Nu este în intenţia acestui articol de a face o istorie a imperiului rus şi a

continuării sale, cel sovietic, la fel nici a perioadei următoare imploziei

Uniunii Sovietice din 1991. S-a scris şi se va scrie mult pe această temă, de
fapt chiar spaţiul este prea redus pentru un asemenea demers, o analiză
completă necesitând tomuri de sute de pagini. Încercarea mea este de a
arunca o privire asupra unei caracteristici poate insuficient abordată, cea a
politicii centrului faţă de coloniile imperiului.
Prin durată, dimensiune, menţinerea controlului asupra periferiei, imperiul
rus ocupă un loc de frunte printre imperiile lumii. Pentru un imperiu
multinaţional ca şi cel rus, continuitatea teritorială i-a oferit o caracteristică
specială. Întinzându-se într-o zonă vastă a Eurasiei, creat prin cuceriri
continue şi tot mai întinse, s-a pus acut problema raporturilor dintre dominaţi
şi dominatori, prin faptul că aceştia împărţeau practic acelaşi spaţiu. Spre
deosebire de imperiile coloniale maritime, ca şi cel britanic, relaţiile dintre
conducători şi supuşi s-a pus într-un mod mult mai direct, solicitând
metropola în moduri mai directe.
La dilema controlului supuşilor, Imperiul Roman a folosit sintagma Pax
romana, preluată de ruşi sub denumirea de Pax russica şi mai târziu Pax
sovietica.
Să-l lăsăm pe istoricul român Alexandru Boldur să facă o scurtă
caracterizare a expansiunii ruseşti:
„... cuceririle teritoriale ruseşti din această perioadă întrec orice închipuire şi
pun în umbră cuceririle unui Genghis Han sau Alexandru Macedon. Nu
există nici un popor vecin cu Rusia de la care ea să nu smuls teritorii mai
mult sau mai puţin vaste.
...
Merită a fi menţionată o trăsătură specială a politicii guvernelor ruse în
teritoriile anexate, cărora la început li se acorda o autonomie, ale cărei forme
variau de la ţară la ţară. Astfel se linişteau spiritele agitate ale populaţiei,
care, la un moment dat, nenorocit, se vedeau înstrăinate şi trecute sub
stăpânire străină, rusă. Asemenea autonomii nu durau mult. Când autoritatea
rusă se simţea consolidată, fără vreo teamă de vreo răscoală a populaţiei,
autonomia se desfiinţa.
...
Conform obiceiului său, Rusia nu numai că a asuprit această provincie din
punct de vedere al limbii şi culturii naţionale, ducând o politică de rusificare,
dar a şi exploatat bogăţiile ei, transformând-o într-o colonie. Fenomenul
principal care planează asupra întregii structuri a economiei Basarabiei este
exportul produselor agricole şi importul produselor industriale, ceea ce
demonstrează rolul tipic de colonie a Basarabiei în componenţa Imperiului
rusesc.
În cursul cuceririlor ruseşti de teritorii alogene s-a observat un fenomen
interesant. Rusia cucerea cât putea, uneori fără a putea înghiţi un anumit
teritoriu naţional în întregime.
Astfel, se explică că în prezent (1972) există: Republica karelo-finică şi
Finlanda, Azerbaidjanul sovietic alături de Azerbaidjanul persan (iranian),
republica sovietică moldovenească alături de România, Turkmenia sovietică
alături de cea iraniană, republica sovietică tadjică alături de Tadjicia
afghanistană, Mongolia de sub protectoratul rusesc (de la 1936), aşa-zisa
Mongolie exterioară, şi alături de ea, Mongolia chineză, cea interioară.
În toate provinciile alogene, guvernele ruse duceau o politică de rusificare,
ceea ce provoca nemulţumirea generală.”
Ca orice imperiu, şi cel rus a trecut şi trece prin diferite perioade şi faze.
Orice imperiu se naşte, creşte, se dezvoltă, se extinde, trece prin anumite
perioade de expansiune şi declin, ajunge la apogeu, iar după un timp dispare.
Cauzele sunt datorate atât factorilor externi, cât şi a celor interni, sau, de cele
mai multe ori, în urma cumulului de factori interni şi externi. Imperiul rus şi
continuarea sa, cel sovietic, apoi Rusia, nu fac excepţie.
