Rolul Geopolitic al NATO în stabilirea strategiilor de securitate

Kosovo, oficial Republica Kosovo este un stat parțial recunoscut și un

teritoriu disputat, situat în Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, care și-a
autodeclarat independența față de Serbia în februarie 2008. Este recunoscut ca stat
suveran de către 97de state membre ONU, iar statutul său este contestat. Serbia nu
recunoaște secesiunea Kosovo și potrivit legii o consideră în continuare Provincia
Autonomă Kosovo și Metohia. Cel mai mare oraș și capitala Republicii Kosovo
este Pristina. Kosovo nu are ieșire la mare și se învecinează cu Republica
Macedonia de Nord la sud, Albania la vest și Muntenegru la nord-vest.
Independența incerta a Kosovo față de Serbia, fosta Iugoslavie, reprezintă
rădăcina tensiunilor actuale privind creșterea trupelor croate în Kosovo. NATO a
încercat să calmeze îngrijorările sârbești cu privire la această prezență militară
sporită. În timp ce conflictul există între Kosovo și Serbia, numeroase instituții
internaționale, inclusiv NATO, Organizația Națiunilor Unite și Grupul de contact,
sunt toate implicate în lupta Kosovo pentru independență de zeci de ani.
Conflictul din Kosovo își are rădăcinile în răsturnările etnice și religioase cu
care s-a confruntat zona de la ocuparea otomană în secolul al XII-lea. În anul 1946
tensiunile politice au crescut ca urmare a integrării Kosovo de către Iugoslavia,iar
la sfârșitul secolului al XX-lea acestea s-au intensificat, când trupele iugoslave au
suprimat revoltele separatiste din provincia Kosovo. Când președintele iugoslav,
Slobodan Milošević, a eliminat drepturile de autonomie acordate Kosovo prin
constituția din 1974, apariția Armatei de Eliberare a Kosovo (KLA) în 1996 a
semnalat începutul unui conflict armat deschis între Kosovo și poliția sârbă. Până
în 1997 au avut loc o serie de acțiuni care au dus la creșterea violentei în zonă: au
fost concediați peste 100.000 de lucrători etnici albanezi în 1990, instabilitate
continuă din partea Sloveniei și a Croației și declararea independentei Bosniei față
de Iugoslavia în 1991. Din martie până în septembrie 1998, etnicii albanezi au
declanșat o rebeliune armată. Crimele de război comise de diferitele ramuri ale
poliției sârbe, care i-au obligat pe mulți dintre rezidenții din Kosovo să fugă, au
declanșat un răspuns internațional. În septembrie 1998, NATO a dat președintelui
de atunci Milošević un ultimatum în încercarea de a stopa violența. În martie 1999,
discuțiile de pace au eșuat, ducând la un atac aerian al NATO de 78 de zile
împotriva Iugoslaviei. Istoria profundă a conflictului din Kosovo înglobează
problema actuală într-o multitudine de factori complecși. Conținând atât diferențe
etnice, cât și religioase, problema naționalității este o problemă presurizată, cu mai
multe direcții. În timp ce discuțiile de pace eșuate din 1999, care au avut ca rezultat
atacurile aeriene ale NATO, prezintă o previziune îngrijorătoare pentru viitoarele
negocieri de pace, este incontestabil faptul că continuarea creșterii prezenței
militare nu este nici măcar o metodă durabilă de abordare a conflictului din
Kosovo. Continuarea negocierilor de pace și decalarea conflictului armat trebuie
prioritizate. Planul de a folosi forțele NATO drept instrument de pacificare a
beligeranților a apărut drept viabil la jumătatea anului 1998. În iunie 1998
președintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo și să implice chiar forțele
armate americane dacă ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie a raliat SUA în a
condamna guvernul de la Belgrad, ambele inițiind o propunere de rezoluție a
Consiliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemulțumită de evoluția
conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care deținea la acea
data conducerea Comunității) afirmând că nu va permite nașterea unei Africi de
Sud la porțile Uniunii Europene. În scurt timp, statele membre ale NATO au
adoptat poziții similare.
În plus față de aceste coordonate, mai există și una psihologică: conflictul
din Kosovo a explodat foarte curând după relativa calmare a războiului din Bosnia,
unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficientă. Relevantă este chiar
afirmația lui Holbrooke – "Kosovo nu este încă o a doua Bosnie".
 Problema în fața căreia se află NATO în aceasta situație este aceea ca pentru
a interveni armat in Kosovo va fi nevoită să eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la
Washington prevede acțiunea armata doar în limitele Cartei Națiunilor Unite și
doar în scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede acțiunea în cazul în
care teritoriul uneia dintre tarile membre este amenințat / atacat, în limitele
articolului 51 al Cărții, iar Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de amenințări /
atacuri la care Alianța poate răspunde în virtutea articolului 5 (TW).
Nici una dintre condițiile prevăzute în Tratat nu au fost îndeplinite. În plus
nu există nici o rezoluție a Consiliului de Securitate care să menționeze în mod
implicit sau explicit posibilitatea utilizării forței pentru a rezolva acest conflict. De
altfel ar fi aproape imposibil să se obțină o rezoluție în care NATO să fie
mandatată să intervină armat în Iugoslavia având în vedere condițiile politice. In
acest sens este ușor de amintit faptul ca China s-a abținut în momentul adoptării
Rezoluției 1160 a Consiliului de Securitate, rezoluție în care era menționată doar
impunerea unui embargo asupra armamentului Belgradului. La fel, având în vedere
poziția Rusiei față de conflict este imposibil de crezut că Rusia n-ar bloca o astfel
de inițiativă în Consiliul de Securitate.
