Săptămâna 1

Tematica de curs: Prezentarea obiectivelor cursului, a resurselor bibliografice şi informaţionale.

Locul ştiinţelor politice în câmpul disciplinelor socio-politice. Teoria politică. Sursele cercetarea
în ştiinţele politice. Relaţia dintre ştiinţă şi practică (omul politic vs. om de ştiinţă).

Locul stiintelor politice in campul disciplinelor socio-politice

Deoarece orice este politic, a studia politica inseamna a studia aproape totul. Unde se termina
georgrafia umana, istoria, economia, antropologia si psihologia si unde incepe stiinta
politica?
1. Istoria
Cand analizam anumite fenomene politice (Razboiul Rece, de exemplu), studiem istorie. Cu
toate astea, istoricii si politologii studiaza aspecte diferite si manipuleaza diferit datele:
istoricii studiaza un anume subiect in detaliu, analizand documente si arhive, concentrandu-se
asupra unui singur subiect, fara a face generalizari. Spre deosebire de acestia, politologii fac
exact opusul, cautand asemanari, facand generalizari.
2. Geografia umana
Componenta teritoriala a comportamentului uman (granite, regiuni, arii etnice, fluxuri
comerciale si centralizarea puterii) are puternice ramnificatii politice. Unii politologi, precum
francezul Andre Siegfried, folosesc hartile pentru a explica variatiile politice regionale.
Conflictele din Irak, Afganistan, Irak, India si Turcia sunt in mare masura probleme
regionale.
3. Economia
Unii economisti considera economia obiectul politicii, deși politologii ar declara contrariul.
Multe dispute politice sunt de natură economică. Baza democrației poate fi o bună economie
– puține țări sărace sunt democrate.
4. Sociologia
Știința politică se îndreaptă către societății, pentru a vedea „cine ce crede despre politică”.
Sociologia asigură o bază empirică studiilor de cultură politică, demonstrând cum variază
perspectivele politice în rândul claselor sociale, religiilor, sexelor și grupurilor de vârstă.
5. Psihologia
În special psihologia socială este de mare ajutor științelor politice – pentru a înțelege ce fel de
personalități sunt atrase de politică, de ce și în ce circumstanțe se supun oamenii unor figuri
autoritare și cum își formează aceștia atașamentul național. Studiile asupra lui Hitler, Stalin și
Mao Zedong se bazează pe teorii psihologice.
6. Antropologia
Tehnicile descriptive și de intervievare ale antropologiei au fost împrumutate și în științele
politice. Tiparele de respect japoneze, pe care le putem vedea și astăzi au fost create cu
aproape un mileniu în urmă. În Africa, votarea se realizează sub supunerea legăturilor tribale.

Subdomeniile stiinței politice: Politica comparata, relațiile internațioanale, teoria

politică, administrația publică, dreptul constituțional, politica publică.
Cele 4 mari domenii ale științelor politice sunt: teoria politică, șțiințele guvernării, studiul
instituțiilor politice și relațiile internaționale.
Teoria Politică este considerată de unii specialiști miezul acestei discipline și cel mai vast
domeniu de studiu al ei. Ea studiază relațiile dintre sistemul politic și sistemul global social.
Tot ea se ocupă cu definirea și clasificarea termenilor și conceptelor de bază cu care operăm
în gândirea politică.
Ch. Gide și Ch. Rist opereazã o distincție fundamentalã între teorie si doctrinã, cu valabilitate
si în sfera stiintelor politice: „Teoria constituie sinteza observatiei. Teoria se aplicã
ansamblului faptelor nu numai constatate si ordonate, dar si explicate si organizate“.
Doctrinele analizează, judecã faptele si aratã cãile de urmat pentru a asigura fericirea
cetãtenilor sau puterea statului. Din aceastã perspectivã, doctrinele presupun o functie
normativã implicitã.

Cei care profeseazã o anumitã doctrinã politicã recunosc superioritatea sistemului ei de

valori, promovat de ideologie si o fac, de regulã, prin afilierea la un partid politic ai cãrui
membri, de obicei, sunt.
Astfel, în opoziţie cu ideologia politică ce reprezintă întotdeauna o operă colectivă, doctrina
poate fi elaborată de un partid, dar în egală măsură de o persoană, aşa cum este cazul
doctrinei lui Richelieu, al doctrinei Monroe, etc.
Spre deosebire de doctrinã un curent este mai vast, atât în timp cât si în spațiu. El reuneste o
multitudine de scoli, de teorii si de doctrine.
Teorii politice de-a lungul vremii, în ordine cronologică:
CLASICE : Platon (despre sistemul
politic ideal), Aristotel (despre motivele funcționării sau nefuncționării democrației),
Machiavelli (despre puterea politică), contractualiștii (Hobbes, Locker, Rousseau – au
analizat motivele pentru care trebuie să existe sistemele politice), Karl Marx (3 elemente -
economie, clasă social, istorie), teorii instituționale (influența legilor asupra structurilor
guvernamentale).
CONTEMPORANE: behaviorismul (claim to concentrate on actual behavior as opposed to
thoughts or feelings), teoria sistemelor politice, teoria modernizării, teoria alegerii raționale,
teoria noului instituționalism.

Sursele de cercetare în științele politice

Political science is an academic discipline that seeks to study politics scientifically and to
address empirical (factual) and normative (ethical) questions about politics. Political
scientists
have disagreed over the years as to how to best study politics; hence, disputes among
traditionalists, behavioralists, and postbehavioralists have divided the discipline.
--‐ Political scientists use the scientific method of empirical data collection in a number of
ways— case studies, survey research, experiments, quasi-experiments, and indirect
quantitative analysis.

Om politic vs om de știință
Iubeste puterea este sceptic față de putere
Cauta popularitatea urmareste acuratetea
Gandeste practic
Deține pozitii ferme
Ofera explicatii singulare
Vede avantaje pe termen scurt
Planuieste urmatoarele alegeri
Reactioneaza la grupuri
Recunoastrea numelui este importanta
gandeste abstract
ajunge la concluzii preliminare
ofera explicatii multiple
vede consecințele pe termen lung
planuieste urmatoarele publicatii
urmareste binele grupului
urmareste prestigiu profesional

Săptămâna a 2-a
Tematica de curs: Puterea politică. Statul. Naţiunea.
Definirea conceptelor de „putere politică” şi „legitimitate”. Definirea statului. Principalele teorii
politice asupra statului. Tipuri de state. Forme de guvernământ. Controversele în definirea
„naţiunii”

Puterea politică
Studiile despre putere, în general, despre puterea politică în special par să fie impus trei
idei în orientarea cercetării acestei problematici:
1. nu există societate fără putere;
2. indiferent de formele ei, puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune;
3. Multiplicitatea şi varietatea centrelor de putere într-o societate

O definiţie clasică a puterii care a rezistat trei sute de ani, datorită caracterului universal al
formulării şi accentului pus pe natura ei internă aparţine lui Th. Hobbes în 1651: „Puterea
unui om, privită în mod general, constă în mijloacele pe care acesta le are la dispoziţie pentru
a obţine un profit anume în viitor“.
Începutul secolului XX aduce primele definiţii obiective ale puterii, în sensul perceperii mai
exacte a naturii ei interne. Cea mai cunoscută dintre acestea şi care va influenţa întreaga
literatură despre putere de după ea aparţine sociologului german Max Weber: „Puterea este
probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a-şi putea
realiza propria-i voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate, indiferent de fundamentul pe care se
sprijină această probabilitate“. Privită în ansamblu, definiţia lui Max Weber surprinde
specificul real al puterii: ideea de forţă şi capacitate de mobilizare, ca şi ideea de dominaţie şi
conflict sunt inevitabile în exercitarea ei.

Caracteristicile puterii politice

Faţă de alte forme de putere, puterea politică are următoarele caracteristici:
1. Puterea politică este suverană. Pe teritoriul unui stat, suveranitatea puterii politice derivă
din legitimitatea ei, din voinţa naţională exprimată prin vot deschis, egal, direct şi secret. Din
calitatea de suveranitate a puterii politice, ca expresie a suveranităţii puterii de stat, derivă şi
alte caracteristici ale puterii politice:
2. Puterea politică este unică. Pe teritoriul unui stat nu pot exista două puteri politice suverane
ai cărei titulari să fie, concomitent, garanţii ordinii constituţionale şi ai suveranităţii puterii.
Într-un stat nu pot exista rege şi preşedinte în acelaşi timp.
3. Puterea politică este inalienabilă. Într-un stat democratic, titularul puterii politice este
poporul suveran care o exercită prin reprezentanţii săi legal aleşi şi prin organe specializate.
Voinţa suverană a poporului s-a personificat în voinţa statului, în persoana lui juridică şi nu
poate fi scoasă la mezat, în funcţie de interesele unor structuri oculte, interne sau
internaţionale.
4. Puterea politică este perpetuă. Într-un stat nu poate exista o vacanţă a titularului puterii.
Dacă acesta nu-şi poate exercita momentan atribuţiile sau dacă îşi dă obştescul sfârşit,
automat omul numărul doi în stat, preşedintele Senatului, îl înlocuieşte până la însănătoşirea
lui sau până la organizarea de alegeri.
5. Puterea politică este supremă, totală şi deplină. Nu există altă putere deasupra puterii
politice, iar celelalte puteri: economică, militară, religioasă etc. trebuie să i se supună.
6. Caracterul asimetric al relaţiilor de putere. Se manifestă în inegalitatea de putere dintre
emiţător şi receptor, respectiv dintre minoritatea conducătoare şi majoritatea condusă.
Pentru ca raportul comandă–ascultare să fie eficient este necesar ca liderilor să le fie
recunoscut
dreptul de a decide în numele legitimităţii poziţiei lor dată de însuşi votul majorităţii.
7. Caracterul intercursiv al relaţiilor de putere. Puterea politică nu se manifestă într-un spaţiu
vid. Ea se manifestă într-un spaţiu social caracterizat prin relaţii şi structuri de putere foarte
diverse. Fiecare grup social are propria sa formă de putere, în funcţie de interesul pe care
urmăreşte să-l promoveze: putere economică, religioasă, simbolică, militară, socială etc.
Puterea politică ţine cont de acest specific, şi intrând în relaţie cu aceste forme de putere îşi
realizează funcţia sa integratoare şi de coordonare la nivelul societăţii globale.
8. Caracterul organizat al puterii politice. Puterea politică nu se manifestă spontan sau
anarhic, ci printr-un sistem de organisme, de norme şi proceduri izvorâte din procesele de
legitimare. Ca principală forţă de coerciţie a statului, legitim instituită, puterea politică se
manifestă prin legi pe care ea însăşi trebuie să le respecte în acord cu principiile statului de
drept.

Legitimitatea
Mai tehnic definită, legitimitatea reprezintă gradul de concordanţă dintre natura, structura şi
sursele puterii şi credinţele, opiniile şi orizontul de aşteptare al electoratului despre şi de la
puterea respectivă. „Impunând o anumită reciprocitate tacită şi liber consimţită, legitimitatea
îi conferă statut de drept şi de fapt unui guvern în a-şi exercita atribuţiile puterii şi, implicit,
autoritatea legitimată printr-o asemenea recunoaştere“. Legitimitatea este, în ultimă instanţă,
un act de credinţă şi se bazează pe identitatea de valori şi obiective împărtăşite în comun de
cei doi poli ai guvernării: clasa conducătoare şi electoratul. Această justificare a dreptului de
a conduce se bazează pe o relaţie reciprocă: între oferta clasei politice şi cererea electoratului
trebuie să existe garanţia responsabilităţii morale şi obligaţiei politice, ca între persoane
libere, raţionale şi autonome.
Legitimitatea este credinţa cetăţenilor că autorităţile politice au dreptul să guverneze şi să
ia deciziile de rigoare. Din această recunoaştere a autorităţii guvernanţilor rezultă şi obligaţia
guvernaţilor de a se supune.

STATUL

Definirea statului
Putem defini statul drept principala instituþie prin care se exercitã puterea politicã în
cadrul unei societãþi, în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere, de cãtre un
grup organizat minoritar care îsi impune vointa sa asupra majoritãții privind modul de organizare
si conducere a respectivei societãti.
Din aceastã definitie rezultã patru caracteristici esentiale ale statului.
1. Sedentarizarea populatiei pe un anumit teritoriu
2. Institutionalizarea si centralizarea puterii politice
3. Formã de organizare si conducere a unei comunitãti umane
4. Existenta unui grup conducãtor investit cu atributii de guvernare.
Dupã cum aratã si etimologia sa, termenul stat (din latinescul status = stare pe loc) trimite
la ideea de sedentarizare. Întrebuin.at pentru prima oarã de Machiavelli în Principele (1513),
termenul de stat se va impune mai târziu în vocabularul social-politic al epocii moderne, pe
mãsurã ce notele caracteristice si esentiale ale conceptului oglindeau transformãrile din
sistemele politice medievale.

Principalele teorii politice asupra statului.

