Kosovo sau Republica Kosovo, este în prezent un stat parțial recunoscut, situat în Peninsula

Balcanică, în sud-vestul Serbiei, cu capitala Pristina. Teritoriul statului este unul în continuare
disputat, deși și-a proclamat inpendența față de Serbia la 17 februarie 2008. Deși pe teritoriul
noii republici locuiesc aproximativ 92% albanezi, 4% sârbi și 4% alte etnii. Statul Serbia nu
recunoaște secesiunea Kosovo și o consideră în continuare Provincia Autonomă Kosovo și
Metohia, condusă de ONU în cadrul suveranității statului.
Proclamarea independenţei Kosovo este ultima etapă a procesului de dezmembrare a
fosteiIugoslavii din care s-au desprins cele şase republici ale lui Tito. Începând din
1991, Slovenia,Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi-au declarat pe rând
independenţa. Albanezii din Kosovo, au văzut pe 17 februarie 2008, cum s-a împlinit visul mai
multor generații, odată cu proclamarea independenței, în care aveau mari speranțe, în timp ce
minoritatea sârbă din nord – amenință cu secesiunea. Parlamentul din Kosovo, reunit în ședința
extraordinară, a proclamat independența provinciei din sudul Serbiei a cărei populație este
majoritar de etnie albaneză. ”Incepând de acum, Kosovo și-a schmbat poziția politică, suntem
de-acum un stat independent, liber și suveran” , declara președintele Parlamentului, Jakup
Krasniqi, după votarea declarației de independență, citite mai întâi de premierul kosovar Hashim
Thaci. Această independență, care se va afla sub supervizare internațională, ar urma să fie
recunoscută rapid de Statele Unite și de mai multe țări europene, dar a fost respinsă în avans de
către Rusia și Serbia.
Până pe 4 februarie 2011, Republica Kosovo a obținut 76 de recunoașteri diplomatice oficiale ca
stat independent. În special 75 din 192 (adică 39%) de state membre ONU, 22 din 27 (adică
81%) de state membre Uniunii Europene și 24 din 28 ( adică 86%) de state membre NATO , au
recunoscut Republica Kosovo. Datorită pretențiilor Serbiei, că teriotoriul Kosovo face parte din
integritatea suveranității, reacția acesteia a inclus si rechemarea ambasadorilor săi din țările care
au recunoscut independența Kosovo, pentru consultări, pentru câteva luni, acuzându-i pe liderii
kosovari de înaltă trădare, și anunțându-și planuri pentru a judeca cazul la Curtea Internațională
de Justiție. Declararea unilaterală a independenței provinciei sârbe Kosovo este legitimă și nu
violează prevederile dreptului internațional. Opinia aparține Curții Internaționale de Justiție de la
Haga (CIJ), care și-a exprimat avizul consultativ după audieri și deliberări începute în decembrie
2009. Kosovo și-a proclamat unilateral independența la 17 februarie 2008, iar Serbia a obținut
ulterior, din partea Adunării Generale a ONU, permisiunea de a sesiza CIJ, cu privire la
legalitatea acestui demers. Decizia instanței de la Haga este consultativă, ceea ce înseamă că nu
obligă la nimic niciuna dintre părți. ”Dacă tribunalul susține secesiunea, nici o frontieră din lume
și din regiune nu va fi sigură.”, declara ministrul sârb de Externe, Vuk Jeremici. Belgradul la
rândul său a comentat că ”Serbia nu va recunoaște niciodată independența Kosovo”, după
anunțarea verdictului CIJ, potrivit căruia independența Kosovo nu încalcă legislația
internațională. Acesta ridică mai multe semne de întrebare. Este puţin probabil ca statele
care nu recunosc acum Kosovo ca ţară de sine stătătoare să se răzgândească, de teama
tendinţelor separatiste ce ar putea apărea pe propriul lor teritoriu.Deşi descurajează
speranţele slabe ale Serbiei de a forţa o revenire la masa negocierilor asupra statutului
provinciei Kosovo, este puţin probabil ca verdictul să genereze discuţii pragmatice între
Belgrad şi fosta sa provincie, sau să încurajeze investitorii străini să pompeze bani