La toate acestea se mai adaugă și recentul "Concept Strategic" al Alianței
adoptat la Roma in 1991, fondat pe o idee pacifistă, oglindind relaxarea dată de
sfârșitul Războiului Rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare și
dialog, și prevede ca sarcini primordiale ale Alianței "asigurarea […] bazelor
indispensabile unui climat stabil de securitate în Europa […] în care nici o țară nu
ar fi în măsură să recurgă la intimidare sau coerciție împotriva unui stat european,
oricare ar fi el".
Având în vedere constrângerile de mai sus și faptul că o intervenție militara
părea singura soluție la momentul actual, pe 24 martie avioanele NATO și-au
început raidurile. Campania aeriană a durat 77 de zile, fiind lovite sistematic
poziţiile şi obiectivele sârbe din regiune. La 9 iunie 1999 s-a semnat un acord
tehnic între NATO şi Republica Federală Iugoslavia referitor la retragerea
prezenţei militare sârbe.
La luarea deciziei de bombardare, hotărârea Consiliului NATO a sugerat că
meritau luate orice riscuri nedorite legate de cursul respectiv, deoarece alternativa -
controlul sârb neîngrădit asupra Kosovo și abuzurile de putere care veneau odată
cu el - erau inacceptabile pe termen lung. Trebuie evidențiat faptul că această
judecată a fost larg susținută de cei care au suferit cel mai mult, albanezii kosovari.
Există puține cazuri în istoria lumii când a fost clar de la început că utilizarea forței
militare ar minimiza suferința oamenilor. Costurile luptei vor fi întotdeauna
incerte, chiar prohibitiv de ridicate, în cursa scurta. O evaluare a rezultatelor NA
TO ar trebui să ia ca punct de plecare obiectivele declarate ale alianței. Aceste
obiective au fost, oarecum simplificate: scoaterea forțelor militare sârbe, aducerea
albanezilor kosovari acasă și instalarea unei forțe NATO de menținere a păcii și a
ONG - urilor umanitare. Toate acestea au fost realizate. Numărul pierderilor
rezultate din campanie este încă incert, dar probabil că ar fi fost mult mai mare
dacă NATO nu ar fi intervenit. În ceea ce privește consecințele pe termen lung,
mai multe scenarii s-ar putea desfășura în continuare. Ideea de bază este că NATO
a epuizat toate opțiunile: poziția regimului Milosevic era una sigură - eliminarea
acestuia a fost un obiectiv pe termen lung inadecvat ca soluție la o problemă
imediată; același regim nu dădea niciun semn de acordare a concesiunilor care ar fi
putut exclude atrocitățile viitoare; prezența internațională în Kosovo nu avea
capacitate de executare și devenea din ce în ce mai puțin respectata în fiecare zi; în
cele din urmă, amenințările NATO își pierdeau credibilitatea pentru fiecare zi in
care nu acționau. NATO a avut tot dreptul să intervină militar în zonă. Cu toate
acestea, acest lucru nu absolvă alianța de responsabilitatea pentru modul în care a
acționat. Pe această bază criticii au un caz puternic. Pregătirile pentru potopul de
refugiați din primele zile ale bombardamentului erau insuficiente - deși trupele
NATO din Macedonia si Albania s-au adaptat rapid la noua situație. Un fault mai
grav în politicile NATO se referă la excluderea explicită de trupe terestre. Această
decizie a privat misiunea de cele mai valoroase forte NATO și a dat posibilitatea
forțelor iugoslave din Kosovo de a se dispersa și de a se ascunde. O amenințare
credibila si realizată din timp folosind trupele terestre ar fi putut evita războiul cu
totul, deoarece Milosevic, în calitate de președinte, ar fi putut ajunge la concluzia
că un astfel de conflict ar reprezenta o provocare prea mare pentru puterea sa.
Această concluzie este susținută de faptul că acesta a cedat în cele din urmă doar
atunci când a fost convins că NATO era gata să meargă pe teren. Aceasta a fost
slăbiciunea cardinală a politicilor NATO privind Kosovo, pentru care toate
guvernele alianței au trebuit să împărtășească responsabilitatea.
KFOR( Forța de securitate din Kosovo) a fost înființată în 1999 prin
Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU. Astăzi, 28 de țări diferite
furnizează 3.600 de soldați care staționează în Kosovo. Potrivit NATO, dezvoltarea
unui Kosovo „democratic [și] multietnic” este o prioritate absolută. Scopul KFOR
este de „menținerea unui mediu sigur, libertatea de mișcare pentru toți cetățenii din
Kosovo și facilitarea integrării euro-atlantice a Balcanilor de Vest”. Cu toate
acestea, deși intenționată să implementeze și să mențină pacea, prezența KFOR nu
a fost pe deplin eficientă în stoparea violenței. Acțiunile violente ce au avut loc
intre 2004 și 2006, incluzând si cele 19 persoane ucise în martie 2004, nu au fost
împiedicate de prezența KFOR. Instabilitatea politică care continuă să afecteze
Kosovo și Serbia este responsabila pentru aceste acțiuni, iar soluționarea pașnică a
conflictului ar reprezenta un scenariu ideal.
 Bibliografie:
https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_48818.htm
https://www.mediafax.ro/externe/20-de-ani-de-la-atacurile-aeriene-nato-
asupra-fostei-iugoslavii-marturia-cutremuratoare-a-unui-supravietuitor-au-aruncat-
cadavre-peste-mine-video-17978210
https://ro.wikipedia.org/wiki/Kosovo