Numeroasele teorii despre formarea statului se lovesc, în efortul lor explicativ, de

suprapunerile si confuziile dintre diferitele structuri si functii ale statului.
Teoriile privind geneza statului se clasifică în funcție de 4 criterii:

1. Criteriul juridic
Problema personalităţii juridice a statului este contribuţia cea mai importantă adusă de
acest criteriu în definirea statului. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple
care se stabilesc între stat – persoană juridică – subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii şi
celelalte asociaţii şi organizaţii sau între stat şi indivizi.
2. Criteriul politic
A impus în teoria despre stat ideea de imperium – Herrschaft – dreptul de constrângere şi
de dominaţie, pe baza proceselor sociale de stratificare şi de ierarhizare între cei puternici
şi cei slabi, între o minoritate conducătoare care îşi impune voinţa ei unei majorităţi
conduse. Puterea publică o constituie însuşi acest fapt de dominaţie cu forme şi elemente
variabile în evoluţia statului. Dar puterea publică nu se poate legitima prin originea sa, ci
numai prin serviciile pe care le aduce, conform regulii de drept. Statul modern apare din ce în ce
mai mult ca un grup de indivizi, lucrând de acord, sub conducerea şi controlul guvernanţilor,
la realizarea nevoilor materiale şi morale ale participanţilor. Statul este naţiunea însăşi, în
forţele, tendinţele şi drepturile ei; este organismul politic, reprezentantul oficial al naţiunii,
agenţia ei conducătoare, “sindicatul intereselor generale ale naţiunii”.
3. Criteriul economic
Are legături indisolubile cu criteriile anterioare cu care interferează. Susţinătorii acestui
criteriu consideră că statul a luat naştere în momentul în care, în cadrul diviziunii interne a
muncii, clasa conducătoare (şefii de trib, marii preoţi etc.) şi-a însuşit un surplus de avere
pe care a căutat să şi-l apere şi perpetueze fie prin pseudomotivaţii ideologice, fie prin
crearea unei forţe de dominare sau de coerciţie. Cea mai răspândită teorie privind geneza
statului este teoria patriarhală cu rădăcinile în autoritatea primară a tatălui, ca şef al familiei.
Ideea de creştere organică a familiei până la transformarea ei în stat caracterizează difuzarea
acestei teorii dintr-o perspectivă creştină a unităţii neamului omenesc înainte de căderea în
păcat.

Tipuri de state

1. Statul oriental antic

Studiul formelor istorice ale statului ne permite să urmărim maturizarea acestei instituţii.
Principalele structuri ale statului oriental antic, cu diferenţe minore de la un stat la altul şi de la o
perioadă istorică la alta, sunt:
a) sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice - la baza apariţiei statului
oriental stă o “nuntă cosmică” dintre un zeu fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se
naşte viitorul rege sau împărat;
b) legitimitatea teocratică a puterii politice - la început, puterea politică fiind profund
personalizată, prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui,
consideraţi de origine divină.
c) tendinţa spre centralizare şi unitate, spre construcţia imperiului - tendinţă care se va regăsi în
construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus.
d) statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic. Principala structură a statului oriental
antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală sarcină era
strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central, în schimbul unor retribuţii foarte slabe.

2. Statul în Grecia şi Roma antică

Atât grecii cât şi romanii au avut un cult special pentru comunitatea politică, preponderent
urbană (polis, politeia, civitas). Grecii au fixat bazele teoretico-filosofice ale dezvoltării statului,
romanii au pus, în schimb, bazele juridice ale comunităţii pe un teritoriu vast. Însă atât grecii cât
şi romanii vedeau în forma de organizare politică numită stat o creaţie superioară a spiritului
uman în care are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai bun cetăţean) şi optimus status
civitatis (idealul celei mai bune guvernări).
În Grecia şi Roma antică puterea politică va cunoaşte un proces accentuat de instituţionalizare,
adică de trecere a prerogativelor puterii de la persoane la instituţii. Pentru a evita pericolul
tiraniei, Sparta era condusă de doi regi care reprezentau cele două familii regale. Un consiliu de
28 de bătrâni.
Pericle (495-429 î.e.n.) a continuat reformele constituţionale ale lui Solon şi Clistene,
orientând viaţa politică ateniană spre un regim democratic.

3. Statul medieval
O structură fundamentală a statului medieval este poziţia seculară şi religioasă a regelui: ca
stăpân al casei şi al domeniilor sale şi suveran al teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa regele
posedă o autoritate secular absolută. Concomitent, el exercită autoritatea sa în numele lui
Dumnezeu, condiţie a suveranităţii simbolizată prin consacrarea succesiunii sale la tron, ca
expresie a voinţei divine. În calitate de locotenent al lui Dumnezeu pe pământ, regele este
legatarul unui contract special asumat în cadrul încoronării: el nu are numai drepturi asupra
supuşilor, ci şi obligaţia de a-i proteja, de a munci pentru bunăstarea lor.
O altă structură a statului medieval este patrimonialismul. Acesta se referă, în primul rând,
la gestiunea casei şi a domeniilor regale. Această gestiune este asigurată de servitorii
personali ai regelui.

4. Statul mercantil
Prezintă numeroase elemente birocratice şi paternaliste de care ne-am ocupat mai înainte.
Ca formă de stat, statul mercantil se regăseşte în regimurile absolutiste din secolele XVIIXVIII
în care întreaga putere politică, economică şi socială se află în mâinile unei singure persoane –
monarhul – legitimat prin dreptul divin şi prin nobleţea naşterii. Regele numeşte pe miniştri şi pe
primul ministru; tot el îi poate revoca. De asemenea, este comandantul suprem al armatei; încheie
tratatele de pace şi declară război. Are singur dreptul de a bate monedă, este şeful vămilor şi al
domeniului public, numeşte funcţionarii superiori ai regatului. De ce, în această configuraţie a
puterii, regele nu este numit dictator, iar regimul absolutist - totalitarism? Pentru că în actul
guvernării regele este ţinut de legile umane şi divine; el nu uzează pe combinaţia dintre ideologie
şi teroare pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor; nu urmăreşte formarea “omului nou”,
nici ridicarea minciunii şi a coerciţiei la rang de lege în propriul său regat.
Statul mercantil este marcat de apariţia primei revoluţii industriale care modifică profund
relaţiile economice şi sociale. Cele două noi clase care ocupă poziţii din ce în ce mai avansate în
sistemul economic: burghezia şi proletariatul vor crea noi clivaje şi tensiuni în sistemul politic al
absolutismului. Unificarea progresivă a domeniilor şi a puterii politice într-o singură instanţă
supremă a dus la apariţia birocraţiilor profesionale şi la creşterea aparatelor administrative şi
militare. Toate acestea necesitau fonduri suplimentare pe care statul absolutist le-a obţinut printr-
o politică nouă a taxelor şi impozitelor. Pentru a face rost de bani, statul acordă corporaţiilor
private importante concesiuni şi monopoluri, ceea ce întăreşte poziţia burgheziei în lupta ei
pentru acordarea de drepturi politice. Regele însuşi solicită împrumuturi de la bancheri, iar
apariţia şi protejarea capitalului comercial solicită un protecţionism crescând din partea statului.
Tendinţa de concentrare a puteri a devenit evidentă ca urmare a introducerii unor reforme
militare, administrative şi fiscal centralizatoare. Pentru că, înainte de toate, statul mercantil
european a fost un stat preocupat de dezvoltarea economică prin reglementări guvernamentale,
preocupat de menţinerea modelului şi de creşterea puterii sale. El a fost un stat colecţionar de
taxe şi impozite atât din teritoriul naţional cât şi din imperiile coloniale formate de el.

5. Statul modern
Ideologia politică a Iluminismului şi procesele de raţionalizare economică din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea oferă premisele necesare pentru înţelegerea formării statului modern.
Următoarele transformări economice, politice şi culturale dintre secolele XVI-XVIII vor duce la
apariţia statului modern:
- conflictele religioase din secolele XVI-XVII se vor stinge prin întărirea statului în raport cu
Biserica şi prin afirmarea bisericilor naţionale;
- procesele de secularizare lentă vor duce la o separare a Bisericii de Stat şi a învăţământului
religios de cel laic;
- unificarea normelor juridice într-un sistem de drept şi crearea unei jurisdicţii cu aplicabilitate pe
întreg teritoriul naţional;
- concentrarea şi centralizarea puterii politice într-o singură instanţă supremă; depăşirea
caracterului policentric şi fragmentar al puterii, specific evului mediu;
- apariţia administraţiei publice caracterizată printr-o pregătire de specialitate, prin separarea
locului de muncă de angajat şi prin drepturi şi datorii consfinţite prin reglementări rigide;
- suveranitatea naţională încarnată în voinţa poporului ca titular al acesteia;
- puterea politică se manifestă îndeosebi prin intermediul legilor, elaborate de parlamentele
naţionale.
Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonală, unicitatea
conducerii, monopolul forţei legitime pentru asigurarea ordinii sociale, controlul aparatului
administrativ şi pe noii titulari ai acestor funcţii şi organe.

Statul modern liberal se bazează pe următoarele principii:

- individualismul;
- raţionalismul;
- supremaţia legii;
- principiul suveranităţii naţionale;
- principiul guvernării reprezentative;
- principiul separării şi echilibrului dintre puteri;
- principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor.

Forme de guvernământ

Monarhia
- Absolutista: monarhul dispune integral de puterea suprema in stat, poporul fiind total
lipsit de drepturi. Un monarh absolut este autocrat.
- Constitutionala: forma de putere ce face parte dintr-un sistem consitutional care
presupune existenta unui monarh ereditar sau ales in functia de sef de stat.
Republica
- Parlamentara: Primul ministru e seful guvernului si autoritatea executiva in stat.
Presedintele are functie simbolica
 - Prezidentiala: Presedintele este seful statului si seful executivului.
- Semi-prezidentiala: Primul ministru si presedintele sunt ambii participanti activi in
administrarea statului
Controversele în definirea „naţiunii”

Chestiunea definirii naţiunii este una foarte controversată. Există, în mare, două viziuni
asupra existenţei naţiunii: una consideră naţiunea ca existând în realitate, alta o consideră un
artefact cultural, despre care nu se poate spune că există ca grup social, ci doar virtual (teoria
naţiunii ca comunitate inventată). Ambele definiţii citate mai sus (DEX şi NODEX) reflectă
concepţia stalinistă despre naţiune, formulată în articolul scris de I. V. Stalin în 1913
(Problema naţională şi socialdemocraţia) şi publicat în Prosveşceniie. Aceasta consideră
naţiunea ca fiind o comunitate reală şi accentuează aşa-numita "comunitate de viaţă
economică" pe care s-ar baza existenţa "reală" a naţiunii. Utilizează, totodată, o serie de
concepte puţin sau deloc definite, cum ar fi "unitatea de factură psihică" şi comunitatea de
destin a unui grup de oameni, lăsând neclarificat aspectul foarte important al posibilităţii de
existenţă a acestora şi modului în care acestea se manifestă.

Săptămâna a 3-a
Tematica de curs: Sistem şi regim politic.

Definirea sistemului politic

Sistemul politic reprezinta un subsistem al sistemului social. El cuprinde relatiile politice,
institutiile politice si conceptiile politice, sistemul care asigura organizarea si conducerea de
ansamblu a societatii , functionalitatea ei. Diferitele comunitati umane, ajunse la o anumita
treapta de dezvoltare, nu mai pot exista si functiona fara sa fie organizate intr-un sistem
politic, aceasta constituind o necesitate, o lege generala a progresului istoric. Constituindu-se
ca un sistem de organizare si conducere ansamblu a societatii, sistemul politic slujeste si
trebuie sa slujeasca atat societatea in intregul ei, cat si fiecare subsistem in parte, interesele
generale ale societatii si cele individuale.
J. W. Lapierre in lucrarea "Analiza sistemelor politice" defineste sistemul politic drept
"ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale".

Principalele tipuri de sisteme politice

Dupa natura puterii si legitimitatea acesteia Max Weber alege drept criteriu de clasificare
natura autorității, distingând trei tipuri de sisteme politice, dupã celebra sa triadã a tipurilor
de legitimare a puterii:
a. sistemul traditional, în care autoritatea se bazeazã pe sanctitatea traditiei din ti mpuri
imemoria1e. În acest tip de sistem
politic, prerogativele si obligatiile rãmân neschimbate sau se schimbã foarte putin. Este
puterea discretionarã;
b. sistemul charismatic, care se bazeazã pe autoritatea exercitatã de un conducãtor
unic, dotat cu calitãti exceptiona1e si cu o fortã de atractie si inf1u entã magneticã asupra
supusilor;
c.sistemul rational-legal, care îsi extrage legitimitatea si consensul din gradul de concordant
dintre sursa, natura si structura puterii si conceptia guvematilor despre putere. Se observã cã
ambele tipologii au un caracter globalizator, nediferentiat, ele referindu-se în egalã mãsurã la
toate tipurile de societale ca si la stat, la caracterul regimului politic ca si la guvemãmânt, la
autoritate ca si la imperii.

Dupa valorile culturii politice Gabriel Almond divizeaza sistemele politice in 4 tipuri:
Sisteme politice Anglo Saxone, europeanacontinentale, pre-industriale, si sisteme totalitare.
Dupã criteriul gradului de democratizare, Gabriel Almond imparte sistemele politice in douã
categorii principale: sistemele oligarhice si sistemele democratice moderne.
Sistemele politice oligarhice sunt, dupã Almond, de douã feluri:

1. Oligarhii modemizatoare, care reprezintã tipul de sistem politic ce se instaleazã mai

ales în societãtile care au conservat multe elemente ale sistemelor politice traditionale,
elemente care adâncesc clivajele dintre guvemanti si guvemati. Aceste clivaje
faciliteazã concentrarea puterii în mâinile unei oligarhii formate fie din politicieni, fie
din mi1itari, fie din intelectuali. Ele se întemeiazã pe ideologia modernizării,
conform cãreia singura cale de a crea o societate modemã este detinerea puterii de
cãtre oligarhie. În tipologia lui Almond, oligarhiile de acest tip se caracterizeazã prin:
- un sistem perfectionat de afirmare a elitelor si de promovare a "structurii de clicã",
alcãtuitã din persoane civile sau militare;
- eliminarea puterilor autonome ale parlamentului sau, dacã nu, reducerea acestuia la un
rol de "ratificare" sau "aclamare";
- interdictia oricãrei opozitii;
- folosirea birocratiilor administrative ca instrument principal de conducere;
- întãrirea si constituirea elitei coerente, stabile si eficiente într-un fel de castã;
- manifestarea elementelor de democratie sub o formã populistã;
- inacceptarea si netolerarea scindãrilor, comunalismul si sec-tionalismul fiind reduse la
maximum,

2. Oligarhiile totalitare sunt supranumite de Almond "oligarhii cu aer democratic", pe

care el le considerã ca fiind specifice tãrilor comuniste. Acest tip de sistem politic s-ar
caracteriza prin urmãtoarele dimensiuni:
- se legitimeazã printr-o doctrinã coerentã pe care o propagã printr-un putemic aparat
de propagandã ce o face sã penetreze în toate sferele, promovând nu o "societate
politicã.", ci o "societate ideologicã";
- un grup restrâns exercitã puterea;
- refuzã Iegitimitatea opozitiei publice;
- dominã si controle azã opresiv fiecare sferã a vietii socia1e si individua1e;
- sunt centrate în jurul partidului unic, partidul de guvemãmânt, cu o "disciplinã de
fier";
- o putemicã birocratie controleazã atât partidul, cât si st atul, iar peste birocratie,
supervizarea de cãtre partid a tuturor deciziilor este, dupã Almond, caracteristica cea
mai definitorie a acestui tip de sistem politic;
- având ca obiectiv central modernizarea societâtii, pe baza dezvoltãrii economice,
duce o politicã de mari investitii, îsi axeazã eforturile si mobilizeazã resursele în
directia promovãrii si înfãptuirii unor mari si complexe programe de modemizare.

