Romania si consecintele geopolitice ale interventiei militare din 1999 * Razboiul: executie costuri consecinte * Efecte ale razboiului

ui suportate de tarile dunarene * Esecul pasnicei convietuirii multietnice in Kosovo * Factor de destabilizare a regiunii sudest europene * KFOR a distrus granitele dintre Albania si Kosovo * Iugoslavia, strategia de dezvoltare si Geopolitica Balcanilor adriatici * Axele si subzonele geopolitice ale Balcanilor * Stabilitatea regionala si integrarea economica * Serbia elementul vital al balantei regionale * Deschiderea pietei resurselor * Butoiul cu pulbere butoiul cu miere * Lichidarea patrimoniului fostei Iugoslavii Romania in fata provocarii Kosovo este din nou intr-un moment de rascruce, intre marile puteri. Materialul de mai jos, care face parte din volumul in curs de editare Kosovo si razboiul sfarsitului Iugoslaviei, isi propune sa clarifice cateva aspecte geopolitice. Reproducerea este permisa si incurajata cu conditia citarii lucrarii, autorului si a sursei. O buna parte din datele si informatiile cuprinse au fost prezentate de catre autor, in calitate de corespondent de razboi al unui cotidian central din Bucuresti si de reprezentant al unor organizatii preocupate de stabilitatea regionala si de dezvoltarea durabila in cursul unor conferinte internationale, desfasurate in perioada razboiului si dupa razboi, in Romania, Grecia, Ungaria, Croatia, Slovacia si Serbia. Punctele de vedere ale autorului, prezentate in cadrul conferintelor incepand cu 1999 sunt in mare parte confirmate abia acum, la trecerea a opt ani de la incheierea razboiului pentru Kosovo, cand comunitatea internationala a intrat din nou in criza. Notele, bibliografia si alte date suplimentare vor putea fi consultate odata cu aparitia volumului.

George Roncea, Decembrie 2007

Consecinte geopolitice militare din 1999

ale

interventiei

Analiza razboiului, a felului in care a fost dus si a rezultatelor obtinute constituie un sector important al acestei lucrari dar si evaluarea orizontului regiunii sud-est europene dupa interventia trupelor NATO in Kosovo. Este greu de stabilit cu precizie care a fost punctul de plecare real de la care a pornit razboiul si probabil ca nici nu a fost un motiv singular. Cel putin la suprafata au fost vizibile mai multe feluri de interese care au fost jucate in conflictul din Kosovo: de la incercarea disperata a NATO de a juca un rol dupa Razboiul Rece pana la dorinta lui Clinton de a gasi un dusman concret in perioada post-Lewinsky, pentru a arata urbi et orbi ca este un om de stat moral responsabil. De la dorinta SUA de a-si reafirma pozitia in relatiile transatlantice in contextul Tratatului de la Amsterdam si a aplicarii uniunii monetare europene la dorinta statelor UE de a preveni afluxul de milioane de refugiati kosovari. De la autoprezentarea fortei militare ca un fel de elita transnationala la interese industriale si tehnologice. Un rol covarsitor in declansarea razboiului impotriva Serbiei il poarta si un anumit discurs despre putere, de sorginte americana in cea mai mare parte, discursul moral al Occidentului (de exemplu, NATO ca o comunitate de valori) in perioada de dupa Razboiul Rece. Incercand sa se autoimpuna ca o norma de comportament globala, discursul moral pretinde ca sprijina uneori suveranitatea (Kuweit), alteori drepturile omului (Kosovo) ba chiar recent, brusc, ii invoca pana si pe kurzii turci de care nu a pasat nimanui in ultimii

zece ani. Noutatea povestirilor, ca sa nu spunem basmelor, despre axa Raului cu care s-ar confrunta aprig cavalerii americani ai justitiei universale, istorisite la gura sobei de inteleptul Obi One Kenobi din Texas este structura narativa specifica superproductiilor de gang Hollywoodiene. Poleiala si paietele acestui nou discurs etic in realitate unul despre putere si expansiune, nu pot ascunde tenebrele din fundal unde se ghiceste instrumentalizarea in propriu avantaj a conflictelor specifice, actualele afirmatii povestiri cum le-am zis cu ingaduinta urmand o veche traditie, de secole, ce aminteste retorica Omului Alb, discursul care a insotit colonizarea occidentala in ultimii 500 de ani. NATO a devenit dintr-o forta defensiva de protectie a Europei in fata amenintarii rusesti o forta de interventie americana, un instrument de impunere manu militari a intereselor economice, politice si geostrategice americane, in principal. Aceasta transformare care a remodelat NATO pe liniile de forta ale conceptelor geostrategice americane este una dintre semnificatiile importante ale razboiului pentru Kosovo. Ca urmare a schimbarii vadite a rolului si functionarii Aliantei pe durata razboiului dar mai ales incheierea bombardamentelor au aparut la suprafata profunde discordante dintre partenerii NATO asupra rolului si rostului aliantei. Dezbaterea asupra utilitatii reale a NATO are deja un istoric. Astfel, in noiembrie 1991, la conferinta de la Roma, presedintele Frantei, Francois Mitterrand a lansat propunerea dezvoltarii unei organizatii de aparare europene care formal ar fi urmat sa fie asociata cu NATO dar in acelasi timp ar fi avut calitatea de a actiona independent de Statele Unite. Argumentul era faptul ca, odata cu disolutia Pactului de la Varsovia, in iulie 1991, necesitatea protectiei Europei de catre americani disparea (in prezent in Europa se afla 62 000 de militari americani). Ceilalti membri europeni au respins ideea constructiei unei aliante militare independente care ar fi putut duce la disolutia NATO, iar de atunci incercarile europene de creare a unui sistem de aparare distinct nu au mers mai departe de gesturi si declaratii simbolice. Intre timp, odata cu transformarea NATO intr-o forta de interventie globala, Statelor Unite revenindu-le rolul dominant, Franta a tras concluzia ca este necesara o mai puternica integrare militara alaturi de NATO. Ca atare in timpul interventiei militare impotriva Yugoslaviei, dintre toate natiunile europene Franta a contribuit cu cel mai important contigent de soldati. Cu toate acestea, sistematic, Franta a fost evitata sau chiar exclusa din procesul deciziilor militare in timpul ostilitatilor. Situatia Frantei nu a fost singulara, iar dupa razboi s-au facut auzite din ce in ce mai multe plangeri ale aliatilor europeni deranjati de stilul de conducere american. Divergentele au fost mult mai multe dar datorita masurilor de cenzura miltara au razbatut la suprafata doar cateva semnificative, printre altele cu privire la selectia tintelor, de exemplu. In esenta era clar ca americanii vad in alb si negru, sau mai exact in rosu si negru fie si daca avem in vedere ca pilotii americani ii numeau pe sarbi rosii, asa cum fusesera invatati sa denumeasca dusmanul in timpul razboiului rece (este interesanta schematizarea dincolo de orice limita a perceptiilor americane despre sarbi in acest context. Se pare ca nimeni nu le-a spus pilotilor americani ca Iugoslavia a fost liderul miscarii tarilor nealiniate, nici despre ostilitatea cvasirecunoscuta dintre sovietici si sarbi, de dupa al doilea razboi mondial, aceeasi perioada in care Statele Unite sprijineau logistic Uniunea Sovietica. Ca atare rosii, ar fi putut fi desemnati sarbii, admitand existenta unui tipar logic, doar, poate, in urma americanilor).

Razboiul impotriva Iugoslaviei a readus la suprafata tensiunile dintre Lumea Veche si Lumea Noua iar hegemonia americana a reinceput sa fie pusa in discutie in plan european, cu atat mai mult cu cat imediat dupa razboi, dolarul american a surclasat proaspata moneda europeana, care a ajuns in raport de subordonare fata de dolarul american. Razboiul: executie costuri consecinte Razboiul din Yugoslavia este, probabil, evenimentul major al sfarsitului de secol. Conflictul a marcat evolutia intregii regiuni in care s-au instalat pentru cel putin 10-20 de ani de-acum incolo trupe si baze americane (poate pentru totdeauna dupa cum afirma un oficial american la Budapesta la o conferinta dedicata viitorului provinciei Kosovo).

Consecintele sunt multiple de ordin politic, militar, economic si religios, dar pana la tratarea consecintelor trebuie subliniata apasat ideea, putin reliefata in mediile publice, ca in Yugoslavia a avut loc, de fapt, prima confruntare a armelor si militarilor NATO cu armele Tratatului de la Varsovia. Desigur este vorba de ciocnirea la nivelul armelor conventionale, desi unele dintre armele utilizate de NATO nu se incadreaza la categoria armelor conventionale. Yugoslavia a creat din punct de vedere militar, probleme serioase giganticului aparatului de razboi al NATO, unii experti militari (occidentali) considerand acest razboi una dintre cele mai lamentabila performante a blocului militar occidental. Daca NATO, respectiv Statele Unite au castigat in plan politic, reusind sa-l determine pe Slobodan Milosevici, dupa trei luni de bombardamente, sa accepte un plan de pace ce impunea conditii poate chiar mai grele decat dictatul de la Rambouillet, in schimb situatia din punct de vedere militar era complet diferita. Timp de 50 de ani, pe tot parcursul razboiului rece, NATO a lasat impresia unei forte capabile sa infrunte oricand Uniunea Sovietica dar rolul cel mai important in echilibrarea balantei de putere l-a avut arma nucleara. Lipsiti de arma strategica si lansati nechibzuit in lupta intr-un teatru de razboi european, americanii au pierdut in fata armatei

