Națiuni și minorități

Tema de față aleasă își propune să analizeze termenii „națiune” și „minorități” din
punct de vedere teoretic, pentru a înțelege cât mai bine însemnătatea acestor două noțiuni
destul de des întâlnite. Tema vine și cu o parte practică care este legată de minoritatea turcă
din Germania.
Cea mai des întâlnită definiție a națiunii este aceea că națiunea este o formă de
comunitate etnică-socială a oamenilor, produs al dezvoltării societății pe o treaptă superioară,
având ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, a originii
limbii și culturii, o anumită factură psihică.
În schimb în lucrările de specialitate din Occident termeni precum „național” sau
„apartenență națioanală” se utilizează de cele mai multe ori ca fiind sinonimi cu termenul de
cetățean al unei țări.
Această situaţie se datorează în principal faptului că în majoritatea ţărilor occidentale
identitatea naţională s-a construit în principal în jurul identităţii de cetăţean, iar teritoriul
statutului a devenit în cele din urmă termenul fundamental de referinţă pentru „teritoriul
naţional”. În schimb, Europa de Est a avut o cale diferită de ascensiune, în care etnicitatea,
apartenenţa etnică a îndeplinit un rol esențial.
Din păcate, aplicarea eronată pentru această regiune a unor concepte şi semnificaţii
conceptuale realizate sub influenţa evoluţiei istorice din vestul continentului conduce
inevitabil la interpretări greşite.
O eroare caracteristică de acest tip apare atunci când noțiunea de „etnic” este utilizat
de occidentali, pentru a desemna colectivităţile minoritare având caracteristici naţionale pe
deplin formate din ţările Europei Răsăritene.
Pe de altă parte, lipsa consensului conceptual poate oglindi şi inexistenţa unui acord
politic intern cu privire la rezolvarea problemei naţionale. Aşa se poate explica, de exemplu,
de ce anumiţi politicieni din partea majorităţii preferă termenul de grup etnic pentru a
desemna o minoritate din ţara lor, utilizarea termenului de „minoritate naţională” părându-le
mult prea delicat, cu conotaţii care pot conduce la ideea „autonomiei” sau „separării”.
De cealaltă parte, anumite minorităţi naţionale se pronunţă pentru utilizarea noţiunii de
comunitate naţională pentru a se autodefini, chiar şi termenul de „minoritate” părându-le
restrictiv şi inadecvat pentru a desemna o colectivitate naţională în deplinul sens al
cuvântului. Evident, chestiunea nu este una pur academică, ştiut fiind că prin promovarea
conceptului de „comunitate naţională minoritarii avansează de fapt cerinţa recunoaşterii
drepturilor naţionale colective.1
Modelul „vestic” şi cel „estic” al naţiunii
Documentele de bază ale revoluţiilor burgheze moderne se concentrau pe drepturile
oamenilor. Singura entitate politică legitimă recunoscută, era statul naţional. Însă, în aplicarea
acestor principii la realităţile politice din diferite zone geopolitice au intervenit importante
diferenţieri în privinţa efectelor.
O interpretare nuanţată se impune în principiu în cazul ţărilor (sau poate și a
regiunilor) care au arătat întârziere în procesul modernizării şi care prezintă particularităţi
semnificative în dezvoltarea lor socio-economică, statală şi spirituală. În cazul acestor ţări,
ideologiile naţionale au îndeplinit şi îndeplinesc în continuare un vital rol compensator pentru
nemulțumirile şi lipsa de legitimare generate de insatisfacţiile din cadrul economic şi politic.
Dat fiind că în lipsa cadrului statal adecvat şi a slabei dezvoltări a societăţii civile,
identităţile naţionale din Estul Europei s-au costituit având la bază identitatea etnică,
afirmarea funcţiei legitimizatoare a ideologiilor naţionale a însemnat în mod inevitabil
identificarea puternică a statului şi a ideologiei naţional-statale cu interesele comunităţii
etnice dominante. Pe un asemena fundal, ideea avansată de Walzer, al statului neutral din
punct de vedere etnic, a despărţirii complete dintre stat şi etnicitate, a rămas mai degrabă o
aspiraţie.2
Problema realizării identităţii dintre teritoriul statului şi teritoriul naţiunii se pune
într-un mod crucial diferit în cazul modelului vestic şi al celui estic al naţiunii. Dat fiind că în
vestul Europei în mod regulat a predominat conceptul civic de identitate naţională, calitatea
de membru al naţiunii era conferită chiar de însăşi calitatea de cetăţean a persoanei în cauză,
cele două apartenenţe (cel de membru al colectivităţii statului şi cel de membru al
colectivităţii naţionale corespunzătoare) suprapunîndu-se în mare măsură. Erau astfel
posibilităţi destul de mici pentru formarea unor identităţi naţionale rivale în interiorul
aceluiaşi stat.
În concluzie, la autorii vestici preocupaţi de subiect accentul cade de obicei pe
evidenţierea factorilor care conferă individului o identitate civică. Oomen, spre exemplu,