Sistemele politice ale democratiei moderne sunt, dupã A1mond, sisteme în care
conducerea este civilã si se înfãptuieste prin institutii reprezentative, în matricea
libertãtilor publice si care se manifestã în douã ipostaze:
a. democratia tutelarã
b. democratia politicã.
Conform criteriilor social-economice, sistemele politice se clasifica in: sisteme politice ale
societatilor post-industriale,industrial,ale societatilor in tranzitie, si pre-industriale.

Prezentarea modelului funcţionalist

Modelul functionalist postulează o unitate funcţională a societăţii aplicabilă politicului.

Aceleaşi funcţii caracterizează toate sistemele politice, cu unele variaţii neimportante.
Reproşurile aduse acestui model vizează un anume finalism care vede în orice fapt social un
răspuns la o nevoie funcţională.

Definirea regimului politic

Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El reprezintă conceptul fundamental
al tipologiei clasice a modurilor de organizare şi exercitare a puterii politice. Au existat de-a
lungul vremii numeroase încercări de clasificare a regimurilor politice.

Tipuri de regimuri politice

Democrația este numele dat regimului politic pe care în anul 508 î.Hr., Clistene l-a stabilit în
Atena. Lui Clistene i-au fost atribuite reformele constituției ateniene și fondarea unei
democrații reprezentative, prima formă de democrație din istorie.
Cred că este necesar să clarific diferența dintre democrația directă și cea reprezentativă.
Democrația reprezentativă este un regim politic în care cetățenii deleagă puterea poporului
unor reprezentanți pe care îi aleg chiar din rândurile lor, pentru a se ocupa de treburile
publice. Democrația directă, în schimb, este un regim politic în care populația (adică
„suveranul”) exercită puterea în mod direct. Ca exemplu avem democrația din Atena lui
Pericle de la jumătatea secolului V î.Hr, în care instituțiile democratice ale cetății asigurau
drepturi egale pentru cetățeni: egalitate în fața legii și dreptul egal de a vorbi în adunări.
Pritanii (delegații triburilor) care alcătuiau Senatul, câte 50 din fiecare trib, erau aleși prin
tragere la sorți. Oricine din Adunarea Poporului („eklessia”), care era deasupra Senatului,
putea vorbi și vota.
Democrația directă modernă conține elemente caracteristice democrației directe pure:
referendum, adunări locale sau generale, scrutine pentru alegeri prezidențiale, pentru
demitere.

Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține în mod total unei persoane
sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau
dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este practic anulată, în sensul
că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui
cetățean. Ideologia totalitaristă ste opusă conceptului de societate deschisă.
În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare.
Comunismul, de extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toți trebuiau să fie
„egali”. De extremă dreapta este nazismul care, în expansiune teritorială, susținea că fiecare
națiune trebuie să se formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparțin aceleiași
rase – un factor ce a stat la baza Holocaustului. În aceeași ideologie se susține că fiecare rasă
are la bază puterea militară.
Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare:
1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii
politice;
2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate
absolută şi
care, drept urmare, devine adevărul oficial al statului;
3. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu
monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Ansamblul mijloacelor
de comunicare: radio, televiziune, presă este dirijat, comandat de stat şi de cei care îl
reprezintă;
4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin,
într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa
cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial;
6. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o greşeală de
natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. Astfel încât, în final,
apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi, în
concluzie, o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”.

Authoritarian regimes are governed by a small group—a party, a dictator, or the army—that
minimizes popular input. They do not attempt to control everything. Many economic, social,
religious, cultural, and familial matters are left up to individuals. Most of the six points of
totalitarianism discussed earlier are diluted or absent. Authoritarian regimes, for example,
rarely have a firm ideology to sell. Some called the Saddam regime in Iraq totalitarian, but it
was closer to authoritarian. Authoritarian regimes limit individual freedoms in favor of a
hierarchical organization of command, obedience, and order. Citizens obey laws and pay
taxes that they have no voice in establishing. Some trappings of democracy may exist for
appearance’s sake. Elections confirm the rule of the dominant party; opponents have no
chance, and some are arrested. Types
of Authoritarianism
Examples
1. Military - Burma, Niger
2. Personalistic - Libya, Venezuela
3. Traditional monarchy - Saudi Arabia, Kuwait
4. Dominant-party - Russia, Zimbabwe
5. Single-party - China, Cuba

Săptămâna a 4-a
Tematica de curs: Ideologiile politice.

Definiţii ale ideologiei

Ideologiile sunt, în general, credinţe de grup instituţionalizate pe care indivizii le asimilează
prin procesele de socializare. Ele sunt sisteme de reprezentări, puternic structurate, prin care
se afirmă o ierarhie a valorilor.

Caracteristici
1. Mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea
faţă de acesta.
2. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile
rivale.
3. Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii.
4. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice; pentru apărarea,
reformarea sau abolirea unor instituţii social–politice.
5. Ele sunt, în parte, raţionalizări ale intereselor de grup – dar nu în mod necesar interesele
tuturor grupurilor care le îmbrăţişează.
6. Ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton şi în conţinut.
7. Ele sunt, inevitabil, părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile
structurale şi stilistice ale acestui sistem.
8. Ele au un corp de documente sacre (Constituţii; Declaraţii ale Drepturilor; manifeste;
programe) şi eroi (părinţi fondatori; unificatori; salvatori; profeţi şi înţelepţi; mari interpreţi şi
autori).
9. Toate ideologiile, ca toate celelalte credinţe, implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume,
precum şi o teorie despre natura umană (bună sau rea; perfectibilă sau nu).
10. „Ideologiile politice amestecă întotdeauna , într-un mod mai mult sau mai puţin fericit,
propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă
orientată spre viitor. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului, nici nu
aparţin gustului sau culorilor“.
11. O ideologie este întotdeauna colectivă. De altfel, aceasta o deosebeşte de opinie sau de
credinţă, care pot fi individuale. Ea este o gândire anonimă, un discurs fără autor, ceea ce
toată lumea crede fără ca nimeni să o gândească.

În ce priveşte raportul ideologiilor cu sistemele de credinţe pozitive sau normative,

prezente în orice societate, ideologiile ar fi o variabilă a acestora. În raport cu viziunile
despre lume, ideologiile se caracterizează prin caracterul explicit al formulării lor. Dar ele
sunt mai închise, mai rezistente la inovaţie.

Liberalism

Apariția liberalismului ca doctrină politică poate induce în eroare prin aparenta sa simplitate.
Diversitatea de şcoli, teorii şi curente, ca şi a spaţiilor geografice unde s-a format şi s-a
manifestat, a creat impresia că liberalismul este vechi de când lumea; principiile sale,
constitutive naturii umane, au adâncit această rezonanţă în timp. Diversitatea centrelor sale de
apariţie, precum şi a formelor sale de manifestare, au creat impresia de simplitate a doctrinei,
redusă, în numeroase cazuri şi ocazii, la enunţurile sale ideologice.
Urmatoarele principii ale liberalismului s-ar regăsi în orice regim liberal, cu nuanţe
specifice, în funcţie de condiţiile concret istorice şi de gradul de maturizare a culturii politice
liberale:
- individualism;
- raţionalism;
- separarea, echilibrul şi controlul reciproc dintre puteri;
- guvernarea reprezentativă;
- suveranitatea naţională;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiile legii naturale

Primul principiu al legii naturale este căutarea păcii. Astfel, în timp ce pasiunea impinge
omul să caute tot ceea ce el doreşte, raţiunea îl împinge să renunţe la război şi să-şi asigure
conservarea prin unire şi înţelegere.
Al doilea principiu este că, pentru a menţine pacea, trebuie să renunţăm la dreptul absolut.
Egalitatea dintre oameni a luat naştere din faptul că o securitate absolută era imposibilă chiar
şi pentru cei mai puternici.
Al treilea principiu al legii naturale este respectarea convenţiilor, nu numai a celor impuse
princonsimţământul reciproc dar şi a celor impuse prin constrângere. În stare naturală, toţi
aveau drept la toate, nimic nu aparţinea nimănui, nu exista diferenţă între ce-I al meu şi ce-i
al tău şi, prin urmare, nimic nu era just sau injust.

Ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii, liberalismul este o etică individualistă.

El pune în prim–planul acţiunilor sale individul şi drepturile sale. Derivate din dreptul
natural, aceste drepturi devin suportul moral al unei game vaste de libertăţi: libertăţi politice,
libertăţi economice, juridice, etc. Libertatea de asociere; libertatea de opinie; libertatea de
conştiinţă sunt libertăţi politice.
Libertatea de contractare, libertatea de asociere, de concurenţă, de întreprindere sunt libertăţi
economice.
Din punct de vedere economic, liberalismul face trecerea de la relaţiile feudale „verticale“,
bazate pe bresle şi statut la relaţiile moderne „orizontale“, bazate pe contract
(autodeterminarea individului proprietar pe piaţă).

Actul oficial de naştere a liberalismului a fost legiferat în august 1938 la Colocviul Walter
Lippmann. Statul neoliberal va înceta să fie statul minimal clasic şi va urma să îşi asume un
rol considerabil şi, în egală măsură, să păstreze respectul faţă de aspiraţiile individului, căruia
trebuia să-i devină asociat, partener, nu adversar, nu protector, nu stăpân, ci un suveran care
ştie să comande, dar ştie, de asemenea, şi ”să se autolimiteze, pe scurt, un stat puternic în
serviciul unui individ liber“.

Conservatorism

Din punct de vedere istoric este greu de arătat care este momentul real al apariţiei
conservatorismului ca şi doctrină politică închegată. Unii autori pretind că un anumit fel de
conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanităţii, Cicero fiind un conservator în
raport cu Cezar care a intuit mai repede beneficiile schimbării republicii în imperiu pentru
cetăţenii Romei antice.
Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrabă ca o stare de spirit
decât ca o ideologie în sine. Şi aceasta pentru că sunt foarte multe interpretări asupra naturii
acestei doctrine, în special datorită abilităţii ei extraordinare de a supravieţui în orice context.
Pentru a fi conservator este nevoie să existe ceva de conservat: un status-quo, o situaţie, o
poziţie etc. Dar conservatori sunt percepuţi şi cei care manifestă rezistenţă la schimbare chiar
dacă situaţia în care se află nu este neapărat în favoarea lor, cum sunt locuitorii din mediul
rural sau din oraşele mici care nu îşi pot închipui un alt tip de existenţă altul decât al lor. De
aceea, putem defini conservatorismul ca şi o rezistenţă teoretică articulată şi sistematică la
schimbare.

1. Libertăţile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât egalitatea

2. Conservatorismul este împotriva concentrării puterii politice în mâna oricui, şi mai ales a
mulţimilor
3. Insistă asupra unei teorii organice a societăţii, care să includă o ierarhizare a grupurilor şi a
claselor dar şi o cooperare între ele. De aici se deduce că ideea de comunitate şi interesele
sale sunt totdeauna deasupra intereselor individuale.
4. Îşi asumă un respect aproape sacru pentru tradiţie şi moştenirea culturală, adică ceea ce ne
leagă în mod fericit de înaintaşii noştri.
5. Raţiunea şi proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale
6. Religia, care este un bun cultural tradiţional, trebuie să se bucure de respect.
7. Majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.

În politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua

conflictele şi regla tensiunile negative. Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini
politice se sprijină pe o supoziţie mai profundă a conservatorismului: organicitatea.
Organicismul este o altă trăsătură esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui
organism care are propriile lui legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara
acestui tot organic în care au un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca
rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este expresia
unei stări naturale, pre-sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale
în cadrul unei anumite tradiţii naţionale.
Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că politica
reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi şi teorii
abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă evoluţia
particulară a unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi dificultatea
transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în tările mai slab
dezvoltate din estul Europei, în procesul integrarii europene. Convingerea că există norme şi
reguli politice universale, este doar una din nenumăratele iluzii ale liberalismului.

Socialism

Socialismul Marxist - eorie politică bazată pe concepția materialistă a istoriei și caracterizată

prin luarea drept obiectiv a punerii în comun a mijloacelor de producție și de schimb, ca și
prin repartiția echitabilă a bunurilor. Ea luptă pentru emanciparea muncitorilor și țăranilor,
pentru o lume fără clase sociale și fără oprimare. Pentru Marx, care a stabilit și definit esența
mișcării socialiste, socialismul implică, în final, eliminarea pieței, a capitalului, a muncii ca
marfă și chiar a banilor. Principalii socialiști marxiști au fost: Karl Marx,Friedrich
Engels, Paul Lafargue.

Social – Democratia: cea mai blanda forma de socialism, care pune accent pe masurile de
protectie sociala,dar nu favorizeaza idea de industrie aflata in proprietatea statului.

Nationalismul: sentiment acut al unui popor de identitate cultural, istorica si teritoriala,

unitate si uneori maretie. Nationalismul a aparut odata cu Revolutia Franceza care se baza pe
popor si accentua sentimentele francezilor despre sine ca popor special,conducator,destinat
sa elibereze restul Europei.

