Cum se cuceresc femeile

Spontan, fără să îţi dai seama aproape.

„Felicitări, felicitări”, zâmbea din toată faţa. De fapt, zâmbetul ăsta mă atrăsese la ea din prima
clipă. Era Nichita Stănescu în variantă feminină, cu faţa rotundă, buhăită uşor şi cu un zâmbet care se-ntindea
din stânga până-n dreapta, de la o ureche la alta, aproape la fiecare propoziţie, la fiecare cuvânt pe care îl
spunea. Trăda o sensibilitate excesivă, complexă într-un fel.
Eram mulţi, douăzeci, treizeci de colegi, pe hol, la secretariat, în acea ultimă zi de şcoală. După cinci
ani lungi şi grei. Ş-acum, gata, totul se terminase, absolvisem, totul, toate examenele, licenţa şi
lucrarea, tot. O moleşeală caldă mi se lăsa pe umeri şi, printre toţi, ea a venit direct la mine, de parcă
ceilalţi nici nu existau. „Felicitări, felicitări. Succes în continuare!” Abia atunci, după cinci ani,
spontan, am înţeles!
Era demult, în altă lume, în toamna lui 1989. Venisem din armată şi, după o vacanţă lungă, de la
întâi octombrie începusem cursurile. Intrasem la admitere cu un an înainte, în 1988, după un tur de
forţă de şase luni de care nici chiar eu nu mă credeam în stare. Dar mă prinsese jocul. Geografia mi-a
plăcut dintotdeauna şi nu mi-a fost aşa de greu s-o iau meticulos, pagină cu pagină, apoi sinteză cu
sinteză şi să ajung pe ţară, la olimpiadă. A fost ceva şi acolo, destinul, mai ştii, dacă în mod absolut
inexplicabil nu aş fi uitat să scriu doar trei cuvinte, trei, „cupru-Muncelu Mic”! Aş fi venit cu premiul
doi, dar cine ştie, m-aş fi crezut deja un geograf întreg şi, poate, până la admitere aş fi mers mai moale.
Economia politică m-a prins din prima, mai ales primul capitol, cu economia capitalistă, dar şi
celelalte, cu economia întreprinderii (nu ştiam atunci că aveam să o fac o viaţă întreagă), cu statistica
economiei naţionale, ce mai, învăţam de plăcere, iar matematica, dintr-o dată parcurgeam culegerile,
Năstăsescu şi ceilalţi, celebre, cu uşurinţa unei pagini de literatură.
Am intrat al paişpelea, al cinşpelea, nici nu mai țin bine minte, la incorporabili, într-o concurenţă
teribilă de douăzeci pe un loc. Apoi, armata, nouă luni la Lipova, şi-n toamnă, începerea cursurilor.
În general, era o atmosferă sumbră, mohorâtă, dată de lipsurile de tot felul, dar, sincer, în exuberanţa
începutului, eu nu o prea vedeam, ba dimpotrivă, eram încântat de tot ce mi se întâmpla. Profesorii
universitari, librăriile bucureştene, meciurile de divizia A, eclipsau orice alte lipsuri.
La cursul de deschidere, într-un cadru oarecum festiv, cu decanul, cu îndrumătorii de grupă, cu
îndrumătorul de an, mi s-a întâmplat ceva fantastic!
După ce unul, altul, şi-au spicuit liber speech-urile pe care şi le scriseseră pe foi, felicitându-ne că
am intrat, că „aţi intrat aici”, verbalişti, nu glumă, la urmă a vorbit şi el, N.N. Constantinescu. Eram în
sală şi aveam un fel de emoţii ca atunci când l-am văzut prima dată pe Balaci intrând pe teren la