sarbe, iar observatorii internationali (dintre care rusii au reprezentant probabil cel mai insemnat contigent) au inregistrat cu atentie toate datele situatiei. Tehnologia si scoala de tactica militara americana au fost surclasate de catre sarbi mai mult prin mijloace ce tin de inteligenta si superioritate in gandirea militara, avand in vedere echipamentul precar si resursele net inferioare de tehnica militara, prin comparatie cu cele ale NATO. Capitularea lui Milosevici a fost o surpriza inclusiv pentru analistii militari occidentali si in mod cert Rusia a avut un rol cheie in determinarea acestei decizii. Rusia a salvat NATO si mai ales l-a salvat pe William Clinton si administratia democrata. Continuarea razboiului ar fi adus America si executivul american intr-un punct fara iesire, situatie care a devenit evidenta pentru corespondentii de razboi prezenti la Belgrad inca de la jumatatea lunii mai. Pentagonul estimase, inainte de razboi, ca Yugoslavia va fi ingenuncheata in cel mult trei zile si ca pierderile nu vor depasi cifra de maximum 5-6 avioane de lupta. Pierderile NATO au fost cu mult mai importante decat cele apreciate initial, in timp ce armata Yugoslaviei si-a pastrat intacta capacitatea de riposta, mai putin de 2% din tehnica si din forta vie fiind afectate de bombardamentele aviatiei NATO. Imaget Conform unei analize realizate de prestigioasa organizatie specializata in evaluari geopolitice si geostrategice Strafor (Strategical Forecast) NATO a avut trei mari optiuni tactice in timpul campaniei aeriene: 1) Sa continue campania aeriana, intensificind lovirea trupelor sarbe (in Kosovo). Multi observatori aratau insa ca ofensiva nu prea mai putea fi dusa doar cu ajutorul fortei aeriene. 2) Declansarea unei ofensive terestre. Pe 28 martie, seful comandamentului general, Henry Shelton a sugerat ca unele demersuri in acest sens au fost facute, dar ca nu exista inca un acord politic. 3) Inarmarea UCK pentru a duce razboiul pe uscat in timp ce NATO continua sa loveasca din aer. Aceasta optiune nu putea ramine insa fara consecinte asupra frontierelor balcanice, marind instabilitatea in zona. Oficiali ai administratiei Clinton au inceput pregatirea terenului sugerand ca independenta provinciei ar fi justificata, in contextul ofensivei sarbe. UCK a fost foarte clara spunind ca scopul sau nu este doar sa elibereze Kosovo, dar si sa-i elibereze pe locuitorii albanezi din zona Muntenegrului (inclusiv capitala provinciei Podgorica), Macedonia (incluzind capitala Skopje) si alte parti din nordul Greciei; multe dintre aceste zone au fost de fapt anexate Albaniei in timpul ocupatiei puterilor Axei in timpul celui De-Al doilea Razboi Mondial Initial Statele Unite au realizat, prin declansarea actiunii militare cu ignorarea Consiliului de Securitate, o dubla lovitura de biliard: golirea de semnificatie a Natiunilor Unite si inlaturarea Rusiei ca potential partener diplomatic in rezolvarea crizei. Ironia soartei a facut ca tocmai Rusia sa scoata administratia Clinton dintr-o situatie ce se agrava de la o zi la alta incepand cu prima jumatate a lunii aprilie. Razboiul a fixat deopotriva limitele Rusiei si Statelor Unite respectiv NATO. Daca, la inceperea atacului asupra Yugoslaviei, Primakov a intors avionul cu care se indrepta catre New York pentru a negocia cu FMI incasarea a 15 miliarde de dolari necesari Rusiei ca aerul, pe parcursul razboiului pozitia Kremlinului s-a mai nuantat (ceea ce a insemnat inclusiv aruncarea peste bord a lui Primakov).

Capacitatea de actiune a Rusiei la mare distanta de frontierele sale s-a dovedit nula. Rusia a fost incapabila sa ajute concret un presupus aliat aflat la anaghie, si inca un aliat de sange slav, in pofida clamoroaselor declaratii din Duma de Stat a Rusiei . Vasele marinei militare ruse n-au indraznit sa se infrunte cu redutabila forta mediteraneeana a SUA, desi a existat probabil o dorinta reala de spargere a embargoului. Politic, NATO a reusit impresurarea deplina a Yugoslaviei prin cooptarea unor parteneri ca Romania si Bulgaria taind astfel orice cai de eventuala aprovizionare cu furnituri si armament performant din Rusia. Pentru Statele Unite a fost extrem de dificila obtinerea consensului politic al statelor participante si in multe situatii Pentagonul a preluat pe risc propriu asumarea unor decizii militare fara a mai cere acordul sau chiar in pofida aliatilor europeni. Coordonarea aproape ca n-a existat, in schimb au aparut violente dezacorduri, mai ales intre Paris si Washington. Parisul a fost pus in situatia de a-si spiona proprii parteneri, iar americanii au trebuit sa treaca la arestarea unor ofiteri francezi, banuiti ca ofera sarbilor informatii despre obiectivele civile, considerate tinte militare legitime de americani, care urmau a fi lovite. Washingtonul nu a scapat nici comentariilor malitioase ale britanicilor, care nu si-au ascuns lipsa de incredere in capacitatea echipei de politica externa a lui Clinton. Albright, Berger, Cohen, au primit, din partea Londrei, numele de cod, problema ABC. Proasta gestionare a campaniei militare, asumata aproape in intregime de americani, a determinat indepartarea de Washington a cancelariilor europene si a contribuit la conturarea unui nou concept de politica europeana care este si acum in curs de configurare. Ingredientul principal a acestui nou concept, indiferent cum va fi conturat acesta in urmatorii ani, va fi gheata, raceala. Desi strategia Aliantei si planurile operationale au fost incoerente si lipsite de substanta in timpul razboiului, la sfirsitul acestuia, diplomatia NATO a fost cu mult mai inteligenta si mai eficienta decat aparatul militar. NATO a ajuns intr-un impas militar si a cistigat cu ajutorul unor complexe manevre politico-diplomatice. Intelegerea cu Rusia in privinta rolului acestei tari in Kosovo marcheaza sfirsitul primei etape a razboiului din Kosovo. Atunci cind NATO a acceptat acordurile G-8 cu Rusia, acest fapt a reprezentat un pas inapoi de la cererile initiale ale Aliantei de la Rambouillet dar ceea ce se reusise era cooptarea Rusiei in procesul de pace. Aceasta cooptare in sine slabea posibilitatea Serbiei de a continua razboiul deoarece viziunea strategica a lui Milosevic era calculata in functie de suportul Rusiei. Acordurile G-8 erau un compromis, obligand NATO sa-si conditioneze intrarea in Kosovo de controlul ONU si acordarea unui rol important unor forte alte decit NATO. Acest compromis era insa doar pe hartie si nu a angajat de fapt cu nimic NATO deoarece limbajul propriu-zis in care au fost redactate acordurile era destul de ambiguu pentru a permite interpretari diferite substantiale. Aceasta a permis NATO sa utilizeze propria interpretare a acordurilor. De indata ce Milosevic a acceptat cererile G-8, NATO a ignorat pur si simplu sensul acordului sau si s-a comportat ca si cum a accepta cererile G-8 insemna acceptarea solicitarilor de baza ale NATO. Cind sarbii au devenit constienti de unele prevederi din acordurile apartinand Aliantei, ei s-au opus semnarii acestora. A izbucnit o criza majora la Moscova si rusii au vrut sa boicoteze discutiile. In acel moment, NATO a facut doua

lucruri. In primul rind, britanicii au dat de inteles ca opozitia Rusiei fata de implementarea acordurilor in interpretarea NATO va pune in pericol continuarea sprijinului financiar pentru Rusia. FMI a promis insa in acelasi timp o suplimentare a fondurilor oferite Rusiei, daca manifesta obedienta. In al doilea rind, NATO s-a angajat in negocieri care au aratat o anumita flexibilitate a pozitiei si dorintei NATO de a se reveni la scopul initial al G-8. Acest fapt a implicat o serie de elemente formale, inclusiv o rezolutie a ONU. Negocierile au fost mai degraba o acoperire. Adevaratul plan al NATO era de a zadarnici planurile Rusiei si ale sarbilor dezorientati acum in noua lor situatie. Ideea de baza era de a-i determina pe rusi sa accepte interpretarea NATO a acordurilor. O data ce acest lucru sar fi intimplat, Serbia nu ar fi avut de ales decit capitularea, oricare ar fi fost conditiile NATO. Rusii nu au renuntat la un simplu element-cheie: prezenta unei forte independente rusesti in Kosovo. NATO a ignorat pur si simplu pozitia Rusiei si actualul sens al acordurilor G-8 si a facut presiuni. Ceea ce a determinat ultima criza a acestei etape a razboiului, cind trupele rusesti s-au dus la Pristina si au impiedicat ocupatia NATO pina cind conditiile lor vor fi acceptate. Rusii au crezut ca aceasta miscare va bloca planurile NATO. In schimb, NATO i-a ignorat din punct de vedere operational uzind de diplomatie si propaganda pentru a arata ca prezenta lor acolo este irelevanta. NATO s-a asigurat ca Rusia nu va mai putea trimite in Kosovo si alte forte. In primul rand, s-a folosit de influenta sa pentru a bloca acordarea dreptului de survol Rusiei de catre tarile invecinate. Ceea ce a insemnat o izolare strategica. Apoi ei au recurs la o izolare tactica, NATO vazindu-si de lucru fara sa mai acorde atentie speciala rusilor. In cele din urma, rusii s-au resemnat si au acceptat un acord aparent salvator care dadea trupelor rusesti o autonomie lipsita de sens. Imediat, Acordul negociat cu Serbia a fost masiv prezentat prin sistemul de propaganda al mass media ca o victorie a NATO. In concluzie, Alianta a intrat intr-un razboi pentru care nu era pregatita, dar bratul sau diplomatic si giganticul aparat propagandistic a transformat un impas intr-o victorie. Cat priveste eficienta reala, in plan strict militar, a celor 78 de zile de intense bombardamente, astazi exista destule cifre si date care ne permit sa afirmam ca Armata Yugoslava, cu un buget anual mai mic de un miliard de dolari a facut fata cu destul succes unui adversar ca Armata SUA, cu un buget anual (in anul 1999) de 280 de miliarde de dolari si fortelor militare coalizate ale tarilor europene ce un buget ce totalizeaza 180 de miliarde de dolari. Aparatul militar NATO consuma pe zi mai mult decat Vojska Iugoslavia, Armata Iugoslaviei intr-un an. Armata sarba a pierdut mai putin de 2% din tehnica si forta vie, a castigat un urias prestigiu intern, a primit, dupa razboi, un buget mult mai mare decat bugetul anterior si a capatat atributul unui actor politic mult mai insemnat decat inainte de razboi, contribuind la consolidarea puterii lui Milosevici, deoarece in sanul Armatei se aflau un mare numar de ofiteri cu vederi conservatoare, arondati politic partidului socialist. Politic, in general, Milosevic a fost intarit de bombardamentele NATO avand in vedere ca inainte de razboi pozitia sa si a partidului socialist era considerabil mai subreda.