în statul mic şi sărac. Decizia CIJ va avea probabil un impact redus asupra vieţii de zi
cu zi în Kosovo. Tânărul stat este acum, de facto, împărţit în două, cu nordul
dominat de sârbii care refuză să trateze cu guvernul de la Pristina şi care încă mai privesc
spre Belgrad pentru leadership, finanţare şi servicii. Încercările de a consolida prezenţa
Priştinei - sau cea a misiunii UE, create pentru a supraveghea independenţa - în
principalul oraş nordic Mitrovica sunt încă întâmpinate cu violenţă. Deşi este posibil să se
recurgă la o retorică înverşunată, iar apelurile sârbilor de împărţire oficială a
provinciei Kosovo să se intensifice, reacţia Belgradului la decizie va fi probabil una
redusă la minim. În fond, atât Serbia cât şi Kosovo au ochii aţintiţi la premiul îndepărtat al
aderării la UE. Între situaţia de acum şi acea aderare îndepărtată, Bruxell-ul trebuie să le ajute să
găsească o modalitate de a convieţui. A doua ambiţie a Kosovo şi a susţinătorilor săi va fi chiar
mai greu de realizat: determinarea Serbiei să accepte faptul că independenţa nu poate fi
anulată, şi, prin urmare, ar fi mai bine să se resemneze la a trata cu provincia sa de
odinioară pe o bază nouă. Dar nu va fi aşa de simplu. Momentul în care Serbia şi Kosovo convin
asupra termenilor juridici, când vor accepta să-şi vorbească cu privire la toate problemele
nerezolvate încă - cum ar fi cum să se conducă enclavele din Kosovo în care predomină sârbii -
nu arată a fi prea aproape.
Serbia a fost rapidă în a riposta la opinia CIJ şi a le da clar de înţeles liderilor
kosovari că abordarea Belgradului privind impasul nu s-a schimbat. Rusia a confirmat de
asemenea că opoziţia sa rămâne neabătută. În ambele capitale, Belgrad şi Moscova, oficialii au
fost rapizi în a sublinia că avizul juridic exprimat de Haga a fost îngust - abordând numai dacă
declaraţia de independenţă din 2008 a fost sau nu în contradicţie cu legislaţia internaţională, dar
fără a lua în considerare problema juridică mai amplă dacă statalitatea Kosovo este legitimă. L a
doi ani după declaraţia de independenţă a Kosovo, Uniunea este încă
i n c a p a b i l ă s ă întocmească o politică coerentă în Balcanii de vest. Aceasta lacună nu numai
că ameninţă aderarea Serbiei la UE, dar riscă de asemenea să destabilizeze toată regiunea. Noul
context internațional de după 1992 favoriza aspirațiile de independență ale republicilor și
provinciilor autonome. În consecință, sunt redefinite interesele lor naționale, acestea intrând în
contradicție cu interesele federale ale Iugoslaviei. Autoritatea puterii centrale, care era
reprezentată de Serbia, este erodată din cauza implicațiilor externe, fiind astfel avantajate
interesele naționale. De acest aspect a beneficiat în principal Kosovo. Kosovo se pare că rămâne
în continuare un subiect foarte disputat atat intre albanezii kosovari și sârbi, cât și între statele
care sprijină independența noii republici și cele care se opun.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ), principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, a emis o
opinie consultativă în 2010 privind legalitatea declarației de independență a Kosovo. În această
opinie, Curtea nu a abordat direct legalitatea independenței Kosovo în sine, ci a evaluat
legalitatea declarației de independență. Principalele puncte ale acestei opinii consultative au fost:
1. Focalizarea pe Declarația de Independență, în cadru căreia CIJ a concluzionat că declarația de
independență emisă de instituțiile provizorii de auto-guvernare ale Kosovo nu a încălcat dreptul
internațional.
2. Nu s-a pronunțat asupra Statutului de Stat al Kosovo, adică curtea a precizat că opinia sa nu
abordează chestiunea statutului internațional al Kosovo sau recunoașterea sa ca stat de către alte
țări.
