ANALIZA DE CONFLIC ȘI MODELE DE

SOLUȚIONARE A CONFLICTELOR
 Introducere

Originile crizei trebuie înțelese în termenii unui val naționalism care a dus
creșterea lui Milosevic și adoptarea oficială a unei agende naționale extremist sârbe.
Revocarea autonomiei Kosovo în 1989 a fost urmată de o politică de la belgrad care
viza schimbarea compoziției etnice a Kosovo și crearea unei societăți asemănătoare
aparheidului.
De la începutul anilor 1990, guvernele și instituțiile internaționale au fost
conștiente de conflictul iminent din Kosovo. Au existat numeroase avertismente și, în
plus, conflictul din Kosovo a făcut parte din tragedia care se desfășurase, desființarea
Iugoslaviei. Cu toate acestea, înainte de 1998, comunitatea internațională nu a luat
măsuri suficiente de prevenire. Au existat unele inițiative diplomatice, mai ales în 1992
- 1993, dar au fost confuze și nu au fost susținute la nivel înalt, de o presiune constantă.
De asemenea, insuficiența sprijinului pentru mișcarea de rezistență nonviolentă, care și-
a creat propriile instituții paralele și care a reușit să prevină violența la scară largă până
în 1997.
Decizia de a exclude chestiunea Kosovo din cadrul negocierilor de la Dayton și
lipsa rezultatelor obținute de strategia de nonviolență, a condus mulți albanezi kosovari
să concluzioneze că violența a fost singura modalitate de a atrage atenția internațională,
făcându-și apariția, în această perioadă, grupurile KLA (Kosovo Liberation Army).
Până la sfârșitul lui 1997 ei au reprezentat grupuri mici de rezistență care au urmărit
lovituri și fuga de la locul faptei, războaie de gherilă la nivel scăzut, sperând la
intervenții internaționale.
Răspunsul sârb asupra atacurilor KLA a fost, inițial, așa cum era de așteptat,
brutal și îndreptat împotriva civililor. Masacrul sârb din Prekazi/Prekaze (58 de
persoane au fost masacrate), în februarie 1998, a devenit un moment de cotitură,
războiul intern escaladând.

Originile conflictului

Originile conflictelor etnice sunt adesea susținute că datează de sute de ani. Protagoniștii
fac referire la migrații, bătăliile epice și locurile sfinte. Conflictul din Kosovo nu este o excepție.
Deși Kosovo a fost populat în principal de albanezi, a fost un simbol al aspirațiilor naționaliste
atât pentru albanezi, cât și pentru sârbi. Pentru sârbi, Kosovo a fost considerat locul sfânt al
națiunii sârbe, locul în care Armata sârbă a fost învinsă de turci în faimoasa bătălie de la Fushe
Kosove / Kosovo Polje din iunie 1389 și situl multor biserici istorice din Serbia. De asemenea,
intelectualii naționaliști din Belgrad au exploatat discriminarea, iar naționalismul a dus la
apariția lui Slobodan Milosevic și la adoptarea oficială a unei extremități sârbe naționaliste.
Odată ce agenda naționalistă a devenit politic guvernamentală, războiul a devenit o
posibilitate reală. Într-adevăr, poate cea mai importantă întrebare este motivul pentru care
războiul a fost amânat până în 1998 și dacă comunitatea internațională ar fi putut face ceva în
tot acest timp pentru a preveni cele întâmplate.
Conflictul din Kosovo trebuie, de asemenea, să fie înțeles în contextul dezintegrării
Iugoslaviei. Kosovo a fost unul din cele opt unități constitutive ale Iugoslaviei, au existat șase
republici (Serbia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia și Bosnia-Herțegovina) și două
provincii autonome din Serbia (Voivodina și Kosovo). Îndepărtarea autonomiei din Kosovo și
Voivodina în 1989 a fost un moment cheie într-o serie de evenimente care au condus la cereri
de independența față de alte republici, războaiele din Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina și,
eventual, Kosovo.

Metoda de analiză poziții, interese și nevoi

Etimologic, termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ěre = a se lupta,

a se bate între ei, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, șoc, dar
și de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicționare definesc conflictul prin termeni similari
violenței, ca disensiune, fricțiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.
Conflictul este “o formă de opoziţie centrată pe adversar”, implicând două sau mai multe
părți, care se bazează pe “incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor şi valorilor părţilor”1, dispuse
spre a investi resurse de orice natură, necesare atingeri obiectivelor.

O alta definiție asupra termenului de conflict este dată de luptă asupra pretențiilor față
de resurse, putere, convingeri și alte preferințe și dorințe. Obiectivele părților aflate în conflict
se pot extinde de la simpla încercare de a obține acceptarea unei preferințe sau de a obține un
avantaj de resurse până la extremele rănirii sau eliminării adversarilor2.