In timp ce Milosevic se consolida dobandind o statura de erou si patriot, economic Yugoslavia a pierdut enorm. Daca inainte de razboi se estima ca dupa cei sapte ani si jumatate de embargou Serbiei i-ar trebui 29 de ani pentru a reveni la nivelul de prosperitate din 1989, dupa razboiul din 1999 estimarile economistilor sarbi evaluau intervalul la 45 de ani. Pentru acoperirea deficitului economic realizat in ultimul deceniu, ca urmare a razboaielor, Yugoslavia ar avea nevoie de cel putin 50 de miliarde de dolari. Campania celor 11 saptamani de bombardament (in estimarea analistilor americani) a costat NATO in jur de 4 miliarde dolari pentru care s-au obtinut in schimb doar 13 carcase de tancuri vechi T-55, in valoare de maximum 500 000 de dolari bucata, 6 avioane vechi si cateva piese de artilerie antiaeriana cu tunuri jumelate de productie 1967. Una peste alta, cu tot cu benzina consumata, soldele soldatilor si ofiterilor, cartusele si obuzele trase Armata Yugoslava a cheltuit in jur de 200 de milioane de dolari. Sarbii au mai pierdut vreo 500 de soldati omorati si in jur de 1000 raniti. Civilii, asa zisele pierderi colaterale au platit cel mai greu tribut. In jur de 2000 de morti si 6000 de raniti. Dintre victime, 30 % copii. Majoritatea tintelor bombardamentelor au fost reperele majore industriale, civile in cea mai mare parte. Deliberat, au fost atacate convoaie de civili care reveneau in Kosovo, trenuri de pasageri, curse de autobuz, centre intens populate, dupa cum a iesit la iveala dupa razboi. Toate aceste rezultate NATO le-a obtinut prin 34 000 de misiuni aero dintre care 9000 de raiduri de bombardament in cursul carora au fost aruncate 23 000 de tone de bombe de toate tipurile in care sunt incluse si 1500 de rachete de croaziera, aproape intregul stoc al marinei americane. Mitul fortei operatiunilor aeriene sa spulberat in Kosovo. Tehnologia stealth, mandria armelor strategice americane, produsul de varf al industriei militare a fost invinsa cu radare Doppler si SAM-uri, produse ale tehnologiei anilor 60. Operatiunea Forta Aliata nu a fost doar una dintre cele mai indelung sustinute campanii ale SUA de la razboiul din Vietnam, ci si cea mai costisitoare (din ultimul sfert de secol) pentru platitorii de taxe americani. Operatiunile impotriva Irakului din 90 si 91 au costat peste 14 miliarde USD. Dar deoarece Forta Aeriana a rambursat din aceasta suma peste 12 miliarde de la natiunile recunoscatoare din Golful Persic (eliminarea concurentei Irakului de pe piata petrolifera a adus insemnate beneficii unora dintre fratii arabi), operatiunea militara din Irak i-a costat de fapt pe americani putin peste doua miliarde USD. NATO, Pentagonul, Centrul pentru Probleme Strategice si Bugetare, economisti independenti si un institut de strategie militara din Washington au evaluat detailat costurile celor 78 de zile ale campaniei dupa cum urmeaza: rachetele de croaziera de atac sol-sol Tomahawk au costat 340 milioane USD, lansarea rachetelor aeriene de croaziera (aer-sol) 180 milioane USD, acestea fiind intrebuintate in special in primele etape ale atacurilor aeriene, iar intretinerea pentru cele 24 de elicoptere de atac Apache stationate la baza NATO din Albania 250 milioane USD (doua dintre faimoasele elicoptere au fost pierdute de americani fara a apuca sa intre macar in lupta). Cele peste 34.000 de bombardamente aeriene ale avioanelor americane au costat 340 milioane USD. Cel mai mult au costat sutele de avioane de transport C-17 al caror echipament si echipaj au fost aduse din Germania, ca si construirea de tabere si misiunile de antrenament. In prezent, sustin reprezentantii Armatei, costa aproximativ 2,8 milioane USD pe luna intretinerea trupei si utilajelor stationate in Kosovo unde a fost construit un adevarat oras militar, una dintre cele mai mari baze militare americane din lume.

Americanii n-au indraznit sa-si riste celebrele elicoptere Apache de 14 milioane de dolari bucata, temandu-se de SA-7 Strela, o racheta de umar, cu ghidare termica, fabricata si in Yugoslavia. Avioanele NATO au coborat foarte rar sub plafonul de 15 000 de metri si tot au fost doborate sau avariate, nu trei cum au afirmat oficialii NATO, ci cateva zeci (personal am numarat, in total, patru avioane atinse in aer de antiaeriana superbe sfere de foc straluminand cerul ciuruit de trasoare rosii), plus un numar nedeterminat de Tomahawkuri doborate de rachete lansate de pe platforme mobile autotransportat. Comandourile celebre ale SAS, britanice, si Beretelor verzi, americane, profesionisti ai razboiului bine platiti si antrenati au trebuit sa bata in retragere in fata unor simpli militari in termen sarbi, intr-o nereusita incercare de infiltrare impreuna cu unitati ale UCK pe langa Prizren. (Prima mentionare a acestei situatii o face editorul cunoscutei Defence and Foreign Affaires Gregory Copley.) Elementul surpriza, in majoritatea raidurilor de bombardament a fost egal cu zero, avantajul tactic fiind eliminat prin cel mai simplu mod imaginabil, mai exact datorita telefoanelor mobile. Bombardierele strategice B-2 avand o singura baza de lansare, a fost foarte simplu de aflat si comunicat, prin banale telefoane mobile, cand se ridicau pentru atac. Operatorii sistemului ELINT (electonic intelligence), al informatiilor militare americane, prin care se organiza planificarea tintelor s-au dovedit si acestia extrem de usor de pacalit. Sarbii cunosteau traseele si intervalele de baleiaj ai satelitilor militari si au stiut sa creeze sute de tinte false, unitati de radiolocatie unde se invarteau in gol lighene de aluminiu, lansatoare de rachete din carton cu staniol, baterii AA traforate din lemn si sute de tancuri din lemn si carton presat care costau cam la 200 de marci bucata. Asupra acestor obiective americanii au irosit proiectile cam de cateva zeci ori chiar sute de mii de dolari (interesant este faptul ca langa Pristina, a inceput productia de astfel de tancuri din lemn cu aproximativ 8 luni inainte de inceperea bombardamentelor). Sistemul ECHELON, cel mai avansat sistem din lume de ascultare si urmarire a traficului radio si al comunicatiilor de orice fel a fost la randul sau tras pe sfoara de armata sarba cu o tehnica folosita de pe vremea celui de-al doilea razboi mondial: inventarea de unitati existente doar in eter, raspandirea de sute de ordine si misiuni de lupta false, fictive, care au zapacit serios planificatorii NSA. O consecinta a fost faptul ca mai putin de 40 la suta din rachetele de croaziera si-au atins tinta. In ceea ce priveste cooperarea interarme cat si coordonarea dintre fortele americane si aliati, aceasta a fost descrisa drept un cosmar. Ofiter de cavalerie, generalul Wesley Clark, (cu ani in urma, cunoscut pentru directa sa implicare in tragedia de Waco uciderea de catateni americani in scopul mai bunei protectii a acestora) era foarte prost vazut intre militarii de profesie americani, fiind considerat un yesmen preocupat obsesiv de parvenire politica. A fost acuzat de mintirea in repetate randuri a Congresului american si a opinei publice americane printre cele mai sfruntate a jurat ca doborarea avionului invizibil de catre sarbi este o minciuna propagandistica a dictatorului Milosevic, iar dupa razboi a mintit grosolan cu privire la eficienta reala a campaniei militare. A prejudiciat atat de grav relatiile cu aliatii, datorita necontenitelor critici la adresa acestora, si a atitudinii necorespunzatoare (arogant si stupid caracterizare britanica), incat a fost cat pe-aci sa determine situatii diplomatice fara iesire. Intentia sa de a ataca corpul expeditionar rusesc al SFOR, care a ocupat aeroportul Slatina din Pristina, a pus capac peste toate si a fost sever amendata de Michael Jakson, comandantul trupelor britanice, teoretic mai mic si in functie si in grad, care a refuzat executarea ordinului

spunand ca nu are chef sa intre in istorie ca responsabil de declansarea celui de-al treilea razboi mondial (ciudatenia face ca intre Clark si britanic sa existe o stranie si lugubra legatura Michael Jakson s-a distins si el in tinerete prin participarea la uciderea concetatenilor sai remarcandu-se in timpul sinistrei Bloody Sunday din Belfastul anului 1972). Intentia lui Clark a starnit agitatie in capitalele lumii problema devenind un scandal intenational. In final, la scurta vreme, s-a produs anuntarea publica a renuntarii la serviciile sale de comandant suprem al NATO, inainte de termen. Wiliam Cohen, Secretarul american al Apararii era atat de scarbit si indepartat de Clark incat comunica cu acesta doar prin intermediul sefului de stat major al armelor reunite, Hugh Shelton. Clark impreuna cu Holbrooke, Robert Gelbart si Madeleine Albright au fost cei care au insistat cu putere in fata lui Clinton, in ianuarie 1999, pentru inceperea bombardamentelor, sustinand ca din surse sigure ei au convingerea ca Milosevic va ceda in cel mult doua zile. Dupa ce au trecut cele doua zile au sustinut ca in a saptea zi Belgradul va ceda. Belgradul putea sa mai reziste inca mult si bine si dupa cele 78 de zile de bombardament, impingand NATO, de la o zi la alta, intr-o situatie fara iesire. Nici un factor militar nu credea cu seriozitate in reusita actiunii la sol, chiar daca s-au intreprins demersuri, mai mult de fatada, pentru initierea si programarea operatiunii. Fara aportul si interventia esentiala a Rusiei pe langa Milosevic, afacere care probabil i-a costat ceva pe americani, intreg prestigiul NATO s-ar fi spulberat ca un nor de fum. NATO a fost o alianta militara extrem de neproductiva, costisitoare si prost condusa pe parcursul ostilitatilor desfasurate impotriva Yugoslaviei. Campania pentru Kosovo a insemnat pentru Alianta un usturator esec militar, inregistrat si notificat cu mare atentie de rusi si chinezi mai ales. Consemnarea slabiciunii NATO a oferit Rusiei mari avantaje strategice, printre altele siguranta si lejeritate in lichidarea Ceceniei, poarta a intereselor geopolitice in Caucaz, unde se afla poate cel mai ravnit robinet de aur negru al lumii. In ce priveste misiunea de pace, Pentagonul estimea ca va trebui acordata o prima transa de trei miliarde USD pentru operatiunea de mentinere a pacii in Kosovo, proiectata a dura cativa ani. Pornind de la experienta anterioara americana in Bosnia-Hertegovina, unde au ramas 6.000 de soldati, in jur de 50% din costuri vor acoperi cheltuielile legate de cazare, hrana si intretinerea echipamentului. Un procent de 10% va fi acordat pentru cele 7.000 de trupe din Germania si SUA si armele lor. Alte costuri vor fi cele legate de antrenamente speciale, repararea si inlocuirea echipamentului si alte cheltuieli neprevazute. Estimarile initiale ale UE au dus la concluzia ca pentru reconstructia de dupa razboi si pentru asigurarea de medicamente si hrana pentru populatia Iugoslaviei este nevoie de 30 miliarde USD, cea mai mare parte a sumei urmand a fi directionata spre Kosovo, unde 80% din case si infrastructura a fost distrusa. O parte va fi alocata Albaniei si Macedoniei. In mai 1999, Congresul american a votat pentru acordarea unei sume de cinci miliarde USD pentru fonduri suplimentare de urgenta pentru a plati participarea americana la atacurile aeriene ale NATO si cel putin pentru inca alte trei luni de operatiuni de mentinere a pacii.Cel putin 60% din aceasta suma va fi platita de UE, restul urmand sa vina de la FMI, Banca Mondiala si alte asemenea organizatii. Si America era asteptata sa