Fascinsm: forma extrema de nationalism cu elemente de socialism si militarism. In Italia si

Germania ,nationalismul s-a transformat in fascism,una dintre cele mai mari catastrophe ale
secolului 20. Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele,
valorile și sistemele corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin crearea unui
stat totalitar cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea
unui ideal „om nou”, pentru a forma o elită care reglementează prin îndoctrinare, educație
fizică și politici familiale, inclusiv eugenism. Fasciștii cred că o națiune presupune o
conducere puternică, o singură identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și
război, cu scopul de a menține națiunea puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă
opoziția față de stat.

Comunism
Teoria marxista combinata cu organizarea leninista intr-un partid totalitar. El nu face
distincție între clasele sociale, între săraci și bogați, între exploatați și exploatatori, așa cum
fac marxiștii. Critica lor se îndreaptă împotriva capitalismului, sistem ce are consecințe
nefaste asupra dezvoltării omului. S-a dezvoltat imperialismul,adica o acumulare de imperii
colonial,in mare parte de catre puerile europene.
Maionismul=forma extrema de communism, caracterizata prin razboi de gherila si bulversari
periodice.
Titoism=forma moderata ,descentralizata de comunism.

Neoconservatorismul: ideologie Americana a fostilor liberali care s-au indreptat spre cauzele
si metodele conservatoire.
Libertarianismul:ideologie Americana in favoarea limitarii intregii puteri guvernamentale pt a
promova libertatea individuala.
Feminismul: ideologie a egalitatii psihologice,politice si economice pentru femei.
Ambientalismul: ideologie conform careia mediul este in pericol si trebuie protejat prin
reglemetare si schimbari ale stilului de viata.
Islamismul: religie musulmana transformata in ideologie politica.

Clivajele politice:
Un clivaj, de regulă, se referă la împărţirea lumii politico-sociale în două, trei,… n categorii.
Din această perspectivă putem, pe bună dreptate, accepta ideeea că tipologiile binare sau
trinare răspund unei atitudini a minţii noastre de a simplifica pentru a înţelege.

Tipuri de clivaje:

1) Clivajul dreapta-stînga
Ca mule alte concepte ale ştiinţei politice (revoluţie, ideologie, etc.), clivajul dreapta-stînga
şi-a început cariera în calitate de metaforă, mai degrabă, decît de concept al ştiinţei politice.
Accidentul care a reprezentat începutul carierei istorice a cuplului conceptual se referea la
dispoziţia membrilor Adunării Constituante în stînga, respectiv în dreapta preşedintelui
Contestat de o parte dintre analiştii contemporani ai politicului, acest clivaj susţinut de
autorul italian Bobbio, care se declară în mod explicit ca avînd viziune de stînga, încearcă să
explice realitatea politică prin apelul la anumite tipuri de valori care grupează atît partidele
politice, cît şI opţiunle şI aitudinile politice în două mari catgorii ce se disting în funcţie de
poziţia pe cre o au faţă de tradiţie, de valori politice precum libertatea, egalitatea, poprietatea,
statul şI rolul statului, etc.
Stanga – categorie a ştiinţei politice
Cînd spuem că un partid politic sau o ideolgie, o atitudine sau un discurs este “de stînga”,
prima asociere pe care o avem în mod neexpilcit în mintea noastră este cea cu socialismul.
Este adevărat, la origini, termenul de stînga însemna inclusiv ideologie sau atitudine de tip
socialist în politică. La extremă, stînga era asociată cu “roşul” – identificarea de partid sau de
opţiune politicoideologică cu socialismul fiind încă mai precisă în această formulă. În
realitate însă, valorile stîngii au devenit mult mai complexe decît cele asociate reformatorilor,
sau înnoitorilor în politică, definiţi în secolul al XIX-lea prin opoziţie cu conservatorii sau
tradiţionaliştii.
Apariţia partidelor politice muncitoreşti pe scena politică în a doua jumăate a secolului trecut,
disocierea între marxism şI anarhism, între socialism şI social-democraţie, precum şI
reprezentarea eectoral a social-demcoraţiei în Parament, au făcut din valorile stîngii principii
de acţiune care puteau întemeia atitudini ale partidelor socialiste marxiste, social-dmocrate,
laburiste, sau chiar liberale.
Tradiţionalele grupări Whigs şi Torries puteau intra şI ele în categorile dreapta-stînga, prin
atitudinea pe care o aveau faţă de schimbarea politică la diferite nivele.

Criterii de definire a axei dreapta-stînga

În dezbaterile asupra acestui cuplu conceptual antitetic ne putem folosi de două principii
fundamentale care apar în mod sistematic, oricare ar fi perspectiva de abordare: principiul
organizării pe verticală şi principiul organnizării pe orizontală a societăţii. Dimensiunea
orizontală trimite la ideea de egalitate, pe cînd cea verticală trimite la idea de ierarhie.

5 criterii de diferenţiere a dreptei de stînga:

1. criteriul temporal – progres-conservare
2. criteriul spaţial – egalitate-inegalitate
3. criteriul persoanei – autodirecţie-heterodirecţie
4. criteriul funcţiei – clase inferioare-clase superioare
5. criteriul cunoaşterii – raţionalism-iraţionalism.

2) Multidimensionale – clivajele lui Rokkan (sociolog norvegian care explica prin

intermediul clivajelor sociale aparitia partidelor politice in Europa
Occidentala).Sociologul norvegian Stein Rokkan explica in anii ’70 conflictele care
au stat la baza constructiei nationale si aparitiei partidelor in Occident. Sociologul
Rokkan a formulat paradigma celor patru clivaje, potrivit careia evolutia Europei a
fost influentata de trei revolutii succesive: nationala, industriala si internationala.
Acestea au generat o serie de clivaje care au dat nastere la diferite familii de partide
politice.

Revolutia nationala, aparitia statelor-natiune si nationalismul dau nastere clivajelor

Revolutia nationala a determinat conflictul dintre cultura centrala a natiunii in formare si
rezistenta crescanda a populatiilor din provincii sau periferii distincte etnic, lingvistic sau
religios, precum si conflictul dintre centralizarea, standardizarea si mobilizarea statului
natiune impotriva privilegiilor comune, istoric si traditional stabilite ale Bisericii.
Evolutia industriala da nastere clivajelor:
 (c) rural-urban care a condus la
- interese economice industriale versus interese agrare
- libera concurenta industriala versus protectionism agrar.

(d) angajat-angajator ce a determinat izolationismul de clasa versus integrarea in sistemul

politic international si in defavoarea unei miscari revolutionare industriale.
Revolutia industriala a determinat conflictul dintre interesele proprietarilor de pamant si clasa
in ascensiune a antreprenorilor industriali si antagonismul dintre patroni si salariati. Clivajele
sociale si politice au avut urmatoarele consecinte: Clivajul Biserica-stat a condus la:
- privilegii corporatiste pentru Biserica Romano-Catolica
- independenta Bisericii nationale
- educatia in limba materna.
(d) Clivajul centru-periferie a condus la:
- privilegii pentru elitele locale
- expansiunea culturii statului-natiune in detrimentul culturii traditionaliste, locale.

Săptămâna a 5-a
Tematica de curs: Atitudinile politice: cultura politică; opinia publică; clivajele politice.

Definirea culturii politice

Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura este elemental învăţat al
comportamentului uman. Determinativul “învăţat” reprezintă diferenţa specifică a definiţiei
deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibilă de a fi descrisă obiectiv, ele trebuie să
fie învăţate de către generaţiile succesive ale unei populaţii, astfel acestea se pierd.
Definiţia standard a culturii politice lansată de Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell în
1956 este următoarea: “Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări
faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu
subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Astfel de orientări
individuale cuprind câteva elemente:

a. Orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte pe tema subiectelor politice;
b. Orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele
politice
c. Orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce, de obicei,
presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”.

Rolul culturii politice în societate

Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la
problemele, fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. În
conţinutul atitudinii politice, elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o
încărcătură emoţionalafectivă deosebită. Organizând, pe baza valorilor, convingerile politice,
ordonând reprezentările cognitive, atitudinile politice au un rol important în declanşarea
comportamentului politic şi în pregătirea unei acţiuni politice.
Organizarea şi coerenţa sistemului atitudinilor politice se realizează prin intermediul a
două dimensiuni fundamentale: preferinţa pentru principalele mize politice sau principalii
actori ai vieţii politice şi angajarea în activitatea politică. Aceste două dimensiuni se află în
interacţiune şi caracterizează orientarea politică a individului. Sistemul atitudinilor, cuprinde
dimensiunea cognitivă (percepţii, reprezentări şi concepte), dimensiunea afectivă şi
dimensiunea evaluativă (valorile şi normele).
Cultura politică este o orientare subiectivă către politic, orientare rezultată din internalizarea
modelelor stabile ale interacţiunii valorilor, codurilor, normelor politice. Valorile produse de
cultura politică orientează individul, îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup,
însuşindu-şi obiectivele acestuia. Valorile îi spun individului pentru ce trăieşte, codurile îi
arată cum.

Definirea opiniei publice

Opinia publică este un fenomen psihosocial care desemnează aprecierile de valoare ale unui
anumit public, la un moment dat, asupra unor chestiuni concrete, controversate şi actuale din
viaţa socială, economică, politică, juridică, morală, culturală, artistică, ştiinţifică, etc. ( apud
Lippman, 1991, 23 ).
Aderarea unui număr mai mare sau mai mic de oameni la o anumită opinie care a fost
exprimată public, generează opinia publică, la baza căreia stau:
• convieţuirea oamenilor în societate
• diversitatea de interese ( trebuinţe şi scopuri ), atitudini, concepţii, credinţe, mentalităţi, etc

Opinia publică nu este o formă a conştiinţei sociale ( aşa cum sunt filozofia, arta, politica,
morala, religia şi ştiinţa ), ci este o manifestare complexă a conştiinţei sociale în care regăsim,
structurate şi exprimate în mod specific şi concret, elemente aparţinând diferitelor forme ale
conştiinţei sociale raportate la un fapt concret, devenit obiect de opinie.
Lippmann consideră că oamenii au doar facultatea da a opinia asupra tuturor lucrurilor în
condiţiile în care experienţa şi cunoştinţele lor sunt reduse. Datorită imensei complexităţi a
lumii moderne, oamenii nu reuşesc să se informeze şi să reflecteze asupra tuturor lucrurilor.
Din acest motiv, ei judecă reprezentările pe care le au despre lucruri şi nu lucrurile propriu-
zise. În această situaţie, conţinutul opiniilor este reprezentat, de fapt, de imaginile din mintea
noastră asupra lucrurilor, imagini care sunt condensate, schematizate şi simplificate.

Rolul opiniei publice în regimurile politice moderne

Democraţia (...) trăieşte din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie în general, la toate
nivelele societăţii - în familie şi la şcoală, în asociaţii şi la serviciu - de un anumit climat
social care să favorizeze discutarea deschisă a divergenţelor de opinie. Susţinerea propriilor
păreri trebuie tolerată şi încurajată, la fel şi constanta repetare a "de ce"-urilor. Acţiunile, care
trebuie să fie mereu deschise criticilor, nu trebuie să pornească de la directive care nu se
bazează pe discuţii şi motivaţii prealabile, si care pleacă de la argumente solide (...).
Este de la sine înţeles că aceste dezbateri trebuie să aibă loc în public. Ce ar mai avea de
câştigat opoziţia, dacă criticile sale la adresa guvernului ar rămâne ascunse după uşi ferecate?
Argumentele lor nu ar mai avea nici un efect, pentru că opoziţia nu poate exercita presiuni
asupra conducerii decât în momentul în care, prin critică publică, poate influenţa alegătorii.
De abia când un partid la putere se vede ameninţat de nişte alegeri care s-ar putea sfârşi
neaşteptat, abia atunci va lua în serios criticile opoziţiei, alegătorii devenind astfel un fel de
arbitrii între putere şi opoziţie. Dar pentru că alegătorii sunt cei vizaţi în această competiţie
dintre partide, partidele trebuie să ajungă cumva la ei.
Premisa unei opoziţii solide este de aceea şansa de a putea reprezenta în mod liber şi public
propriile convingeri. Pe de cealaltă parte, şi partidele la putere sunt obligate, pentru a-şi
păstra poziţia, să contribuie la formarea opiniei publice, punând la dispoziţia acesteia
propriile lor perspective şi convingeri.
Funcţia de control, de critică şi de stimulare nu revine însă doar opoziţiei parlamentare, ci
întregii opinii publice. Caracterul public este determinat în primul rând de faptul că oricine îşi
poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toţi trebuie să aibă posibilitatea să strângă
informaţii şi să contribuie la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie
publică" presupune şi că obiectul acesteia este de natură publică, şi nu privată. Obiectul ei
este aşadar »res publica« în sensul cel mai larg al termenului. De sfera publică aparţin prin
urmare toţi cetăţenii unui stat sau asociaţiile de cetăţeni dintr-un stat preocupaţi de soarta
societăţii care îşi exprimă preocupările în mod public sub formă de critici şi atitudini de
respingere sau de aprobare, încercând astfel să influenţeze procesul de
formare a voinţei politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate
pluralistă există de regulă mai multe opinii în ceea ce priveşte sfera publică, nu va exista
niciodată o singură opinie publică general valabilă, ci mai multe.

Săptămâna a 6-a
Tematica de curs: Grupurile de interese.

Definirea grupurilor de interese

Sintagma grup de interese inglobeaza aproape orice adunare de oameni care incearca sa
influenteze guvernul. Unele grupuri de interese sunt trecatoare altele sunt permanente.
Interesele divergente duc la formarea grupurilor. Potrivit Webster Dictionary, grupul de
interese sau grupul de presiune reprezinta orice grup care exercita o presiune asupra
oficialilor guvernamentali si de stat,prin lobby-uri,propaganda in scopul de a influenta
legislatia sau politicile. Din perspeciva stiintei poltice ,grupurile de interese reprezinta
grupuri de persoane si/sau institutii unite de opinii sau interese commune, organizate
impreuna intr-un efort de a influenta deciziile politice.