Un mic recul, în anii 1904-1905, apoi părea că urmează prăbuşirea, în 1917-
1918, dar bolşevicii l-au transformat în imperiu sovietic, dându-i o
pronunţată tuşă ideologică şi un nou impuls spre a supune noi teritorii şi ţări,
în numele comunismului, de această dată. Trebuie menţionat că tendinţa
expansionistă a Rusiei a îmbrăcat mai multe justificări ideologice în decursul
timpului, în funcţie de necesităţi. În timpul luptelor cu tătarii şi turcii, ruşii
îşi justificau apetitul cuceririlor prin faptul că apărau creştinătatea împotriva
islamului. Când au cotropit popoare creştine, ca în cazul Poloniei, luptau
pentru ortodoxie, când au cucerit popoare ortodoxe, luptau pentru ocrotirea
slavilor, panslavismul fiind cel ce îi mâna în luptă. Epuizându-se
justificările, apariţia bolşevismului venea ca o mănuşă, acum Rusia, devenită
uniunea Sovietică, lupta pentru a aduce libertatea popoarelor oprimate de
burghezi şi moşieri, înglobându-le în raiul comunist. Cine nu dorea asta, era
considerat reacţionar şi tratat ca atare.
Ce se întâmplă cu celelalte mari imperii de pe mapamond? În prima jumătate
a secolului XX, cel mai mare imperiu colonial era cel britanic. Se spunea că
deasupra lui „soarele nu apune niciodată”. Un imperiu creat pe baza faptului
că, începând cu secolul XVI, Anglia devenise stăpâna mărilor. La fel ca şi
cazul celorlalte imperii occidentale, vorbim de un imperiu colonial, coloniile
fiind separate de metropolă prin întinderile oceanului, coloniile mai fiind
numite şi „teritorii de peste mări”.
Toate imperiile, inclusiv cel rus, au trecut la jefuirea sistematică a coloniilor
în folosul metropolei. Şi toate au încercat să se justifice inventând faţete
pozitive pentru colonialism, cum ar fi „misiunea şi rolul civilizator” al
centrului imperial. Poate că această justificare ar merge pentru populaţiile
africane sau triburile izolate din Siberia îndepărtată, dar nu-şi găseşte nicio
justificare pentru popoarele europene ocupate de ruşi. Boierimea
moldovenească sau nobilimea poloneză era net superioară cultural nobilimii
ruse, la fel şi ţăranul de rând era mai instruit decât mujicul rus. Acesta a fost
unul din factorii care au menţinut identitatea naţională în teritoriile ocupate
de ruşi.
După primul război mondial, Marea Britanie îşi extinde imperiul colonial pe
seama teritoriilor smulse învinşilor, cum ar fi Orientul Mijlociu, dar cedează
Irlanda, care devine independentă. Rusia pierde o seamă de teritorii, dar
după victoria bolşevicilor trece din nou la refacerea imperiului, zdrobind
voinţa de libertate a popoarelor oprimate.
După al doilea război mondial, Marea Britanie este slăbită şi nu mai poate
controla imperiul. Mai mult, cetăţenii din colonii luptaseră pe front şi-şi
doreau recunoaşterea jertfelor, devenind conştienţi de puterea lor. A început
procesul de decolonizare prin recunoaşterea independenţei statelor. În
imperiul britanic, dobândirea independenţei a decurs în general paşnic, cu
excepţii notabile, e drept. Ce au făcut noile state cu independenţa lor, este
altă poveste. O problemă majoră a rămas cea a frontierelor noilor state,
frontiere trasate aleatoriu, doar pe baza înţelegerilor dintre imperii. Aceste
frontiere au devenit frontiere ale noilor state şi o permanentă sursă de
conflict, deoarece nu ţin seama de popoare, de triburi, fiind doar nişte linii
trasate pe hartă. Popoare şi triburi s-au găsit în state separate, amestecate cu
alte popoare şi triburi diferite, un melanj etnic şi religios imposibil de
gestionat.
Oricum, procesul a continuat, fie paşnic, fie violent, dar până la urmă
majoritatea coloniilor devenind independente. Ironic este faptul că tocmai
imperiile slabe, venite printre ultimele la festin, să renunţe mai greu la
teritoriile furate, ca de exemplu Belgia cu Congo. Este de remarcat
contagiunea fenomenului, odată pornit, nu a mai putut fi oprit.