3. Absența unor Prohibiții Specifice - CIJ a observat că nu există o normă în dreptul internațional
care să interzică declarațiile de independență. Această opinie a fost una consultativă și, astfel, nu
are caracter obligatoriu.
Deși a avut un impact semnificativ asupra discuțiilor internaționale privind Kosovo, nu a
rezolvat toate aspectele legate de statutul său internațional. În urma acestei opinii, recunoașterea
internațională a Kosovo a continuat să varieze, cu unele state recunoscându-l ca stat independent
și altele nu.
Dreptul internațional nu conferă în mod explicit un "drept pozitiv" pentru regiuni sau entități
teritoriale precum Kosovo de a-și declara independența. În cazul Kosovo, și așa cum a fost
analizat în opinia consultativă a Curții Internaționale de Justiție (CIJ) din 2010, nu a fost
identificată o normă specifică în dreptul internațional care să interzică declarația de independență
a Kosovo. Au fost luate în considerare mai multe aspecte cheie, cum ar fi:
Dreptul la Autodeterminare - acesta este un principiu de bază al dreptului internațional, dar în
practică, se aplică mai ales în contextul colonizării sau ocupației străine. În cazul Kosovo,
aplicarea principiului de autodeterminare este un subiect de dezbatere internațională.
Lipsa unui „Drept la Separare” - dreptul internațional nu oferă în mod general entităților
subnaționale un drept explicit de a se separa de statul lor.
Recunoașterea Internațională - independența unei regiuni este adesea o chestiune de recunoaștere
politică de către alte state, nu doar o chestiune de conformitate cu dreptul internațional.
Opinia CIJ - în cazul Kosovo, CIJ a constatat că declarația de independență nu a încălcat dreptul
internațional, dar aceasta nu înseamnă că Kosovo a primit un drept explicit de a-și declara
independența conform dreptului internațional.
Cazul Specific al Kosovo - situația Kosovo este unică și complexă, influențată de istoria sa,
contextul geopolitic și intervențiile internaționale. În concluzie, dreptul internațional nu conferă
Kosovo sau altor regiuni un drept pozitiv clar și necontestat de a-și declara independența.
Independența Kosovo rămâne un subiect de interpretare politică și juridică, și este influențată de
recunoașterea și relațiile internaționale.
Dreptul la autodeterminare este un principiu de bază al dreptului internațional și este recunoscut
în mai multe documente și tratate internaționale, inclusiv în Carta Națiunilor Unite. Acest drept
este aplicabil în principal contextul popoarelor sub colonizare sau ocupație străină, unde inițial,
dreptul la autodeterminare era înțeles ca dreptul popoarelor colonizate de a-și obține
independența sau autoguvernarea. Acesta include și situațiile de ocupație militară străină;
popoarelor sub apartheid sau regimuri opresive, în cazul cărora dreptul la autodeterminare este
aplicat și în cazul popoarelor care sunt supuse unor forme severe de discriminare sau opresiune,
cum ar fi apartheidul; și în alte cazuri unde există dezbateri privind aplicarea dreptului la
autodeterminare în alte contexte, cum ar fi aspirațiile naționaliste sau separatiste ale unor grupuri
etnice sau culturale din cadrul statelor suverane. În aceste cazuri, dreptul internațional nu este
întotdeauna clar, iar aplicarea principiului de autodeterminare depinde adesea de contextul
politic și istoric specific. Dreptul la autodeterminare nu înseamnă neapărat dreptul la secesiune
sau la crearea unui nou stat. În practica internațională, dreptul la autodeterminare este adesea
echilibrat cu principiul integrității teritoriale a statelor. Acest echilibru este crucial în evitarea
conflictelor și în asigurarea stabilității și păcii internaționale. Astfel, implementarea dreptului la
autodeterminare poate lua forme diferite, de la autonomie extinsă la independență, în funcție de
circumstanțele specifice fiecărui caz.