Clasificare:
Dupa criteriul apartenetei formale:
-cu conditie de membru
-fara conditie de membru

Dupa gradul de organizare:

-grupuri anomice
-grupuri neasociationale
-grupuri associate(fara obiectul principal al analizei)

Dupa caracterul intereselor aparate:

-vocatie generala
-vocatie specializata (ex:Green Peace)
Lobby-ul

Prin lobbying se înțelege activitatea unui grup (sau persoană) care încearcă să determine
puterea legislativă sau executivă să adopte o poziție sau să ia o decizie care să servească
interesele legitime ale respectivului grup. În plus, prin lobbying (activitatea de lobby), factorii
decizionali - parlamentarii, reprezentanții administrației publice centrale și locale etc. - pot
beneficia, prin intermediul acestor grupuri, de expertiza unor specialiști în diferite domenii.

Grupurile de interese incearca sa influenteze guvernul facand lobby.Grupurile de interese

presupun un govern care sa merite incercarea de a-l influenta. De fapt, guvernul
determina,practice,aparitia multor grupuri de interese,deoarece sunt intim asociate cu
programele guvernamentale. Exista lobby pt agricultura deoarece exista programe pt
agricultura,e xista loby pt educatie deoarece exista programe pt educatie. Aprope fiecare
ramura si subdiviziune a guvernarii are unul sau mai multe grupuri de interese . Uneori
grupurile de interese participa la eleborarea si implementarea legilor,acest lucru numinu se
corporatism,adica participarea directa a grupurilor de interese in govern. Guvernul si
grupurile de interese sunt strans legate si in alt mod, si anume birocratiile. Birocratiile
dezvolta interese proprii. Birocratia reprezinta un imens grup de presiune.

Săptămâna a 7-a
Tematica de curs: Partide şi sisteme de partide.

Definirea partidelor politice şi a sistemelor de partide

Conform unor specialisti, partidul politic este al doilea obiect de studiu in stiintele poltice,
dupa stat. In timp ce statul este o instutie, partidul reprezinta un instrument.
După Weber, prin partide trebuie să înțelegem asociații care se bazează pe un angajament
(formal) liber, având scopul de a procura șefilor lor puterea în sânul unei grupări și
militanților
Dacă adeziunea la un partid politic este forțată, ca atunci când funcționarii publici sunt
obligați să devină membri de partid, putem să ne punem întrebarea dacă mai avem de-a face
cu un partid politic.
Bineînțeles, partidele politice sunt create întotdeauna de către elite, dacă nu sunt create de
parlamentari.

Funcţiile partidelor
- Creează o punte intre oameni si guvern
- Contopirea intereselor separate in platforme generale promovate de un partid politic.
- Integrarea in sistemul politic
- Organizarea guvernarii

Tipologii ale partidelor politice

 1. Partide istorice: PNL, PNTCD
2. Partide ideologice
3. Partide personale: Dan Diaconescu
4. Partide de tendinte: PRM
5. Partide de interese: Partidul Conservator

Tendinţe ale sistemelor de partide

One basic way to classify parties is on a left-to-right spectrum, according to party ideology.
Left-wing parties, such as Communists, propose leveling of class differences by nationalizing
major industries. Center-left parties, such as the Socialist parties of Western Europe, favor
welfare states but not nationalized industries. Centrist parties, such as the German and Italian
Liberals, are generally liberal on social questions but conservative (that is, free market) on
economics. Center-right parties, such as the German Christian Democrats, want to rein in (but
not dismantle) the welfare state in favor of free enterprise. Right-wing parties, such as the
British Conservatives under Thatcher, want to dismantle the welfare state, break the power of
unions, and promote vigorous capitalist growth. Sweden has a rather complete political
spectrum.

Săptămâna a 8-a
Tematica de curs: Alegerile.

Sistemele electorale

Tipuri de vot

Votul cenzitar este sistemul electoral practicat pe scară largă înainte de instituirea votului
universal, care consta în recunoașterea calității de alegător și implicit a dreptului de vot
cetățenilor care aveau un anumit venit anual evaluabil în titluri de proprietate imobiliară
(terenuri, clădiri) sau
stabilit în funcție de cuantumul impozitelor plătite anual asupra veniturilor încasate[1].
Sistemul de vot cenzitar s-a aplicat în special în perioada dintre sfârșitul sec. XVIII –
începutul sec.XX. În acea epocă, averile importante și cu precădere proprietățile funciare
erau concentrate la o parte relativ restrânsă a populației, care avea rol determinant în procesul
de conducere socială și era sursa principală de venituri a statului.
Sistemul de vot cenzitar s-a păstrat până în anul 1917.
Votul uninominal este un tip de scrutin menționat în legislația sistemelor electorale,
practicat în SUA și Marea Britanie. Acest tip de scrutin reprezintă modul de alegere direct al
unor candidați individuali, opus sistemului de alegere pe liste întocmite de către partidele din
viața politică a unui stat. Votul uninominal este un sistem de vot majoritar, se bazează pe o
procedură majoritară (votul pe liste fiind un sistem proporțional) și este întâlnit și sub formula
„Câștigătorul ia totul”. Principalele caracteristici ale acestui tip de vot constituie faptul că
permite apariția unor guverne stabile ca urmare a majorități stabilite prin vot, dar și faptul că
are drept consecință nereprezentarea segmentului de electorat care a votat candidatul (sau
lista) învins.
Votul uninominal se clasifică astfel
vot uninominal multiplu: fiecare alegător are dreptul la mai multe voturi, c.te mandate sunt
puse .n joc. Se consideră aleşi candidaţii care au obţinut cele mai multe voturi
votul uninominal multiplu alternativ: fiecare alegător are dreptul la mai multe voturi, dar un
candidat este ales doar dacă obţine cel puţin jumătate din voturile exprimate
votul uninominal limitat: alegătorii pot vota un număr mai mic dec.t
numărul de reprezentanţi ce trebuie aleşi
votul uninominal cu un singur vot transferabil: alegătorii pot exprima mai multe opţiuni pe
aceeaşi listă de candidate sau pe mai multe liste (ale diferitelor partide), marcand candidaţii in
orduinea preferinţelor.
Fiecare candidat trebuie să obţină o anumită cotă pentru a fi ales, deci un anumit număr de
voturi in cazul in care un candidat obţine mai multe voturi dec.t cele necesare pentru
atingerea cotei, rezultă un surplus de voturi care se redistribuie celorlalţi candidaţi, in funcţie
de preferinţele alegătorilor. Se redistribuie şi voturile obţinute decandidaţii care n-au .ntrunit
numărul de voturi pentru a se califica la redistribuire.

Factori care influenţează alegerile

Timing. Europeans may have the occasion to vote two or three times in a 4-year period,
whereas U.S. citizens may have ten or more elections in which to vote during the same
period. Less frequent elections seem to result in higher levels of voting.
Scheduling. European democracies generally do not schedule elections for workdays (for
example, elections may be held on weekends), whereas U.S. elections tend to be scheduled
on workdays. Voter turnout may increase when elections do not occur on workdays.
Registration. European voters generally are registered to vote by the state, whereas U.S.
voters have historically had to register themselves to vote. The ease of registration for
European voters compared to U.S. voters has long been thought by political scientists to be a
factor explaining higher turnout in European elections.
Proportional representation measurements of the vote. Most European democracies use
some form of PR measure for counting votes; PR appears to increase voter turnout because
the pool of people finding it rational to vote is larger. than the corresponding pool in SMP
systems. This is the case because insofar as PR systems reward small parties as well as large
ones, voters supportive of small as well as large parties have the incentive to vote.
Compulsory voting. A number of European countries have used compulsory voting—that is,
have required by law that voters go to the polls and vote. The Netherlands had compulsory
voting until 1970. When compulsory voting was abolished, voter turnout fell by
approximately 10 percent. Studies of Belgium have indicated that if this country terminated
compulsory voting, voter turnout would drop as it did in The Netherlands.

Principalele sisteme electorale

Întâlnite în întreaga lume, ele sunt strâns legate de sistemele de partide din țara luată in
considerare. Sistemele de vot reprezintă mecanismul prin care se selectează reprezentanții
unei grupări cărora li se deleagă autoritatea de a-și reprezenta alegătorii și de a lua decizii în
numele și pentru aceștia din urmă.
În termeni generali, sistemele electorale sunt văzute ca aparţinand de 2 mari grupuri:
sisteme de reprezentare proporţională (RP) – unde dorinţa este ca procentul de locuri ale
partidului in legislativ să reflecte c.at mai fidel procentul voturilor obţinute de partid
sisteme non-propoţionale - unde se acordă o mai mare importanţă ca un partid să deţină o
majoritate clară faţă de concurenţii săi, astfel crescand (aşa se speră) posibilitatea asigurării
unui guvern puternic şi stabil.
Săptămâna a 9-a
Tematica de curs: Regimurile democratice. Instituţii politice.

Definirea regimurilor democratice.

Au un ideal comun, bazat pe o serie de caracteristici inerente: echilibrul şi separarea puterilor

în stat, alegeri libere, suveranitatea dreptului, societate civilă, guvern răspunzător pentru
acţiunile lui, domnia majorităţii în respectul şi toleranţa minorităţii. În practică, apar variaţii
ale democraţiei în funcţie de gradul de îndeplinire a acestor criterii.
În practica politică, regimurile democratice se individualizează printr-o serie de note
distincte:
puterea politică se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor; este emanaţia
voinţei cetăţenilor şi rezultatul alegerilor libere;
în aceste societăţi există şi se aplică în practica politică principiul separării puterilor în
stat, ceea ce constituie o garanţie a vieţii democratice (garantarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor: la viaţă, libertate şi proprietate) şi, în mod deosebit, a
democratizării politice;
existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a căror aplicare este garantată
de echilibrul puterilor separate ale statului, constituie o caracteristică majoră a acestor
regimuri;
pluripartitismul politic şi pluralismul ideologic constituie o componentă majoră a acestor
regimuri, fapt ce naşte şi asigură funcţionalitatea opoziţiei politice, a diversităţii opiniilor
şi ideologiilor în societate.

În acest sens, democraţia veritabilă este o perpetuă nerealizare, sau, ca să îl cităm pe

Giovanni Sartori, democraţia este numele pompos a ceva care nu există.

Substanta regimului politic democratic se afla în sistemul drepturilor si libertatilor

omului, ceea ce permite cetatenilor sa aiba acces la viata politica si sa determine prin vointa
lor cursul si calitatea regimului politic. Un regim politic este democratic în masura în care
libertatea, democratia, pluralismul si parlamentarismul fundamenteaza existenta societatii
globale. Implicit, esenta democratica a regimului politic presupune ca statul sa fie liber,
puterile sale de natura politica, economica, culturala, educationala etc sa nu fie subordonate
sau acaparate nici uneia din gruparile care le disputa. Orice identificare cu acestea, în
detrimentul majoritatii cetatenilor, poate sa conduca la un regim politic anti-democratic,
dictatorial. Încalcarea jocului democratic, de catre un grup saul altul, înseamna anularea
libertatii proprii a celorlalte grupuri sau cetateni, dar si un atentat la libertate, la autoritatea si
suveranitatea statului ce reprezinta interesele societatii.
Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla în competitia permanenta a
structurilor pluraliste ale societatii civile si politice. Specific acestui cadru este faptul ca
grupurile de cetateni poseda libertatea si autonomia fata de puterea statului, ceea ce face
posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al puterii si de edificare a valorilor
democratice. Legitimitatea functionarii regimului politic democratic este data de votul
cetatenilor în momentul alegerilor, activitate prin care se exercita un control asupra regimului
politic, cât si asupra opozitiei. Într-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin
lipsa puterii personale, prin limitarea mandatului, si responsabilitatea celor alesi în fata
poporului. În acest mod, puterea este dispersata, limitata, controlata si concurentionala, ceea
ce determina reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltarii democratice.
În lipsa condiţiilor tehnice care să permită participarea corpului cetăţenesc la dezbaterea
problemelor politice şi luarea deciziilor de interes naţional, în doctrină s-a încetăţenit practica
delegării acestei voinţe unor organisme care să o reprezinte pe o anumită perioadă.
Prin urmare, democraţia reprezentativă presupune că organele reprezentative ale statului
(Parlamentul) să fie alese prin vot universal, egal, direct şi secret de către toţi cetăţenii pentru
a avea legitimitate. În aceste condiţii, parlamentarii „sunt investiţi cu un mandate
reprezentativ, adică de reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu ai alegătorilor dintr-o
circumscripţie sau alta, cerinţa desemnării lor prin vot universal apare cu atât mai justificată“.
Prin urmare, noţiunea de reprezentare care constituie placa turnantă a democraţiei clasice,
este definită astfel în doctrină: „manifestările de voinţă care emană de la anumiţi indivizi sau
grupuri de indivizi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cum ele ar emana direct de
la corpul cetăţenilor“.
Repunerea în cauză a modelului clasic al democraţiei pleacă de la constatarea apolitismului şi
a ratelor scăzute de participare a cetăţenilor la viaţa politică. Totodată, noile teorii despre
democraţie reactualizează teoria „consensului tacit“ elaborată de John Locke. Conform
acesteia, când oamenii acceptă să trăiască şi să muncească în cadrul unui sistem politic, ei îşi
dau în acelaşi timp consimţământul lor tacit la deciziile guvernanţilor. Astfel, teoria clasică a
consensului devine compatibilă cu apatia politică a masei de cetăţeni şi permite abandonarea
puterii în mâinile elitei ompetente care se angajează să conducă destinele Cetăţii.
Prin urmare, noile teorii despre democraţie „nu ignoră importanţa absenteismului electoral
care, într-un mod foarte particular, atinge categoriile sociale defavorizate“. Slăbirea acestui
unic mijloc de control care sunt alegerile nu afectează procesul de luare a deciziilor pentru
buna funcţionare a unei societăţi democratice. Robert Dahl susţine, de exemplu, că „săracii şi
cei care nu sunt educaţi se exclud ei înşişi prin pasivitatea lor politică“. Datorită faptului că
aceste categorii sociale sunt incompetente, autoritare şi lipsite de idealul democratic, lipsa lor
de participare politică ar contribui, paradoxal, la bunul mers al sistemului democratic: „nu
este exact că o rată de participare ridicată este întotdeauna în favoarea democraţiei“.
Pasivitatea cetăţenilor inactivi din punct de vedere politic este compensată, în modul
democraţiei elitiste, de consensul puternic care domneşte la nivelul elitelor, în momentul
luării deciziilor importante, deoarece elitele au acordul prealabil al masei pasive de cetăţeni.