Spre deosebire, în imperiul sovietic nu se întâmplă nimic. Deşi URSS-ul a
avut pierderi mai mari decât Marea Britanie, cnutul lui Stalin l-a ţinut unit,
ba dimpotrivă, a mai crescut şi şi-a instituit regimuri marionetă în mai toate
ţările „eliberate”. Repet, în ciuda faptului că URSS-ul a pierdut mult mai
mulţi oameni şi resurse decât Marea Britanie, care, ca stat democratic,
recunoaşte că nu-şi mai poate îndeplini singură menirea de putere mondială,
şi ca atare îi cheamă pe americani să-şi ia noul rol în primire şi să se implice
în problemele mondiale, începute cu războiul civil din Grecia între comunişti
şi necomunişti (1946-1949), la care au participat atât trupele engleze, pe de-
o parte, cât şi „voluntari” comunişti, pe de altă parte. Războiul se termină în
1949, când Tito se ceartă cu Stalin şi taie aprovizionarea sovietică prin
Iugoslavia, fapt care a dus răcirea relaţiilor româno-iugoslave şi chiar la
incidente de frontieră, conducerea română fiind supusă URSS-ului inclusiv
prin prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Cum spuneam, URSS-
ul este în plină expansiune, în ciuda pierderilor, tocmai prin faptul că Stalin
învingător nu intenţionează deloc să amelioreze viaţa supuşilor, ba
dimpotrivă, îşi continuă politica de aservire prin înfometarea populaţiilor
supuse (foametea din Basarabia şi Moldova în 1946), deportări şi asasinate
în masă, represiunea brutală a oricărei forme de rezistenţă. Imperiul rus are
propriile metode de consolidare a noilor cuceriri, generând un adevărat
holocaust în teritoriile ocupate, omorând, încarcerând şi deportând clase şi
mase de oameni nevinovaţi, în scopul de a crea o populaţie temătoare,
supusă şi obedientă. Chiar şi între limitele iniţiale ale imperiului se folosesc
aceleaşi metode, la fel ca şi în anii de maximă teroare bolşevică.
Din anii 50 începe procesul de decolonizare al Asiei, urmat în anii 60 de
decolonizarea Africii. Britanicii îl lasă liber, francezii rezistă şi pierd
războaiele din Indochina şi Algeria, ultimii care cedează sunt portughezii şi
belgienii, cum am spus, ultimii veniţi la masa împărţeală. Dar decolonizarea
se produce, deschizând noi fronturi în Războiul Rece.
Se termină şi Războiul Rece cu înfrângerea URSS-ului, care implodează în
cincisprezece state independente. URSS-ul nu a fost înfrânt militar, ci
economic. A fost înfrânt de legile economice, cărora nimeni nu li s-a putut
opune, nici măcar Ceauşescu, precum şi de un fenomen pe care Politburo-ul
a încercat multă vreme să-l ţină deoparte, fără succes.
În urmă cu mai bine de o sută de ani, unui mesaj îi trebuia câteva săptămâni
să ajungă dintr-o parte în alta a Europei. În timp, datorită revoluţiei
industriale a cărei consecinţă a fost descoperirea telegrafului, apoi a
telefonului, a radioului şi televiziunii, a mijloacelor de transport rapide,
timpul s-a redus, ajungându-se ca distanţele să nu mai fie aşa importante
pentru transmiterea ştirilor şi noutăţilor. Fluxurile de ştiri, de veşti şi de
imagini au penetrat Cortina de Fier, făcând imposibilă izolarea la acare
fuseseră supuşi cei condamnaţi să trăiască mai la est de o anumită linie.
