CONFLICTUL DIN KOSOVO

1999
~De la premise la deznodamant~
  Context Istoric

Provincia moderna Kosovo a aparut ca entitate politica in anul 1945, pana la aceasta perioada, tinutul a
apartinut partial sau in intregime altor state precum: Albania (in perioada ocupatiei italiene), Serbia,
Muntenegru, Imperiul Otoman si Imperiul Bizantin.

Kosovo a capatat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", din 1974, Constitutia Iugoslaviei garanta
provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare”.
In anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sa treaca de la cel de “provincie autonoma” la cel
de “republica”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.

La violentele albanezilor din Kosovo, reclamate de sarbi, politia nu a luat nici o masura. Acest fapt i-a deteminat
pe multi sarbi sa apuce calea emigratiei. Casele parasite si terenurile lor au fost imediat ocupate de albanezi.
Sarbii ramasi in Kosovo protesteaza: in 1986 are loc prima contra-manifestare.

In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sarbilor in Kosovo:
batai, amenintari cu moartea, incendierea caselor, torturi, luari de prizonieri, asasinate, demolari de biserici
ortodoxe, violuri etc. Din 1974 si pana la sfarsitul anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare
autonomie administrativa si culturala din intreaga lor istorie.
In 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie 1990, Guvernul sarb a
modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al carei control administrativ si
executiv trecea din mana "guvernului regional" in cea a Guvernului de la Belgrad.

In vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. La alegerile din decembrie
1992, albanezii au fost insa sfatuiti sa nu vina la vot. Astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a castigat
alegerile.Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au format grupul de contact privind Kosovo si au
incercat sa aduca situatia catre o rezolvare pasnica.

Sperantele ca diplomatia internationala le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a inceput o campanie
de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-1999. (UCK-armata de
elberare Kosovo)

Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia din provincie. Gruparea
Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente
(1992).
 Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime prin violenta si astfel ar fi nevoiti
sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp o campanie de „purificare etnică". Pe 22 apilie 1996, gherila
UCK a lansat simultan patru atacuri acupra civililor si a politiei si asasinarea de albanezi ce erau considerati tradatori.

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. La 24 martie 1999 - fara
autorizarea ONU - NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici,
poduri, gari etc.).

Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce N.A.T.O. a prevenit Serbia ca ar
putea intreprinde atacuri aeriene impotriva tintelor sarbesti din Kosovo, daca Serbia nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in
state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-au umplut de refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar
presedintele Milosevici, acuzat de "International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de razboi".
Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania şi
Italia) să impună începerea negocierilor la Rambouillet (6 februarie 1999). Tratativele s-au întrerupt în februarie
şi în martie 1999, prefigurându-se o ciocnire cu NATO.

La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care au participat aliatii
occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau independenta. Aliatii occidentali,
sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace.
Amenintand, in caz contrar, cu represalii militare.

Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea
UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca
Iugoslavia sa acorde independenta provinciei, dar Rambouillet includea, insa, prevederi care semanau mai mult
cu un armistitiu al Iugoslaviei.

Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii: Belgradul accepta sa
acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele
paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte
militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb,
respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb.
Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999".
 Implicarea NATO în conflictul din KOSOVO

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la
jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar
fortele armate americane daca ar fi cazul.

Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea
utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict.
Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese strategice. La 24 martie 1999,
N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand retragerea completa din Kosovo a tuturor
fortelor militare, paramilitare si a unitatilor speciale de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si
voluntara a refugiatilor si a celor dislocati.

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul declarat al operaţiunii
NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară, intrarea forţelor de menţinere a păcii,
refugiaţi înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase şi înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a
păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor.

Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU şi a ordonat
declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată".
La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR, o forţă NATO, a fost pregătită pentru
a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. După cinci ani
de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia
internaţională.