Tipuri de regimuri democratice:

În cadrul fiecărei societăţi date, în funcţie de raportul instituţional ce se stabileşte între

principalele componente ale puterii de stat exprimate prin instituţiile sale politice (guvern,
parlament,
preşedinte), regimurile politice democratice îmbracă în funcţionalitatea lor practică/juridică
următoarele forme:

Parlamentar (colaborarea puterilor)

Executivul este bicefal: şeful Statului nu este şeful Guvernului; dar poate fi parte din
Executiv (în regimul semi-prezidenţial). Membrii Guvernului îşi asumă răspunderea
individual în fata Parlamentului. Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate
parlamentară. Miniştri îşi asumă/angajează individual răspunderea în faţa Parlamentului.
Fiecare ministru este răspunzător politic individual în faţa Parlamentului. Guvernul propune
legi şi conduce prin ministere.
În cadrul acestor regimuri parlamentare, Parlamentul deţine un rol preponderent în raport cu
celelalte organe ale puterii de stat, concretizat într-un surplus de atribuţii şi prerogative.
Parlamentul poate dizolva Guvernul prin exprimarea votului de neîncredere (în regimurile
parlamentare) sau prin moţiunea de cenzură (specifică regimurilor semi-prezidenţiale).
Parlamentul poate iniţia şi desfăşura anchete de control asupra activităţii guvernamentale,
dezbate şi aprobă tratatele politice sau economice cu alte state, hotărăşte în problemele
majore ale dezvoltării interne şi externe etc. Asemenea regimuri se întâlnesc în Anglia,
Germania, Italia etc.
Şeful Guvernului (în unele ţări precum Elveţia, Şeful statului) este desemnat de Parlament şi
răspunde pentru întreaga sa activitate în faţa acestuia, care îl poate demite. Regimul
parlamentar din Italia sau Bulgaria are Consiliu de Miniştri, iar primul ministru este
preşedintele Consiliului de Miniştri, subliniindu-se astfel dependenţa Guvernului de
Parlament.

Prezidenţial (separarea puterilor)

În aceste regimuri prezidenţiale, Executivul este monocefal: Şeful statului este şi Şeful
Guvernului. Şeful statului este învestit cu conducerea supremă a statului, deţinând în sistemul
de stat o poziţie privilegiată. Preşedintele are largi atribuţii şi prerogative: numeşte membrii
Guvernului, iar Congresul are aici doar un rol consultativ (spre deosebire de regimul semi-
prezidenţial, unde Parlamentul dă votul de învestitură). Preşedintele are iniţiativa legislativă,
exercită funcţii importante în stat (este comandant suprem al armatei), poate opune dreptul de
veto unor legi, încheie tratate internaţionale, promulgă legile. Exemple de asemenea regimuri
politice sunt: SUA, Indonezia, Filipine etc.
Şeful statului este şi şeful Executivului. Preşedintele ales prin vot direct (legitimitatea
Preşedintelui are caracter naţional) îşi alege/numeşte colaboratorii, votul Adunărilor
Reprezentative (Congresului în SUA) fiind consultativ. Responsabilitatea politică a
miniştrilor este angajată doar în faţa Preşedintelui, miniştrii nu trebuie să dea socoteală
Parlamentului. Preşedintele poate fi tras la răspundere doar de către Congres (alcătuit din
Camera Reprezentanţilor şi Senat).
Legislativul aparţine Camerelor alese. Camera Reprezentaţilor (deputaţii) reprezintă
principiul democratic: în funcţie de ponderea democratică a statului federat îşi va trimite
proporţional un număr mai mare sau mai mic de reprezentanţi. Senatul reprezintă principiul
federal: fiecare stat federat îşi va trimite un număr egal de senatori şi anume doi.
Senatul are atribuţii de politică externă. La rândul său, Preşedintele are dreptul de a iniţia
negocieri, de a semna tratate pe care Senatul trebuie să le ratifice. Preşedintele are dreptul de
a declara război, de a încheia pace, de a numi ambasadori şi consuli. Preşedintele promulgă
legile.
Preşedintele are drept de veto:
a) Absolut – atunci când şeful statului se opune unei legi.
b) Suspensiv – când o lege retrimisă de Preşedinte în Congres, dacă este aprobată în Camere
în acelaşi mod, se aprobă.
c) Pocket Veto – când nu are timp momentan să analizeze respectiva lege. Apelează la Pocket
Veto în ultima săptămână dinaintea alegerilor, ştiind că Congresul nu va mai avea timp să
discute şi să voteze legea propusă spre promulgare.
Puterea judecătorească supraveghează modul cum sunt aplicate legile. Curtea Constituţională
poate invalida legile organice şi ordinare pe motiv de neconstituţionalitate. Curtea Supremă
de Justiţie poate amenda Constituţia SUA.

Semi-prezidenţial

Lupta pentru supremaţie din cadrul unor societăţi între puterea executivă (Guvern, şi
Şeful statului) şi puterea legislativă (Parlament) a impus apariţia unui element de mediere. De
regulă, acest element a fost găsit în persoana şefului statului, care din dorinţa de a limita
puterea Parlamentului a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de Executiv, cât şi de
Legislativ, Preşedintele putând astfel să le medieze. Asemenea regimuri se nasc şi se dezvoltă
îndeosebi în societăţile foste comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, unde perioada de
tranziţie impune menţinerea unui Executiv puternic, dar şi a unui Legislativ autoritar.
Regimul politic în România este unul semi-prezidenţial. Preşedintele desemnează primul
ministru din rândul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau din rândul partidelor
reprezentate în Parlament.După ce alcătuieşte echipa, premierul trebuie să obţină votul de
învestitură din partea Parlamentului, altfel Guvernul nu poate funcţiona. Apoi Preşedintele
numeşte Guvernul. Preşedintele, ca Şef al Executivului, poate propune dizolvarea
Parlamentului în anumite situaţii (în cazul în care Parlamentul refuză de două ori în termen de
60 de zile votul de învestitură pentru echipa guvernamentală). Preşedintele României devine
şeful Guvernului atunci când participă la şedinţele de Guvern (când este invitat să prezideze
şedinţele de Guvern pe probleme de politică externă sau de apărare a ordinii interne).
Preşedintele României este şeful suprem al Armatei şi al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării (CSAT), avându-i în subordinea sa pe primul ministru şi pe şefii serviciilor secrete.

Parlamentul

Alaturi de institutia sefului statului si guvern, parlamentul constituie, in cadrul oricarei

societati democratice, institutia politica cu rol major in structurarea si functionarea acesteia.
Ea este creatia politica a burgheziei, a aplicarii in practica a principiilor separatiei puterii si al
reprezentativitatii promovate de aceasta clasa.
Din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de doua feluri:
monocamerale si bicamerale.
- Monocameralismul predomina in statele Europei de Nord, dar intalnim astfel de
parlamente si in Grecia si Portugalia. Majoritatea statelor europene, insa, au optat
pentru parlamente bicamerale.
- Bicameralismul este solutia structurala fireasca pentru statele federale, unde un
corolar al principiului participarii este principiul dublei legitimitati a parlamentului -
cea democratica si cea decurgand din reprezentarea statelor componente. In aceste
state, a doua camera reprezinta statele componente, avand o asa-numita "legitimitate
concurenta" legitimitatii democratice pure a primei camere.In aceste state, a doua
camera reprezinta statele componente, avand o asa-numita "legitimitate concurenta"
legitimitatii democratice pure a primei camere.

In statele unitare, necesitatea bicameralismului nu apare atat de evidenta, daca ne raportam

doar la criteriul structurii de stat. Cu toate acestea, multe state unitare prefera inca varianta
parlamentului bicameral, sustinuta de o serie de argumente. In alte state unitare, s-a ajuns la
desfiintarea celei de-a doua camere, datorita inutilitatii sale, si la mentinerea unui parlament
unicameral (de exemplu, in Suedia si Danemarca). In unele state unitare, dar cu structura
regionala (cum sunt Spania sau Italia), cea de-a doua camera a parlamentului asigura
reprezentarea teritoriala a regiunilor.
Din punct de vedere istoric, bicameralismul este justificat de doua motive: asigurarea unei
garantii a reprezentarii aristocratiei (pornind de la modelul britanic al Camerei Lorzilor) si
caracterul federal al statului. Acesta din urma este singurul care a ramas in actualitate, in timp
ce justificarea bicameralismului parlamentelor contemporane ale statelor unitare tine de un cu
totul alt ordin de argumente.
Acestea tin mai mult de aplicarea teoriei separatiei puterilor dar si de grija pentru moderarea
sau "ponderarea" puterii legislative, ca si pentru calitatea legiferarii. Astfel, principalele
argumente invocate in favoarea bicameralismului sunt:
a) aplicarea principiului separatiei puterilorin sanul legislativului, pornind de la teoria lui
Montesquieu - ,,le pouvoir arrete le pouvoir" - pentru a evita concentrarea puterii
parlamentului si transformarea lui intr-un "dictator";
• necesitatea de moderare sau de ponderare a puterii legislative, argument strans legat de
primul si care vizeaza, intre altele, "garantarea respectului minoritatii politice impotriva
posibilelor excese ale majoritatii" (C. Grewe, H. Ruiz-Fabri);
• garantarea calitatii in activitatea legislativa, prin supunerea proiectelor legislative unei
duble analize.
Aceste argumente pot fi lesne utilizate si pentru a combate solutia bicameralismului: de
exemplu, dubla analiza a proiectelor de legislatie prezinta si riscul ingreunarii procesului de
legiferare, ca si al conflictelor intre cele doua camere.
Principala justificare a bicameralismului in parlamentele contemporane ramane
necesitatea ponderarii puterii legislative. In schimb, cei care pledeaza pentru
monocameralism invoca principiile democratiei clasice, in cadrul careia este exprimata vointa
majoritatii prin intermediul unei adunari unice aflate sub controlul poporului.
Modul de constituire a parlamentului are o deosebita importanta pentru rolul si locul
acestuia in societate, a conferirii autoritatii sale si totodata in aprecierea nivelului dezvoltarii
vietii democratice.
Practica social-politica a pus in evidenta existenta a trei cai, moduri de constituire a
parlamentului:
a)numirea partiala sau totala a membrilor parlamentului;
b)constituirea sa pe calea electorilor, a censului;
c)votul universal.

Parlamentul României este organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate
legiuitoare a României. Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Senat și Camera
Deputaților. În comparație cu alte țări cu parlamente bicamerale, diferența dintre atributele
celor două camere este mică, o lege trebuind să fie votată de ambele camere pentru a fi
promulgată.

Guvernul

Guvernul este organul central executiv al puterii de stat, format din șeful guvernului,
miniștri
și/sau secretari de stat.
În statele cu formă de guvernământ parlamentară (ex.: Regatul Unit și Germania) și în
cele cu
formă de guvernământ semiprezidențială (ex.: Franța și România), șeful guvernului se
numește primministru sau premier sau, în unele state, și cancelar.
În aceste state există un executiv numit „dublu” sau „divizat”, unde atribuțiile șefului de stat
sunt de regulă doar simbolice și reprezentative (formă de guvernământ parlamentară), sau,
uneori, substanțiale (formă de guvernământ semiprezidențială).
În statele cu formă de guvernământ prezidențială (ex.: SUA), executivul se numește
„monolitic”, iar funcția de șef al guvernului o îndeplinește președintele statului.
Guvernul României reprezintă conform Constituției, puterea executivă în România
împreună cu președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu
prevederile constituționale, având la bază un program de guvernare acceptat anterior de către
parlament.
 Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri
care conduc ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu
diferite grade de subordonare în cadrul executivului.
Numirea guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere
acordat de către parlament. Nominalizarea candidatului pentru postul de premier se face de
către președinte după consultări cu partidul ori coaliția care deține majoritatea în parlament.
După nominalizarea acestuia, candidatul trebuie într-un termen de 10 zile să propună un
program de guvernare și o listă completă de propuneri pentru posturile ministeriale. Odată
aceste sarcini îndeplinite premierul desemnat solicită Parlamentului, în ședință comună, votul
de încredere. După consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor
parlamentare, președintele poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și
numai după respingerea a cel puțin două solicitări.
Rolul principal al guvernului reprezintă conducerea, coordonarea și exercitarea
controlului asupra administrației publice, elaborează strategii guvernamentale, participă la
procesul legislativ prin emiterea de hotărâri și ordonanțe, exercitarea dreptului de inițiativă
legislativă, semnează tratate, reprezintă România atât pe plan intern cât și extern, numește
prefecți și prezintă informații și documente către Parlament.
Parlamentul României reprezintă singura instituție a statului român care exercită control
asupra Guvernului prin intermediul unui mecanism de întrebări, interpelări și comisii de
anchetă parlamentare cât și a circuitului obligatoriu de informare și documentare a
parlamentului. Membrii parlamentului pot depune moțiuni simple față de activitatea
guvernului și inclusiv moțiuni de cenzură, cu rol de retragere a votului de încredere acordat
guvernului.

Şeful statului

Un șef de stat este una din cele mai înalte poziții oficiale într-un stat suveran. Șeful
statului este investit cu puteri de a acționa ca reprezentant al tuturor locuitorilor națiunii
acelui stat. Șefii de stat sunt de cele mai multe ori persoane fizice care ocupă poziția. Într-o
monarhie, monarhul conducător este de fapt șeful statului, deși s-ar putea ca titlul său să nu
fie rege sau regină. Într-o republică acest titlu este deținut de un președinte, deși s-ar putea să
fie numit și altcumva.

Săptămâna a-10-a
Tematica de curs: Metode de cercetare în ştiinţele politice. Politica comparată. Principalele
metode de cercetare în ştiinţele politice.