contribuie, dar Casa Alba a anuntat dupa razboi ca participarea financiara americana va fi redusa, deoarece fortele aeriene ale Statelor Unite au dus greul ofensivei aeriene. ImageMentinerea pacii de la incheierea armistitiului si pana in prezent ridica insa alte probleme. Dintre care cea mai grava este cu UCK. SUA si NATO nu se mai afla acum intr-o misiune de pacificare a doua parti aflate in conflict, ci ocupa un teritoriu pentru albanezii din Kosovo. UCK guverneaza de facto aceasta populatie. In mare masura, credibilitatea acesteia se datoreaza insasi Aliantei. Nici o alta factiune din provincie nu avea pe fata girul NATO. In acelasi timp insa nici o alta factiune nu este atit de ostila intereselor occidentale. Si nu este vorba aici doar de Islam. Este vorba de destabilizarea pe care ar putea-o crea o Albanie Mare in regiune, scopul ultim al UCK, anuntat public in nenumarate ocazii. Grecia si Italia ar dori sa vada UCK facuta praf. La fel Macedonia si Croatia. UCK a fost de folos NATO. Este indoielnic ca NATO isi poate permite sa intoarca armele impotriva UCK datorita riscului unui neplacut razboi de gherila care ar transforma Kosovo intr-o zona neguvernabila. Efecte ale razboiului suportate de tarile dunarene NATO a declansat insa si un adevarat razboi chimic asupra Serbiei, cu consecinte asupra tuturor locuitorilor Europei Centrale si de Est atacurile aeriene provocand ccea ce s-a considerat a fi o adevarata catastrofa ecologica. Bombardamentele NATO au schimbat natura Serbiei, dar si a intregii regiuni inconjuratoare, ecosistemul suferind daune teribile, necuantificate pana acum. Bombardamentele, au subliniat in repetate randuri reprezentanti ai unor institutii europene specializate, au lasat semne pe termen lung asupra mediului inconjurator si asupra calitatii vietii umane. Organizatiile si institutiile care se ocupa de protectia mediului au protestat in repetate randuri atragand atentia ca toate acordurile internationale in privinta mediului (Stockholm, Geneva, Haga, Rio de Janeiro si Kyoto) au fost total ignorate.Conform avertismentelor directorului World Wildlife Fund Danubian-Carpathian Program, Peter Weller, apele internationale de suprafata: riul Sava, Dunarea cu Delta Dunarii si Marea Neagra sunt puse in pericol din cauza distrugerilor de la rafinariile si combinatele chimice si petrochimice din Novi Sad, Belgrad si Pancevo si aproximativ 10 milioane de oameni care folosesc apa potabila din aceste rauri sunt in pericol. Majoritatea resurselor de apa ale FRI au fost contaminate prin eliberarea in mod direct a substantelor nocive precum clor lichid, clorura de vinil, acizi, soda caustica, cianuri, fenoli, electroliti, benzen, toluen, saruri de potasiu, amoniac, uree si alti compusi chimici toxici in apa riurilor, prin sedimentarea produselor de combustie folosite de avioane de bombardament si cele rezultate din utilizarea munitiei explozive. Panza de apa freatica poluata prin infiltrarile de substante toxice din straturile superioare ale solului va fi toxica pe o perioada foarte indelungata. Mai multe obiective industriale ca: rafinariile din Novi Sad si Pancevo, fabrica de uleiuri din Belgrad, instalatii de depozitare a petrolului si carburantilor din Lipovica, Belgrad, Bogutovac, Smederevo, Prahovo, Sombor, Pristina, Gruza, Nis si Krusevac, combinatele petrochimice din Pancevo, Novi Sad, Raska, Urosevac, si Pristina ca si complexele petrochimice din Pancevo, Valjevo, Baric, Kursumlija, Gnjilane, Kula, Leskovac,

Nis, Cacak, Vranje, Novi Sad, Lucani, Vrbas, Srbobran si Sabac au fost partial distruse astfel incit mari cantitati de substante chimice periculoase au fost eliberate in ecosistem. Distrugerea utilajelor industriei chimice, petroliere si farmaceutice din vecinatatea imediata a marilor orase ca Belgrad, Novi Sad, Pristina, Pancevo, Subotica, Smedero, Cacak, Krusevac, a provocat eliberarea unor cantitati uriase de substante periculoase cum ar fi, compusi policarbonatici, dioxina, mercur, clor, amoniac, oxizi de azot, dioxid de sulf, monoxid de carbon, benzen, hidrocarbonati, floruri de hidrogen, cloruri de hidrogen si a particulelor continand metale grele. Incendiile si arderea reziduurilor chimice folosite in industria materialelor plastice si ingrasaminte au emanat mari cantitati de amoniu, nori toxici de gaze adunandu-se asupra acestor orase. Arderea si eliminarea gazelor provocate de cele peste 30 000 de raiduri ale avioanelor NATO de la bazele aeriene si portavioanele din Adriatica si Mediterana, gazele toxice rezultate in urma detonarii a zeci de mii de tone de material exploziv greu folosit de pilotii Aliantei, au deteriorat stratul de ozon, bariera naturala impotriva ultravioletelor, cauzand poluarea permanenta a solului, terenurilor agricole si cailor navigabile si imprevizibile si puternice pagube asupra intregii populatii, flore si faune, nu numai din Iugoslavia, dar si din SE Europei si intregul bazin mediteranean. Si stratul superior al solului este afectat datorita patrunderilor particolelor cu petrol, uleiuri de transformator (PCB), mercur si cadmiu pe o adincime limitata si in locuri bine determinate. Consecinta acestei contaminari este eliberarea, pe termen foarte lung prin capilaritate, a substantelor si compusilor chimici in pinzele de apa freatica. Ploile chimice au alterat viata raurilor, si au afectat produsele agricole. Bombardamentele asupra rafinariilor de petrol din Novi Sad, Belgrad si Pancevo au provocat deversari de petrol pe Dunare, intinse pe 15 km lungime si 400 m latime, care au otravit apa fluviului. Marile fluvii europene Dunarea si Sava sunt in pericol, ca de altfel si Marea Neagra, Adriatica si Mediterana, mari care sunt deja infectate cu otravurile provenite din ploile chimice. Rezervatiile naturale din Kopaonik, Tara, Durmitor, Zlatibor, Dircibare, Crni Vrh si multe altele, au fost atacate, fiind distruse utilitatile civile, declansandu-se si o serie de incendii forestiere si punandu-se intr-un permanent pericol un eco-sistem unic in aceasta parte a Europei. Dupa bombardamentele de mai multe zile asupra complexului chimic de titei din Pancevo (Rafinaria de titei din Pancevo, HIP Petrohemija, HIP Azotara) nivelul de toxicitate in aer a atins cote incredibile, imediat dupa bombardament, de peste 18 000 ori peste norma admisa. Norul poluant care s-a format pe o intindere de zeci de km, ce continea materiile produse de arderea vinilhidromonomerilor, clorului, oxidantilor de clor, amoniacului, oxizilor de azot, produselor de la arderedea titeiului si a combustibililor si altor produse secundare si necontrolate, s-a miscat si spre Romania, afectand locuitorii din orasele de la granita de vest.

Americanii au folosit inclusiv aparate de zbor tip A-10 care utilizeaza proiectile cu uraniu, ca si rachete de croaziera prevazute cu varf de uraniu. Particulele de uraniu microscopice, rezultate in urma exploziilor s-au raspandit in aer si pe sol leucemiile si bolile provocate de radiatii, urmand sa afecteze, pe termen lung mai ales copii. Efectele acestor poluari vor fi de lunga durata avand in vedere ca este vorba de materii care sunt cancerigene, si care practic nu se absorb. Emisia gazelor inflamabile si explozive au poluat nu doar atmosfera, dar si pamantul precum si apele de la suprafata si subterane care se folosesc pentru aprovizionarea cu apa de la o regiune mai vasta. Esecul pasnicei convietuirii multietnice in Kosovo Consiliul de Securitate al ONU a adoptat pe 10 iunie 1999 o rezolutie detailata referitoare la administratia civila si responsabilitatile fortei de mentinere a pacii din Kosovo, deschizand calea unei rezolvari pasnice a conflictului si a intoarcerii in siguranta la casele lor a mii de refugiati kosovari si a altor persoane. Rezolutia a tinut cont de Capitolul VII al Cartei ONU care permite fortelor de securitate sa poarte arme pentru autoaparare si pentru utilizarea fortei in scopul indeplinirii prevederilor rezolutiei. Rezolutia autorizeaza statele membre si organizatiile internationale importante sa stabileasca o prezenta internationala de securitate in Kosovo, dupa cum este prevazut in intelegerea dintre NATO si R.F.Iugoslavia. Operatiunea de mentinere a pacii are misiunea de a contribui la incetarea focului, demilitarizarea UCK si a altor grupuri de albanezi din Kosovo si crearea unui mediu sigur care sa permita intoarcerea refugiatilor. Forta, comandata de un general britanic, are un lant de comanda unificat al NATO sub directia politica a Consiliului Nord-Atlantic in cooperare cu fortele participante nemembre NATO. NATO are in vedere crearea unei forte de politie a albanezilor din Kosovo, alacatuita din aproximativ o mie de membri, inclusiv membri UCK, care sa fie antrenati de comunitatea internationala si care sa indeplineasca functii ale fortelor de politie. KFOR include forte ale Canadei, Finlandei, Frantei, Germaniei, Greciei, Italiei, Lituaniei, Norvegiei, Poloniei, Portugaliei, Suediei, Turciei, Marii Britanii si SUA. Marea Britanie detine 12.000 de trupe, are Cartierul general la Pristina si mare parte a contingentului britanic se afla in aceasta zona. Germanii au 8.500 de trupe desfasurate in sud-vestul Kosovo. Cartierul general la Prizren. Franta detine 7.000 de trupe ce stationeaza in sectorul vestic, cartierul general fiind Kosovska Mitrovica. Italia are 2.000 de soldati in vest, cu cartierul general la Pec. SUA au acceptat sa asigure o forta de aproximativ 7.000 de soldati in scopul de a mentine o forta puternica in Ksovo si a asigura intoarcerea refugiatilor in bune conditii. Majoritatea trupelor americane se afla in sud-estul Kosovo, cu cartierul general la Gnjilane.

