UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE,ȘTIINȚE POLITICE ȘI

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAȚII INTERNAȚIONALE

Panaguțî Marin
Analiza,comentarea si expunerea argumentativă a citatului lui Pierre de
Senarciens
ESEU

Autor:Panaguțî Marin
Conducător științific:Rotaru Veronica

Chișinău,2018
 „Sfarsitul istoriei si ultimul om”

“Sfarsitul istoriei si ultimul om” reprezinta o lucrare importanta a lui Francis Fukuyama
in care acesta demonstreaza ca istoria omenirii se bazeaza pe progresul stiintei si pe o lupta
intelectuala de recunostere a valorilor.
Cartea este structrata in cinci parti, fiecare parte cuprinzand o serie de capitole. Astfel,
prima parte, intitulata “ O intrebare care revine” are ca prim capitol “ Pesimismul nostru” in care
autorul arata, prin experientele istorice, de ce lumea, in ansamblul ei, are o viziune pesimista
asupra viitorului, desi individual, suntem optimisti. Acest lucru este demonstrat prin antiteza cu
secolul trecut, perioada caracterizata de un puternic optimism generat de progresul stiintei si de
„autoguvernarea rationala”, prin liberal democratie. Astfel, experienta secolului XIX, in care
optimismul a fost naruit de cele doua razboaie totale, dar si de aparitia regimurilor totalitare, sunt
argumente folosite de autor in explicarea pesimismului actual. Capitolul se incheie intr-o nota
optimista, prin prezentarea esecului regimurilor totalitare. Aceasta idee este continuata in al
doilea capitol, „Slabiciunea statelor totalitare – I”, in care autorul demonstreaza de ce acest gen
de guvernare nu este unul viabil. In opinia lui Fukuyama, cel mai mare impediment al
regimurilor autoritare, fie ele de dreapta, fie de stanga, il reprezinta lipsa de legitimitate, in
sensul unei crize la nivelul ideilor si al coeziunii elitelor implicate intr-un astfel de regim.
Capitolul are in vedere regimurile autoritare de dreapta a caror criza de legitimitate a fost
generata de insasi ideea de democratie transpusa in esecul politicii. Al treilea capitol,
„Slabiciunea statelor autoritare – II sau Mancand ananas pe Luna” se concentreaza asupra
regimurilor de stanga, bazate pe „o viziune atotcuprinzatoare asupra vietii omului” si pe
incercarea de a controla si a distruge societatea. Autorul trece in revista principalele evenimente
care au dus la caderea comunismului, concluzionand ca slabiciunea acestui tip de regim era de
natura economica, vazuta in ansamblul crizei legitimitatii sistemului. Esecul totalitarismului il
reprezinta nereusirea realizarii controlului asupra modului de gandire al cetatenilor, iar caderea
comunismului a facut loc nationalismului, lucru ce face trecerea catre democratie mult mai
anevoioasa.
Cel de-al patrulea capitol, „Revolutia liberala mondiala”, concluzioneaza ca cele doua
crize, cea a autoritarismului si cea a totalitarismului comunist, au deschis calea catre o singura
ideologie : democratia liberala. Acest capitol sta sub semnul intrebarii, daca nu cumva actuala
tendinta spre democratie este un fenomen ciclic. Autorul incearca sa raspunda la aceasta
intrebare tot prin prisma exprientei, realizand un tabel prin care demonstreaza ca democratia
liberala ocupa un loc aparte in istorie si ca valorile acesteia nu sunt accidentale, ci ele isi gasesc
radacinile in natura umana.
Partea intai deschide subiectul celei de-a doua parti, prin ideea ca, analizand istoria si
tinand cont de experientele anterioare, ne gasim in punctul in care istoria sa fi ajuns la un capat.
Partea a doua a cartii lui Francis Fukuyama, „Batranetea omenirii”, se continua cu
capitolul intitulat „O idee pentru o istorie universala”, capitol care analizeaza cronologic
diferitele concepte legate de istoria omenirii. Plecand de la Platon si Aristotel, care credeau in
ciclicitatea procesului istoric, Fukuyama ajunge, dupa opinia sa, la primele istorii cu adevarat
universale, si anume cele crestine, ce au introdus ideea de istorie finita in timp. Urmatoarea etapa
o constituie Renasterea, ce a introdus ideea de batranete a omenirii, idee ce presupune progresul
prin dobandire cumulativa a cunoasterii, fara sfarsit. O noua etapa o reprezinta abordarea