Astfel, prin intermediul radioului şi în unele locuri a televiziunii, cei din est
au putut să afle că dincolo de cortină, oamenii trăiesc mai bine, au drepturi şi
libertăţi. A fost un proces de durată, dar ireversibil. Au început să-şi ceară
drepturile, în timp ce conducerile, îngenunchiate de legile economiei, nu mai
aveau resurse pentru represiune şi pentru a stopa ştirile. Poate părea o
viziune mai simplistă, dar amintiţi-vă de „Europa liberă” şi „Vocea
Americii”, surse de informaţie infinit mai credibile decât cele oficiale în una
dintre cele mai crunte dictaturi din blocul sovietic în anii 80, România lui
Ceauşescu. Chiar şi atunci când puterea încearcă controleze mediile de
informare, la vremurile care le trăim se găsesc soluţii, amintiţi-vă de revolta
din Chişinău de la 7 aprilie 2009, transmisă pe Twitter şi Facebook.
Inevitabilul s-a produs în 1991, după seria de revoluţii din Europa de Est din
1989. În 1991, URSS era desfiinţată, Rusia umilită îşi retrăgea trupele din
fostul bloc estic, care ulterior se alătură NATO. A fost o înfrângere fără să se
tragă un foc de armă, o înfrângere de tip nou, în contextul noilor reguli
impuse de progresul tehnologic, când informaţia nu mai era un monopol de
stat, chiar dacă statele totalitare asta încearcă sau au încercat.
Dar reacţia la această înfrângere se aseamănă izbitor cu cea a Germaniei
după înfrângerea din primul război mondial. Spre deosebire de 1945,
Germania nu a fost ocupată de trupele învingătoare, germanii nu au văzut
atunci armatele aliate defilând prin oraşele sale, nu au fost supuşi unui regim
de ocupaţie, cu restricţiile inerente. Nu au aflat că au fost învinşi, şi, la fel ca
şi ruşii în 1991, au considerat înfrângerea ca o consecinţă a trădării
politicienilor, cel puţin în prisma elementelor naţionaliste. Aşa a fost
posibilă apariţia unui salvator naţional, care promitea revenirea la gloria de
odinioară. După o perioadă de degringoladă, această revenire s-a petrecut
după o criză profundă care a afectat întreaga lume, cea dintre anii 1929-
1933. Nu întâmplător Hitler devine cancelar la 30 ianuarie 1933. O
asemănare destul de mare cu Rusia de după 1991, şi aici, comuniştii şi
naţionaliştii se simt trădaţi că au pierdut vechea glorie şi vechiul imperiu,
acuzându-l pe Boris Eltsin şi jaful ce a urmat, numindu-i chiar trădători ai
interesului rusesc. Criza mondială încă există, dar regimul autoritar se
bucură de susţinerea majorităţii populaţiei.
Ca o paranteză, marea greşeală a americanilor în 2003, după ocuparea
Irakului, a constituit-o tocmai reducerea trupelor de ocupaţie, în loc să treacă
la sporirea lor, în aşa fel încât fiecare irakian să simtă rigorile unei ocupaţii
militare. Trebuia ca la fiecare colţ de stradă să existe un post de control
american, fiecare stradă să fie patrulată de soldaţi americani înarmaţi, în
schimb, americanii nu aveau la sfârşitul războiului suficiente trupe să
controleze clădirile guvernamentale din centrul Bagdadului. Ba mai mult, şi
acestea au fost reduse. Rezultatul s-a văzut, o insurgenţă care a adunat
militanţi sub diferite interese, de la Al-Queda până la militanţi shiiţi sau
membri ai partidului Baas, fidelii lui Saddam Hussein, care a provocat peste
patru mii de morţi în rândul trupelor americane. Iar aceasta putea fi redusă,
dacă nu evitată, prin suplimentarea trupelor de ocupaţie, mult inferioare
necesităţii controlării unui teritoriu atât de vast. Trebuie menţionat că toate
rapoartele militarilor din ierarhia armatei americane susţineau asta, dar Bush
şi Rumsfeld aveau alte viziuni, dovedite ca fiind catastrofale. Închid
paranteza.
Rusia îşi revine, susţin majoritatea analiştilor. Dar cum?
Mulţi văd rezervorul de petrol şi gaze, precum şi de alte materii prime, ca şi
o binecuvântare pentru Rusia. Se poate, Gazpromul devenind o armă mai
eficientă decât Armata Roşie, deoarece de teama Gazpromului Europa a
ajuns să tremure la propriu. Pentru cei naivi, care încă mai cred că Gazprom
este doar o societate ce se preocupă doar de problemele sale comerciale, le
pot aduce multe exemple, dar cel mai pregnant în ultima vreme îl constituie
recentul tratat cu Ucraina, în care, în schimbul prelungirii închirierii portului
Sevastopol până în 2042 (contract ce expira în 2017), se prevăd inclusiv
reduceri la preţul gazelor livrate de Gazprom. Cum de un tratat politic se
bazează pe o companie aşa-zis comercială, am explicat aici.