Distincția între noțiunea de „declarație de independență” și cea de „obținere a statalității” în
contextul dreptului internațional este foarte importantă. În primul rând, declarația de
Independență - reprezintă un act prin care o entitate teritorială își exprimă intenția de a deveni
independentă de statul din care face parte. Este un act unilateral și, în esență, o exprimare a
voinței politice. Exemplul cel mai cunoscut este Declarația de Independență a Statelor Unite din
1776. Declarațiile de independență nu sunt, în sine, suficiente pentru a stabili statalitatea în
dreptul internațional. În al doilea rând, pentru a fi considerat un stat în sensul dreptului
internațional, o entitate trebuie să îndeplinească anumite criterii stabilite de Convenția de la
Montevideo din 1933: un teritoriu definit, o populație permanentă, un guvern și capacitatea de a
intra în relații cu alte state. De asemenea, recunoașterea internațională joacă un rol important în
stabilirea statalității unei entități. Prin urmare, o declarație de independență este doar primul pas
în procesul de obținere a statalității. Pentru ca o entitate care și-a declarat independența să fie
recunoscută drept stat, ea trebuie să îndeplinească criteriile sus-menționate și să obțină
recunoașterea internațională. Aceste procese pot fi complexe și adesea politizate, în funcție de
contextul geopolitic și de relațiile internaționale.
Din punct de vedere al dreptului internațional, Opinia Consultativă a Curții Internaționale de
Justiție (CIJ) din 2010 referitoare la Kosovo nu a rezolvat în mod definitiv dezbaterea juridică cu
privire la legalitatea constituirii Kosovo ca stat. Opinia CIJ s-a concentrat mai mult pe o
întrebare specifică: dacă declarația de independență a Kosovo a încălcat dreptul internațional.
Curtea a concluzionat că declarația de independență nu a încălcat dreptul internațional, dar nu a
oferit un punct de vedere direct privind statutul Kosovo ca stat în sensul dreptului internațional.
Elemente cheie de reținutau fost:
1. Focalizarea pe Declarația de Independență, în care CIJ nu a abordat direct chestiunea dacă
Kosovo îndeplinește criteriile pentru statalitate în conformitate cu dreptul internațional.
2. Nicio Evaluare a Recunoașterii Internaționale, unde curtea nu a discutat despre recunoașterea
internațională a Kosovo ca stat, care este un factor crucial în stabilirea statalității în practica
internațională.
3. Opinie Consultativă, adică opiniile consultative ale CIJ nu sunt decizii juridice obligatorii și
nu stabilesc precedente juridice în modul în care o fac hotărârile în cazuri contencioase.
4. Continuarea Dezbaterilor și Divergențelor , după opinia CIJ, statutul internațional al Kosovo a
rămas subiect de dezbatere, cu unele state recunoscându-l ca stat independent și altele nu. În
concluzie, opiniile CIJ nu au rezolvat dezbaterea juridică cu privire la statutul final al Kosovo ca
stat. În schimb, au clarificat că declarația de independență a Kosovo nu a încălcat dreptul
internațional, lăsând însă deschise alte aspecte legate de procesul de recunoaștere și statalitate.
Întrebarea dacă Kosovo ar putea rezista ca un stat independent, cu putere, implică considerații
care depășesc pur și simplu dreptul internațional, intrând în domeniul politic și al evaluării
subiective a meritului. În contextul relațiilor internaționale, statutul de stat independent al unei
regiuni este adesea influențat de o varietate de factori, inclusiv contextul istoric și politic al
Kosovo, inclusiv conflictele trecute și relațiile cu Serbia, joacă un rol important în discuția
despre independența sa. Un aspect cheie al statalității este recunoașterea de către alte state.
