Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Iniţierea tranzacţiilor în cadrul pieţe valutare are ca scop fie simpla procurare de valută
necesară pentru finalizarea operaţiunilor de comerţ exterior sau pentru realizarea de investiţii
străine, fie acoperirea riscurilor şi obţinerea de câştiguri folosind diferenţele favorabile de curs.
Tranzacţiile posibil a fi desfăşurate pe piaţa valiutară au fost diversificate pentru a răspunde cât
mai bine nevoilor particulare ale fiecărui participant la piaţă, evoluând de la cea mai simplă
formă, a tranzacţiilor la vedere, până la forme mai rafinate, precum tranzacţiile cu opţiuni,
tranzacţiile swot sau combinaţii între acestea.
Tranzacţiile desfăşurate în cadrul pieţei valutare se realizează ţinând cont de uirmătoarele
reguli: valuta care se anticipează că se va deprecia se va vinde şi se va cumpăra valuta care se
anticipează că se va aprecia, respectiv se cumpără la un preţ mic şi se vinde la un preţ ridicat.
Intermediarul financiar poate cumpăra o sumă exprimată într-o valută, folosind cotaţia
BID la vedere sau poate vinde o sumă în valută folosind cursul ASK. Cotaţiile BID şi ASK sunt
privite din punctul de vedere al intermediarului financiar, al băncii, astfel încât cel care se
adresează acestuia pentru a cumpăra va folosi cursul de vînzare, la care intermediarul financiar
vinde valuta, iar cel care doreşte să vândă valută va folosi cursul de cumpărare, la care banca va
cumpăra valuta.
Exemplu : Agentul economic A solicită băncii convertirea sumei de 10 000 EUR în RON.
Cursul afişat de bancă este 4,40/5 EUR/RON. Banca va cumpăra EUR cu 4,40, iar agentul
economic va primi 44 000RON.
Operaţia de calcul:
10 000 * 4,40 = 44 000 RON
În cazul vânzării de valută, cursul folosit pentru realizarea tranzacţiei este cel de cumpărare.
Exemplu : Dacă agentul economic A solicită băncii suma de 10 000 EUR, banca va vinde EUR
la cursul de 4,45 EUR/RON, iar agentul economic A va plăti 44 500 RON.
Operaţia de calcul:
10 000 * 4,45 = 44 500 RON
3. Tranzacţii cu opţiuni
Tranzacţiile cu opâiuni au apărut încă din secolul al XII-lea, în Olanda fiind legate de
comerţul cu lalele şi presupuneau acoperirea riscurilor legate de deteriorarea bulbilor pe perioada
transportului de la vânzător la cumpărător.
Contractele de opţiuni pe valută sunt contracte care dau cumpărătorului dreptul de a cumpăra
sau vinde la scadenţă, sau până la scadenţă, o anumită sumă dintr-o valută, la un curs prestabilit în
schimbul unei sume plătite în momentul încheierii tranzacţiei.
Apariţia contractelor de opţiuni a fost generată de volatilitatea activului suport. În cazul în
care nu ne confruntăm cu o volatilitate, nu există riscul modificării preţului şi, în consecinţă, nu
apare necesitatea folosirii opţiunilor. De fapt, preţul pentru o astfel de opţiune ar fis tabilit la celaşi
nivel, cu activul suport, respectiv costul opţiunii ar fi 0. Deoarece piaţa valutară, în mod tradiţional
este foarte volatilă, opţiunile pe valută reprezintă produsul „ logic” pentru acoperirea expunerii
valutare.
Opţiunile pot fi clasifiocate în funcţie de mai multe criterii:
În funţie de momentul exercitării:
Europene: se exercită numai la scadenţă;
Americane: se exercită la scadenţă sau oricînd până la scadenţă;
În funţie de poziţia cumpărătorului:
De cumpărare( CALL): dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi onligaţia, să cumpere o
anumită cantitate de valută:
Cumpărare de CALL;
Vânzare de CALL;
De vânzare (PUT): dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaşia să vândă o anumită
cantitate de valută:
Cumpărare de PUT;
Vânzare de PUT;
4.Tranzacţii swap
Tranzacţiile swap reprezintă o operaţiune de schimb dublă realizată pentru aceeaşi pereche
de valute, una dintre tranzacţii fiind la vedere, iar cealaltă la termen. Prima tranzacţie de tip swap
s-a realizat în august 1981 şi a fost un contract încheiat între Banca Mondială şi IBM.