Poate că această bogăţie în resurse este pentru Rusia o binecuvântare, dar
pentru poporul Rusiei este un blestem. Mă bazez în această afirmaţie pe
exemplele multiple care ni le oferă atât istoria, cât şi multitudinea de cazuri
actuale. Şi le pot enumera. Arabia Saudită şi mulţimea de state bogate în
petrol din zona Golfului sunt bogate, exportul lor de petrol fiind principala
lor resursă. Cetăţenii lor au un nivel de trai ridicat faţă de media din regiune,
dar în schimb sunt nişte dictaturi în cel mai clar sens al cuvântului. Legea
musulmană se aplică cu stricteţe, iar opozanţii sunt prigoniţi fără milă.
Tocmai datorită faptului că clasa conducătoare, în majoritatea ţărilor
monarhii absolute, dispune de resurse financiare suficiente ca din când în
când să dea câte ceva şi supuşilor, în schimbul obedienţei. Opozanţii sunt
prigoniţi fără milă, iar populaţiei nu-i pasă, din moment ce primeşte stipendii
de la conducere. Nu contează că acele stipendii sunt o cotă insignifiantă faţă
de încasări, şi că zone de bază ca şi învăţământul, sănătatea sunt
subfinanţate, în defavoarea apărării, din moment ce armata şi internele sunt
responsabile cu protecţia regimului inclusiv împotriva propriilor supuşi. De
ce să stimulezi sănătatea şi învăţământul, când educaţia poartă în ea
germenii cunoştinţei, care în curând ar putea cere drepturi, inclusiv politice?
Nu este întâmplător că tocmai în aceste state se dezvoltă formele radicale de
opoziţie, cele fundamentalist islamice, ale căror cel mai cunoscut exponent
este chiar Osama bin Laden, saudit la origine?
La fel, în Rusia, apare acelaşi fenomen. Masele se lasă seduse de discursul
naţionalist, acceptând unele mici beneficii, cedând în schimb libertăţile lor
de bază, pentru care unii în estul Europei au luptat şi au murit. În schimb,
pentru ei este suficient faptul că votca este încă ieftină şi că Rusia este o
mare putere, orgoliul care a făcut mujicul rus să susţină atâtea secole
imperiul, să lupte şi să moară pentru el, chiar dacă în schimb nu primea
decât împilarea seculară. De aceea, pentru conştiinţa rusului de rând,
binecuvântarea Rusiei îl reprezintă blestemul său, el fiind în continuare
dispus să renunţe la drepturi în schimbul ideii că Rusia este mare. Nu
contează că el moare de foame, iar conducătorii se îmbuibă, contează că are
o sticlă de votcă şi conştiinţa imperiului.
După căderea URSS, Rusia a încercat după modelul britanic crearea unui
Commonwealth, sub numele de CSI. Tentativă eşuată, din moment ce
fiecare din ţările proaspăt independente avea propria agendă, în funcţie de
aspiraţiile fiecăreia. A fost nevoie de constrângere, inclusiv prin crearea de
conflicte devenite ulterior îngheţate, ca să le readucă la sânul CSI. În unele
cazuri, au apărut războaie civile, de asemenea prost gestionate, ca şi în cazul
Turkmenistanului. Iar acum apar alte probleme, în Kirghistan, de exemplu.
Ca şi o concluzie, Rusia a ratat ocazia de a se decoloniza paşnic, evitând
astfel multe probleme care în curând îi vor putea fi extrem de greu de
gestionat. De exemplu, a creat focarele din Georgia, Abhazia şi Osetia de
Sud, la fel ca şi cel din Moldova, Transnistria. Pe lângă imensele resurse
aruncate aici, aceste pseudostate mafiote nefiind capabile, chiar prin masiva
contrabandă să se susţină singure, fără aportul economic, militar şi politic al
Moscovei, au mai apărut şi probleme de altă natură.