Kosovo a fost recunoscut ca stat independent de multe țări, dar nu de toate, ceea ce reflectă
diviziuni în comunitatea internațională. Aspirațiile populației locale și respectarea drepturilor lor,
inclusiv dreptul la autodeterminare, sunt, de asemenea, factori importanți. Impactul
independenței Kosovo asupra stabilității și securității în Balcani și în Europa este un alt factor
relevant. Capacitatea Kosovo de a susține o dezvoltare economică și socială independentă este,
de asemenea, un aspect important. Fiecare dintre acești factori contribuie la discuția despre
meritul statutului de independență al Kosovo. În cele din urmă, dacă Kosovo “merită” sau nu să
fie stat independent este o întrebare care depinde de perspectiva și prioritățile fiecărui observator,
precum și de evoluția dinamică a politicii și dreptului internațional.
O concluzie, despre statutul Kosovo în contextul internațional și dreptului internațional poate fi
rezumată astfel: Kosovo a declarat independența de la Serbia în 2008, un act al cărui statut
juridic a fost analizat de Curtea Internațională de Justiție. CIJ a concluzionat că declarația de
independență nu a încălcat dreptul internațional, dar nu a abordat direct statutul de stat
independent al Kosovo. Kosovo este recunoscut ca stat independent de peste 100 de țări membre
ale ONU, dar nu este recunoscut de unele țări, inclusiv de Serbia și de câțiva membri permanenți
ai Consiliului de Securitate al ONU. Această recunoaștere divizată afectează integrarea
internațională a Kosovo, inclusiv aderarea la ONU și alte organizații internaționale. Istoria
conflictului Kosovo-Serbia, rădăcinile etnice și politice ale tensiunilor și intervențiile
internaționale sunt factori esențiali care influențează statutul și recunoașterea internațională a
Kosovo. Situația economică, socială și politică din Kosovo continuă să fie o preocupare majoră,
cu provocări în ceea ce privește dezvoltarea durabilă, stabilitatea și integrarea europeană.
Evoluția viitoare a statutului Kosovo va depinde de negocierile dintre Kosovo și Serbia, influența
internațională și dinamica regională și globală. În concluzie, Kosovo rămâne un caz unic în
dreptul internațional și politica internațională, cu provocări continue în ceea ce privește statutul
său internațional, recunoașterea și dezvoltarea.
Previzionarea dacă Kosovo va fi recunoscut oficial ca stat independent de către toate statele este
dificilă, deoarece implică multe variabile geopolitice și relații internaționale complexe. Până în
prezent, Kosovo a fost recunoscut de peste 100 de state membre ale ONU, dar nu de toate. Există
încă o rezistență considerabilă la recunoașterea Kosovo, inclusiv din partea unor state cheie, cum
ar fi Rusia și China, precum și din partea Serbiei. Deciziile de recunoaștere pot fi influențate de
alianțe geopolitice, interese strategice și relații diplomatice. Tensiunile și alianțele geopolitice
existente pot continua să influențeze perspectivele de recunoaștere completă. Evoluțiile viitoare
în relațiile dintre Kosovo și Serbia, inclusiv orice acorduri de pace sau negocieri susținute de UE
sau alte entități internaționale, pot avea un impact semnificativ asupra recunoașterii
internaționale a Kosovo. Clima politică internațională și evoluțiile în dreptul internațional pot, de
asemenea, să joace un rol în modul în care statele abordează recunoașterea Kosovo în viitor.
Chestiuni de recunoaștere internațională pot evolua în timp, influențate de schimbări în politica
internațională, percepții și realități pe teren. În concluzie, este imposibil de prezis cu certitudine
dacă și când Kosovo va fi recunoscut ca stat independent de către toate statele. Aceasta rămâne o
chestiune deschisă, supusă evoluțiilor în politica internațională și relațiile dintre state.

Bibliografie:
https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=198362&doclang=RO
https://www.mae.ro/node/2167
https://iusiuventutis.blogspot.com/2009/02/cateva-consideratii-referitoare-la.html
https://www.dw.com/ro/kosovo-%C3%AEn-aten%C5%A3ia-cur%C5%A3ii-interna
%C5%A3ionale-de-justi%C5%A3ie/a-4185760
https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:33858714-96e2-4679-b937-
d6352fbe7732.0019.01/DOC_88&format=PDF
https://moldova.europalibera.org/a/24684498.html
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/3.Solutia%20Kosova.pdf