

Tema 2 : Relaţii internaţionale (II) : teorii şi metode de analiză

1. Cum gândim despre viaţa internaţională: rolul şi importanţa teoriei /

perspectivei teoretice / modelelor în analiza relaţiilor internaţionale / a politicii
mondiale.
2. Caracteristicile studiului ştiinţific al relaţiilor internaţionale.
3. Principalele curente / abordări teoretice în relaţiile internaţionale. Stadiul
actual al dezbaterii.
4. Metode şi instrumente de analiză.

1. Cum gândim despre viaţa internaţională: rolul şi importanţa teoriei /

perspectivei teoretice / modelelor în analiza relaţiilor internaţionale / a
politicii mondiale.
 Descriere şi cunoştere teoretică. Cerinţe ale explicaţiei în relaţiile internaţionale.
Crearea de generalizări valide şi punerea în evidenţă a surselor
claselor/categoriilor de comportamente sau evenimente (în sfera deciziei de
politică externă sau a interacţiunilor dintre state). Necesitatea şi rolul perspectivei
teoretice în domeniul relaţiilor internaţionale: teoria = grilă de ordonare, analiză,
interpretare şi explicare a fenomenelor şi proceselor specifice relaţiilor dintre
state/politicii mondiale. Cercetare fundamentală şi cercetare aplicată.

1
 Tipuri de teorii în domeniul relaţiilor internaţionale: “marea teorie” sau teoria
generală (ex: teoriile realiste sau neorealiste, teoriile sistemice, teoriile
dependenţei ) şi teoriile “de rază medie” sau parţiale (ex: teoriile funcţionaliste /
ale integrării, teoriile descurajării, teoriile conflictului etc). Teorii speculative,
normative, cauzale (empirice), politice (pragmatice). Obiectivele cunoaşterii
teoretice: teoria ştiinţifică şi “scientismul politic”.

2. Caracteristicile studiului ştiinţific al relaţiilor internaţionale.

 Abordările tradiţionale, istorice şi legale în studiul relaţiilor internaţionale:
analiza şi explicarea evenimentului unic.
Abordarea ştiinţifică în relaţiile internaţionale: punerea în evidenţă a
comportamentelor recurente/a regularităţilor/tendinţelor şi probabilităţilor în
producerea evenimentelor şi analiza modelelor de comportament. Perspectiva
integralităţii în abordarea politicii externe şi a relaţiilor dintre state: analiza
ansamblului condiţiilor şi factorilor ce modelează
evenimentele/comportamentele/interacţiunile.Necesitatea unui model multicauzal
în acest domeniu. Perspectiva sistemică. Dezvoltarea instrumentelor necesare
pentru organizarea complexităţii: concepte şi teorii. Observaţia sistematică şi
măsurarea. Metoda comparativă. Cunoaşterea ştiinţifică şi “toleranţa la
ambiguitate” : stăpânirea complexităţii.
Valorile şi perspectiva teoretică asupra relaţiilor internaţionale.

3. Principalele curente / abordări teoretice în relaţiile internaţionale. Stadiul

actual al dezbaterii.
Tipologia abordărilor / perspectivelor teoretice. Clasificările triadice:

2
 - triada: abordarea/perspectiva idealistă – realistă – radicală
(revoluţionară);
-triada: abordarea/perspectiva conservatoare – liberală – radicală
(revoluţionară);
-triada: abordarea clasică (realism) – ştiinţifică/behaviorală–
radicală/dialectică;
- triada: abordarea clasică (realism) – perspectiva interdependenţei –
abordarea marxistă/neomarxistă/structuralistă;
Diferenţele de abordare se manifestă în legătură cu: perspectiva asupra naturii
sociale a relaţiilor internaţionale (raportul individ – societate); unitatea
structurală a sistemului internaţional (statul sau clasa socială); atitudinea faţă de
statu quo şi caracterul structurilor sistemului (raportul ordine – libertate –
justiţie şi stabilitate – evoluţie – revoluţie); natura relaţiilor dintre state şi
semnificaţia puterii/a luptei pentru putere ( anarhia şi dilema securităţii ,
problema interdependenţelor în sistem) şamd.
NB: Astfel, o viziune conservatoare accentuează logica puterii militare (în
general a politicii de putere) şi semnificaţia generală a luptei pentru putere în
cadrul unui sistem ale cărui componente esenţiale sînt statele; poziţia relativă a
statului (în raport cu alte state) este mai importantă decât obiectivul dezvoltării/
acumulării de bogăţie (bunăstare) ca atare; valorizează ordinea şi statu quo-ul;
războiul este socotit a fi în ordinea naturală a lucrurilor etc. Viziunea liberală
consideră că libertatea este valoarea fundamentală a organizării sociale şi politice
şi accentuează asupra evoluţiei structurilor (reformă şi schimbare graduală);
subliniază rolul interdependenţelor şi reciprocităţii în relaţiile internaţionale;
dezvoltarea şi bunăstarea sînt obiective în sine; evidenţiază rolul acordurilor şi al
organizării internaţionale (inclusiv în privinţa prevenirii războaielor) etc.
Viziunea radicală sau revoluţionară porneşte de la caracterul