Definirea metodei comparative în ştiinţa politică

Politica comparată privită ca domeniu al ştiinţei politice asigură analiza în timp și în

spațiu a sistemelor politice.
Metoda comparativă presupune că realitatea este organizată după o ordine pe care
cercetătorul o poate descoperi. Oricare ar fi modul de cunoaştere utilizat, ştiinţific sau
filosofic, ceea ce se analizează este constructul şi nu realitatea obiectivă. Activitatea de
cunoaştere constă in elucidarea a ceea ce se numeşte relaţia dintre elementele tabloului
pentru a putea structura faptele. Astfel compararea constă în căutarea de similarităţi
structurale între clasele tabloului.
În primul rând comparaţia presupune inventarierea claselor din tablou. Dacă se
analizează, de exemplu, dinamica regimului politic .ntr-o perioadă dată, se identifică etapele
semnificative. A doua operaţie constă .n stabilirea unei ordinii a elementelor în funcţie de
conexiunile dintre ele. in exemplul precedent ordinea poate rezulta din cronologie sau în
funcţie de partidele ce au deţinut guvernare sau de rolul instituţiilor politice în influenţarea
regimului. Descrierea comparativistului urmăreşte să identifice invariantul. Astfel comparaţia
corespunde realităţii fără să o reproducă total.
Comparaţia poate fi binară, atunci c.nd sunt comparate două obiecte, serii de obiecte sau
sisteme politice, sau multiplă, c.nd se compară mai multe mai multe obiecte rezultate din
contexte diferite sau un număr mai mare de sisteme politice. .n primul caz comparaţia
prezintă avantajul de a fi intensivă, pe c.nd a doua permite identificare unui număr mai mare
de variabile de analiză.
Din perspectiva ariei comparaţia poate realiza compararea unor obiecte sau sisteme
politice aflate .n proximitate (sistemul de partide rom.nesc şi maghiar) sau poate utiliza
metode „contrastelor dramatice” opun.nd cazuri foarte diferite pentru a identifica
fundamentele istorice şi culturale ale fiecăruia (statul occidental versus statul .n lumea
musulmană). Prima perspectivă asigură rigoare şi operaţionalitate pe c.nd a doua oferă
deschideri descriptive şi explicative.

Avantaje şi dificultăţi în folosirea metodei comparative

De la onceputul secolului al XX-lea p.nă .n anii '60 comparativismul a cunoscut epoca sa

clasică. .ncercările de sinteză păuneau .n evidenţă specificul analizei comparative fără să se
interogheze asupra viabilităţii formulelor de analiză .n cazul societăţilor non-occidentale5.
Comparativismul clasic a intrat .n criză .n anii 1960 nu at.t datorită fragilităţii sale
metodologice, ci ca urmare a dificultăţilor de a se adapta la transformările ce marcau epoca.
Contextul decolonizării care permite apariţia unor state noi pe scena politică mondială punea
comparativismul .n faţa unei noi sfidări. Comparaţiile tradiţionale nu mai erau eficiente: o
comparaţie instituţională (compararea parlamentului din Franţa cu cel din) nu mai aducea
informaţiile relevante pe care cercetătorul le viza.
In faţa acestei situaţii s-au formulat două alternative:
1. să se respingă studierea societăţilor extra-occidentale din aria de cercetare. Cercetările
africane sau asiatice trebuiau elaborate pe teren de către specialişti pe baza monografiilor
şi nu a comparaţiilor cu alte societăţi. Această alternativă are .n continuare susţinători, dar
absenţa comparativismului poate conduce la etnocentrismul. Comparaţia pune .n evidenţă
diferenţele, monografia riscă să se blocheze .n faţa stereotipurilor şi prenoţiunilor.

2. developmentismul (teoriile dezvoltării) care la .nceputul anilor 1960 a reprezentat o soluţie

salvatoare pentru comparativism. .n favoarea acestor alternative au fost aduse diferite
argumente. Dacă comparaţia .ntre societăţile extra-occidentale. şi cele occidentale poate
crea confuzii, .n schimb, este acceptabil se realizeze analogii semnificative .ntre modul .n
care au evoluat ultimele şi etapele pe care le parcurgeau .n acea perioadă primele.
Societăţile europene au fost confruntate, .n secolele anterioare, cu aceleaşi sfidări ca cele
africane sau asiatice la mijlocul secolului al XX-lea: absolutismului .i corespunda
autoritarismul, venalităţii corupţia, instabilitatea frontierelor se asemăna cu etapa construcţiei
naţionale .n Occident.
Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa de
“…noţiunile fosilizate moştenite, (comparaţia-n.ns.) ne obligă să reconsiderăm validitatea
interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte câmpul vizual.” (p.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută
să eliminăm “ancorele ideologic-culturale, şi tot ea ne îndepărtează de etnocentrism”.
Percepţia diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile
noastre culturi.
Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări
empirice,
operate încă de Aristotel atunci când îşi propunea, de exemplu, analiza comparativă a 158 de
Constituţii, pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor
degradate ale acestora. Totuşi, de ce nevoia de comparaţie? Comparaţia înseamnă identificare
de asemănări şi diferenţe. Ea te ajută în evidenţierea specificului unei anumite realităţi
social-politice prin raportare la fenomene care intră sub aria aceluiaşi gen.

Exemple ale unor studii de politică comparată

1. Analiza partidelor autonomiste

Sunt partidele autonomiste un curent marginal? Aceasta este .ntrebarea cu care .şi .ncepe
Daniel Louis Seiler studiul Les parties autonomistes. Pornind de la teoria lui Rokkan asupra
clivajelor, Seiler construieşte un aparat teoretic care vizează: .n mod larg, clivajul
centruperiferie; în mod concret, latura lui periferistă; şi .n mod particular, partidele periferiste
de tip autonomist.
Partide de tip autonomist guvernează sau au guvernat .n Quebec, Ţara Bascilor, Catalonia
sau la Bruxelles, au participat la guvernare .n Belgia şi Finlanda, sunt prezente .n Parlamentul
European (formand cea mai mare a grupului “Curcubeul”). Seiler il citează pe sociologul
Alain Touraine, care consideră că fenomenul autonomist este o “mişcare socială”. Baza
analizei sale este, insă, teoria clivajelor a lui Stein Rokkan.
Cercetarea lui Seiler urmăreşte două tipuri de abordări: una teoretică (trasează contururile
unei familii de partide care nu a beneficiat de analiză, complet.nd teoria partidelor politice) şi
una practică (studiul cazurilor principale). .n cele ce urmează va fi urmărit, deocamdată, doar
aparatul teoretic construit de D. L. Seiler. Acesta are două părţi distincte, referitoare la
“natura”, respectiv “geneza” partidelor autonomiste.
Trebuie să reţinem un aspect important al abordării lui Seiler, asupra căruia el ne
avertizează .ncă de la .nceput: “formaţiunile consacrate” sunt “cele care reuşesc să-şi trimită
membrii in Parlament”. Seiler prezintă caracteristicile principale ale acestor partide, urmărind
mai ales diferenţele faţă partidele altor familii politice.

Săptămâna a 11-a
Tematica de curs: Relaţiile internaţionale

Definirea sistemului internaţional

In ce priveste caracterizarea sistemului international actual, se poate spune ca acesta este:

- un sistem (geografic) inchis, care se autoregleaza (prin procesul de redistribuire
continua a puterii in cadrul sau);
 - un sistem lipsit de autoritate centrala (al doilea motiv pentru care se autoregleaza);
termenul folosit in teoria relatiilor internationale este de “sistem anarhic”;
- un sistem competitiv (fiind inchis, de la un punct incolo, adancirea si multiplicarea
interdependentelor impune cu necesitate colaborarea chiar si intre adversari chiar si in
timpul conflictului);
- care evolueaza prin structurare, urmata de de-structurare, urmata, la randul ei de un
nou proces de structurare; in felul acesta, sistemul se "regenereaza" (vezi perioada de
dupa 1989 in Europa).

Conceptul balanţei de putere

Balanță a puterii (echilibru al puterii) a constituit un principiu călăuzitor al diplomației și

politicii europene. În plus, acest concept a fost folosit de mulți teoreticieni și comentatori
pentru a explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce compun sistemul
internațional.
Există un relativ consens în rândul cercetătorilor asupra faptului că obiectivul
fundamental al creării unui sistem de tip balanță a puterii este acela de a proteja statele
participante în fața potențialelor agresiuni. Principiul ar fi că nici unei entități din cadrul
sistemului să nu i se permită obținerea predominanței asupra celorlalte.
Așadar, teoria clasică a balanței puterii implică o distribuție specifică a puterii între entitățile
ce compun sistemul internațional, astfel încât nici un stat și nici o alianță existentă să nu
poată obține în mod covârșitor sau predominant puterea. Ideea non-predominanței constituie
miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanței puterii.[Conceptul de „balanta
de putere” este si el un concept de referinta, fiind inclus in teoriile lor de toti realistii.
Morgenthau ofera acestui termen patru intelesuri diferite. Astfel, el se refera la balanta de
putere ca la o „politica indreptata spre o anumita stare de lucruri; o stare efectiva de lucruri; o
distributie aproximativ egala a puterii; orice fel de distributie a puterii.” Ernst Haas si Inis L.
Claude apreciaza ca termenul de „balanta a puterii” la Morgenthau poate fi privit si ca o lege
universala, respectiv ca un „sistem”, sau un mecanism de autoreglare.
Sensurile conceptului. Martin Wight distinge nouă sensuri diferite pentru acest concept:
-O distribuție egală a puterii;
-Principiul conform căruia puterea trebuie să fie distribuită în mod egal;
-Distribuția existentă a puterii;
-Principiul creșterii egale a marilor puteri pe seama celor slabe
-Principiul conform căruia una dintre părți trebuie să aibă o anumită limită a puterii pentru a
evita pericolul ca puterea să fie distribuită inegal;
-Un rol special în menținerea unei distribuții egale a puterii (atunci când este folosit împreună
cu verbul „a deține”);
-Un avantaj special în distribuția existentă a puterii (atunci când este folosit cu verbul „a
deține”);
-Predominanța;
-O tendință inerentă a politicii internaționale de a produce o distribuție egală a puterii.

Modele de analiză în sistemul internaţional

Principalele şcoli de teorie a relaţiilor internaţionale

 Realismul politic - se intemeiaza pe anarhia existenta in sistem, ca urmare a absentei
unei autoritati centrale si care face ca sa fie in natura actorilor/statelor sa caute sa obtina cat
mai multa putere;
functia realismului politic a fost, de la inceput, dubla: pe de o parte, se punea
problema intelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai
sistemului international, pe de alta, cea a orientarii propriului comportament in
functie de cel al altora.
Behaviorismul - recunoaste existenta unor institutii politice,
numai ca, in loc de a le studia pe acestea asa cum sunt - cum face realistul - este
studiat comportamentul oamenilor in acele institutii, socotindu-le pe acestea
ca fiind expresia gruparii unor oameni in situatii politice
Neorealismul - unitatile cheie sunt statele (statele oras); ele urmaresc sa obtina putere
(atat ca scop in sine, ca si mijloc pentru atingerea altor scopuri); actorii actioneaza (se
comporta) rational.
- instituționalismul - sustin ca singura sursa de stabilitate si securitate din sistem o
constituie institutiile internationale
- transnaționalismul - despre diversificarea tipologiei actorilor, inregistrand atat actori
internationali, cat si transnationali. Acestia din urma interactioneaza atat cu actorii
clasici, cat si intre ei. Suma interactiunilor dintre ei dau ceea ce se cheama relatiile
transnationale, respectiv: "contacte, coalitii si interactiuni care au loc peste granitele
statelor si care nu sunt controlate de organele centrale de politica externa ale
guvernelor lor".
- geopolitica - pivotul politicii mondiale il reprezinta marea masa teritoriala situata intre
campiile esteuropene si Siberia, pe care o numeste Heartland, și nu puterea navală,
cum se credea înainte.