filosofului german, Immanuel Kant, ce vede istoria ca avand un scop final si anume, libertatea
umana. Proiectul initiat de Kant este continuat de Hegel, care defineste istoria ca „progresul
uman catre niveluri superioare de rationalitate si libertate”, cu finalitate in dobandirea constiintei
absolute. Hegel vede sfarsitul istoriei in Batalia de la Jena din 1806, considerand ca propagarea
ideilor Revolutiei Franceze poate conduce catre un sfarsit al istoriei. Conceptul hegelian despre
istorie este combatut de Karl Marx care credea ca „statul liberal nu reprezinta universalizarea
libertatii”, ci era de parere ca, prin definitivarea utopiei comuniste se vor rezolva toate
contradictiile anterioare. Trecand prin viziunile contemporane asupra istoriei, concentrate in
teoria modernizarii, capitolul se incheie prin revenirea la Kant. Capitolul sase, „Mecanismul
dorintei”, se concentreaza asupra gasirii unui raspuns la intrebarea daca istoria este directionala
si daca poate exista o evolutie catre democratia liberala.
In incercarea de a raspunde la intrebare, Fukuyama, identifica motorul directionarii
istoriei ca fiind cunoasterea universala, un rol important jucand insa, cunoasterea stiintifica
moderna, prin caile sale militare si economice. Capitolul se incheie tot printr-o intrebare, ce
decurge din rationamentele folosite de autor, si anume „este directionalitatea istoriei
ireversibila?”. Acest lucru este analizat in urmatorul capitol, „Nici un barbar la portile noastre”,
prin ipotezele respingerii stiintei moderne si a pierderii involuntare datorita unei catastrofe
globale. Ambele ipoteze sunt demontate prin argumentul ca, stiinta moderna este atat de
puternica incat disparitia ei ar fi posibila doar odata cu disparitia rasei umane. In concluzie,
autorul este de parere ca, atat timp cat stiinta moderna este ireversibila, atunci si istoria este
directionala. Capitolul opt, „Acumularea fara sfarsit”, ridica doua noi probleme, legate de
directionalitatea istoriei : daca stiinta conduce la capitalism, in plan economic, sau la democratia
liberala, in plan politic. Acest capitol, cat si capitolul noua, „Victoria video – casetofoanelor”,
sunt dedicate argumentarii ideii ca stiinta conduce catre capitalism prin contabilizarea esecurilor
inregistrate de planificarea centrala a economiei si diviziunea muncii. Astfel, mecanismul
economiei liberale, bazat pe tehnologie avansata si organizarea rationala a muncii, este, dupa
parerea autorului, singura cale catre modernitatea economica. Cea de-a doua problema este
analizata in capitolul zece, „In patria culturii”, in care Fukuyama demonstreaza ca, desi
dezvoltarea economica este strans legata de democratie, acestea doua nu sunt inseparabile, astfel
autorul aduce atat argumente in favoarea legaturii dintre cele doua, cat si contraargumente,
concluzionand ca stiinta moderna nu duce in mod inevitabil catre democratia liberala. El este de
parere ca, intelegerea crizei totalitarismului si ascensiunea democtratiei liberale trebuie cautate in
alt plan decat cel economic. „Raspunsul la intrebarea lui Kant” constituie capitolul unsprezece,
capitol in care autorul rememoreaza argumentele prezentate pana in momentul de fata, pentru a
gasi un raspuns afirmativ la intrebarea filozofului Kant, si anume daca se poate scrie o istorie
universala dintr-un punct de vedere cosmopolit. Al doisprezecelea capitol, „Nu exista democratie
fara democrati”, revine catre tema celei de-a doua parti, si are in centrul ei conceptia lui Hegel
despre istoria umana, si anume ca, ea este dirijata de „lupta pentru recunoastere” ce completeaza
mecanismul descris in aceasta parte, concluzionand ca o abordare serioasa a sfarsitului istoriei
trebuie sa cuprinda inevitabil si o analiza a naturii.
Partea a treia denumita de autor „Lupta pentru recunoastere”, se deschide cu capitolul
treisprezece, „La inceput, o lupta pe viata si pe moarte de dragul prestigiului”, prin care
Fukuyama doreste sa descrie lupta pentru recunoastere prin reintoarcerea catre conceptiie lui
Hegel privind natura umana si „primul” om. Astfel aceasta lupta este descrisa ca fiind lupta