3
 asimetric/inegal/marcat de exploatare şi dependenţă al structurilor internaţionale;
în acest context este subliniată natura conflictuală a intereselor grupurilor
sociale/claselor; raporturile de clasă sînt determinate la nivel transnaţional;
interesele naţionale au la bază interesele claselor dominante; valorizează justiţia
şi consideră necesară modificarea statu quo-ului prin schimbare rapidă
(revoluţie); războiul este considerat un produs al structurilor economice inegale
etc.
Cele 5 modele de sistem internaţional/perspective teoretice ale lui Holsti:
realismul – societatea statelor (tradiţia grotiană) – modelul pluralist/al
interdependenţei – modelul dependenţei – modelul societăţii mondiale.
Combinarea / interferenţa perspectivelor : nici o abordare / teorie în relaţiile
internaţionale nu este pur conservatoare sau liberală, realistă sau radicală şamd.
Evoluţii şi reformulări în perimetrul abordărilor teoretice în relaţiile
internaţionale.
Abordarea realistă în relaţiile internaţionale. Realism şi neorealism. Teoria
stabilităţii hegemonice.
- Propoziţiile critice ale realismului evidenţiază că: lumea este formată din
state (supoziţia stato-centrică), care există într-un mediu caracterizat de anarhie –
lipsit de o autoritate centrală (supoziţia anarhiei). În acest mediu, puterea este
“marfa” fundamentală iar lupta pentru putere – mijlocul de organizare a vieţii
internaţionale. Anarhia este consistentă cu ordinea, stabilitatea sau dezvoltarea
unor seturi de reglementări/regimuri acceptate de state. Dar ea se defineşte în
primul rând prin existenţa insecurităţii (perspectiva războiului) iar statele nu se
pot baza decât pe ele însele – pe forţa lor – pentru a-şi asigura securitatea/a-şi
asigura supravieţuirea ca unităţi independente. Interesul naţional este singurul
punct de plecare al politicii externe iar jocul în care sînt implicate statele este un

4
joc de sumă nulă . Morgenthau: “interesul naţional este … ultimul cuvânt în
politica mondială” şi el se identifică cu “supravieţuirea naţională”. În acest
context, statele trebuie să ia măsuri – de ordin militar – pentru a se proteja. Ca
urmare alte state se pot simţi ameninţate: asigurarea securităţii proprii crează
insecuritate pentru alţii, care vor reacţiona tot prin măsuri militare pentru a-şi
apăra securitatea (dilema securităţii). Promovarea intereselor proprii se
realizează cu ajutorul puterii, în cadrul luptei pentru putere. Morgenthau: politica
“urmăreşte fie să păstreze puterea, să mărească puterea sau să demonstreze
puterea”, în cadrul menţinerii sau schimbării distribuţiei puterii în lume. Cea
mai efectivă tehnică pentru gestiunea puterii în sistemul internaţional este
politica de echilibru al puterii/balanţa puterii. Gestiunea puterii include de
asemenea recurgerea la război. Desigur, cooperarea este raţională. Dar într-un
mediu anarhic statele sînt forţate să-şi urmărească în primul rând interesul
propriu: fundamentele cooperării sînt subminate de neîncredere. Statele
acţionează întodeauna ca actori raţionali. Urmărirea obiectivelor proprii are la
bază alegerea raţională a alternativei/politicii care satisface în cea mai mare
măsură interesul naţional (supoziţia raţionalităţii). Statele sînt în competiţie unele
cu altele pentru resurse/bunuri limitate: teritoriu, statut, prestigiu, resurse
materiale şi pieţe, controlul unor puncte sau zone stategice şamd. Afinităţile de
un fel sau altul nu pot elimina necesitatea de a urmări orice avantaj posibil în
dauna altora. Parabola lui Rousseau explică această perspectivă. Istoria
sistemului modern de state (după 1648) oferă argumente serioase în legătură cu
interpretarea realistă a relaţiilor internaţionale. Vezi cele 6 principii ale lui Hans
J. Morgenthau. Alte abordări realiste: George F.Kennan, Arnold Wolfers, Henry
A. Kissinger, Raymond Aron.
- Neorealismul = încercare de revigorare a realismului clasic şi de sporire
a consistenţei sale teoretice. Pe de o parte, prin restrângerea agendei de cercetare