Nu poate fi negat faptul că implicarea rusească în Georgia, respectiv în
conflictele din Osetia de Sud (1992) şi Abhazia (1992-1993) nu au avut o
influenţă majoră asupra desfăşurării ulterioare a mişcării de secesiune din
Cecenia. Nu trebuie uitat faptul că Şamil Basaev, cel mai căutat om din
Rusia de după 1994, a fost comandantul frontului nordic în războiul din
Abhazia în 1993 şi ministru adjunct al apărării din Abhazia, un adevărat erou
al Rusiei în acea vreme. În fruntea cecenilor săi a intrat în oraşul Gagra
dinspre nord, la 1 octombrie 1993, susţinuţi de aviaţia rusă, în timp ce oraşul
era blocat dinspre mare de flota rusească, la acţiune luând parte navele
Bezukoriznenny, Golovin, KIL-25 şi BTH-38. Masacrele au fost pe măsură,
mii de georgieni ucişi şi zeci de mii fugiţi. Oamenii lui Basaev au adus circa
o sută de civili georgieni pe stadionul din Gagra, i-au decapitat şi au încins
un macabru meci de fotbal cu capetele lor.
Un an mai târziu, acest Şamil Basaev devenea proscris în Rusia, pe motiv că
se aliase lui Djohar Dudaev, fost general sovietic de aviaţie ce devenise
preşedintele autoproclamatei republici cecene, independente faţă de Rusia. A
luptat la Groznâi în fruntea batalionului abhaz format din veteranii săi din
Abhazia, acum împotriva armatei ruse. A condus raidul asupra spitalului din
Budivonosk, luând 1600 de ostatici, a terorizat Rusia mai mult decât oricare,
chiar şi luările de ostatici de la teatrul din Moscova, din 2002, fiindu-i
atribuite. A murit în 2006, în explozia accidentală a unui camion cu muniţie.
Destinul unui luptător, creat de Rusia, care ajunge să lupte împotriva ei, la
fel ca şi alte cazuri. La fel, revolta lui Abd-el-Krim, în Marocul anilor 20 va
fi purtată de către veteranii marocani din armata franceză din primul război
mondial, soldaţi cu experienţa frontului. Şi exemplele sunt nenumărate. De
fiecare dată când imperiul îşi foloseşte soldaţii recrutaţi din colonii, aceştia,
cu prima ocazie, vor lupta pentru in dependenţa ţării lor. Aşa s-a întâmplat şi
în Moldova în 1992, când veteranii moldoveni ai războiului sovieto-afghan
au luptat împotriva transnistrenilor.
Ideea este că iniţierea de către Rusia a conflictelor în ţările ce s-au desprins
de imperiul sovietic a amorsat dorinţa de independenţă a republicilor rămase
în componenţa Rusiei, acolo unde ruşii sunt minoritari în proporţie de mai
puţin de 5%. Antrenarea şi înarmarea voluntară a acestor populaţii în
conflict este o sabie cu două tăişuri, şi Rusia acum vede reversul medaliei.
Cecenii au devenit conştienţi de puterea lor, s-au văzut înarmaţi, până să-şi
aducă aminte de tradiţiile lor războinice şi să ridice armele pentru
independenţă a fost doar un pas, trecut cu uşurinţă. Mai ales că şi demografia
este de partea lor şi a populaţiilor caucaziene. Ruşii sunt minoritari în toate
republicile de aici: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-
Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi
3,7% în Cecenia. Mai mult, Rusia este formată din 21 de republici
autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste
republici ruşii sunt mai mult decât minoritari, am exemplificat doar cu
regiunea Caucazului, deoarece este tocmai regiunea în care Rusia sângerează
cel mai mult. Un ultim exemplu, chiar săptămâna trecută, un atac asupra
Parlamentului cecen a lăsat peste opt morţi, inclusiv atacatorii. Un mesaj dur
care demonstrează că războiul din Cecenia este departe de a fi încheiat, cum
pretinde Rusia. Precedentul atac care îmi vine în minte asupra unui
parlament a avut loc în 2002, când separatişti pakistanezi din Kashmir au
atacat parlamentul indian, provocând mai multe victime, incident care a dus
aproape până la izbucnirea unui nou război între India şi Pakistan.