omului in stare naturala pentru supravietuire si recunoasterea lui ca om. Aceste doua idei sunt
preluate si dezvoltate in capitolul urmator, „Primul om”, prin viziunile lui Hobbes, care sustine
ca statul liberal modern este fundamentat pe frica de moarte, iar singura modalitate de a o evita,
este guvernarea pe baza unui contract social si pe conceptul lui Hegel, conform caruia, primul
om doreste recunoasterea libertatii si umanitatii sale. Capitolul cincisprezece, „O vacanta in
Bulgaria”, analizeaza dorinta de recunoastere, prin conceptul platonian de „thymos”, sursa
emotiilor personalitatii umane. Thymosul este ceea ce acorda lucrurilor valoare, iar dorinta de
recunoastere este rezultatul acestuia. Ideea este continuata in capitolul saisprezece, „Fiara cu
obrajii rumeni”, in care se face distinctie intre thymos si dorinta, aceasta din urma find motivul
pentru care oamenii cauta bogatia si evita saracia. Prin acestea doua, Fukuyama cauta sa explice
desfasurarea evenimentelor ce au dus la caderea comunismului, vazute din perspectiva populatiei
dominate. Capitolul urmator, „Grandoarea si decaderea thymosului”, analizeaza acest concept
din perspectiva conducatorilor, punand pe seama thymosului aparitia regimurilor autoritare si
totalitare. Astfel, thymosul se transforma in megalothymie, dorinta de a fi recunoscut drept
superior, care in conceptia filozofilior reprezinta calea de interpretare a istoriei, prin analiza
aparitiei, evolutiei si declinului acesteia. Ceea ce ia locul megalothymiei este dorinta de
economizare a vietii si de a fi recunoscut drept egalul altor oameni. Capitolul se incheie prin
reintoarcerea la Hegel si la dorinta de recunoastere, ce totodata deschide si urmatorul capitol,
„Dominatie si sclavie”. Acest capitol pune in centrul evolutiei istoriei si al stiintei moderne
sclavul, care in lupta sa pentru recunoastere a trebuit sa fie inventiv iar dorinta de libertate l-a
facut constient de faptul ca el controla natura si o modela in functie de ideile sale. Un rol
important in dobandirea libertatii l-a jucat si crestinismul care ii conferea sclavului un model
ideologic de libertate umana. „Statul universal si omogen” este capitolul care incheie partea a
treia si concluzioneaza ca dorinta de recunoastere reprezinta „veriga lipsa dintre economia
liberala si politica liberala” si ca aceasta poate lua diferite forme irationale, dupa cum autorul a
demonstrat in capitolele anterioare.
A patra parte a cartii este numita „Sarind peste colosul din Rodos”, si incepe cu capitolul
intitulat „Cel mai nesimtitor dintre nesimtitorii monstrii”. In acest capitol autorul demonstreaza
ca democratia liberala nu este universala datorita thymosului, ce a dat nastere unor pasiuni
extrem de puternice si anume, religia si nationalismul. Acestea doua se combina in singura
alternativa a lumii moderne la democratia liberala, si anume islamul. Capitolul douazeci si unu,
„Originile thymotice ale muncii”, aduce in prim-planul sustinerii democratiei, dezvoltarea
economica a popoarelor, bazata pe forta de lucru. In acest domeniu, thymosul se traduce prin
mandria practicarii unei anumite profesii si mentinerea calitatii muncii la nivel individual, iar la
nivel de grup, prin dorinta recunoasterii de catre alte grupuri sau a colaborarii. Urmatorul capitol,
„Imperii ale resentimentului, imperii ale respecului”, aduce in discutie aparitia unor noi
alternative la democratia liberala prezenta ce va forma, din punct de vedere economic, doua
grupuri de popoare distincte , unul ce se confrunta cu un esec economic continuu iar celalalt, care
face capitalismul sa functioneze. Un punct de interes pentru Fukuyama este evolutia relatiilor si
ordinii internationale in urma noilor state aparute. Capitolul douazeci si trei, „Lipsa de realitate a
realismului”, trateaza modul in care se realizeaza politicile internationale actuale. Teoria de la
care acestea pornesc este cea realista, ce atribuie ordinii internationale o nesiguranta permanenta.
Fukuyama concluzioneaza ca, realismul a devenit un mod de abordare perimat, ce nu se mai