5
a mediului internaţional la componentele sale clasice – avem de a face cu o
viziune statistă prin excelenţă. Pe de alta, printr-o viziune diferită asupra politicii
(internaţionale), care nu mai este redusă la putere şi relaţiile de putere; analizei
sistemului de interacţiuni între state i se adaugă investigarea unei configuraţii/
constelaţii complexe cuprinzând: sistemul guvernării şi deciziei; interesele şi
puterea; realitatea şi percepţia; strategiile comportamentale (cooperarea şi
conflictul), normele. Această abordare a fost dezvoltată în cadrul neorealismului
structural sau sistemic (Kenneth Waltz), care accentuează asupra importanţei
structurii sistemului internaţional = cu rol esenţial în modelarea relaţiilor politice
dintre state; schimbarea în sistem îşi are însă originea nu în structură, ci în
unităţile componente. A fost reformulată supoziţia raţionalităţii, prin includerea
implicaţiilor calculelor de cost-beneficiu asupra politicii externe şi a schimbării
în sistem (Robert Gilpin). Alte interpretări neorealiste: Gottfried-Karl
Kindermann şi şcoala de la München.
- Încă din anii ’60, realismul a fost ţinta unei critici susţinute şi a lăsat
treptat locul unei paradigme mai complexe cu privire la politica externă şi
relaţiile dintre state – care include, aşa cum subliniam, influenţa politicii interne
şi rolul actorilor non-statali. John A.Vasquez: realismul (real politik-ul) “nu oferă
o teorie a politicii mondiale, ci, pur şi simplu, o imagine pe care cei care iau
deciziile o pot avea despre lume” iar “politica puterii nu este atât o explicaţie, cât
o descriere a unui tip de comportament pe care îl descoperim în sistemul politic
global”; acest comportament “nu explică”, ci “trebuie el însuşi explicat”. A fost,
de asemenea, criticat felul în care este interpretat rolul acordat “interesului
naţional”. Stanley Hoffmann: ideea unui interes naţional obiectiv care
funcţionează ca ghid şi criteriu al politicii externe are sens numai în perioade de
stabilitate, când actorii urmăresc obiective limitate, cu mijloace limitate etc. În
condiţii diferite, acţionează numeroşi alţi factori şi se pot dezvolta cursuri