Astăzi, Rusia duce o luptă fără ieşire în Caucaz. Nu poate învinge, s-a văzut
din ultimii şaisprezece ani. Acum nici nu mai poate renunţa, din două
motive. Unul, întreg eşafodajul prin care actuală putere a acces la conducere
a fost carta naţionalistă. Să renunţe la Cecenia sau să cedeze ceva din linia
dură impusă în ultimii zece ani ar însemna recunoaşterea înfrângerii şi prin
asta delegitimarea actualei puteri ruse în ochii rusului de rând. De aici începe
fisura, chiar într-un stat autocratic. În timp, chiar dacă se vor crampona de
putere, aceasta li se va şubrezi iremediabil. Al doilea, o cedare acum ar
antrena prioncipiul dominoului şi în alte republici, care stau cu ochii pe
Cecenia şi Daghestan. Deocamdată, conflictul cecen s-a extins doar în
republicile musulmane învecinate.
Are Rusia o altă soluţie, decât cea de a continua să lupte şi să sângereze în
Caucaz? Sau, mai bine zis, avea Rusia o altă soluţie în aşa fel încât să nu fi
ajuns în situaţia actuală?
Eu cred că da. Această soluţie a fost deja iniţiată de Boris Eltsin în 1996,
atunci când a încheiat în grabă primul război cecen dintre 1994 şi 1996,
devenit prea nepopular, ţinând cont de marile pierderi ruseşti. Tratatul de
pace s-a încheiat ca şi între două state independente, iar Eltsin a spus că
respectivul tratat pune capăt unui război de patru sute de ani. Dacă Rusia îi
lăsa pe ceceni aşa, într-o stare de cvasiindependenţă, aceştia făceau în
continuare ceea ce ştiu mai bine, adică se luptau între ei. Asta au făcut până
când Vladimir Putin, pe atunci un ilustru necunoscut devenit preşedinte
interimar după demisia lui Eltsin, declanşează al doilea război din Cecenia,
devenind o persoană extrem de populară, astfel reuşind fără prea mare efort
să-şi adjudece două mandate prezidenţiale. Dacă Cecenia era lăsată în
continuare aşa, fracţiunile tribale şi rivale s-ar fi măcinat reciproc multă
vreme. Asta a înţeles şi Putin după doi ani de război, atunci când s-a aliat cu
unii împotriva altora, respectiv cu gruparea lui Ahmad Kadârov, ucis în
2004, respectiv cu fiul său, Ramzan, în funcţie şi astăzi, nişte şefi de bandă
şi criminali de drept comun, la fel ca şi multe alte figuri din Cecenia.
Intervenind în 1999, Rusia a făcut tot ceea ce putea fi mai rău, anume a
radicalizat opoziţia cecenă, aruncând-o în braţele fundamentalismului
islamic. Cecenii nu au avut alt stat care să-i susţină, aşa cum separatiştii din
Kashmir au Pakistanul. Dar trecând la fundamentalism, lucru acceptat chiar
şi de islamiştii moderaţi, ajutorul sub formă de bani, arme şi luptători
îndoctrinaţi a început să curgă dinspre grupările teroriste musulmane. Astfel,
întreaga opoziţie împotriva Rusiei s-a radicalizat într-una fundamentalist
islamică. Dacă în deceniul zece al secolului trecut, cecenii luptau pentru
independenţă, acum luptă pentru instaurarea Califatului, un stat islamic care
să cuprindă toţi musulmanii din Pakistan până în Maroc, ideea de bază a
organizaţiilor gen Al-Queda.
Dacă i-ar fi lăsat în pace, cu tratatul lui Eltsin, Rusia ar fi dat o şansă
moderaţilor să învingă. Nu trebuie uitat că şi generalul Djohar Dudaev era
un moderat, dar ruşii l-au ucis cu o rachetă dirijată după telefonul său mobil
tocmai pe omul pe care mai târziu ar fi trebuit să-l susţină. Deoarece, dacă ar
fi făcut-o, poate nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, cu bombe explodând în
metrou la două staţii de centrul Moscovei.
Ca un exemplu aduc cazul Tadjikistanului. Devenit independent din 1991,
un an mai târziu este confruntat cu un război civil, în care una dintre părţi,
devenită fundamentalistă, era ajutată direct, cu oameni şi bani, precum şi cu
instrucţie şi refugiu, de Afghanistanul vecin, pe atunci fieful talibanilor.