potriveste lumii actuale, si propune o viziune a relatiilor internationale, bazata pe reintoarcerea la
origini. Aceasta viziune este expusa mai pe larg in capitolul urmator, „Puterea celor care nu detin
puterea”, descoperind in originea conflictelor internationale, elemente legate de politica interna a
unui stat, reducandu-l pe acesta la un individ thymotic ce cauta confirmarea valorii, prin
considerente religioase, nationaliste sau ideologice. Fukuyama considera nationalismul ca fiind
cel mai daunator pentru pacea Europei postcomuniste si de aceea ii dedica urmatorul capitol,
intitulat, „Interesele nationale”. El concluzioneaza ca, desi nationalismul are o putere deosebita,
acesta se aseamana religiei si cunoaste aceeasi evolutie de la aparitie, continuand cu intensificare
si devenind tolerant, insa acest lucru se va intampla in timp.
Capitolul douazeci si sase, „Catre o uniune pasnica”, avanseaza ideea crearii a doua lumi
diferite, una postistorica, industrializata, cealalta, intepenita in istorie, descrisa de etapele
celeilalte lumi si predispusa conflictului. In aceasta noua realitate, cele doua lumi vor
interactiona doar in anumite probleme legate de ordine internationala. Uniunea pasnica se va
realiza in lumea postistorica, „in care recunoasterea universala si rationala a inlocuit lupta pentru
dominatie”.
Partea a cincea a cartii, „Ultimul om”, incearca sa gaseasca un raspuns la intrebarea
ridicata la finalul partii precedente si anume, daca vor mai exista contradictii in oranduirea
liberala dupa ce liberalismul va deveni singura cale. Capitolul douazeci si sapte, ”Pe taramul
libertatii”, pune in discutie principiile libertatii si egalitatii democratiei liberale, principii ce vor
fi tot timpul atacate de ideologia socialista, tocmai datorita faptului ca duce la recunoasterea
egala a oamenilor inegali. Urmatorul capitol, „Oameni fara inimi”, reliefeaza conditia omului
aparut la sfarsitul istoriei care va fi satisfacut din punct de vedere material , insa, fericirea nu va
fi atinsa deoarece vom fi nemultumiti de noi insine, lucru ce va duce la o revenire la istoria
conflictuala. Capitolul douazeci si noua, „Liberi si inegali”, vine in continuarea capitolului
douazeci si sapte si abordeaza tema inegalitatii, avansand teoria conforma careia, democratia
liberala ar putea fi rasturnata fie de megalothymie, fie de izothymie. In penultimul capitol al
acestei carti „Drepturi perfecte si indatoriri imperfecte”, Fukuyama arata ca drepturile
cetateanului se exercita prin institutii de mediere, asociatii aflate in centrul civic al statului
modern liberal, insa, indivizii nu sunt dispusi sa cedeze anumite drepturi in favoarea comunitatii,
fapt ce duce la lipsa capacitatii sistemului liberal de a se sustine pe sine. Ultimul capitol, „Imense
razboaie ale spiritului” demonstreaza ca declinul vietii comunitare duce catre conturarea unui om
egocentric lipsit de impulsul thymotic, dedicat unor scopuri inalte.
Francis Fukuyama, in „Sfarsitul istoriei si ultimul om”, defineste sfarsitul istoriei ca
finalul evolutiei ideologice al omenirii, iar universalizarea democratiei liberale ca forma finala de
guvernare. Acesta isi termina lucrarea intr-o nota contradictorie afirmand ca, epoca de dupa
sfarsitul istoriei va fi una monotona iar aceste secole de plictiseala ce vor urma, vor face istoria
sa renasca.
Francis Fukuyama
„Omul complet, absolut liber, definitiv și complet satisfăcut de ceea ce este, omul care este
desăvârșit și întregit în și prin această satisfacție va fi sclavul care și-a învins condiția de sclav.
Daca dominația inutilă constituie un impas, sclavia harnică este, spre deosebire de aceasta, sursa
întregului progres uman, social și istoric. Istoria este istoria sclavului care muncește.”
Teoria sfârșitului istoriei pornește de la un articol cu acest nume pe care Francis
Fukuyama l-a publicat în anul 1989 și se continuă în cartea „Sfârșitul istoriei și ultimul om”
Ideea principală de la care pornește Fukuyama este că nu există o ideologie mai presus decât
democrația liberală. Aceasta reprezintă ultima etapă în evoluția omenirii. Iar dacă omenirea nu
mai poate evolua, atunci se sfârșește și istoria.

