3.5.1.

Structuri nervoase subcorticale

3.5.1.1. Măduva spinării
Măduva spinării este localizată în canalul rahidian al coloanei vertebrale. Se întinde de
la orificiul occipital (prima vertebră cervicală) până la a 2-a vertebră lombară şi se termină cu
conul vertebral (se continuă cu firul terminal ajungând până la a 2-a vertebră cocigiană însă
firul terminal nu este fibră nervoasă).
Măduva spinării are o structură segmentară metamerică, fiecare metamer al măduvei
spinării dă naştere la o pereche de nervi spinali care controlează un segment muscular şi unul
cutanat corespunzător, precum şi vişcerele zonei respective. Nervii părăsec canalul rahidian
prin orificiile intervertebrale. Pe măsură ce se coboară în regiunile înferioare ale coloanei
vertebrale nervii au o poziţie tot mai oblică şi împreună cu firul terminal alcătuiesc coada de
cal.
În partea centrală a măduvei spinării se găseşte o porţiune cenuşie iar spre exterior o
porţiune albă. Substanţa cenuşie este o aglomeraţie de neuroni, fibre nervoase amielinice şi
nevroglii. Aceasta are forma literei H şi îndeplineşte funcţia de centru reflex. Aici se întâlnesc 2
tipuri principale de neuroni: (a) motorii şi (b) de asociaţie.
Neuronii motori se subîmpart în (a) somatici care trimit impulsuri musculaturii
scheletice şi (b) vegetativi ce trimit impulsuri musculaturii organelor interne. Neuronii de
asociaţie – fac legătura între neuronii senzitivi din ganglionii spinali şi motoneuronii din
măduvă sau din segmente encefalice.
Substanţa albă este formată în cea mai mare parte din fibre mielinice dispuse în
cordoane şi îndeplineşte funcţia de cale de conducere. După rolul lor funcţional şi direcţia de
transmitere a influxului nervos, fibrele se împart în (a) fibre ascendente (senzitive) prin care
influxul nervos se transmite de la zonele periferice (receptoare) ale corpului spre encefal şi (b)
fibre descendente (motorii) – prin ele influxul nervos de la centrii encefalici se transmite spre
periferie (în deosebi spre organele executive – muşchi şi glande).
În substanţa albă, în apropierea substanţei cenuşii, între coarnele posterioare şi cele
intermedio-laterale, se găsesc insule de substanţă cenuşie dispuse în reţea. Acestea alcătuiesc
porţiunea spinală a formaţiunii reticulate cu funcţia activatoare şi comutativă în raport cu
centrii medulari (prin acesta se transmite informaţii nespecifice din mediul înconjurător şi are
rol în menţinerea tonusului scoarţei cerebrale – stare de veghe) (Andronescu, 1979).
 Figura 3.11. Măduva spinării; secţiune transversală în
regiunea toracală (după Mogoş şi Ianculescu, 1980)

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: (1) centru reflex şi (2) conducerea impulsului
nervos. La nivelul măduvei se situează centrii de comandă care fie că transmit direct impulsuri
organelor de execuţie, realizând reflexe necondiţionate (somato-motorii şi viscero-motorii), fie
că primesc comenzile de la centrii encefalici superiori şi le transmit aparatelor de execuţie,
participând la realizarea reflexelor condiţionate şi a actelor motorii intenţionate (măduva
spinării este implicată în stabilirea ordinii de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor,
modularea ritmului şi tempoului) (Andronescu, 1979). La nivelul măduvei spinării se găsesc
următorii centrii nervoşi: cardioacceleratori, pupilodilatatori, sudorali, pilomotori, ai motilităţii
tubului digestiv, ai micţiunii şi sexuali.
Funcţia de conducere a impulsului nervos este realizată prin cele două grupe mari de
fibre: (a) ascendente – prin care se asigură transmiterea informaţiei somatice şi viscerale spre
zonele integrative superioare ale encefalului şi (b) descendente – prin care se realizează
finalizarea în acte comportamentale motorii sau viscerale a comenzilor emise de centrii
supraordonaţi.
Din punct de vedere funcţional măduva spinării se află într-o strânsă şi multilaterală
conexiune cu celelalte formaţiuni – de la bulb până la scoarţa cerebrală.
 3.5.1.2. Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este alcătuit dintr-o serie de structuri nervoase: (1) bulb rahidian,
(2) puntea lui Varolio, şi (3) mezencefal. Nervii craniei, perechea a 3-a până la perechea a 12-
a, sunt ataşaţi de trunchiul cerebral.