Rusia i-a susţinut pe opozanţii fundamentaliştilor, inclusiv cu trupe, într-un
război care a durat aproape patru ani, şi a obţinut mai multe şi a avut pierderi
mai mici decât în primul război cecen. De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei
era de partea lor, împotriva fundamentaliştilor.
La ora actuală, majoritatea cecenilor sunt împotriva ruşilor şi a bandei lui
Kadârov, iar a fi fundamentalist pentru ei înseamnă să fi împotriva lor.
Indirect, fără să vrea, prin oprimarea cecenilor, Rusia a contribuit la
radicalizarea musulmanilor din Caucaz, o problemă foarte dificil de
gestionat. Radicalismul musulman se poate extinde în republicile
musulmane independente foarte rapid, având două centre importante de
greutate: unul în Caucaz şi altul în Afghanistan, în zona controlată încă de
talibani.
Ce ar fi fost, sau ce ar fi putut fi, dacă Rusia urma cealaltă cale? Cecenia nu
ar fi diferit mult de Turkmenistan, sau Tadjikistan. Ar fi fost sub oblăduirea
economică şi influenţa politică a Rusiei, dar ar fi fost independentă, sau cu o
autonomie sporită. Dar Rusia nu ar fi pierdut zeci de mii de oameni şi sute
de milioane de dolari echivalent acolo, fără să rezolve nimic, ba dimpotrivă,
radicalizând toată populaţia împotriva lor, ba chiar transformând-o în viitorii
kamikaze împotriva infidelilor care nu îmbrăţişează cu devoţiune Koranul.
Procesul de decolonizare Rusia nu l-a început, şi nici nu intenţionează să-l
înceapă, deşi are cazurile republicilor care s-au desprins din URSS în 1991,
cazuri ce pot fi socotite de succes, comparativ cu ce se întâmplă în
republicile caucaziene. Cele mai de succes sunt ţările baltice. Singurele
excepţii ale succesului relativ de care vorbeam sunt chiar statele în care
Rusia a plantat conflictele sale, respectiv Georgia şi Moldova, care au
problemele separatiste pe teritoriul lor. Chiar şi aşa, situaţia lor este infinit
mai bună decât Caucazul.
Dacă Rusia ar fi lăsat lucrurile să meargă, fără să declanşeze un nou război
în Cecenia, poate la ora actuală ar fi avut o altă situaţie acolo. În mod sigur
ar fi trebuit să acorde o autonomie lărgită, poate chiar independenţa
republicilor caucaziene, dar în mod sigur acestea ar fi fost total dependente
economic de Rusia. Şi nu numai economic, în mod sigur Rusia ar fi avut un
rol preponderent în toate deciziile politice. Ar fi fost o independenţă de
facto, aceste ţări fiind incapabile să-şi dezvolte o viaţă independentă, nu au
nici resursele, nici teritoriul, nici vocaţia să o facă. Ar fi fost tot ale Rusiei,
dar independente cu numele. Iar Rusia nu ar fi sângerat atât şi nu ar fi
pierdut în continuare bani şi resurse doar pentru a spune că a rămas o mare
putere.
Marea Britanie a ştiut să rămână o mare putere, nu cea mai mare, dar a
rămas o marte putere şi după ce a renunţat la colonii. Le-a dominat
economic prin intermediul Commonwealth-ului, dar le-a păstrat fidele. În
schimb, Franţa a procedat altfel. Şi le-a exploatat intens, intervenind dur de
fiecare dată când una dintre ele lua o decizie neconvenabilă Parisului. Nu
este de mirare că jumătate din ţările aflate în primele zece locuri în
clasamentul statelor eşuate al revistei Foreign Policy sunt foste colonii
franceze. O atitudine mai apropiată de a Rusiei, să ne mai mirăm că cei doi
preşedinţi se înţeleg foarte bine?
În concluzie, dacă Rusia ar fi început decolonizarea mai devreme, poate ar fi
fost scutită să treacă prin ceea ce trece în Caucaz. Şi este foarte posibil ca de
aici să piardă enorm, nu trebuie uitat cât a pierdut Franţa ca şi putere
importantă după înfrângerea din Algeria din 1962.