Craiova. Dacă toţi ceilalţi ne felicitaseră, el, cu carura lui olimpiană, a început, într-un discurs
crescendo, întrebându-ne, retoric, de ce ne-am dus noi la şcoala asta, nu la asta, asta, cum spuneau
ceilalţi, ci în general, aşa, la ştiinţe economice. „Ca să se laude vreun tată la serviciu, ori mama la
şedinţa de partid, ori vreun bunic definitiv consolat cu faptul că, gata, şi ai lui au scos în sfârşit capul;
de-asta v-aţi ales voi şcoala aceasta?”
Şi-apoi s-a apucat el să ne spună cum stă treaba, ce înseamnă a fi economist, şi-n cinci minute,
avant la lettre, am parcurs în sinteză toţi cei cinci ani pe care tocmai îi aveam în faţă. Ne-a spus că-n
prima zi de după facultate, „în prima, nu-n a doua, o să primiţi în responsabilitate resurse, adică utilaje,
fabrici, oameni, păduri, zăcăminte, hidrocentrale etc. O să fiţi voi pregătiţi la acea dată să nu le irosiţi,
să nu vă bateţi joc de ele, să le gestionaţi bine?”.
 N-a folosit nicio lozincă, n-a zis că ţara, că partidul au să vă dea în responsabilitate resursele astea.
Nu! A vorbit ca un călugăr budist, cu cuvinte măsurate la centimă, deşi spuse pe un ton tot mai exaltat,
ca un actor versat care îşi stăpâneşte perfect rolul. Atât şi nimic mai mult!
La acel prim curs am văzut-o şi pe ea. Cu zâmbetul cât toată sala, nu ştiam bine cine e, habar n-
aveam de fapt, dar Nichita a fost primul lucru care mi-a venit în minte şi m-a cucerit definitiv.
Era, îndrumătoarea noastră de grupă, profesoară de statistică, şefa catedrei. Acum, azi, manualele de
statistică au patru, cinci autori pe copertă. Pe atunci, cursul, „lito ASE”, avea un singur nume scris între
titulatura facultăţii, pe mijloc sus şi, titlul cursului, Statistica teoretică, scris tot pe mijloc, mai în jos.
Elena B.
La primele ore, această ştiinţă mi s-a părut aridă şi greoaie. Doar zâmbetul ei şi vocea ascuţită care
răzbătea până la ultimul loc, sus, în amfiteatrul 2102, unde dădusem şi admiterea. „Subcarpaţii de la
curbură”, articulase profesoara supraveghetoare după ce deschisese plicul într-o linişte de catedrală, la
admitere, şi toată sala s-a prăbuşit într-un prelung suspin. Ceva mai greu nu se putea! Am luat 9.36 şi
nu ştiu de ce n-am luat 10, am făcut totul, absolut!
Avea, la vremea aceea, în jur de cincizeci, cinzeci şi cinci de ani. Robustă, supraponderală bine, ţin
minte că purta sandale cu tocuri subţiri şi înalte. Nu citea niciodată de pe foi, iar formulele şi
explicaţiile curgeau bine, de la sine. Nu s-a poticnit, nu s-a împiedicat, n-a sărit câte un „pasaj” uitat
chiar temporar, niciodată. Era „profesoară” la modul absolut.
N-avea nevoie de niciun fel de atitudine specială sau de vreun soi de aroganţă ca să impună respect.
Ne trata pe toţi, studenţii, asistenţii, colegii ei, egal. Te-ndatora definitiv cu zâmbetul ei din dotare. O
frază de schimbai cu ea şi erai gata, predat, legat, împachetat, depozitat într-un seif secret la care cheia
o avea doar ea. N-am mai văzut aşa ceva niciodată!