1
Ion Frujină, Angela Teşileanu, Comunicare, negociere şi rezolvare de conflicte, Bucureşti, Ed. Mondan, 2002, p.
123.
2
H. Bisno - Sage human services guides, Vol. 52. Managing conflict. CA, US Thousand Oaks, 1988
 După cum putem constata, există o multitudine a definițiilor asupra termenului de
conflict, dar se poate afirma că, în esență, toate exprimă o stare de opoziție a două sau mai multe
părți, fie ele state, persoane, grupuri mici, actori internaționali, care au convingeri, idei,
obiective aflate în contradicție, dispuse să apeleze la toate mijloacele pe care le are la dispoziție
spre atingerea scopului final.

Distincția dintre pozițiile, interesele și nevoile părților aflate în conflict este un

instrument clasic folosit în analiza și rezolvarea conflictelor. Acest instrument diferențiază
afirmațiile fiecărei părți și sentimentele care se află în spatele lor, deci un instrument pentru
deschiderea canalelor de comunicare. Teoria pozițiilor, a intereselor și a nevoilor se bazează pe
ideea că există câteva nevoi universale de bază. Pe baza acestor nevoi, oamenii urmăresc
anumite interese și creează poziții pe care le consideră că le vor satisface interesele și nevoile.

O poziție este atitudinea luată de o parte conflictuală, pe o problemă bazată pe interese

fundamentale înrădăcinate în probleme de bază definite ca nevoi. Pozițiile sunt, de obicei,
informate de nevoile percepute de actori, dar și de localizarea actorilor într-un anumit conflict
sau negociere, acestea se bazându-se pe înțelegere, pe oportunitățile pe care le prezintă pentru
ei, precum și pe ce constrângeri sunt prezente în cadrul domeniul conflictului sau al negocierii.

Nevoile sunt obiectivele urmărite de un individ sau de un grup pentru a supraviețui.

Acestea pot avea un caracter obiectiv dacă lipsa furnizării acestor nevoi duce la o amenințare
fizică la adresa supraviețuirii (nevoi de bază). Ele pot fi, de asemenea, subiective (nevoile
percepute) atunci când nu sunt un factor direct în supraviețuire. Pozițiile, pe de altă parte, sunt
expresia scopului sau scopului unei formațiuni de conflict, acestea fiind întotdeauna subiective.

Interesele unei parți aflate în conflict sunt ceea ce trebuie să realizeze pentru a-și
satisface nevoile. Este dificil să se facă distincția între nevoi și interese și aici este punctul în
care viziunea subiectivă a părților conflictuale și a analistului de conflict poate avea ca rezultat
opinii diferite ale conflictului și eventuala soluționare a acestuia.
 Contextul conflictului dintre albanezi și sârbi este în primul rând etnic. Alte aspecte ale
vieții și experiența trăită sunt împărtășite, cum ar fi istoria, religia, cultura, și limba. Sârbii
consideră Kosovo ca fiind leagănul apartenenței statale la teritoriul pe care l-au câștigat în Evul
Mediu. Pentru albanezi, Kosovo a fost, de asemenea, leagănul lor istoric atât ca stat cât și ca
națiune. În această direcție, albanezii afirmă cu fermitate că se identifică cu ilirinii, populație
tribală ce locuit în spațiul kosovar în timpul secolului al doilea, în timp ce slavii, din care
descendenți sunt sârbii, au venit în Kosovo în secolul al șaselea. Această prezentare istorică este
îmbrățișată de albanezi și formează baza pretențiilor lor față de teritoriu ca popor indigen. Sârbii
sunt încă văzuți ca întârziați și lipsiți de drepturi3.

Astfel, pozițiile celor două parți asupra teritoriului sunt urmatoarele:

- Sârbii consideră că spațiul le aparține în urma câștigării teritoriului în Evul Mediu,

fiind parte multă vreme din statul lor;

3
Noel Malcolm, Kosovo. A Short History , Harper Perennial, New York 1999), p. 22–40
 - Albanezii se consideră descendenți ai ilirilor, populație ce a locuit în spațiul kosovar
înaintea slavilor, înaintașii sârbilor, fapt ce le dă dreptul la proprietate, conform
cutumelor.

Starea tensionată apărută în regiune este determinată de Revocarea autonomiei Kosovo,

în anul 1989, care a determinat o creștere a abuzurilor asupra drepturilor omului și a guvernării
discriminatorii, politicile destinate sârbirii provinciei. Printre altele se impuneau politici
lingvistice discriminatorii, închiderea radiodifuziunii și televiziunii albaneze, închiderea
Institutului Albanez și schimbarea numelor de străzi, introducerea unui nou curriculum sârbesc
pentru universități și școli, dând naștere violențelor din rândul populației.