Rusia care anuntase initial ca pregateste 10.000 de trupe care sa se stabileasca in nordul Kosovo, in vecinatatea trupelor franceze, detine cu totul in jur de 4000 de soldati din fostul contigent SFOR, dislocati la aeroportul din Slatina. Daca in timpul campaniei din Kosovo, oficialii SUA promiteau lansarea, dupa razboi, a unui nou plan Marshall pentru Balcani, in luna septembrie a anului 1999 oferta SUA definea plafonul de 500 de milioane de dolari drept maximul contributiei americane. UE a acceptat, fara tragere de inima, in 1999, suportarea majoritatii costurilor reconstructiei, desi Uniunea insasi suferea in acel an un deficit de 5 miliarde de dolari. Suma initiala apreciata de expertii occidentali ca fiind strict necesara numai refacerii la nivel de subzistenta a infrastructurii regiunii Kosovo, se ridica la cifra de 2,2 miliarde de dolari. Purtatoarea de cuvant a UNCHR, Paula Ghedini, anunta, in luna iunie a aceluiasi an ca Reconstructia provinciei Kosovo va reprezenta cea mai importanta actiune umanitara de dupa cel de-al doilea razboi mondial. La sfarsitul lunii iulie 1999, participantii la Conferinta Donatorilor de la Bruxelles au intocmit un plan strategic de ajutorare a provinciei Kosovo care prevedea ca suma necesara redresarii economiei intregii regiuni s-ar ridica la 24 de miliarde de euro. Pentru acordarea de urgenta a ajutorului umanitar dedicat sutelor de mii de refugiati ce urmau sa se intoarca in provincie se estimase un plafon de 800 de milioane de euro. Expertii Comisiei Europene apreciasera ca un numar de 120 000 de locuinte trebuiesc refacute si 90% din traseele retelelor de energie electrica afectate de razboi urmeaza a fi restabilite cu aceasta prima transa de bani, pana la venirea iernii. Angajamentele asumate nu au reprezentat nici pe departe nevoile realitatii. Concludente sunt in primul rand sumele alocate in realitate Inaltului Comisariat al ONU pentru refugiati, dar si altor organisme si institutii europene care au in grija administrarea, dupa razboi, a regiunii Kosovo. In prag de iarna, in septembrie 1999, Inaltul Comisariat al ONU pentru refugiati nu primise decat 160 de milioane de dolari dintr-un total de 400 de milioane alocati intoarcerii populatiei din Kosovo. Singura sursa de venit a regiunii va proveni din taxele vamale, estimate la 70-80 de milioane de marci pe an, incepand cu luna septembrie a anului 1999, cand Administratia ONU a impus controlul vamal la punctele de trecere spre Albania si Macedonia si a hotarat oficializarea marcii germane, ca moneda de circulatie interna. Obiectivele generoase si cu caracter umanitar anuntate imediat dupa razboi au fost abandonate intre timp in favoarea unei concurente acerbe intre partenerii europeni deveniti competitori in scopul exploatarii resurselor importante ale provinciei. Intre francezii si britanicii a inceput imediat dupa ocuparea provinciei Kosovo concurenta pentru preluarea complexului minier de la Trepca, unde firme franceze detin o parte din actiuni, britanicii in schimb scotand la iveala acte de proprietate de pe la 1927. Este semnificativ si interesant ca tensiunile interetnice dintre sarbii si albanezii din Kosovska Mitrovita au izbucnit pe fondul acutizarii adversitatilor mascate dintre francezi si britanici starnite de dorinta controlului exclusiv al bogatului bazin minier in care este asezata Mitrovita. Grecii se concureaza cu cehii la proiecte ce privesc constructiile si telecomunicatiile, ungurii se plang ca sunt favorizati croatii, la licitatiile de proiecte, rusii incearca sa obtina bunavointa albanezilor pentru facilitarea unor concesiuni petrolifere in Albania, ravnite de Gazprom-ul lui Cernomardin, si tot asa, un adevarat lant de interese implica si determina decizii si atitudini politice din ce in ce mai fragmentate.

Kosovo, factor de destabilizare a regiunii sudest europene In august 1999 reprezentantul Inaltului Comisariat ONU pentru problemele refugiatilor, Dennis McNamara anunta ca UNCHR nu poate sustine intoarcerea sarbilor si tiganilor in provincia Kosovo, precizand ca la aceea vreme suma totala a sarbilor si tiganilor izgoniti din Kosovo ar fi fost de 180 000. Tot in aceeasi luna, Bernard Kouchner, administrator provizoriu al Natiunilor Unite in Kosovo, exploda public la adresa liderilor UCK, avertizand: Rabdarea mea a ajuns la capat. El a reprosat albanezilor, respectiv liderilor UCK politica sistematica de reprimare a populatiei sarbe si a celorlalte minoritati din Kosovo, crimele, jafurile, rapirile si incendierile care au dus la exodul ne-albanezilor din provincie. Inaltul reprezentant al ONU a subliniat, referindu-se la purificarea etnica practicata de UCK: Daca sarbii pleaca din Kosovo va insemna ca suntem invinsi, iar razboiul a fost purtat in zadar. La randul sau ministrul italian de externe, Lamberto Dini, a exprimat la putina vreme un punct de vedere impartasit in mai toate cancelariile europene afirmand ca ONU nu a intrat in Kosovo pentru a oferi provincia sefilor UCK si in plus, a mai adaugat Dini, pentru Occident un Kosovo independent va deveni un factor de destabilizare pentru Balcani, din cauza precedentului pe care l-ar reprezenta. Tendinta centrifuga a provinciei Kosovo, prezenta Tiranei in ecuatie, si amenintarea pe care o astfel de tendinta o reprezinta pentru Macedonia, unde o importanta minoritate albaneza clameaza un statut asemanator celui pretins de albanezii kosovari deranjeaza atat Grecia cat si Bulgaria, state ce-si revendica, tot pe temeiuri istorice micuta FYROM. Reprezentanti ai guvernului maghiar au exprimat la randul lor, cu privire la Voievodina, unele opinii ce configureaza intentia Budapestei de a aduce zona mai aproape de sfera de interese maghiare. Muntenegru, paradisul financiar al mafiei italiene si nu numai, manifesta de asemenea o explicita tendinta centrifuga, alimentata de Italia si sprijinita de Germania, care a oferit parghia financiara necesara pentru a usura desprinderea. Daca tendinta separatista se accentueaza Serbia va deveni, intr-un termen scurt, la scara istorica, un teritoriu foarte mic, fara acces si iesire la lacul intern ce leaga Orientul de Occident, Mediterana, lipsita de circulatie comerciala si rute de acces, fara baza agricola alimentara, aflata in Voievodina, fara acces la resurse minerale strategice, aflate in Kosovo, si deja lipsita de importanta baza industriala, concentrata acum in Croatia si Slovenia. Optiunea inarmarii masive a UCK pentru a duce razboiul pe uscat in timp ce NATO continua sa loveasca din aer, in 1999, nu putea ramine fara consecinte asupra frontierelor balcanice, marind instabilitatea in zona. Membrii de varf ai UCK, cum ar fi comandantul militar Agim Ceku, croat aflat pe lista de suspecti ai TPI, si alti apropiati ai lui Thaci parteneri ai puterilor atlantice si europene care au intervenit in Kosovo in 1999 sunt suspectati de crime de razboi, de implicare in trafic de droguri, armament si alte activitati ilicite din ce in ce mai agresiv conduse impotriva capitalelor europene. UCK era alcatuit initial din fosti ideologi marxist-leninisti, musulmani insa, cu conexiuni stranse cu centrele islamice teroriste. Teheranul sponsorizeaza UCK inca din 1997, iar obiectivul principal al Iranului in Kosovo a fost consolidarea comunitatii musulmane in scopul intaririi axei strategice Sarajevo-Tirana. Criza din Albania a facut loc Iranului, Garzile Revolutionare Iraniene incepind sa antreneze membri UCK, organizatie care a obtinut dealtfel suportul a numeroase grupuri islamiste, de la mujahedini pana la ceceni. Departamentul

american al Apararii confirma in data de 20 august 1998 ca organizatia Al Qaida a lui Bin Laden sprijina luptatorii musulmani din Bosnia si Kosovo iar in luna februarie a aceluiasi an Robert Gelbard, trimisul special al administratiei Clinton in Kosovo condamna si actiunile UCK, care isi asumase public responsabilitatea pentru o serie de atacuri teroriste asupra unor tinte sarbe. Condamnam ferm actiunile teroriste din Kosovo. Fara nici un dubiu, UCK este un grup terorist, spunea atunci Gelbard (AFP, 2/23/98). Kosovo a devenit o adevarata fortareata a crimei organizate, iar in ultimii ani de dupa razboiul din 1999, politiile capitalelor europene semnaleaza suprematia mafiei albaneze pe piata drogurilor, a prostitutiei si traficului de armament. Provincia Kosovo tinde sa devina pentru redutabila mafia albaneza, ceea ce este regiunea separatista a Gagauziei pentru mafia bulgara, respectiv un cap de pod si o republica privata a baronilor afacerilor criminale. Anticiparea existentei unui plan ce viza crearea unei noi situatii geopolitice in aceasta parte a Balcanilor apartine fostului dictator comunist albanez Enver Hodxa care a lansat deseori atacuri dure la adresa Iugoslaviei afirmand ca albanezii sunt divizati in trei foste entitati iugoslave: Serbia, Muntenegru si Macedonia. Enver a cerut in mod deschis modificarea statutului Kosovo iar proiectul a ramas o constanta caracteristica tuturor guvernarilor care au urmat in Albania. Acest plan ar fi trebuit sa aiba trei etape: in primul rind, Kosovo trebuia sa obtina statutul de republica in cadrul Federatiei Iugoslave, apoi, toate teritoriile locuite de etnicii albanezi in Serbia, Muntenegru si Macedonia trebuiau reunite intr-o unitate compacta in cadrul federatiei, iar in urmatoarea faza aceasta unitate trebuia sa decida parasirea Iugoslaviei, fie printr-un referendum asupra independentei, fie prin mijloace violente, rebeliune armata sau secesiune. In final, republica secesionista se unea cu Albania. In martie 1993, presedintele Albaniei, Sali Berisha, a trimis un apel comandamentului NATO din Europa pentru a trimite trupe in Kosovo si pentru a preveni expansionismul sarb. Albania a devenit din februarie 1994 membra a Parteneriatului pentru Pace si, partial, politica in Kosovo a fost plasata in mainile Aliantei. Organizati din punct de vedere social in familii extinse unite in alianta de clan, albanezii din Kosovo domina mafia albaneza din sudul Balcanilor. In afara de Kosovo, aceasta este activa si in nordul Albaniei si vestul Mecedoniei.Narco-terorismul albanez este pe cale sa creeze un sindrom columbian in sudul Balcanilor, asazisul Medellin Balcanic fiind alcatuit din mai multe orase de frontiera unite prin coordonate geografice. Pe langa aspectul afacerilor cu caracter criminal exista si evidenta infiltrarii unor organizatii musulmane dintre cele mai extremiste, care sub masca unor nevinovate organizatii de caritate si solidaritate islamica isi instaleaza deja solide avanposturi ale Jihadului. Desfasurarea steagului semilunei verzi din Kosovo in Bosnia via Sandzak a fost un obiectiv discutat inca din 1995 la sedinta Internationalei Islamice de la Khartoum. Internationala Islamica Albaneza, o asociatie informala a organizatiilor albaneze musulmane se pronunta pentru o abordare mai radicala a situatiei din