Săptămâna a 12-a
Tematica de curs: Uniunea Europeană

Etapele formării Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este

compusă din 28 state.
1950 – înființarea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
1957 – Tratatul de la Roma – înființarea CEE (Comunitatea Economică Europeană) -
înființarea CEEA (Com Europeană a Energiei Atomice)
1968 – asigurarea liberei circulații a persoanelor în CEE
1973 – extinderea spre N a CEE : aderare Irlanda, Danemarca, MB
1981 – 1987 – extinderea spre S a CEE – aderare Grecia (1981) Spania (1986) Portugalia
(1987)
1985 – Actul Unic European decide fuziunea CEE- CECO- CEEA în CE
1986 – semnarea Actului Unic European – fuziunea
1991 – negocierea pt tratatul de la Maastricht, ce viza uniunea monetară, integrarea politică și
militară, politici interne și de securitate commune
1992 – semnarea tratatului de la Maastricht
1992 – CE devine UE prin tratatul de la Maastricht
1993 – intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht
1993 – consiliul European de la Copenhaga stabilește faza de preaderare
1994 – aderarea austriei, finlandei, suediei la uE
1997 – tratatul de la Amsterdam – pt libera circulație și o politică externă comună
1999 – summit-ul de la Helsinki: invitarea la negocieri a Malta, Turcia, Bulgaria, România,
Slovacia, Lituania, Letonia
2001 – tratatul de la nisa – adoptarea unei noi structuri instituționale a UE
2002 – summit-ul de la copenhaga
2004 – aderare: Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, ungaria, polonia, Slovenia,
slovacia, cipru, malta
2004 – Tratatul de la Roma pt o constituție a Europei
2007 – summit-ul ue de la Lisabona – aprobarea tratatului de reformă

Prezentarea succintă a rolului şi atribuţiilor instituţiilor europene

Parlamentul European
Legislativ (camera inferioară)

- Îndeplinește alături de Consiliul UE puterea legislativă

- Împarte cu Consiliul UE puterea bugetară și are ultimul cuvânt asupra aprobării sau
respingerii bugetului general al UE
- Exercită supravegherea democratică asupra tuturor instituțiilor UE, inclusiv asupra
Comisiei Europene, numind membrii Comisiei și putând demite Comisia prin moțiune
de cenzură
- Decide asupra proiectelor de directive și regulamente ale UE
- Ratifică tratatele negociate de Comisie și Consiliu
- Își are sediul și sala plenară în Strasbourg, Secretariatul General în Luxembourg, se
întrunește în principal în Bruxelles

Consiliul European
Stabilește direcția și impulsionează integrarea

- Summitul șefilor de stat sau de guvern, condus de Președintele Consiliului European

- acordă impulsurile necesare dezvoltării și stabilește prioritățile și obiectivele generale
- nu legiferează
- are sediul în Bruxelles

Consiliul Uniunii Europene

Legislativ (camera superioară)

- Îndeplinește alături de Parlamentul European puterea legislativă

- împarte alături de Parlamentul European puterea bugetară
- asigură coordonarea politicilor economice și sociale și stabilește liniile generale pentru
Politica Comună pentru Afaceri Externe și de Securitate
- încheie acorduri internaționale
- are sediul în Bruxelles

Comisia Europeană
Executivul
- este "guvernul",exercită puterea executivă
- propune proiecte legislative către Parlament și Consiliu
- implementează politicile UE și administrează bugetul
- asigură aplicarea corectă a legislației europene
- negociază tratate internaționale
- are sediul în Bruxelles

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Justiție

- asigură interpretarea unitară a legislației europene

- are puterea de a decide asupra disputelor legale dintre statele membre UE, instituțiile UE,
companii și indivizi
- are sediul în Luxembourg

Curtea Europeană a Auditorilor

Audit financiar

- verifică folosirea corectă a veniturilor și cheltuielilor instituțiilor UE(vezi și Bugetul

Uniunii
Europene)
- are sediul în Luxembourg

Banca Centrală Europeană

Executivul monetar (bancă centrală)

- formează alături de băncile centrale naționale Sistemul European al Băncilor Centrale și

astfel
decide politica monetară a zonei Euro.
- asigură stabilitatea prețurilor în zona euro prin controlarea fluxului de bani
- are sediul în Frankfurt

Săptămâna a 13-a
Tematica de curs: Economia politică.

Componentele economiei politice:

1) Politica cheltuielilor publice;
2) Politica bugetar fiscala;
3) Politica monetar creditara;
4) Politica valutara;
5) Politica vamala.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare

(banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul
ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea
realizării obiectivelor generale ale politicii economice.
Politica bugetar fiscal reprezintă prevederea ansamblului veniturilor și cheltuielilor
statukui pe parcursul unui an fiscal: de tip liberal și de tip intervenționist.
 Sistemele economiei politice
Reprezinta o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice rare, de organizare
a procesului de productie si de trecere a bunurilor create de la producator la consumator.

Dupa modul de stabilire a legaturilor dintre agentii economici, sistemele se clasifica:

a) Sistemul economiei naturale;
b) Sistemul economiei de piata;
c) Sistemul economic de comanda;
d) Sistemul economiei mixte

Economia naturala reprezinta o forma de organizare a activit economice, in care

bunurile produse sunt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfacute fara a se apela la
schimb. Economia naturala este un sistem economic inchis.
Economia de comanda are drept trasatura definitorie faptul ca statul, in calitatea sa de
unic proprietar al principalelor resurse economice, gestioneaza de unul singur atit productia,
cit si schimbul si repartitia bunurilor si serviciilor.
Economia de piata constituie o treapta superioara a economiei de schimb.

Trasaturi definitorii:
- Preponderenta proprietatii private;
- Economia este decentralizata, ea functioneaza in baza alegerii si interesului personal
al fiecarui individ;
- Centrul activitatii ec si principalul regulator al acesteia este piata concurentiala;
- Scopul nemijlocit care se afla la baza organizarii activitatii economice este profitul,
mai exact maximizarea lui.
- Preturile la marea majoritate a materialelor si serviciilor se formeaza liber, in urma
negocierilor dintre vinzatori si cumparatori;
- Agentii economici se afla intr-o stare de concurenta permanenta fapt ce conduce la
diferentierea acestora, la inlaturarea din competitie a celor slabi si ineficienti.

Economia mixta – constituie o imbinare organica, in proportii diferite, a elementelor

sistemului economiei de piata cu implicarea statului in economie, o imbinare a sectorului
privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pietei cu reglementare publica, a micilor # cu
marile corporatii, o imbinare a mecanismelor de diferentiere de avere cu asigurarea anumitor
garantii sociale.

Guvernul şi economia

Nowadays, no one, not even conservatives, expects the government to keep its hands off
the economy. Everyone wants the government to induce economic prosperity, and if it does
not, voters may punish the administration at the next election.
Printre funcțiile statului în economiile modern contemporane se numără alocarea
resurselor, redistribuirea bogăției națiunii în vederea reducerii difrențelor dintre categorii și
reglementarea/stabilizarea piețelor (statu intervine când apare o situație de criză sau de exces
de bogăție.

Rezultatele politicilor economice

Săptămâna a 14-a
Tematica de curs: Birocraţia. Politicile publice.

Definirea birocraţiei

Max Weber (1864–1920) was the first scholar to analyze bureaucracy. His criteria for
defining bureaucracy included the following:
1. Administrative offices are organized hierarchically.
2. Each office has its own area of competence.
3. Civil servants are appointed, not elected, on the basis of technical qualifications
as determined by diplomas or examinations.
4. Civil servants receive fixed salaries according to rank.
5. The job is a career and the sole employment of the civil servant.
6. The official does not own his or her office.
7. The official is subject to control and discipline.
8. Promotion is based on superiors’ judgment.
Weber felt he was studying a relatively new phenomenon. Some of the above characteristics
could be found in imperial China, but not all. Like the nation-state, bureaucracies started in
Western Europe around the sixteenth century but were reaching their full powers, which
Weber distrusted, only in the twentieth century.
The term bureaucracy has negative connotations: the inefficiency and delays citizens face
in dealing with government. The great German sociologist Max Weber, who studied
bureaucracy, disliked it but saw no way to avoid it. A bureaucracy is any large organization
of appointed officials who implement laws and policies. Ideally, it operates under rules and
procedures with a chain of command or hierarchy of authority (see Chapter 6 ). It lets
government operate with some rationality, uniformity, predictability, and supervision. No
bureaucracy, no government.
Another definition of bureaucracy—or “civil service”—is that it is the permanent
government. Much of what we have studied might be called the “temporary government” of
elected officials who come and go. The career civil servants often stay with one agency. They
take orders from elected officials, but they also follow the law and do things “by the book.”
They usually know a lot more about their specialized areas than their new politically
appointed boss, who wants to redo the system with bold, new ideas. The bureaucrats, who
have seen bold, new ideas come and go, move with caution. A bureaucracy, once set up, is
inherently conservative; trying to move it is one of the ardest tasks of politicians.
Almost any large organization has a bureaucracy. Armies also have bureaucratic
structures, based on the military chain of command and myriad regulations. Bureaucracy
comes automatically with any large organization, public or private.

Politicile publice: definire, analiză, tipologii, actori

Conceptul de politică publică cunoaşte o serie întreagă de definiţii, pornind de la cea mai
simplistă – ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă3 –, până la cea instrumentalistă: un
curs al acţiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei
probleme.
Studiul politicilor publice diferă de cercetarea academică tradiţională prin aceea că sunt o
abordare aplicată, orientate către:
a) conceperea şi elaborarea de soluţii pentru problemele societăţii:
b) înaintarea unor argumente bazate pe valori asumate (value-driven).
 Analiza de politici publice este „o disciplină aplicată a ştiinţelor sociale care foloseşte
metode
multiple de cercetare. şi argumentare pentru a produce şi transforma informaţiile relevante
pentru politica publică, care pot fi folosite în medii politice pentru a rezolva probleme de
politici publice.
Literatura de specialitate sugerează o varietate mare de clasificări posibile. Astfel,
politicile publice pot fi caracterizate în funcţie de criterii formale sau instituţionale: politici
naţionale, politici locale şi politici interguvernamentale sau în funcţie de grupurile de cetăţeni
cărora le sunt adresate.
Totuşi, experienţa ne arată că nu există nicio tipologie bună în sine. Totul depinde de
utilizarea dată de analist. Tipologiile utilizate cele mai frecvent sunt cele care clasifică
acţiunea publică în funcţie de teoria schimbării sociale care o structurează.
O astfel de clasificare este cea elaborată de Lowi şi completată de Ripley şi Franklin (1991) şi
care se bazează pe un parametru, şi anume natura coerciţiei pe care o politică publică o
induce între stat şi destinatarii politicii respective.
Tipologia politicilor publice, bazată pe coerciţie (după Lowi), se prezintă astfel20:
O politică reglementară este o acţiune publică ce constă în adoptarea de norme autoritare care
afectează comportamentul destinatarilor. Statul obligă sau interzice: codul rutier, de exemplu,
stabileşte nişte reguli de comportament. În acest caz, coerciţia este maximă21. Pe scurt,
libertăţile individuale ale destinatarilor politicilor sunt limitate, interesele lor sunt
transformate prin decret.
Mai târziu, Ripley şi Franklin au completat această tipologie prin împărţirea politicilor de
reglementare în două categorii: politici de reglementare protective şi competitive.22
Astfel, politicile de reglementare competitive presupun ca politicile elaborate să limiteze
furnizarea de bunuri şi servicii de către una sau câteva categorii desemnate de furnizori, care
sunt aleşi dintr-un mare număr de furnizori potenţiali care concurează între ei. Aceştia citează
alocarea licenţelor de radio şi televiziune, ca exemplu. Aşa stau lucrurile şi în cazul politicilor
prin care statul limitează accesul liber la o profesie (medici, farmacişti, notari, avocaţi,
arhitecţi etc.), inducând o protecţie dacă nu chiar o rentă pentru agenţii economici din această
profesie. În general, statul acordă asociaţiilor profesionale puterea de a acorda licenţe pentru
accesul la astfel de profesii (ex.: Colegiul medicilor, al farmaciştilor, Camera notarilor,
Baroul avocaţilor etc.). Acest sistem asigură o viziune profesionistă asupra activităţilor
acestor profesionişti, care trebuie să fie educaţi şi reglementaţi pentru a putea asigura servicii
competente clienţilor lor. Pe de altă parte însă, aceste politici creează anumite bariere
pentru intrarea în anumite profesii.
Politicile de reglementare protective sunt cele care încearcă să protejeze publicul în
general de efectele negative ale activităţii private, cum ar fi: poluare, consumul de produse
falsificate, fraudarea tranzacţiilor comerciale. Chiar dacă cele mai multe afaceri şi
conducători sunt cetăţeni responsabili, care nu doresc să-şi modifice obiceiurile, cei care
desfăşoară afaceri sunt totodată motivaţi de profit.
Afacerile deseori rezistă la reglementări şi din această cauză, agenţiile de reglementare
tind să fie aproape continue. Deciziile sunt luate ca bază de negocieri şi compromis,
deoarece, nici afacerile, şi nici reglementatorii nu pot domina în întregime
procesul de elaborare a politicilor.
O politică distributivă reprezintă o acţiune prin care puterea publică autorizează cazuri
speciale desemnate nominal. Exemplul tip este cel al permiselor de construcţie. Este interzisă
construirea de obiective fără permis (politică reglementară). Dar pentru a construi este nevoie
de un permis, de un drept, pe care autoritatea publică îl acordă de la caz la caz (politică
distributivă). În acest caz, cetăţeanul este beneficiarul unei acţiuni publice, aceea care îi
acordă o favoare, un privilegiu (o rentă imobiliară şi funciară, un preţ de teren în creştere)
etc., care însoţeşte actul administrative atribuit.
Cetăţeanul beneficiază de o excepţie de la regulă, datorită unui favor unilateral din partea
statului sau deoarece a îndeplinit anumite condiţii.
O politică redistributivă constă în adoptarea de către puterea publică a unor criterii care
conferă acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau unor destinatari
desemnaţi nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizaţi. Politica redistributivă
este caracterizată prin acţiuni care intenţionează să modifice alocarea bunăstării, proprietatea,
drepturile personale şi civile etc.
Exemplul tip este cel al asigurărilor sociale. Statul adoptă condiţiile (vârsta, statutul
economic etc.) pentru ca cetăţenii să poată beneficia de o protecţie socială. Dar cei care
îndeplinesc aceste condiţii decid dacă să utilizeze sau nu această posibilitate, dacă doresc
acest lucru. Statul manipulează criterii generale, nu desemneaz individual beneficiarii sau
victimele.
O politică constitutivă se traduce prin faptul că acţiune publică defineşte reguli privind
puterea; de exemplu, pri revizuirea constituţiei unei ţări, prin realizarea de reform
instituţionale sau administrative. Într-un astfel de caz, coerciţi îi afectează pe destinatari în
mod slab şi indirect. Astfel pentru sportivi, crearea de către guvern a unui minister al
sporturilor pare o decizie foarte abstractă, care nu îi afectează direct în activitatea lor de zi cu
zi. Şi totuşi, constituirea unui astfel de minister reprezintă un mijloc pentru autoritatea
publică de a interveni în activităţile sportive.
Pe de o parte, trebuie înlăturată o confuzie care se referă la utilizarea instrumentelor
juridice. Legi, decrete, hotărâri nu înseamnă neapărat politici reglementare. Există politici de
ordin distributiv, redistributiv sau constitutiv care se sprijină sau nu pe texte legale.
Recurgerea la texte cu valoare juridică (opozabile terţilor) nu este de altfel decât o tehnică
printre altele de care dispune autoritatea publică pentru a acţiona; ea poate impozita, construi,
discuta, subvenţiona, negocia etc.
Pe de altă parte, o tipologie nu oferă o soluţie solidă care să permită identificarea
automată a tuturor caracteristicilor unei politici publice, de aceea este nevoie de un model de
analiza care să ne explice cum funcţionează întreg mecanismul de formulare a unei politici
publice.