Putem afirma că S. Milosevic își exprimă, astfel, interesul față de regiunea Kosovo,
trecând la acte de constrângere a populației kosovare, apelând la mijloacele avute la dispoziție
pentru a-si atinge scopul, adică dobândirea provinciei Kosovo, ca parte integrantă din statul
sârb.

Abolirea autonomiei provinciei a fost urmata de o puternică reacție a albanezilor. Astfel,

în decembrie 1989, și aceștia își manifestă manifestă interesele față de teritoriu și posibilitatea
de autodeterminare, fondându-se Liga Democratica din Kosovo, avându-l ca lider pe Ibrahim
Rugova. Acesta a încercat obținerea independenței printr-o rezistență pașnică. Mai mult decât
atât, în anii '90 putem vorbi despre apariția unui stat paralel neoficial al kosovarilor. Sprijinit
prin mijloace externe, acesta beneficia de o conducere subterana și inclusiv de un sistem de
învățământ paralel față de cel oficial, organizat în locuințe particulare.

De la mijlocul anilor '90, situația a început să se deterioreze. În momentul în care mulți

albanezi kosovari obișnuiți își pierduse răbdarea cu strategia de rezistență pasivă și deveneau
epuizați de lupta prin susținerea sistemului paralel în condiții atât de dificile, a fost semnat
Acordul de la Dayton asupra Bosniei și Herțegovinei, în care nu sa făcut nici o mențiune despre
Kosovo. Pentru mulți albanezi kosovari, părea că strategia nu a reușit. Concluziile care trebuie
extrase din Dayton, conform spuselor lui Veton Surroi, au fost că "teritoriile etnice au
legitimitate" și că "atenția internațională poate fi obținută doar prin război".

Afirmația lui V. Surroi, reliefeză nevoile albanezilor kosovari, nevoia de recunoaștere,

chestiuni identitare, securitate, iar până la sfârșitul anului 1997, grupurile de rezistență armată
activă din Kosovo erau foarte mici și fără baze permanente în provincie pentru a putea satisface
nevoile.
 Aveau puține brațe și nu păreau să aibă o structură clară de conducere. Operațiuni
individuale au constat în atacurile teroriste asupra avanposturilor poliției sârbe și presupușii
"colaboratori" albanezi. Aceste operațiunile au fost comandate și planificate de către membrii
KLA venind din străinătate cu doar câteva zile de pregătire cu luptători locali.

De asemenea, sârbii au continuat eforturile de diplomație, încercând să organizeze

discuții cu personalul lui Ibrahim Rugova (discuții pe care care Rugova și personalul său a
refuzat să participe). După mai multe întâlniri ce nu au dat rezultat, președintele delegației sârbe,
a invitat reprezentanții grupurilor minoritare la noi ședințe de negociere. Președintele sârb
Milano Milutinović a participat la una din întâlniri, deși Rugova nu a fost prezent. Acesta
împreună cu personalul său a insistat să discute cu oficialitățile iugoslave și nu cele "sârbe"
numai pentru a discuta despre modalitățile de a realiza independența Kosovo.

În anul 1998, președintele iugoslav S. Miloșevici a ajuns la o înțelegere cu Boris Yeltsin,

președinte al Rusiei de a opri operațiunile ofensive și pregătirea pentru convorbirile cu albanezi,
care, prin această criză, a refuzat să vorbesc cu partea sârbă, dar nu și cu cea iugoslavă. De fapt
singura întâlnire între Milosevic și Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad. O lună mai
târziu, după o excursie la Belgrad, Holbrooke l-a amenințat pe Miloșevici că dacă nu ascultă de
"ceea ce a rămas din țara ta va imploda vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul
lunii iunie; acolo, el s-a fost fotografiat cu KLA. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru
suporterii, simpatizanții și a observatorilor KLA, că SUA s-a decis să susțină UCK și oprirea
asupririi populației albaneze din Kosovo.

Atacurile KLA. atât asupra militarilor sârbi, cât și a civililor se intensifica. Comunitatea
internațională intervine și decide să îl trimită în regiune pe emisarul SUA, Richard Holdbrooke.
La data de 12 octombrie acesta semnează împreună cu Slobodan Milosevic un acord prin care
se aveau în vedere prezenta a 2000 de supraveghetori ai O.S.C.E. în regiune, alături de o
supraveghere aeriana a NATO, precum si negocierea găsirii unei soluții pașnice a conflictului.
Cu toate acestea, în zilele următoare au loc încălcări flagrante ale acordului de încetare a focului
de către ambele parți.

