CUM AM UİTAT SĂ FİM OAMENİ ?

În 25 de ani ne-am schimbat radical, deşi nu vrem să o recunoaştem, darămite să admitem

acest lucru! E greu să afli adevărul dar, este şi mai greu să-l accepţi, deşi şi acest sentiment,
acceptarea, face parte tot din natură noastră fragilă, umană.
În fiecare an am devenit mai reci, mai egoişti, mai dornici de câştig. Visele noastre au fost
înlocuite de obiective, obiectivele fiind, din păcate, de cele mai multe ori materialiste, şi foarte rar
de natură spirituală, am uitat chiar să gândim că o fiinţă umană. Cursurile de brainwashing, ascunse
sub denumiri care mai de care mai sofisticate, ne-au îndepărtat, treptat, treptat de tot ceea ce era
uman în noi, sporind un singur lucru: sinistrul nostru EGO, pe care altădată încercam, mai mult sau
mai puţin timid, să-l ascundem cât mai în adâncul fiinţei noastre şi să-l ţinem acolo, bine închis,
departe de trăirile noastre, sincere, frumoase.
Am denaturat chiar înţelesul unor cuvinte aparent banale. Astfel, acum, a fi mai bun,
înseamnă a aduce mai mulţi bani, a fi mai isteţ înseamnă a „fura mai mult că alţii”, a fi fidel e acum
o utopie, ceva de neacceptat, o prostie, a-i ajută pe ceilalţi e mai mult o pierdere de timp, …, şi iată
cum am ajuns exact unde alţii şi-au dorit.
Acum, dacă ne opreşte o bătrânică/un bătrân pe stradă, să ne ceară ceva, să ne întrebe ceva,
nu ne mai oprim, ştim că „ne grăbim”, ştim că „profitul e la orizont” şi că „trebuie să fim eficienţi,
puternici, incisivi şi mai ales punctuali”. Oare nu ne minţim singuri? Nu cumva suntem mai slabi că
niciodată, că individ singur conform clişeului „lup singuratic”. Ce vom face când ne vom trezi şi
vom vedea goliciunea interioară?
Oare când vă veni vremea în care vom face cursuri că să redevenim oameni, fiinţe sociale,
umane, cărora le place să stea de vorbă unii cu alţii, cărora le place să facă lucrurile în comun,cărora
le place să se ajute între ei, şi mai ales să-şi reprime tendinţa egogentrica care ne face să ne
duşmănim precum câinii în faţa unui ciolan nou, proaspăt.
Zilnic, tembelizorul şi massmedia otrăvită, ne oferă „exemple” perfide de piţipoance şi
cocalari, politicieni care au furat şi care erau până mai ieri admiraţi şi invidiaţi şi care acum dau cu
subsemnatul la DNĂ, care au „adunat” averi impresionante furând statul, adică furând de la noi toţi
bunăstare, servicii de sănătate mai bune, educaţie mai bună, locuri de muncă ,şamd. Avem o parte
din naţie care, dacă nu ştie ce fac piţipoancele şi cocalarii, nu pot adormi liniştiţi! La fel, dacă nu
ştiu ce face politicianul X său Y, nu pot visa la ziuă de mâine!
Cei obsedaţi de gadgeturi, izvorâte parcă din minţi bolnave, nu se mai deslipesc de touch
screen-urile lor nici când merg la o întâlnire cu prietenii. Acolo, absenţi la ce se întâmplă în jur,
butonează de zor, fără a avea nici o trăire umană, reală, o interacţiune cu o altă fiinţă umană, aflată
tragic, pe aceeaşi banchetă cu el său la doar 20 de centimetri distanţă. Au devenit virtuali, că şi
lumea în care trăiesc. Nu degeaba se învestesc atâtea miliarde de euro în lumea virtuală. Că să ne
dezumanizeze mai repede, să ne despartă de aproape, să ne rupă de societate pentru că mai apoi să
ne domine mai uşor. Păcat că nu realizăm că: viaţa e scurtă, şi trece mai repede decât ne aşteptăm,
mai ales când suntem singuri. Suferim de singurătate şi nu mai ştim să ne exprimăm această durere.
Şi culmea, simţim că ne lipseşte ceva, căutăm acel ceva, dar în mod cert nu acolo unde ar trebui!
Şi viaţa individului nu este total digitală, din fericire. Avem o şansă să ne trezim, să nu irosim şi
această ultimă şansă ce ni se oferă! Acum avem: sentimente „digitale”, „emoticon”-uri pentru toate
trăirile noastre! Şi vrem că toţi să ştie ce „probleme digitale” avem, că doar de aceea ne-am făcut
cont pe … . Nu mai ştim să ne exprimăm, nu mai suntem capabili să ne definim că fiinţe sociale,
cu trăiri, nevoi, dorinţe şi vise umane. Aici e tragedia!
Costumul corporaţiei, insignă corporaţiei, atitudinea corporaţiei, concediul corporaţiei,
familia ţip model corporaţie, au înlocuit treptat puţinul moştenit, tradiţiile şi obiceiurile. Totul acum
pute a consumism, sărbătorile încep cu o lună înainte de data calendaristica, pentru că firmele
trebuie să-şi facă planul de vânzări, să-şi atingă targetul, petrecerile în familie au uneori invitaţi care
culmea vin tot în costumele corporaţiilor, cu atitudinea corporatistă, prezentându-se de fapt înaintea
noastră că nişte produse ale unei culturi superioare, când de fapt, în faţa noastră defilează o
subcultură, o tragedie eudipiana mută dar care îşi etalează un singur lucru: goliciunea sufletească.