Este important să analizăm felul în care privește autorul definiția istoriei. Ea nu este privită pur și
simplu ca o înșiruire de evenimente importante pentru omenire. Acestea vor avealoc mereu.
Fukuyama privește istoria ca un „singur proces coerent, evolutiv, ținând cont de experiența
tuturor oamenilor din toate timpurile”. Asta înseamnă că societățile evoluează, trec prin niște
etape(societățile tribale, cele feudale, monarhia, etc) și ajung la un anumit punct(democrația
liberală) în care cerințele esențiale referitoare la principii și instiuții sunt satisfăcute complet.Nu
mai există nimic care să fie îmbunătățit.
Întrebarea pe care și-o pune autorul este dacă această istorie aceasta va determinaadoptarea
democrației de către toată societățile din secolul al XX-lea și răspunsul este că da.Pentru a
răspunde la întrebare el vine cu două argumente: elementul economic și „lupta pentru
recunoaștere”.

Prăbușirea comunisumului în Europa de Este în 1989 a reprezentat unul din motivele care l-au
determinat să scrie articolul. Evoluția evenimentelor din secolul al XX-lea până în anii 80 (cele
două Războaie Mondiale, apariția regimurilor totalitare, aremele nucleare )a cauzat un valde de
neincredere, de pesimism în ceea ce privește finalul acesta ideal, democratic. Ceea ce s-a
întâmplat în 1989 însă demonstrează că regimurile totalitare nu rezistă timpului și că,
maidevreme sau mai târziu, toate societățile vor adopta regimul democratic.
Un punct esențial în dezvoltarea unei societăți este dezvoltarea științei/tehnologiei care aduce
bogăție. „Mai mult chiar, logica științei moderne pare să dicteze evoluția universală îndirecția
capitalismului”.
Deci, un sistem economic capitalist modern este esențial pentru o societate dezvoltată cu un
regim democratic.