Aveam şedinţă UTC, prima, pe undeva pe la etajul șase. O sală mică, înghesuită, de seminar. În faţă,
la perete, o catedră lungă din lemn masiv. În spatele ei, tabla, iar în faţă, înspre geamuri, trei rânduri de
pupitre de câte două locuri. Cinci, şase pe un rând, spre geam.
Nici nu ne-aşezaserăm bine în bănci, de la intrarea ei, a profesoarei, se simţea comod şi-n ipostaza
asta, aveam să aflu ulterior, peste ani, că provenea dintr-o familie de activişti comunişti, revoluţionari,
din primele rânduri, evrei la origini, la nivel foarte înalt la începutul erei noastre, prin anii cincizeci, în
obsedantul deceniu. Nici nu ne aşezaserăm bine deci, când uşa se deschisese lăsând să intre-ntâi un cap
micuţ, ca de păpuşă Barbie, zâmbitor şi drăgălaş, gropiţe în obrăjori, cu ochelarii potriviţi şi apoi ea,
subţire, suplă, trasă prin inel, purtând un impecabil deux-pièces, cu pantofi fini din piele, potriviţi şi cu
ciorapii-dres perfect întinşi, o cadră, pe picioarele dezvelite până puţin deasupra genunchilor. Credeam
că este o colegă nouă, repartizată de la altă grupă sau proaspăt transferată de la altă facultate; se
practica treaba asta. Oricum, n-o mai văzusem sigur, n-aş fi putut să uit. Puteai să mori de inimă, nu
alta!
A eclipsat instantaneu pe toată lumea, grupa noastră nu mai era mixtă, nouăzeci la sută fete şi doar
zece la sută băieţi, ci devenise dintr-o dată unisex, pluton de armată. Colegele se atenuaseră în cadeţi,
subit.
Şi mai stupefiant, după ce a părut că-şi cere scuze fără să pronunţe totuşi altceva decât un „Bună
ziua”, în loc să vină printre noi, în bănci, emoţionaţi, dar sigur că i-am fi găsit un loc, paradoxal şi-a
tras de nicăieri un scaun, nu-l văzusem până atunci, scaunele noastre de la pupitru erau încorporate în
corpul mesei, rabatabile, nu se puteau deplasa, şi se aşeză impertinent chiar la catedră, lângă doamna
B., care, deşi catedra era foarte lungă, fu nevoită totuşi să se strângă înspre marginea cealaltă.
Zâmbitoare ca de obicei, gângurind ceva nu foarte coerent, se-ntorsese înspre „Barbie” aşteptând într-
un fel o explicaţie sau o deschidere a unei coabitări de şedinţă la aceeaşi masă:
„Tovarăşa profesoară, vă rog să-mi spuneţi ce este cu prezenţa asta incalificabilă la şedinţa orga-
nizaţiei dumneavoastră??!!!”
 O muscă bâzâia enervant într-un colţ, şerveţelul-batistă al unei colege mai din faţă, cu care îşi
ştergea năsucul, strâns ghemotoc, căzuse pe sub bancă, aproape pe culoar, şi nimeni nu-l vedea, liftul
greoi stătuse la un etaj inferior şi greutatea lui tăcuse. Un zâmbet strâmb, aproape un rictus, plutea
dinspre catedră înspre noi. O umbră, o amintire ştearsă. Ş-un altul, îngheţat, parşiv, obraznic, ca de
vulpe, era Violeta, păpuşa Barbie, îl înghiontea pe primul în văzul întregii clase. Colega mea din faţă îşi
plecase ochii spre pământ şi rasufla prin vârful buzelor spre nările înfiorate.
„Suntem mai mulţi decât crezi, dar nu baţi tu până aici!”, m-am trezit eu spunând, strigând din
ultima bancă, pe culoar, indignat de impertinenţa unui student faţă de anvergura unui profesor de nivel
înalt.
După asta, şedinţa şi-a reluat cursul, cu planuri, cu măsuri etc.
Am uitat sau, oricum, n-am înţeles niciodată de ce în anii care au urmat, atunci când a intrat cu
tezele de la examen în amfiteatru, în mulţimea agitată, s-a uitat direct la mine, distrusă, moartă.
Picasem!
N-am înţeles de ce ea personal a insistat să se organizeze o nouă sesiune de vară pe motiv corect,
real, Piaţa Universităţii, nu ne-am putut pregăti şi ce zâmbitoare a fost când am trecut examenul.
N-am înţeles definitiv cum, cam prin anul doi, când s-a întâmplat să ne întâlnim în lift, într-o
mulţime de studenţi, ea m-a felicitat direct pentru o notă de c-o zi-nainte de la Statistica Conturilor
Naţionale, cu un alt profesor. În sinea ei, nota era cea mai stupidă posibil, nouă plus, dar în catalog
„plusul” nu se punea, iar profesorul M. nu-i comunicase detaliul acesta. N-am înţeles faptul că se
dusese la catalog să vadă ce-am luat. N-am înţeles până în ultima zi că toată facultatea, după şedinţa
UTC, ea mă supraveghease, mă urmărise permanent, statornic, fără întrerupere. Cinci ani de zile! Ca-n
prima zi!
N-am înţeles nici de ce Violeta, din acea zi, fără ca eu să-ntrezăresc motivul, devenită Violenta în
folclorul nostru, se-mpiedica zâmbind, de fiecare dată când mă întâlnea. Ulterior, prin anul patru, cinci,
mi-a fost chiar şefă la o firmă unde lucram part-time şi unde, fără să ştiu, primeam cele mai bune
repartiţii în ce făceam, eram cel mai apreciat, deşi uneori nici eu nu mă vedeam drept cel mai bun.
N-am înţeles nimic atunci când, întâlnind-o la ieşirea de metrou, mi-a spus printre ştrengare zâmbete
de şoricel că tocmai se despărţise de fostul ei prieten şi că e foarte obosită şi s-ar duce să bea o cafea.
Eu mă grăbeam atunci şi nu am înţeles. Niciodată nimic, dar absolut nimic din toate astea. Până atunci,
în ultima zi, la absolvire, pe hol la secretariat, când totul mi s-a revelat! Două femei fantastice, dintr-un
foc, cu o simplă replică, aproape negândită, la o şedinţă UTC!

PAGE

PAGE 8