KFOR şi administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări locale şi lipsa
de coordonare, în anumite momente.
In 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui acord de incetare a focului
partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, nu a avut niciodata o pondere atat de mare in aplanarea vreunui
conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare a acordului de sistare a focului intre
cele doua parti.
  Rezoluțiile ONU
In urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis un numar de cinci rezolutii cu rol de reglementare si
rezolvare a razboiului din Kosovo dintre populatia sarba si cea albaneza.
1. Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1998

La aceasta rezolutie (ministrii de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia Rusa, Marea Britanie si SUA)
este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de catre politia sarba impotriva civililor si actele de
terorism ale Armatei de Eliberare a Kosovo, avand in vedere mai multe documente si declaratii.
1.Aceasta invita din urma Republica Federala Iugoslavia sa urmeze pasii necesari obtinerii unei solutii politice a
problemei Kosovo prin dialog si de a pune in aplicare actiunile indicate in Grupul de contact declaratiile din 9 si
25 martie 1998.
2. Invita de asemenea liderii kosovari albanieni sa condamne toate actiunile teroriste si subliniaza ca scopurile
trebuie indeplinite in mod pasnic.
3. Subliniaza ca modul de a invinge violenta si terorismul sunt procese politice originale.
4. Invita autoritalile de la Belgrad si liderii comunitatii kosovare albaneze sa intre intr-un dialog politic cu privire
la statutul problemelor.
5. Este de acord cu propunerile luate de Grupul de contact din 9 si 25 martie 1998 ca principii pentru
solutionarea problemelor, cat si a altor acte (Actul de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa din
1975, şi Carta Naţiunilor Unite), si ca astfel de solutie sa ia in cont drepturile kosovare ale albanezilor, precum
si sprijinul pentru definirea statutului.
6. Sustine de asemenea Acordul Educatiei din 1996.
7. Isi exprima sprijinul pentru eforturile OSCE de a implementa o rezolutie pasnica.
8. DECIDE ca toate statele in scopul promovarii pacii sa previna vanzarea sau furnizarea de arme,nave sau
munitie, si vor preveni inarmarea si antrenarea teroristilor.
9. DECIDE sa stabileasca in conformitate cu articolul 28 o comisie a Consiliul de Securitate care sa aibă
insarcinarea de a forma rapoarte si recomndari ca:
-de a solicita informatii de la toate statele membre cu privire la actiunile intreprinse de catre acestia cu privire
la punerea in aplicare a interdictiilor
-sa ia in considerare orice informatii sunt aduse la cunostinta privind incalcarile si masurile adecvate ca raspuns
-de a face rapoarte periodice cu privire la informatii
-de a promulga linii directoare necesare pentru a facilita punerea in aplicare a interdictiilor
-de a examina rapoartele
10. Invita toate statele membre si organizatiile internationale de a actiona in conformitate cu rezolutia
Si alte 10 prevederi legate de cele prezentate mai sus.
2. Rezolutia 1199 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1998

La aceasta rezolutie este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din Kosovo si folosirea excesiva a fortei de
catre fortele de securirate sarbe si de armata iugoslava, ce au dus la numeroase victime si adanca preocupare in ceea
ce priveste fluxul de refugiati in nordul Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare a utilizarii
fortei, precum si a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte parti ale Republicii Federale Iugoslavie,
reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si persoanelor stramutate de a se intoarce la casele lor, in siguranta.
Condamnand toate actele de violenta precum si a terorismului in urmarirea obiectivelor politice, precum si a sprijinul
extern in acest sens. ONU este profund preocupata de deteriorarea rapida a situatiei de umanitate pe intreg teritoriul
Kosovo, de asemene profund ingrijorata de rapoartele de crestere a incalcarii drepturilor omului, subliniaza necesitatea
de a preveni acest lucru.
Reafirmand obiectivele Rezolutiei 1160 (1998), de rezolvare pe cale pasnica a problemei din Kosovo, reafirmand de
asemenea angajamentul asumat de toate statele membre, la suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii
Federale a Iugoslaviei, solicita incetarea ostilitatilor de orice fel, cere luarea de masuri urgente de inbunatatire s situatiei
umanitare pentru a se evita o catastrofa.
Solicita Republicii Federale Iugoslave urmatoarele masuri pentru atingerea unei solutii politice:
-sa inceteze toate actiunile intreprinse de fortele de securitate
-permite continuarea monitorizare internatinala a Kosovo
-de a facilita intoarcerea refugiatilor si deplasarii persoanelor la casele lor
-sa faca progrese rapide la stabilirea unui calendar de dialog
Sunt precizate si angajamentele presedintelui Republicii Federale a Iugoslaviei precum si alte atribute in conformitate cu
punctele anterioare.
3. Rezolutia 1203 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1998