Figura 3.12. Trunchiul cerebral (adaptat după imaginea găsită la

http://cognitrn.psych.indiana.edu)

3.5.1.2.1. Bulbul rahidian

Limita inferioară a bulbului rahidian corespunde unui plan convenţional care separă
măduva de bulb sub decusaţia piramidelor. Limita superioară a bulbului este reprezentată
printr-un şanţ transversal situat între bulb şi punte – şanţul bulbopontin.
Bulbul rahidian este alcătuit, similar măduvei spinării, din substanţă cenuşie, situată la
centru şi substanţă albă situată la periferie. În jumătatea superioară a bulbului (asemenea
celorlalte segmente ale trunchiului cerebral) substanţa cenuşie nu mai este dispusă sub formă de
coloane ci ea este fragmentată în grămezi de celule care alcătuiesc nucleii (din cauză că la acest
nivel se produc o serie de încrucişări ale diferitelor fascicule).
Nucleii aflaţi la nivelul bulbului sunt: (a) motorii; (b) senzitivi; (c) vegetativi; (d) nuclei
proprii. Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii care intră în structura unor
nervi cranieni. Aceştia primesc comanda motorie de la scoarţa cerebrală şi de la formaţiunile
extrapiramidale. Nucleii senzitivi sunt formaţi din cel de al 2-lea neuron de pe calea
sensibilităţii generale. Ei primesc excitaţiile exteroceptive şi proprioceptive de la nivelul
capului prin fibrele senzitive ale nervilor cranieni apoi le transmit centrilor superiori. Nucleii
vegetativi reprezintă centrii ai numeroase reflexe vegetative şi originea reală a fibrelor
parasimpatice ale nervilor cranieni (Andronescu, 1979).
Substanţa albă este formată din fibre: (a) ascendente, (b) descendente şi din (c) fibre
proprii (de asociere). Fibrele ascendente sunt grupate în fasciule ascendente care pornesc de la
măduva spinării, trec prin bulb şi ajung la talamus şi cerebel (la acestea se mai adaugă
lemniscul medial). Fibrele descendente sunt grupate în fascicule descendente care pornesc de la
scoarţa cerebrală, nucleul roşu, coliculii cvadrigemeni, nucleul vestibular, olivele bulbare şi
trec prin bulb. Fibrele proprii fac legătura dintre diferiţi nuclei ai bulbului, ele fiind atât
descendente cât şi ascendente (Andronescu, 1979).
Bulbul rahidian îndeplineşte, similar măduvei spinării, două funcţii principale: (1) de
conducere a impulsului nervos şi (2) de centru reflex.
Funcţia de conducere este realizată de substanţa albă care este alcătuită din fibre
ascendente, descendente şi de asociaţie. Bulbul reprezintă locul de trecere a căilor sensibilităţii
şi motilităţii din măduvă în restul encefalului.
Activitatea reflexă a bulbului rahidian are la bază două feluri de centrii nervoşi: (a)
simpli; (b) automaţi. Centrii nervoşi simpli intră în acţiune pe baza excitaţiilor venite de
la periferie pe calea fibrelor senzitive. Centrii nervoşi simpli mai importanţi: (1) centrul tusei;
(2) centrul strănutului; (3) centrul deglutiţiei; (4) centrul vomei; (5) centrul salivator inferior (al
glandei parotide). Centrii nervoşi automaţi sunt autoexcitabili, în funcţie de modificările
chimice ale sângelui. Centrii nervoşi automaţi mai importanţi: (1) centrii respiratori; (2) centrii
cardiaci; (3) centrii vasomotori (Mogoş şi Ianculescu, 1980).
Împreună cu alte etaje ale trunchiului cerebral bulbul (nucleii vestibulari bulbari)
participă la reflexe de: postură, redresare şi echilibru.