6
divergente de acţiune, se produc lanţuri de evenimente, acţionează principiul
domino-ului etc. S-a subliniat că realismul are dificultăţi în explicarea cooperării
dintre state – a ordinii ce se suprapune anarhiei, aceasta fiind restrânsă şi
ordonată de interese comune; de asemenea, a rolului altor actori ai vieţii
internaţionale şi a altor fenomene şi procese în afara celor legate de securitate.
Neorealismul a fost criticat pentru orientarea sa statistă şi conceperea statului ca
actor unitar, precum şi pentru absolutizarea rolului structurii şi ignorarea bazelor
şi limitelor sociale ale puterii, ca şi a influenţei altor factori.
- În ciuda acestor critici, realismul/neorealismul rămâne o încercare
fundamentală de a identifica variabilele cheie ale comportamentului politic al
statelor şi de a dezvolta o teorie a relaţiilor internaţionale. Problematica asupra
căreia se opreşte realismul/neorealismul este centrală atât studiului politicii
mondiale, cât şi practicii guvernării. R.Gilpin : natura relaţiilor internaţionale nu
s-a schimbat de-a lungul istoriei; dacă Tucidide ar trăi în zilele noastre, n-ar avea
nici o dificultate să înţeleagă lupta pentru putere din această epocă.
- Teoria stabilităţii hegemonice este cea mai influentă teorie dezvoltată în
contextul efortului de redefinire a categoriilor centrale ale abordării realiste în
vederea integrării noii problematici a politicii mondiale la începutul anilor ’70 –
cea care avea legătură cu economia politică internaţională. Avem de a face cu o
teorie mai largă decât neorealismul lui Waltz, care elimină separarea dintre
politica mondială şi economia mondială şi întreprinde analiza structurilor de
putere pe baza conceptului de bun public (colectiv) şi în strânsă legătură cu
funcţionarea regimurilor economice internaţionale. Bunurile publice (colective)
= acele bunuri, benefice intereselor actorilor prezenţi pe piaţă, care nu sînt
furnizate pe baza analizelor individuale de cost-beneficiu. În cadrul acestei teorii,
bunurile publice avute în vedere sînt: economia internaţională liberală,
ordinea/securitatea internaţională şi regimurile internaţionale. Tsh propune trei

7
 ipoteze: a) emergenţa hegemoniei (apariţia structurii hegemonice de putere
dominate de o singură ţară) este necesară pentru protejarea unui bun public
internaţional; b) distribuţia inegală a costurilor de furnizare (apariţia de free
riders) şi/sau o pierdere de legitimitate vor submina poziţia relativă de putere a
statului hegemonic; c) declinul puterii hegemonice prevesteşte un declin în
asigurarea bunurilor publice internaţionale (dar nu în mod absolut: regimurile
sînt mai uşor de menţinut decât de creat). S-a afirmat că bunul public poate fi
administrat prin cooperare (R.O.Keohane). Formulări ale t.s.h. : Robert
O.Keohane, Charles Kindleberger, Robert Gilpin. Barry Buzan a analizat
efectele hegemoniei asupra statului hegemon însuşi (autoepuizarea economiei pe
termen lung, costurile – în special cele militare – disproporţionate etc.)
Modelul “societăţii statelor”: dezvoltat de Hedley Bull şi în general de şcoala
realistă engleză în tradiţia grotiană, corectează supoziţia anarhiei, evidenţiind
existenţa ordinei, a legăturilor dintre state (diplomaţie, comerţ), a normelor şi
dreptului internaţional, a instituţiilor care reglementează comportamentul
reciproc. H.Bull: “societatea anarhică”. Fundamentul acestei societăţi constă în
recunoaşterea reciprocă de către state a dreptului fiecăruia la suveranitate.
Mecanismul tradiţional de susţinere a “societăţii statelor” este balanţa puterii.
Aceasta nu are ca scop prevenirea războiului, ci protejarea independenţei şi
suveranităţii statelor în faţa ameninţării hegemoniei sau controlului imperial.
Politica de balanţă a puterii poate implica recurgerea la forţă, la război. Exemple
istorice. Societatea statelor presupune guvernare fără existenţa unui guvern
central, ordine, valori, reguli şi proceduri standardizate pentru abordarea
problemelor spaţiului internaţional, precum şi interesul lor comun în menţinerea
acestor aranjamente.
Modelul pluralist – al interdependenţei include problemele politice (securitatea,
războiul şi pacea, ordinea internaţională) în mediul social şi economic mai larg al