Fukuyama împrumută foarte multe din sistemul de gândire a lui Hegel pentru a-și explica teoria.
Pe lângă sistemul economic capitalist necesar pentru evoluția unei societăți spre democrația
liberală, autorul mai aduce în discuție și acea
luptă pentru recunoaștere pentru a explica dorința oamenilor de a avea un sistem democratic.
Lupta pentru recunoaștere se referă la nevoia oamenilor de a fi recunoscuți în fața celorlalți,
adică de a avea o anumită valoare/demnitate sau de a fi recunoscute lucrurile cărora ei le acordă
valoare. Un echivalent ar fi respectul de sine. „Ea este un fel de simț uman înnăscut pentru
dreptate”. Este ceea ce ne deosebește de animale. Trăsăstura umană fundamentală, ar fi,după
Hegel, „dorința individului de a-și risca viața într-o luptă pentru prestigiu”. Ideea este că oamenii
se pot sacrifica pentru lucruri care nu au legătură cu supraviețuirea, ci pentru simboluri, pentru
lucruri cărora ei le acordă valoare. Când omul ajunge să facă acest lucru și își depășeștelimitele
naturale, atunci apare și libertatea umană.

Fukuyama, urmând direcția lui Hegel, explică de fapt că lupta pentru recunoaștere este motorul
istoriei. Când primii oameni au avut un conflict, unul dintre ei a decis să rămână la nevoile
primare, să se autoconserve, în timp ce celălalt a fost în stare să intre în luptă și să își dea viața
pentru idealuri mai înalte, adică să fie recunoscut de celălalt ca superior. Așa a apărut relația
sclav stăpân. Stăpânii sunt superiori pentru că își riscă viața. Așa s-au dezvoltat și societățile pe
clase. „Problema istoriei omenești poate fi văzută, într-un anumit sens, ca o căutare a unei
modalități de a satisface atât dorința stăpânilor, cât și a sclavilor pe o bază reciprocă și
egală;istoria se încheie cu victoria unei ordini sociale care realizează acest scop”. Această
ordinesocială este democrația, în care oamenii sunt egali.
Această dorință de recunoaștere este asociată și cu thymosul, una dintre părțile sufletului în
filosofia lui Platon, celelalte două fiind rațiunea și dorința. Deși în societățile moderne am fi
tentați să spunem ca numai rațiunea și dorința ne ghidează acțiunile, Fukuyama aduce argumente
că nu este așa. Nu numai partea economică, asociată rațiunii, este importantă. De exemplu, în
România în 1989, ca și în alte țări foste comuniste, se dorea schimbarea regimului din rațiuni
economice, pentru ca nivelul de trai să crească. Dar pe lângă asta, oamenii aveau și alte
scopuri:drepturi democratice și participare politică(dorința de recunoaștere).
„Atât reforma, cât și revoluția, au fost declanșate pentru a realiza un sistem politic care să
instituționalizeze recunoașterea universală. Omul Economic va face în sinea lui o analiza costuri-
beneficii care îl va face să lucreze în interiorul sistemului. Doar omul thymotic, omul care simte
că valoarea lui este ceva mai mult decât un set complex de dorințe care îi compun existența fizică
numai omul acesta este gata să meargă înaintea unui tanc…”. Drepturile sunt privite ca un scop
în sine, și nu ca un mijloc de a-și satisface nevoile personale.
Revenind la relația dintre stăpân și sclav, nici unul dintre ei nu era mulțumit cu propria condiție.
Stâpânul vroia recunoaștere din partea cuiva care era respectat, iar sclavul nu avea deloc
recunoaștere. În timp, muncind, sclavul își câștigă libertatea, pentru că demonstrează ca poate
controla natura, poate învinge determinările naturale. Prin munca(știință, tehnologie) sa el
creează. Stăpânul, însă, beneficiind deja de libertate, poate doar să se lupte cu alți stăpâni pentru
cucerirea de teritorii sau alte bunuri, dar asta nu determină nicio schimbare, de aceea nu asigură
progresul istoric. Deci, ceea ce a făcut să progreseze istoria a fost dorința de recunoaștere a
sclavului, dorința lui de libertate și de egalitate.