1
Gavril, Flora, Ce este o națiune, Cluj, Napoca Star, 2003, p.5
2
Michael Walzer, Pluralism: A Political Perspective in Will Kymlicka, The Rights of Minority Cultures, Oxford
University Press, Oxford, 1999, pp. 139-154.
consideră comunitatea de locuire un factor esențial care dă naştere naţiunii, iar Anthony
Giddens subliniează rolul statului, al administraţiei unitare.
În schimb, în estul Europei, datorită particularităţilor dezvoltării istorice, etnicitatea
este considerată factorul obiectiv primordial. Statele care se declarau naţionale erau
confruntate cu diversitatea etno-culturală, fiind nevoite să elaboreze strategii de legitimare şi
integrare bazate pe principii ideologice şi politice adesea contradictorii, urmărind realizarea
unui echilibru între necesitatea afirmării doctrinei naţionale şi necesitatea asigurării stabilităţii
interne, în condiţiile existenţei unei populaţii multietnice şi a dezvoltării unor mişcări
naţionale paralele pe teritoriul lor.
În cele ce urmează doresc să prezint pe scurt ceea ce poate fi minoritatea sau ideea de
minoritate.
Minorități
Cuvântul minoritar evocă participarea unui ansamblu prin subdiviziuni; cel puțin
două, unul majoritar, celălalt mai puțin numeros, situat adesea pe poziție diferită.3
Se știe prea bine fapul că majoritatea are adesea puterea de decizie și de acțiune,
putere care le este oferită de numărul, cantitatea dar și minoritarii au unele posibilități
strategice.
Una dintre strategii ar fi exercitarea loialității de grup, urmând majoritatea de cele mai
multe ori. În schimb, voința majorității fie ea de ordin politic, ideologic sau psihologic, poate
însă apărea minoritarilor ca un dictat și atunci acestora nu le rămâne, din nefericire, decât
secesiunea sau dreptul de a-și spune nemulțumirile (a protesta).
Dezvoltarea unei idei minoritare în contradicție cu principiile dominante, are tendința
încă de la început să se opună schimbării. Dar, cu trecerea timpului, ideea de răzvrătire se
aplatizează, minoritarii ajugând să se complacă situației.
Așadar, influența minoritară nu este decât arareori manifestă, de obicei prezentându-se
sub forma conversiunii (Moscovici, 1980). Ea se exprimă în mod latent, indirect, putând fi
sesizată în sfera „privată”, uneori după un anumit timp, cu atât mai mult cu cât minoritatea
este percepută mai distinctă, mai conflictuală și este mai rigid categorizată. Observarea
acestor efecte paradoxale ale categorizării au făcut necesară o elaborare teoretică a noțiunii de

3
Adrian, Neculau, Gilles, Ferréol, Minoritari, marginali excluși, Iași, Polirom, 1996
validare, ce-și are fundamentul în procesul constructivist ce domină activitatea cognitivă a
țintelor influenței.

