exista decât dorinja. Şi
iubirea. Şi Josh. Se arcui deasupra lui, cu mişcări încete, ca prin vis,
căutându-şi drumul, lăsându-l să fie la fel de nou ca atingerea
degetelor ei pe pielea Iul.
Îi sărută părul brunet de pe piept. Inima lui îi bubuia sub buze şi
Josh se mişcă neliniştit în timp ce Anne îi plimba vârful limbii pe
pielea netedă, întinsă.
— Iubita mea Anne…
686
 Cuvintele se întinseră, lungi şi scăzute.
Mâinile ei îi cuprinseră şoldurile, sânii îi frecau coapsele şi lin,
uşor, îl luă în gură. Se umplu cu el, cu căldura lui solidă, vie; Îl trase
adânc înăuntru-i şi se pierdu în senzaţiile care o cotropeau şi o
ridicau şi o deschideau spre tot ceea ce aveau să descopere
împreună. N-am ştiut niciodată că va fi aşa de simplu. Şi firesc. Nu mai
existau uşi închise, nici zile îngheţate. Era liberă, vie şi trează. În gât
îi vibră un hohot de bucurie curată.
Josh o ridică şi o potrivi călare peste el, desfăcându-i halatul.
Anne se aplecă să-l sărute. Aveau o sălbăticie pe care nu şi-o
cunoscuseră, o patimă şi o urgenţă care-l împingeau înaintea lor.
Degetele lui Josh se în- fipseră adânc în Anne, trăgând-o feroce spre
el, iar Anne îi apucă între dinţi pielea gâtului ca şi cum n-ar mai fi
putut găsi destule căi de a se contopi cu el. Priviră în jos, abia
reuşind să distingă în penumbră membrul iul dispărând în ea, apoi
Ieşind, lucitor în lumina slabă, numai pentru a se afunda din nou,
mai repede, mai febril, până ţipară într-un glas. Rămaseră culcaţi,
fără a vorbi, mult timp. Anne stătea peste Josh întinsă cât era de
lungă, acoperindu-i picioarele cu ale el, rezemându-şi buzele de
pulsul lui care-i bătea încet în gât. Trupul i se răcea treptat, sângele
circula mal încet, dar cu aceeaşi savoare care o inundase, toată, de
prima oară. Vreau să te înfăşor în catifea şi mătase… toată desfătarea
simţirii pe care atâta timp ai ţinut-o îngropată…
— Mă simt atât de desfătată, oftă ea îndelung. Ca şi cum m-aş
întoarce, într-o noapte cu ger amarnic, acasă, într-o cameră cu un foc,
şi cu un halat lung şi moale, şi ceva fierbinte de băut, şi ştiind că mă
aşteptau şi că acolomni-e locul.
. Se lăsă să lunece de pe trupul lui, peste pernele învălmăşite
alături, ghemuită în braţul lui Josh, cu mâna pe pieptul său. Închise
ochii, învăluită într-un întuneric adânc care-i ţinea pe amândoi ca
într-un ungher ferit. Apoi, auzi glasuri şi sări în picioare.
— Ridică ancora, spuse Josh.
Se aşeză lângă ea, îi încheie halatul şi-l legă cu cordonul, apoi şi-l
687
aranjă şi pe ai lui.
— O, Josh, cerul… exclamă Anne cu uimire. ’
— Era cenuşiu palid, cu dâre de culoare trandafirie, violetă şi ca a
piersicii, care sub ochii lor deveniră portocalii, apoi albe-aurâi ca
soarele deşertului. Nilul scântela cu luciri unduitoare reflectate în
ferestrele salonului, scăl- dându-le halatele albe într-un dans de
lumini. Din oraş, chemarea muezinului răsuna ascuţită, ca a unei
vietăţi de noapte care tocmai se trezise şi privea cu încântare lumea
în vâlvătaia aurorei.
— Atâta frumuseţe, şopti Anne încet. Atâtea moduri de a fi viu.
— Se apropie de copastie, privind oamenii care-şi începeau ziua
printre clădirile mici de stuc şi pe străzile prăfuite ale oraşului.
— Josh, nu mi-e deloc somn; putem debarca azi, undeva, să mai
facem nişte explorări?
Josh râse, ţinând-o cu un braţ pe după umeri.
— Oriunde vrei. Pentru acest mic răgaz de timp, nimic nu ne
opreşte să facem tot ce ne taie capul. De restul lumii ne ocupăm
săptămâna viitoare.
Anne îl cuprinse de talie şi-şi rezemă capul pe umărul lui.
Desculţi, în halate albe, sub cerul albastru cu auriu, priviră malul, în
timp ce Hapy luneca spre apele mai adânci ale Nilului, luând
exuberant viteză. Se stârni briza. De ambele părţi ale fluviului, pe
maluri, se înşirau bananieri înalţi, cu enorme frunze lucioase;
dincolo de el, fermierii soseau să-şi are ogoarele în terase, Bogate şi
fertile, ţinând în loc deşertul arid şi pustiu. Iahtul naviga lin şi sigur
printre câmpille prelungi care celebrau viaţa.
Josh şi Anne se ţineau îmbrăţişaţi. Văzându-i lumina din ochi, el îi
surise.
— Bună dimineaţa, iubirea mea.

Sfârșit

688