„Pentru Hegel, societatea liberală este un acord bazat pe egalitate și reciprocitate între cetățeni de
a se recunoaște unii pe ceilalți liberalismul hegelian poate fi văzut ca urmărire a recunoașterii
raționale , adică recunoașterea pe o bază universală, prin care demnitatea fiecărei persoane, ca
ființă omenească liberă și independentă, să fie recunoscută de toți.”Pe lângă această recunoaștere
rațională, mai poate exista si una irațională. De exemplu, relația dintre stăpân și sclav se poate
transpune în relația dintre două națiuni. Una dintre ele, din dorința de recunoaștere o cucerește și
o domină pe celalaltă. Dar niciuna dintre ele nu va fi mulțumită, la fel cum am explicat mai sus
de ce nici stăpânul și nici sclavul nu erau mulțumiți.Acest lucru nu se
va întâmpla într-un stat liberal, democratic. Toți oamenii sunt egali pentru că sunt ființe umane.

În concluzie, Fukuyama demonstrează că progresul istoriei nu poate fi explicat numai prin

dezvoltarea economică, prin economia liberală. Trebuie să ținem cont și de thymos, de
lupta pentru recunoaștere. Aceasta din urmă reprezintă legătura dintre dezvoltarea
ecnomică/tehnologizare și democrația liberală. Cu cât oamenii vor avea acces la mai multe
bunuri, la educație, dacă nivelul lor de trai va crește, cu atât ei își vor dori și un sistem de
guvernare care săle satisfacă și celelalte
dorințe(libertate, egalitate, drepturi) și acesta este democrația liberală.

Deși, teoretic, democrația este cel mai bun sistem, în multe dintre țări nu este și pus în practică.
Fukuyama oferă mai multe explicații. Una ar fi lipsa de coresppondență între popoare și state.
„Statele sunt creații politice determinate, în timp ce popoarele sunt comunități
morale preexistente”. Cultura poate fi un obstacol în calea democrației când: există nu exista
unitate națională sau cand este un naționalism exacerbat, cand religia nu mai este tolerantă și
egalitară,când structurile sociale sunt profund inegale, lipsa capacității de a se autoguverna, de a
se auto organiza(oamenii nu știu/pot să se asocieze, sunt dependenți de stat), lipsa experienței
istorice a unor instituții liberale.
Instaurarea unei democrații liberale mai ține și de oamenii politici, care trebuie să fie în stare să
„transforme înclinațiile fundamentale ale popoarelor în instituții politice durabile”.
Continuând cu asemănarea dintre relația stapân-sclav și relațiile dintre societăți, Fukuyama spune
că societățile aristocratice(stăpânul) au fost cele care au creat imperialismul și războiul și, de
asemenea, susține că rezolvarea acestor probleme ar fi liberalismul, care promovează pacea și
egalitatea.Lumea istorică coexistă cu lumea postistorică.

Democrația liberală și răspândirea ei nu reprezintă, însă, garanția păcii. Oamenii simt nevoia să
lupte pentru a-și demonstra superioritatea sau, cum spune Fukuyama, din plictiseală,uneori. Deși
au totul la îndemână(drepturi, libertăți, democrație), ei simt nevoia recunoașterii și e posibil să se
ajungă la acea luptă de la început în care trebuie să îți riști viața pentru a primi recunoașterea.

În concluzie,Fukuyama precizează: „nici un regim nu poate să satisfacă pe toată lumea.Acest

lucru este valabil și pentru democrația liberală. Și acest lucru nu înseamnă că revoluția
democratică este incompletă, că binefacerile libertății și egalității nu au fost acordate tuturor. Mai
curând, nemulțumirea apare acolo unde democrația a învins: nemulțumirea există din
pricina egalității și a libertății. Și, astfel, cei care sunt nemulțumiți vor putea lua întotdeauna
istoria de la început.