regiune. S-au intersectat mai multe planuri si proiecte de actiune islamica dintre care unele au devenit astazi cunoscute. Unul dintre aceste proiecte era planul penetrarii iraniene in Albania ce purta numele de Initiativa Albaneza initiat dupa Intalnirea Consiliului Suprem Economic Iranian de la inceputul lui 1998, reuniune ce s-a referit exclusiv la situatia din Albania. Vicepresedintele Consiliului, Bezavah Navabi, noul coordonator al initiativelor social-economice in Albania, a luat parte la intilnire, impreuna cu alti oficiali influenti (ca Mohsen Nurbakan, guvernatorul Bancii Central Iraniene) si cu figuri de baza ale institutiilor si ministerelor iraniene. Planul lui Navabi pe termen lung pentru promovarea intereslor iraniene in Albania avea urmatoarele elemente: - formarea unei baze comerciale operative aproape de inima Europei (Germania, Franta, Italia, Benelux, Elvetia); - reintarirea axei strategice Sarajevo-Tirana, prin intensificarea prezentei subversive politice islamiste; - organizarea unor avantposturi ale serviciilor secrete iraniene, care sa le permita organizarea de operatii si activitati de penetrare in Italia, Austria, Grecia si apoi pe intreg continentul european; Operand prin organizatii si fundatii semi-oficiale iraniene, serviciul secret iranian a creat contacte cu numeroase companii si oameni de afaceri islamisti si iranieni in cele mai mari orase albaneze si a stabilit canale pentru a crea si finanta noile oficii reprezentative. Teheranul a facut in acelasi timp pasi concreti pentru a prezerva sprijinul economic si a stringe legaturile cu Albania prin intermediul institutiilor bancare araboislamice. Insitutiile financiare bancare locale au stabilit legaturi cu citeva banci iraniene, legalizandu-se astfel prezenta acestei tari in toate domeniile de finantare. Mohsen Nurbakan a indemnat aceste banci sa investeasca in Albania, indiferent de profitul scazut si de factorii de risc. Mafia italiana a constituit o forta importanta si un aliat valoros al serviciilor iraniene. Apropierea geografica dintre Albania si sudul Italiei a cladit legaturi puternice intre canalele Mafiei din sudul Italiei si contrabandistii albanezi care deseori se folosesc de unele parti din teritoriul Muntenegrului pentru a-si imbarca transporturile spre vestul Europei. In sectorul italian al Adriaticii, mafia napolitana a pus stapanire pe linia de comunicatie Brindisi Tirana, transformand porturile aflate de-a lungul coastei italiene in noduri de receptie a cailor ilegale de intrare in tara si in principal in UE. Cele mai active ramuri ale Mafiei sunt implicate in actiuni de spalare a banilor, trafic de droguri, arme. In paralel, s-a marit procentul imigratiei ilegale, ceea ce a dat ocazia serviciilor secrete iraniene sa-si infiltreze agenti si teroristi in toate tarile europene. Islamistii albanezi din provincile Macedonia si Kosovo au construit imediat dupa razboi o retea vasta de trafic de heroina, ce se intinde de la cimpurile de opium din Pakistan pina la piata neagra a traficantilor de arme din Elvetia care transporta anual droguri in valoare de aproximativ 2 miliarde USD in centrul Europei. Un raport elaborat de catre Agentia Federala Criminala din Germania conchidea, in 1999: Etnicii albanezi sunt in prezent cel mai important grup care distribuie heroina in tarile occidentale.

Organizatia Jihadul Islamic opereaza in Albania ca o structura ce beneficiaza de fonduri importante. Este implicata in dezvoltarea micilor intreprinderi, construirea fabricilor mici si asigura locuri de munca in zona urbana si in alte regiuni sarace. Un alt instrument de raspindire a influentei iraniene sunt si asociatiile islamite sunite Al Harmayun si Al Muwafaq, ce recruteaza si antreneaza in general mujahedini albanezi pe care-i atrag datorita subventiilor enorme de care beneficiaza si prin posibilitatile de a avea posturi bine platite. Nu doar Iranul sau alte state islamice isi manifesta interesul asupra regiunii Kosovo. Presedintele turc Suleyman Demirel, a descris odata Turcia secolului 21 referindu-se la Albania si Kosovo ca la un singur stat. Turcii au contribuit la intarirea potentialului militar al Albaniei. De exemplu, in 1993, guvernul turc a acordat Albaniei un imprumut de 50 milioane USD pentru achizitionarea de arme si armament, sprijinind toate pozitiile anti-iugoslave ale acestei tari, antrenand membri ai Armatei Albaneze si ai organizatiilor teroriste din Kosovo. Una dintre bazele de antrenament ale Armatei Turce in apropiere de orasul Boly a fost rezervata pentru antrenarea teroristilor albanezi. Reconstruirea bazei navale de la Pasha Liman a provocat protestele vehemente ale Greciei ce a acuzat prezenta militara islamica in inima Balcanilor. Mai recent, in Macedonia au aparut suspiciuni legate de realizarea unor contracte ale industriei de armament bulgare pentru Kosovo. Exista opinia ca bulgarii sunt interesati in sprijinul implicarii albanezilor macedoneni in conflict, ceea ce ar putea duce la dezmembrarea Macedoniei si ar da o noua sansa reafirmarii pretentiilor bulgare asupra Macedoniei. KFOR a distrus granitele dintre Albania si Kosovo Sub auspiciile UE si SUA, albanezii au intreprins un proces de curatire a provinciei Kosovo de sarbi si de aplicare a proiectului unei Albanii Mari crimele si atrocitatile continuand si azi sub ochii KFOR. Ttrupele de mentinere a pacii in Kosovo nu isi respecta mandatul dat de Consiliul de Securitate al ONU, care prevedea respectarea integritatii teritoriale a Serbiei si RFI, repatrierea refugiatilor indiferent de etnie si garantarea vietii si drepturilor tuturor cetatenilor provinciei. Sosit intr-o vizita la Bucuresti, imediat dupa razboi, un cunoscut lider al Opozitiei sarbe, adversar vreme de un deceniu al regimului Milosevic Vuk Draskovici, comenta astfel situatia din Kosovo: Fortele democratice din Serbia au sperat ca trupele KFOR isi vor respecta obligatiile asumate si ca oamenii vor vedea punerea in practica a principiilor de umanism si justitie ale democratiei europene si americane. Ce vedem in schimb in fiecare zi? Calcarea in picioare a umanismului, calcarea in picioare a justitiei, calcarea in picioare a democratieisub ochii trupelor de mentinere a pacii, formatiuni militare sau bande de teroristi albanezi trec granita in Kosovo si ucid sau rapesc sarbi si ii fac prizonieri in Albania, in timp ce albanezii din Kosovo distrug bisericile sarbesti. In cateva saptamani, dupa venirea KFOR in Kosovo peste 130.000 de sarbi au trebuit sa fuga din Kosovo pentru a scapa de represaliile bandelor albaneze. In opinia liderului sarb, KFOR a distrus granitele dintre Albania si Kosovo, iar Kosovo este acum parte a unei Albanii largite; KFOR constituie o frontiera foarte puternica intre Serbia si Kosovo.

Reprezentantul Bisericii Ortodoxe sarbe, episcopul Atanasie Rakita, a afirmat ca peste 40 de biserici si manastiri, multe din secolele XIII si XIV au fost distruse de etnicii albanezi, chiar sub privirile soldatilor (crestini?!) ai KFOR. Bandele inarmate conduse de sefi si sefuleti ai fostei UCK si-au facut de cap fara opreliste, atacand uneori inclusiv soldati ai fortei KFOR considerati dupa parasirea provinciei de catre sarbi drept o piedica in calea obtinerii independentei totale a provinciei, ideal exprimat fara incetare de liderii UCK. Proiectul Natiunilor Unite, de constructie a unei regiuni balcanice multietnice si multiculturale, daca a existat vreodata, cel putin declarativ, s-a dovedit un esec iremediabil, in Kosovo, dupa cum a recunoscut chiar Bernard Kouschner, medicul pus initial pe post de guvernator al protectoratului regiunii Kosovo. Americanii au plasat problema reconstructiei si a banilor in sarcina europenilor, care s-au trezit confruntandu-se cu grava problema a infiltrarii batalioanelor islamice pregatite de agentii CIA in chiar inima Europei. Perspectiva unei pozitive coexistente multietnice este, deocamdata, o iluzie indepartata pentru Kosovo iar pana una alta, misiunea internationala in Kosovo este un esec, comparativ cu intentiile si promisiunile anuntate initial. Pe langa prabusirea geopoliticii ecumenice regionale, poate fi consemnata si compromiterea principiului de baza care a ghidat inteventia europeana in Yugoslavia conceptul unui Kosovo multietnic si multicultural, locuit deopotriva de sarbi si albanezi, de crestini si musulmani, tigani si evrei. KFOR pare cu totul depasita de complexitatea sarcinilor de tip politienesc ce-i revin iar in perspectiva nu se intrevede nici o ameliorare. Falia dintre musulmani si crestini este mai deplina ca niciodata, acum, in Kosovo, si se manifesta chiar mai puternic decat in Bosnia. Cel mai bine au definit proportiile dezastrului misiunii internationale in Kosovo chiar inaltii functionari responsabili de administrarea provinciei. Esecul in rezolvarea problemei Kosovo lipsa de perspectiva si absenta unei strategii unitare de dezvoltare a relatiilor multinationale in sud-estul Europei reprezinta tot atatea provocari europene care isi asteapta solutionarea.

Iugoslavia, strategia de dezvoltare Geopolitica Balcanilor adriatici

Axele si subzonele geopolitice ale Balcanilor detailate imediat dupa razboi de analistii publicatia Limes .

si

Evolutia conflictului din fosta Iugoslavie si criza din Albania au redesenat configuratia economica a intregii regiuni Balcanice. In afara de granitele politice obisnuite s-au creat in plus sapte regiuni conform unei descrieri

In prima regiune, ce apartine Mitteleuropei, sunt incluse Slovenia si o parte din Croatia cu centrul la Zagreb. Cea de-a doua, a Balcanilor adriatici incepe de la Capodistria si se termina la Saranda; trece prin Croatia, Bosnia, Iugoslavia (de fapt, mai mult prin Muntenegru) si include toata Albania din punct de vedere geografic, include insulele, coasta Adriaticii si aria platoului ce graviteaza in jurul marii. Cea de-a treia regiune este Nord-Estul Croatiei, cu campiile intinse din zona raului Sava si avand drept centru nodul de transport Osijek.