8
sistemului global. Politica externă este rezultatul unui proces complex de
interacţiuni/negocieri între instituţii, structuri şi grupuri cu o natură foarte diferită;
agenda internaţională la rândul său include şi valorile, interesele, acţiunile multor
actori nestatali (companii, bănci, partide politice, grupuri de presiune etc), ale
căror coaliţii transnaţionale interferează cu politicile statelor. Politica
internaţională are un caracter pluralist. Principala caracteristică a sistemului global
este interdependenţa, concepută ca dependenţă reciprocă, de natură să sporească
vulnerabilitatea tuturor statelor. În acest context, problematica internaţională nu se
mai reduce la chestiunile clasice ale securităţii şi ca urmare mijloacele de
acţiune/influenţare tradiţionale (forţa militară) devin irelevante. S-au modificat
bazele puterii. Vezi perspectiva dezvoltată de Robert O.Keohane şi Joseph S.Nye,
Jr.
Instituţionalismul neoliberal pleacă de la critica liberală a supoziţiei anarhiei, a
conceperii statelor ca actori unitari, a supoziţiei raţionalităţii şi a absolutizării
rolului forţei militare, proprii abordării realiste. Pe această bază, din anii ’80, a
fost reformulată supoziţia raţionalităţii: urmărirea unor câştiguri reciproce pe
termen lung este adesea mai raţională decât maximizarea câştigurilor individuale
pe termen scurt, şi a fost evidenţiată importanţa instituţiilor internaţionale în
reducerea conflictului şi dezvoltarea cooperării. Într-o lume anarhică statele pot
dezvolta aşteptări reciproce, pot institui reguli şi pot crea instituţii care
promovează comportamente capabile să lărgească posibilitatea atingerii unor
obiective/ câştiguri comune. Analiza implicaţiilor “dilemei prizonierului” (din
teoria jocurilor). Importanţa “reciprocităţii” ca principiu al relaţiilor internaţionale.
Dezvoltarea cooperării internaţionale şi problema “bunurilor colective”. Teoria
regimurilor = combină elemente ale abordării realiste şi neoliberale în analiza
cooperării între state: regimurile fac cooperarea posibilă într-un mediu anarhic; nu

9
joacă un rol în problemele în care statele acţionează mai eficient unilateral; nu se
substituie calculelor de cost-beneficiu, ci oferă noi posibilităţi etc;
Economia politică internaţională se concentrează asupra interacţiunii dintre
bunăstare (economie) şi putere, dintre capitalismul internaţional şi organizarea sa
politică. Conceptualizarea unei sfere politice autonome se corelează cu adoptarea
unui cadru structuralist de analiză a dinamicii puterii (ridicarea şi decăderea
marilor puteri). E.p.i. a oferit condiţiile/contextul necesar unei redefiniri a
neorealismului pe baza unei apropieri între “materialismul puterii” propriu
realismului şi “materialismul economic” al teoreticienilor dependenţei, care
evidenţiază construcţia socială a opţiunilor din economia politică globală (ce
privilegiază sistematic anumiţi actori). În acest context, înţelegerea îngustă,
predominant diplomatic-strategică a securităţii este depăşită: puterea şi securitatea
sînt legate în mod fundamental de dinamica economică. Principiul ordonator al
relaţiilor internaţionale este guvernarea hegemonică a economiei politice globale
(Robert Gilpin). Susan Strange corelează în această analiză patru structuri:
militară, producţia, cunoaşterea şi finanţele, elaborând o teorie structurală a
puterii. Neomercantilism şi neomarxism. Vezi şi analiza lui Stefano Guzzini.
 Teoria / teoriile structurale ale dependenţei.
 Stadiul actual al dezbaterii.

4. Metode şi instrumente de analiză.

 Implicaţiile abordării interdisciplinare asupra metodelor şi instrumentelor de
analiză.

 Întrebări şi probleme pentru analiză şi discuţie:

10
1. Care sunt trăsăturile modului de a gândi teoretic în domeniul relaţiilor
internaţionale şi ce obiective urmăreşte cunoaşterea teoretică ?
2. Ce tipuri de teorii există în acest domeniu ?
3. Ce înseamnă cunoaşterea ştiinţifică în domeniul relaţiilor internaţionale şi ce
reprezintă “scientismul politic” ?
4. Care este tipologia perspectivelor teoretice în domeniu ?
5. Comparaţi perspectivele teoretice din clasificarea lui Holsti.

 Bibliografie obligatorie:

1. James E. Dougherty&Robert L. Pfaltzgraff, Jr., Contending Theories of

International Relations. A Comprehensive Survey, 3rd ed., Harper Collins
Publishers, New York, 1990, p 4-12, 81-127.
2. K.J.Holsti, op.cit., p5-16.
3. Bruce Russett & Harvey Starr, op.cit., p27-46.
4. Stefano Guzzini, op.cit., p 237-268, 269-303, 304-343.

11