Surprinzător, chiar când interacţionează cu ceilalţi meseni vorbesc că la meetingurile corporatiste,
cu fata aceea sobră, care se chinuie să-şi ascundă trăirile. Oare cum i-am putea ajuta?
Aceasta e generaţia care îndrăznea să se plângă de uniformele ceauşiste din liceu? Mare
ruşine, imensă aş putea spune! Atunci când fiecare încerca să îşi „îmbunătăţească uniforma”, să
arate altfel, să nu pară că poarta doar o banală uniforma de liceu. Acum poartă uniforma că nişte
sclavi, mândri de rangul lor – doar sunt sclavii corporaţiei X! Au uitat ce fericiţi erau când „evadau”
prin lucruri mici şi mărunte din sistem, acum au devenit însuşi sistemul. Groaznic, tocmai uniforma
le ţine loc de închisoare, ecusonul de număr, iar sufletul lor se zbate neputincios, undeva, acolo,
pierdut printre dosarele prăfuite şi uitate în cine ştie ce hruba a corporaţiei.
Momiţi zilnic cu promisiuni de genul: dacă o să fii cuminte şi ascultător şi o să stai peste
program, o să vii sâmbetele şi duminicile la lucru, atunci o să ajungi şi tu că şeful tău. Şi astfel viaţa
alături de copilul/copiii tăi dispare, viaţa plină de farmec a generaţiei părinţilor noştri care găseau
timp să gătească împreună, să facă cumpărăturile împreună, să facă conserve, să pună murături, să
se învoiască să crească copilul pe rând, să facă sacrificii numai că să fie împreună, devine doar
amintiri! Dar unele frumoase şi trăite uman, nu că sclavi ai corporaţiei!
Societatea are nevoie de sclavi. Sclavii se obţin din sclavi! Copiii sunt luaţi din sânul
familiei de la vârste din ce în ce mai fragede. De ce? Pentru că astfel dispar tradiţiile şi obiceiurile.
Nu trebuie să fi geniu că să realizezi că, totul se face pentru „mai binele nostru”.
Curios, eu am învăţat că „mai binele” e duşmanul binelui, voi nu tot aşa aţi învăţat?
Limba romana se schimbă, se „îmbogăţeşte”, devine romgleza, încet, încet, dispare graiul
curat românesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi în familiile minorităţilor care vorbesc altceva decât
romana, limba maternă se denaturează, se împute cu cuvinte străine, care sună ciudat,
americanismele apar de unde nu-ţi vine a crede iar rezultatul o să-l vedem cu toţii peste câţiva ani.
Ministerul Educaţiei nici măcar nu se mai străduieşte să păstreze aparenţele, manualele
pentru clasele mici încă aşteaptă să fie tipărite. E oare întâmplătoare această situaţie? Eu cred că nu!
Cine ştie ce orori vor cuprinde între paginile lor!
Unde e timpul pe care îl aveam înainte, când în loc să ne uităm la televizor, citeam o carte şi,
când o terminăm, abia aşteptăm să vedem cine a mai citit-o, şi să facem schimb de idei? Unde sunt
lucrurile care ne legau, care ne făceau să fim umani, să fim o naţie, să fim un popor? Unde sunt
spectacolele de operă în care se bisau „Corul sclavilor” de câteva ori spre bucuria auditoriului şi
enervarea tupchilatilor, a soparlitorilor prezenţi la eveniment, unde sunt piesele de la Tănase, la care
toată lumea râdea la glumele cu subanteles ale adevăraţilor creatori de artă? Au pierit cu totul, s-au
transformat în amintiri dulci, adevărate, umane. Dar trist, s-au dus, au murit, nu mai fac parte din
viaţa cetăţii pustiite şi totuşi locuite! Un paradox lamentabil, nu-i aşa?
Concluzionând putem spune că, un popor fără tradiţie, fără credinţe şi fără obiceiuri este un
popor vulnerabil social. Asta o ştie orice specialist în ・nginerie socială・ Şi poporul român tinde să
ajungă un popor vulnerabil. Cine are oare interesul să ne dezbine, împrăştie, distrugă? Poate că,
a venit vremea să vedem cine ne sunt cu adevărat prietenii, şi cine ne sunt duşmanii!
Pentru că:nu poţi lupta impotriva unui duşman pană cand nu l-ai identificat, i-ai identificat obi
ectivele şi ai dezvoltat mijloace de contracarare a lor.
Acele vremuri odioase s-au dus demult, dar amintirile persistă încă. Oare de ce? Aveam prea
mult timp să gândim şi acum nu-l mai avem?
Acum ştim doar un lucru: să muncim, să muncim şi iar să muncim.
În 25 de ani specialiştii au reuşit să ne readucă la stadiul de animal care în afară de muncă
altceva nu ştie. Care munceşte nu că să trăiască ci că să subziste, Şi ne mai roade o boală, mortală
invidie, cât mai multă, cât cuprinde că doar proverbul cu să moară şi capra vecinului aici
s-a născut.Şi sună atât de trist, asta dacă stăm să ne gândim concret la ce oroare ascunde de fapt.
Închei totuşi cu speranţa că, în curând, vor apărea cursurile care ne vor învăţa să redevenim
oameni, fiinţe sociale, cărora le place să stea de vorbă unii cu alţii, cărora le place să facă lucrurile
în comun, să se ajute între ei, care vor învăţa să preţuiască timpul petrecut în societate, care … .
Speranţa nu moare niciodată, nu-i aşa?
Post Scriptum: renunţarea la tot ce este digital ajută, ajută enorm, mai ales când suntem în
societate, când avem şansa să interacţionăm cu semenii, semeni pe care în prezenţa digitalelor
îi ignorăm cu desăvârşire, că doar de aceea au fost create!