Operaţiunile swap se pot utiliza în următoarele cazuri:
Păstrarea unor sume în valută pentru care se manifestă riscul valutar: se va vinde la
vedere valuta care se anticipează a se deprecia şi se va cumpăra la termen. Acest tip de
operaţiune poartă denumirea de swap de trezorerie.
O alternativă la swapul de trezorerie este metoda depozitelor în eurovalute, care constă în
împrumutarea sumei în valută de care are nevoie operatorul concomitent cu plasarea monedei de
care dispune într-un depozit.
Schimbul de datorii între doi parteneri, atunci când unul are o datorie într-o anumită
valută, iar celălalt o datorie în valută., iar fiecare anticipează că valuta în care este
denominată datoria se va aprecia (ceea ce va determina plata unei valori mai mari). Cei
doi îşi vor schimba datoriile pentru a le rambursa în moneda despre care fiecare crede că
se va deprecia (această situaţie fiind avantajoasă pentru ambii parteneri). Această
categorie de swap poartă denumirea de swap financiar.
Scopul operaţiunilor swap este legat de dorinţa de protejare a deţinătorilor de valută în faţa
modificărilor de curs de schimb pagubitoare sau a modificărilor de rată a dobânzii. De menţionat
că astfel de operaţiuni se fac numai în grupul monedelor liber convertibile (care cotează „la
termen”) la un cost acceptat de pieţele interbancare. Perioadele de instabilitate pe piaţa valutară
sau în „zona” dobânzilor sunt cele mai propice unor astfel de tranzacţii. Operaţiunile de tip swap
sunt folosite pentru acoperirea expunerilor în cadrul pieţelor valutare, prin schimbarea
surplusului temporal al sumelor denominate într-o anumită valută în lichidităţi denominate în altă
monedă pentru a se asigura o mai bună utilizare a fondurilor disponibile. Speculatorii pot folosi
swapul financiar pentru a profita de diferenţialul dintre dobânzile aferente monedelor implicate
în tranzacţie. Avantajul acestui tip de contract este dat de faptul că la scadenţa tranzacţiei se
poate deţine aceeaşi valută care a fost folosită pentru întreţinerea operaţiunii sau se poate obţine
o valută care se anticipează că se va aprecia. Dezavantajele sunt legate de complexitatea
operaţiunii şi de setul mare informaţii şi anticipări necesare, ceea ce, datorită asimetriei
informaţiilor, face dificilă folosirea lor de către investitorii mici, dar le creşte atractivitatea
pentru bănci şi instituţii financiare.
5. Tranzacţii de arbitraj valutar
Arbitrajul pe piaţa valutară se referă la vânzarea sau cumpărarea de valută, fără ca
operatorii să îşi asume nici un risc, fără ca aceasta să aducă un aport suplimentar de capital,
profitând doar de diferenţele favorabile de curs sau de dobândă.
Complexitatea situaţiilor întâlnite în cadrul pieţei valutare generează existenţa mai multor
posibilităţi de a realiza arbitraje. Se pot efectua operaţiuni de arbitraj pentru pieţe diferite sau pe
aceeaşi piaţă, pentru scadenţe diferite, după cum operaţiunile de arbitraj se pot baza pe diferenţa
de curs dintre două valute sau pe diferenţa de curs dintre aceste două valute şi o a treia.
6. Tranzacţii speculative
Speculaţia se referă la cumpărarea unor valute pentru a fi vândute la un curs mai mare (sau
operaţiunea inversă, de vânzare a unei valute pentru a fi cumpărată la un curs mai mic), astfel încât,
din diferenţa de rată de schimb să rezulte un profit. Spre deosebire de arbitraj, această operaţiune
implică un risc, deoarece se pot obţine pierderi importante în cazul formulării unor anticipări care
să nu corespundă cu evoluţia pieţei.
În cazul acţiunilor speculative, operatorul se aşteaptă la evoluţia cursului într-o anumită
direcţie, dar nu exclude şi posibilitatea obţinerii de pierderi datorate modificărilor nefavorabile ale
cursului. Speculatorii se pot împărţi în speculatori „bull” (anticipează că valuta se va aprecia şi o
vor cumpăra, astfel încât, prin vânzarea ei va rezulta un profit) şi speculatorii „bear” (anticipează
că valuta se va deprecia, ca urmare, vor vinde respectiva monedă, urmărind să o răscumpere la un
curs mai mic). Succesul unei astfel de operaţiuni constă în corectitudinea anticipaţiilor referitoare
la evoluţia cursului.
Se poate concluziona că operaţiunile speculative, la fel ca şi cele de arbitraj, ţin să egalizeze
cursul de schimb la vedere de cel la termen.