Punctul culminant a fost reprezentat de descoperirea cadavrelor a 45 de albanezi. De

menționat este că între bărbații maturi uciși se aflau și corpurile unui copil de 12 ani și al unei
femei. Șeful misiunii O.S.C.E., Wiliam Wolker, acuză forțele sârbe de comiterea acestui
masacru. Atât sârbii, cât și o serie de surse externe, au acuzat KLA. de înscenare. Drept urmare,
NATO a dat un ultimatum adresat atât forțelor sârbe, cât și rebelilor albanezi, iar în caz de
nerespectare urmând să recurgă la acțiuni militare împotriva ambelor parți.

La 6 februarie 1999, au început negocierile de pace de la Rambouillet. În cadrul acestora,

sârbii au refuzat să discute direct cu albanezii motivând că, din delegație, pe langa Ibrahim
Rugova, fac parte și o serie de ,,teroriști ai KLA". Pe de alta parte, se refuză orice negociere ce
nu menționa explicit integritatea teritoriala a Iugoslaviei și suveranitatea Serbiei asupra
provinciei Kosovo.

Având în vedere eșecul negocierilor de pace, NATO a decis să lanseze o intervenție

militară viguroasă împotriva Iugoslaviei la 24 martie 1999. Obiectivele intervenției urmând să
ducă la încetarea luptelor și curățenia etnică, să instaureze o pace durabilă și să restabilească
autonomia Kosovo. Atacul NATO l-a forțat pe președintele Milosević să ia în serios negocierile
de pace.

După două luni de bombardamente și negocieri diplomatice intense cu sârbii, a fost

semnat un acord între guvernul sârb și NATO destinat să pună capăt intervenției în Iugoslavia.
În cadrul acordului, din nou, s-a insistat asupra retragerii forțelor sârbe din Kosovo și
desfășurarea unei campanii de menținere a păcii internaționale prin forțele KFOR, ce urmau să
să intre în locul forțelor sârbe, sub directa comandă a NATO. Termenii finali ai acordului de
pace care încheie conflictul armat din Kosovo au fost adoptate în Rezoluția 1244 de către
Consiliul de Securitate al ONU. Potrivit rezoluției, Kosovo trebuie să rămână sub administrația
temporară a misiunii ONU, să rămână o parte integrantă a Republicii Serbia și a Iugoslaviei.
Restaurarea ordinii și a securității a fost încredințată KFOR

Transferul de autoritate între trupele sârbe și KFOR a fost extrem de dificil. Dificila
înaintare a forței multinaționale în provincie a fost provocata, pe de-o parte, de existenta unor
zone minate și, pe de alta parte, deblocarea multor rute de transport de coloanele de refugiați
albanezi ce se întorceau acasă. Ulterior, cu ajutorul albanezilor, forțele NATO au descoperit o
serie de gropi comune precum și centre de tortură folosite de autoritățile sârbe. Acestea
ilustrează ferocitatea conflictului, precum și numărul foarte mare de victime din rândurile
populației kosovare.

În concluzie, conflictul din Kosovo a avut ca substrat nevoile populației albaneze din
provincie asupra autodeterminării, nevoia de recunoaștere, apartenența la un grup, nevoi ce au
stat la baza creionări poziției avute în fața Iugoslaviei lui Milosevici, și anume cea a dobândirii
teritoriului moștenit de la înaintașii lor, ilirii.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ion Frujină, Angela Teşileanu, Comunicare, negociere şi rezolvare de conflicte, Ed.

Mondan,, Bucureşti 2002
2. Raico Cornea, Kosovo, Ed. Agora, Iaşi, 2001
3. Ionel Nicu Sava, Studii de Securitate, Ed. Centrul Român de Studii Regionale, București,
2005
4. Tim Judah, Kosovo -what everyone needs to know, Oxford University Press, 2008;
5. Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Ed. Corint, București, 2001;
6. Stefano Bianchini, Problema Iugoslava, Ed. All, București, 2003;
7. Adelin Petrișor, Războaiele mele, Ed. Polirom, Bucuresti 2013
8. Ivo H. Daalder and Michael E. O’Hanlon, Winning Ugly, NATO’s War to Save Kosovo
Brookings Institution Press, Washington, D.C., 2000
9. Silviu Jora, Elemente de teoria şi practica prevenirii conflictelor, în Concepte şi
metodologii în studiul Relaţiilor Internaţionale, Ed. Antheros, Iaşi, 1998
10. https://www.theguardian.com/world/2008/apr/12/warcrimes.kosovo (accesat în data de
05.02.2019)
11. www.armscontrol.org/print/310 (accesat în data de 05.02.2019)
12. https://www.nato.int/kosovo/docu/a990609a.htm (accesat în data de 05.02.2019)
13. https://www.wnd.com/1999/07/5060/ (accesat în data de 05.02.2019)
14. https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/kosovo/etc/facts.html (accesat în
data de 05.02.2019)
15. http://web.archive.org/web/20030731142318/http://www.fco.gov.uk/Files/kfile/koschr
on.pdf (accesat în data de 05.02.2019)