Pozitionata asemeni unui satelit imediat in spatele acestei zone, se afla cea de-a patra regiune, ce incepe din nordul Bosniei, din Banja Luka pana la Tuzla. Cea de-a cincea este o zona gri, o fasie de cativa zeci de kilometri, in spatele Balcanilor adriatici si incluzand in orbita sa economica Nordul Muntenegrului, Sud-Estul Bosniei (de la Trebinje la Visegrad), Sudul Hertegovinei si o parte din platoul bosniac cuprinsa intre Livno si Bihac. Cea de-a sasea regiune care include toata Bosnia si Sarajevo este inca in cautarea unei identitati economice, desi este intersectata de retelele axelor din celelalte zone. Cea de-a saptea regiune include noua Serbie care este marginita de Drina si Dunare, o mare parte a teritoriului slav al Macedoniei, Kosovo si Macedonia albaneza cu centrul la Tetovo. Aceasta configuratie decurge dintr-o reprezentare dinamica a clivajelor locale in functie de integrarea economica. In cursul unor propuneri de infrastructura internationala sunt puse in lumina si alte directii. Una dintre aceste directii este cunoscuta sub numele de coridorul cinci, o axa ce porneste din Budapesta pana in portul croat Ploce, trecand prin Osijek, Doboj, Zenica, Sarajevo si Mostar. Caile de acces distruse de razboi sau improprii, podurile si drumurile sunt deja reparate, in cea mai mare parte, iar caile ferate sunt in curs de amenajare pe traseul Doboj Tuzla Brcko. Interesul Europei centrale este sa se dezvolte portul Ploce si regiunile Dubrovnik si Bar, in special din punct de vedere al legaturilor cu infrastructura de pe coasta adriatica. Despartite perpendicular de aceasta axa Nord-Sud sunt altele doua. Prima, o paralela Est-Vest cu raul Sava, autostrada si calea ferata Zagreb-Belgrad, este nodul de cale ferata Brcko-Tuzla-Doboj-Banja Luka-Bosanski Novi-Zagreb care duce spre Europa Centrala; aceasta axa a fost sustinuta de SFOR din motive strategice deoarece asigura transportul materialelor militare din bazele NATO din Germania. Cea de-a doua pleaca din Zagreb spre Dubrovnik, traversand o parte din Bosnia si Dalmatia. Este o cale paralela cu linia mediana a Adriaticii si va fi transformata intr-o autostrada care, mai incolo, va fi extinsa de-a lungul intregii coaste pana in Muntenegru, Albania si chiar mai departe. Stabilitatea regionala si integrarea economica Germania si SUA vad raul Drina drept o noua frontiera intre Est si Vest. Italia si tarile flancului sudic al Europei sunt, insa, de parere ca izolarea Serbiei ameninta stabilitatea intregii regiuni Sud-est europene care are nevoi de organizarea si crearea unei structuri economice dinamice si integrata. In fapt, stabilitatea acestei regiuni si includerea ei intr-o Europa sprijinita de NATO si UE este in interesul larg al Europei, nu doar pe termen imediat ci in egala masura si pe termen lung. Regiunea Balcanilor adriatici este de interes prioritar pentru Europa de sud. In primul rand, este vorba de considerente istorice si de relatii comerciale pe termen lung care au unit cele doua zone din Adriatica. De la izbucnirea crizei iugoslave, in afara de canalele de comunicare deschise cu Belgradul, Italia in special sia asumat relatii speciale cu Muntenegru. Chiar si in timpul embargoului, Italia a reactivat cursa ferryboat Bari-

Bar si a transmis ajutoare micii republici adriatice. Apoi, in primavara lui 1997, Roma si-a asumat conducerea fortei internationale care a salvat Albania de la colaps, ceea ce demonstreaza decizia Italiei de a interveni in procesul de control asupra Albaniei. Stabilitatea in Balcanii adriatici este strans legata de realizarea colaborarii cu tarile din regiune care se lupta cu traficul ilegal international (arme, droguri, prostitutie s.a.m.d) care se scurge in Europa de-a lungrul coastelor Croatiei si Muntenegrului. Dupa razboi actiunile umanitare de urgenta au fost inlocuite cu initiative de dezvoltare economica. O contributie substantiala in zona Mostar apartine regiunilor Emilia Romagna si Toscana, care au fost mult timp active in cadrul unor operatiuni avand drept scop promovarea initiativelor de cooperare si dezvoltare. Relatiile dintre entitatile bosniace si, dinte acestea si tarile limitrofe se grupeaza conform unor axe euro-slave. Prima este axa Banja Luka/Doboj/Tuzla/Brcko ce face legatura intre trei regiuni ce se intersecteaza in multe locuri cu zonele de diviziune trasate prin acordurile de la Dayton. Regiunea sarbo-bosniaca Banja Luka s-a emancipat de puterea de la Pale fiind intarita de noul guvern democratic al lui Milorad Dodik si de disparitia lui Karadzic de pe scena politica. In al doilea rand, a avut loc refacerea relatiilor economice si politice intre Banja Luka si Tuzla predominata de musulmani. Apoi, canalul ce functioneaza intre comunitatile croate din Tuzla si Banja Luka orienteaza directia axei spre Nord. Acum nu se mai pune problema care grup etnic va domina la Brcko, ci cum ar putea fi echilibrate interesele economice ale celor trei comunitati din regiune sarba, croata si bosniaca nu numai din oras. Pentru axa doi, zona centrala din Zenica si Travnik nu serveste doar ca poarta a largii axe Nord Sud, ci a devenit varianta preferata de catre SUA si Europa pentru revenirea minoritatilor. Aceasta ia in calcul coexistenta sarbilor, croatilor si musulmanilor in conformitate cu termenii cuprinsi in Acordurile de la Dayton. De asemenea, aceasta a fost si ramane una dintre cele mai importante zone de interventie a ajutorului financiar italian. O alta axa euroslava ce devine din ce in ce mai orientata Nord Sud este Foca/Trebinje/Dubrovnik, incepand din Niksic si Bar in Muntenegru. Aceasta axa cuprinde alte doua regiuni cu riscul ridicat de izolare geografica si geopolitica, o iesire la mare, zona musulmana Gorazde si orasul repopulat cu sarbi Visegrad. In fapt, Gorazde ramane o enclava virtuala, si doar actiunile autoritatilor locale asigura o anumita forma de autonomie. Mai spre Nord Vest, axa se desfasoara prin Livno, Bosansko Grahovo si Bihac (acestea devenite parti ale legaturii Zagreb-Dubrovnik) de cand zona dintre Bosansko Grahovo si Bihac a devenit loc de refugiu al majoritatii transfugilor musulmani veniti din alte locuri; exodul invers este de asteptat sa aiba loc odata cu revenirea a cateva zeci de mii de sarbi in regiunea Knin din Croatia. Serbia elementul vital al balantei regionale

Dupa ajutorul umanitar si activitatea de refacere a zonelor (constructii infrastructura, deminare, servicii de baza etc.), zona fostei Iugoslavii a intrat acum in faza trei a reconstructiei. Aceasta include asistenta tehnica si organizatorica, in special pentru tineri, in agricultura, sanatate, educatie si in domeniul intreprinderilor mici si mijlocii, ca si in cel al transferului de tehnologii avansate. Cu toate acestea, obiectivul geopolitic este mult mai larg. Prin stabilizarea sistemului din Bosnia trebuie create conditiile pentru reconectarea intregii regiuni sase din Serbia in Macedonia la Europa. Aceasta zona este afectata de multe crize devastatoare: miscari separatiste in Kosovo, Nordul Macedoniei, Sangiaccato si Muntenegru. Serbia ramane elementul vital al balantei regionale. Dezintegrarea sa ar putea determina o reactie in lant in intreaga zona a Balcanilor si Europa, care ar izbi in primul rand in Italia si tarile vecine Iugoslaviei. Pentru a contribui la stabilizarea Serbiei Italia incearca construirea unei noi conducte de petrol via Belgrad pentru a transporta petrolul brut din Rusia si Asia Centrala. Revigorarea industriei petrolului ar putea fi un mijloc al iesirii Yugoslaviei din marasmul economic. Cei zece ani de tranzitie din Europa de Est au izolat fosta Iugoslavie cu exceptia Sloveniei in timp ce celalalt razboi care a facut ravagii in statele fostei Iugoslavii a adus nivelul PIB inapoi la cotele din 1989. Evaluarile variaza dar, in conformitate cu surse locale, dintre statele vecine, Croatia a pierdut aproape 1,5 miliarde USD din PIB in 1999, Macedonia 0,5 miliarde USD, BosniaHertegovina (inclusiv Republica Srpska) aproape un miliard USD iar Romania si Ungaria peste un miliard USD. In timp ce cooperarea intre foste campuri de lupta nu pare a fi posibila, in mod indirect, razboiul din Kosovo a recreat unele dintre vechile legaturi dintre republici din timpul Federatiei Iugoslave de dinainte de 1989, in special in sectorul energetic si indeosebi in industria petroliera. Dupa ce NATO a inceput sa distruga rafinarii de petrol din Serbia, conducerea monopolului petrolier croat INA din Zagreb a preluat procesarea petrolului din campurile petroliere sarbe din Voivodina. Produsele derivate au fost trimise inapoi in Serbia pe raul Sava. Rafinariile bosniace din Bosanski Brod, Republica Srpska, au facut o oferta similara. Cele doua foste provincii nu au facut acest gest in amintirea fostelor asocieri, ci doar din motive de profit, deoarece atat rafinariile bisniace, cat si cele croate nu lucrau la capacitate maxima. Dar acest schimb poate aminti de vremurile bune ale industriei balcanice. Acum zece ani, piata iugoslava a produselor derivate cu un consum anual de 15,5 milioane tone se afla in prima parte a clasamentului european al comertului cu petrol. Cele 1813 statii de benzina din tara aveau 10.000 de angajati ce vindeau 5,5 milioane tone de benzina si produse petroliere pe an. De cand a inceput criza, numarul automobilelor a scazut, dar nu foarte mult. In 1989, pe strazile tarii circulau peste trei milioane de automobile, ce foloseau in medie 834 kilograme de benzina anual. Datele echivalente in