Minoritatea turcă în Germania

Mai departe doresc să vorbesc în câteva rânduri despre minoritatea musulmană care
azi își are rădăcinile în țara care este denumită drept „motorul Europei” și anume Germania.
Turcii au ajuns în Germania acum 50-60 de ani și nu pentru că și-au dorit, ci pentru că
Turcia a semnat un acord cu Germania de Vest prin care se dorea aducerea de mână de lucru
calificată. În plin Război Rece, America și-a dorit ca Turcia să furnizeze muncitorii deoarece
aceasta era membră NATO iar creșterea demografică din Turcia putea provoca frământări
interne, nefavorabile contextului vremii.
Ajunși în Germania, turcii au ocupat locurile de muncă din industrie, minerit,
siderurgie iar femeile au fost repartizate în fabrici și la prestarea de servicii în locuințele
oamenilor. Acest val migrator a fost recunoscut ca cel care a salvat economia Germaniei,
chiar dacă pe parcursul anilor aceasta s-a confruntat cu crize, cum a fost cea a petrolului. Ceea
ce se dorea a fi o perioadă scurtă, de doi ani, în care turcii să muncească în Germania, s-a
prelungit ajungându-se la o cifră de 4 milioane de turci care trăiesc astăzi în Germania.
Dacă privim în urmă descoperim că musulmanii turci au ajuns în Europa și implicit în
Germania cu secole în urmă. Primii turci ajunși în Germania au fost diplomații din Prusia prin
secolul al XVIII lea. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa și-a
dezvoltat sistemul economic orientându-și atenția spre mână de lucru ieftină, deoarece
numărul populației scăzuse, iar muncitorii orientali deveneau o soluție viabilă. Construirea
Zidului Berlinului în 1961, a stopat trecerea din Est spre Vest a cetățenilor, astfel s-a ajuns la
luarea deciziei de „împrumutare” a mâinii de lucru ieftine.
Germania a fost prima care s-a bazat pe ajutorul muncitorilor turci. Astfel, Germania
Federală și Turcia au semnat un acord privind forța de muncă. Germania Federală a semnat și
cu Spania și Grecia tot un acord privind imigrarea cetățenilor din aceste state, dar cel mai
numeros flux a fost cel turcilor. Cetățenii turci erau primiți în Germania ca „muncitori
oaspeți” facând parte din economia Germaniei. Prin acest acord ambele state își doreau o
accelerare a economiei proprii. Acordul prevedea faptul că doar persoanelor necăsătorite din
partea Europeană le-a fost permis să meargă în Germania. Muncitorii turci erau în majoritate
bărbați, iar în primul an de la semnarea acordului au pătruns în Germania aproximativ 7.000
de persoane, iar puținele femei ofereau servicii de menaj sau munceau în fabrici. Criza
petrolului din 1973 a determinat o stopare a fluxului migrator din Germania. Ușoara criză
economică a vremii a încheiat prima etapă de migrație, la momentul repectiv în Germania
aflându-se 2.6 milioane de muncitori imigranți. În contextul crizei, legislația le-a permis
familiilor turce să-și aducă rudele și pe cei apropiați. Mulți s-au reîntors în țara de origine, dar
cu toate acestea majoritatea a rămas în Germania. Intenția turcilor era de a rămâne în
Germania, având mai multe posibilități de a-și crește copiii în condiții bune, oferindu-le o
educație propice. La sfârșitul anilor 1990 în Germania erau aproximativ 800.000 de copii de
origine turcă.
Mai mult de trei milioane de turci locuiesc acum în Germania, constituind cea mai
mare comunitate de străini din țară. Aproximativ 30% dintre aceștia nu au terminat școala
generală, iar 25, 5% sunt șomeri. În comparație cu restul societății germane, turcii au rate mai
ridicate ale șomajului, ratele educației fiind mult mai mici. Recent, tendințele de migrație s-au
schimbat, tot mai multe persoane de origine turcă migrează înapoi în Turcia, iar tendința
imigrației către Germania pare să fie în scădere.
Prin urmare tema prezentată poate să fie abordată mult mai pe larg lăsând loc multor
referințe despre ceea ce poate însemna atât termenul de națiune cât și cel de minoritate.

Bibliografie:
1. Gavril, Flora, Ce este o națiune, Cluj, Napoca Star, 2003, p.5
2. Michael Walzer, Pluralism: A Political Perspective in Will Kymlicka, The Rights of
Minority Cultures, Oxford University Press, Oxford, 1999, pp. 139-154
3. Adrian, Neculau, Gilles, Ferréol, Minoritari, marginali excluși, Iași, Polirom, 1996
4. Cristina, Monica, Almășan, Minoritatea turcă din Germania, Universitatea Babeş
Bolyai Facultatea de Istorie și Filosofie, 2016