In rezolutia nr. 1203 se fac referiri la ingrijorari asupra actelor de violenta si a terorismului si cu privire la
rapoartele de continua incalcare a interdictiilor impuse in rezolutiile anterioare, e precizata profunda
ingrijorare la adresa inchiderii mass-media independente, punandu-se accentul pe libertate.
Este subliniata importanta unei bune coordonari a initiativelor umanitare intreprinse de catre state si este
subliniata necesitatea asigurarii sigurantei si securitatii Misiunilor de verificare in Kosovo.
Se aproba si sprijina acordurile semnate la Belgrad pe 16 octombrie 1998 intre Republica Federala Iugoslavia
si OSCE, precum si pe 15 octombrie 1998 intre Republica Federala Iugoslavia si NATO, solicita sanctiuni si
urmareste toate punctele prezentate in rezolutiile anterioare.

4. Rezolutia 1239 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1999

In rezolutia 1239 este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din jurul Kosovodar si cu privire
la fluxul alarmant de refugiati, numar ce creste alarmant. Sunt comentate eforturile statelor membre, de Inaltul
Comisariat de Refugiati al Natiunilor Unite(unhcr) si alte organizatii internationale si specifica si prevederi
reliefate in rezolutiile anterioare.
5. Rezolutia 1244 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1999

In rezolutia nr. 1244 este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze pe principiile generale,
solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica Federala Iugoslava, se stabileste
responsabilitatea de securitate cerand descurajarea desfasurarii ostilitatilor si demilitarizarea KLA si decide
principalele responsabilitati precum promovarea unitatii, efectuarea de functii administrative, organizarea si
supravegherea evolutiei institutiilor provizorii democratice si autonome, facilitarea un proces politic.
  Intervenția ONU

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie 1999 a fost prima care a angajat
alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU
pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana
(UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant Special al Secretarului General
ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat,
treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si
responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergenţele dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate au
blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru
solutionarea crizei.

In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate
criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin
impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica care insa s-a oprit la un anumit punct.
Pana in momentul de fata ONU s-a implicat cu cinci rezolutii: 1160, 1199, 1203, 1239 si 1244 in conflictul din
Kosovo. Toate cele rezolutiile emise in martie, septembrie si octombrie 1998 respectiv mai si iunie 1999
condamna actiunile din Iugoslavia si cer Armatei din Kosovo sa se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul
Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor
internationali.

O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, grava in conditiile
in care masacre ale populatiei civile din zona continua sa apara luni de-a rAndul dupa emiterea rezolutiilor.
La şase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că a venit timpul pentru
lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo.

Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU,
finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007,
Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o
"independenta supravegheata".
La inceputul lui iulie 2007, textul - sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a fost rescris de patru ori pentru
a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia,
China si cinci tari membre UE au declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in
Consiliul de Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republici sovietice se pregatesc
sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.
  Independenta Kosovo

Deşi din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de facto al ONU de la
sfârşitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat
Rezoluţia 1244, care plasează provincia răvăşită de război sub administraţia ONU până la determinarea
statutului său final.
In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo, Secretarul General Kofi
Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari, negociator ONU, in calitate de Emisar Special
pentru a conduce demersurile politice de determinare a viitorului statut. In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si
echipa sa au avut convorbiri intense la Belgrad si la Pristina, dar si consultari cu reprezentantii comunitatii
internationale.
In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate duminica (17 februarie2008), Parlamentul kosovar a aprobat in
unanimitate declaratia de independenta fata de Serbia. "Noi, liderii institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo
tara libera si independenta", se afirma in declaratie. Documentul promite respectarea planului prezentat anul
trecut de reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.
Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo prevede insa anumite limite, intre care prezenta unei forte
internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a
provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.
  Concluzii

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii internationale. In pofida faptului ca
Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate fi ignorat potentialul de extindere a
crizei in zona, mai ales avand in vedere pozitia celorlalte provincii iugoslave.
Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori
minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din
populatie apartinand unei minoritati.
De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din
Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo la Albania dupa secesiunea de
Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie
economica, mai proasta chiar decat cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru
populatia din Kosovo – in plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in
Albania, ci de a se raspandi in alte parti ale Europei.
La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la Priştina declaraţia de
independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele Unite, Franţa, Marea Britanie susţin
proclamarea independenţei provinciei, în timp ce Rusia şi Serbia se opun vehement. Printre statele care se opun
proclămării independenţei Kosovo sunt: România, Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia. China şi-a exprimat
îngrijorarea faţă de reacţiile în lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral
independenţa.