1998 pentru teritoriul intregii Iugoslavii acum divizate erau de cinci milioane de automobile ce foloseau aproape 600 de kilograme de benzina. Unitatile federale erau dominate de monopoluri locale de petrol: Jugopetrol in Serbia, Naftagas in Voivodina, Jugopetrol Kotor in Muntenegru, Petrol in slovenia, INA in Croatia, Energopetrol in Bosnia-Hertegovina si Markpetrol in Macedonia. Acest monopoluri se afla inca in competitie pentru piata federala. Liderul piete INA din Croatia a vandut in jur de 30% din produsele sale celorlalte republici iugoslave in 1989, si chiar asa companiile sarbe Jugopetrol si Naftagas au vandut 7% din produsele lor in Croatia. In 1989, Federatia Iugoslava putea procesa 26 milioane tone de petrol nerafinat pe an, cu toate ca era folosita doar 60% din capacitatea totala. Zece ani mai tarziu, cele cinci industrii ale petrolului, chiar si fostul lider al pietei Croatia sunt la pamant. Producerea de petrol brut in Croatia a scazut de la trei la un milion de tone. In Serbia, aflata sub presiunea sanctiunilor productia a fost pastrata in mod deliberat indiferent de cost. Capacitatea rafinariei bosniace de la Bossanski Brod din Republica Srpska s-a redus la jumatate datorita razboiului, in timp ce, rafinariile de la Pancevo si Novi Sad au fost distruse de bombardamentele NATO. Dar chiar si zonele care au scapat de distrugeri nu au inregistrat mai multe vanzari pe piata interna, deoarece cumparatorii locali s-au orientat spre derivati mai ieftini, din import. Pietele interne s-au diferentiat foarte mult in fosta federatie. Salariul mediu lunar in fosta Iugoslavie era in 1989 de aproximativ 800 DM. La sfarsitul lui 98, potrivit Institutului de marketing Strategic si Cercetari Mass- Media din Belgrad, salariul mediu lunar era de 353 DM in Federatia Bosnia-Hersegovina, 740 DM in Croatia, 1056 DM in Slovenia, 312 DM in Macedonia si 152 in Serbia si Muntenegru. Nici una dintre cele cinci foste provincii nu a inregistrat o crestere a consumului de produse de petrol in ultimii zece ani. Acest fapt se datoreaza altor cauze decat situatia industriei petroliere din Balcani. In unele state, numarul automobilelor s-a dublat, pe cand consumul oficial de benzina a crescut numai in Slovenia. Aceasta fie pentru ca pretentiile soferilor sunt destul de scazute, fie ca noile frontiere nu-i determina sa mearga prea departe, dar mai degraba, consumul neinregistrat al pietei negre a atins noi nivele ridicate in fosta Iugoslavie. Noile oportunitati economice si deschiderea pietei resurselor Multe dintre noile state si-au exprimat dorinta de a-si privatiza industria petroliera, insa unii dintre importantii partenerii straini veniti sa prospecteze piata au sustinut inchiderea uzinelor consumatoare, cum ar fi cele din Sisak si Lendava din Croatia. Alti investitori straini doreau numai sa contribuie in masura in care vor avea acces la pietele locale, in timp ce exporta din fosta Iugoslavie sau importa din noi zone, cum ar fi sudul Sebiei si nu sunt interesati de restructurarea vechilor uzine.

O singura rafinarie din Macedonia a fost oferita cumparatorilor straini si locali in vederea privatizarii complete, de-abia in anul 2000. Si doar Slovenia a clarificat modul in care investitorii straini pot achizitiona retelele interne de benzina.Toata aceasta situatie face ca in toate cele cinci cazuri sa se priveasca dincolo de frontierele fostelor republcii iugoslave in cautarea unui nou mod de a face comert. Republica Federala Iugoslavia se afla pana la schimbarile majore politice din anul 2000 in cea mai proasta pozitie. Rafinariile sale erau distruse, si in plus se afla izolata datorita embargoului petrolier. Insa pe teritoriul fostei Yugoslavii, in zona de sud, se intersecteaza un important traseu petrolier, magistrala 10, ce urmeaza sa aduca din Azerbaidjian petrol catre Europa de vest. Ridicarea embargoului va readuce Iugoslavia pe piata balcanica a petrolului iar asezarea sa pe traseul magistralei nr 10 a oleoductului caucazian va insemna un argument strategic in plus. Nu doar petrolul va constitui un atuu important pentru Iugoslavia. Resursele minerale ale provinciei Kosovo sunt printre cele mai bogate din estul Europei. Se exploateaza uraniu, aur, argint, plumb curat, cadmium si alte metale rare. Complexul minier Trepca, din Kosovska Mitrovita, de exemplu, construit de britanici inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, la care statul este actionarul principal, avind un profit anual de milioane de dolari, este unul dintre cel mai valoroase din Balcani, fiind evaluat de experti americani, care s-au aratat interesati si au vizitat exploatarea in urma cu cativa ani, la cel putin 5 miliarde USD. Minele din Kosovo detin de asemenea 17 miliarde tone de rezerve de carbune, iar Kosovo (asemeni Serbiei si Albaniei) are si importante rezerve de petrol si nickel, aproape o treime din rezervele mondiale fiind concentrate aici. Portul Bar de pe coasta muntenegreana este una dintre cele mai valoroase si eficiente porturi din Estul Marii Mediterane, asigurand unul dintre cele mai ieftine trasee de transport ale bunurilor in si din interiorul si exteriorul Europei de Est si nu numai. Campuri importante de petrol se gasesc si in partea sarba a Croatiei, in apropiere de riul Sava, la Tuzla, in preajma, (coincidenta?) cartierelor generale ale zonei militare americane. Butoiul cu pulbere butoiul cu miere Lichidarea patrimoniului fostei Iugoslavii Cea mai buna dovada ca Vestul are grija sa nu iasa in pierdere in ceea ce priveste Iugoslavia este manevra magistrala realizata in luna decembrie 2000, prin care Iugoslavia a pierdut produsul muncii poporului iugoslav realizat in aproape cinci decenii. Este vorba de drepturile masei succesorale. Conditia de acceptare a Iugoslaviei in FMI si BERD si de ridicare a santiunilor internationale a fost inainte de toate, renuntarea la pretentiile de succesoare a bunurilor fostei Iugoslavii. Milosevic nu a acceptat niciodata astfel de conditii, considerand ca singura entitate statala din fosta Iugoslavie care ar avea dreptul la o impartire echitabila ar putea fi Macedonia, care s-a despartit fara razboi din federatie. Conditia pusa de FMI, de fapt de Statele Unite, care nu au recunoscut niciodata legalitatea pretentiilor Iugoslaviei de succesoare a fostei RSFI, inseamna de fapt pierderea definitiva a drepturilor fata de o masa succesorala evaluata la 220 de miliarde de dolari de catre Belgrad si la 100 de miliarde de dolari de catre

republicile care s-au desprins prin forta. Guvernul Djindjic, venit la putere imediat dupa caderea regimului Milosevic a acceptat conditiile FMI Belgradul urmand a-si primi doar parte din fosta rezerva federala de aur. Imediat dupa alegerile din toamna anului 2000, la Bruxelles, a avut loc o intalnire a reprezentantilor guvernelor succesoare a RF Iugoslavia, patronata si supravegheata de reprezentantii FMI unde a fost negociata impartirea rezervei de 46 de tone de aur, in valoare de 430 milioane de dolari ce apartinea RSFI. Guvernatorii bancilor centrale din Iugoslavia, Croatia, Slovenia, Bosnia si Hertegovina, Macedonia au impartit mai intai aurul, depus la Basel, in Elvetia, derulandu-se apoi procesul de impartire a rezervelor valutare si a actiunilor. Procentele au fost stabilite de FMI, organism controlat de Statele Unite. Iugoslaviei de astazi i-au revenit 36,52 la suta, Croatiei 28,49, Sloveniei 16,39, Bosniei-Hertegovinei si Macedoniei cate 5,44 procente. Pentru renuntarea la 100 de miliarde de dolari, acceptand ca baza pentru valoarea masei succesorala cea mai mica suma vehiculata, guvernul Djindjic a primit 37 % din 430 de milioane de dolari. (Djindjic, preferatul Vestului este nascut in 1952, fiu al unui colonel de armata. Obtine un doctorat in filozofie in 1974, dupa care este invitat si educat in cadrul unui grup filozofic de stanga ce se intrunea periodic pe o insula in Adriatica, Korcula. Obtine un nou doctorat in Germania, in 1979, dupa ce a studiat in preajma lui Jurgen Habermas. Pana in 1990 a lucrat in Germania, dupa care a imbinat afacerile cu politica ajungand in 1996 primarul Belgradului.) Comparativ, in cursul anului 1999, regimul Milosevic a primit numai din partea Chinei un total de 400 de milioane de dolari, din care 300 de milioane au fost utilizati pentru achizitia de petrol si 100 de milioane pentru cumpararea de echipamente. China s-a implicat in refacerea sistemului de comunicatii iar Agentia Nationala pentru Reconstructia Iugoslaviei, creata in august 1999 de Milosevic a reusit pana in august 2000 sa refaca 38 % din infrastructura industriala distrusa de NATO. Expertii in economie considera Iugoslavia un caz unic in lume de economie autarhica, deoarece se aprecia dupa razboi ca tara va avea nevoie de cel putin zece ani pentru refacere si de minimum 25 de miliarde de dolari. Milosevic a strans surubul si a colectat sumele uriase rezultate din economia subterana pentru a asigura lichiditati pentru Agentia de Reconstructie. O buna parte din fondurile mafiei de stat au fost introduse in procesul de reconstructie. Cei care au refuzat sa cotizeze s-au trezit cu fondurile blocate si cu afacerile suspendate. Acest urias efort financiar a secatuit rezervele sustinatorilor lui Milosevic, care la momentul potrivit a fost dat la o parte pentru a face loc altori strangatori de fonduri. Milosevic se afla sub cheie, pe post de tap ispasitor cu lacat la gura. Contributia sa reala la procesul de dezintegrare a Iugoslaviei, procentul sau de participare la drama popoarelor fostei republici federative vor ramane probabil necunoscute in veci. Omul providential de la Dayton (conform presedintelui Clinton), momentul care a marcat redesenarea intregii harti regionale sub presiunea dictatului american nu va apuca probabil sa-si scrie memoriile. Procesul de schimbari, rasturnari si razboaie ce a reconfigurat in doar un deceniu intreaga harta sud-est europeana Balcanii isi va continua cursul iar din fosta Iugoslavie, intemeiata in 1929 pe fundamentul Regatului sarbilor croatilor si slovenilor, nu va mai ramane, in mai putin de un an, decat o amintire. Anul 1999, anul razboiului, al bombardamentelor care au dus la pierderea provinciei Kosovo

reprezinta un moment decisiv care a marcat un drum fara intoarcere. Simbolic si poate nu intamplator 1999 este si hotarul unei cifre rotunde, fix 70 de ani de la data fondarii Iogoslaviei.