3.5.1.2.2. Puntea lui Varolio

Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. Este aşezată între
bulb şi pedunculii cerebrali şi are forma unei benzi de substanţă nervoasă dispusă transversal de
la o emisferă cerebeloasă la alta. Puntea este delimitată inferior de şanţul bulbopontin şi
superior de şanţul pontopeduncular (adâncitură paralelă cu cea bulbopontină).
Puntea este alcătuită de asemenea din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa
cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţa albă în grămezi de celule nervoase
diferenţiindu-se astfel nucleii pontini. Similar nucleilor bulbari, cei pontini se împart în: (1)
motorii, (2) senzitivi, (3) vegetativi şi (4) nuclei proprii.
 Substanţa albă este formată din fibre (1) longitudinale şi (2) transversale. Fibrele
longitudinale sunt fibre ascendente sau descendente care trec prin punte precum şi fibre
longitudinale proprii punţii. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele
pornesc din nucleii pontini, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel
(Andronescu, 1979).
Puntea îndeplineşte funcţia de conducere a impulsului nervos şi cea de centru reflex.
Funcţia de conducere este îndeplinită de fibrele longitudinale şi transversale care intră în
constituţia punţii iar cea de centru reflex de către nucleii ce declanşează următoarelor reflexe:
(1) lacrimal; (2) de salivaţie; (3) de clipire, (4) auditivooculogir (orientarea rapidă a globilor
oculari spre direcţia de unde vine zgomotul), (5) de masticaţie şi (6) de sugere (Mogoş şi
Ianculescu, 1980).

3.5.1.2.3. Mezencefalul
Mezencefalul se află între punte şi diencefal, acesta fiind cea de a 3-a porţiune a
trunchiului cerebral. Mezencefalul este străbătut de un canal îngust care face legătura dintre
ventricolul IV şi ventricolul III numit apeductul cerebral (apeductul Sylvius).
Faţa anterolaterală este reprezentată în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali –
două cordoane de substanţă nervoasă cuprinse între punte şi diencefal. Limita inferioară a
pedunculilor formează şanţul ponto-peduncular iar în partea superioară pedunculii se continuă
cu diencefalul. Faţa posterioară este reprezentată de tectum (lamina quadrigemina), alcătuit din
coliculii cvadrigemeni – aceştia sunt în număr de 4 (2 superiori şi 2 inferiori) (Andronescu,
1979).
Mezencefalul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie
este dispusă sub forme de grămezi formând nucleii mezencefalici ce sunt: (1) motorii, (2)
senzitivi, (3) vegetativi şi (4) nuclei proprii. Substanţa albă este formată din fasciculele
ascendente şi descendente care străbat mezencefalul, precum şi din fibre nervoase care leagă
diferiţi nuclei între ei sau cu alte formaţiuni nervoase ale encefalului.
Mezencefalul îndeplineşte două funcţii: (1) de conducere a impulsului nervos şi (2) de
centru reflex (rolul său în ansamblu este însă foarte complex). Funcţia de conducere este
îndeplinită de fibrele (1) ascendente şi (2) descendente din pedunculii cerebrali şi (3) de fibrele
care leagă coliculii de corpii geniculaţi laterali şi mediali.
Funcţia de centru reflex este realizată de centrii nervoşi ai reflexelor (a) pupilare
fotomotoare (constă în micşorarea diametrului pupilei după excitarea retinei cu lumină
puternică) şi (b) de convergenţă (reflexul pupilar de acomodare la distanţă şi aproape), precum
şi (c) centrii majorităţii reflexelor statice şi statokintice. Acestea au drept rezultat menţinerea
segmentelor corpului în anumite poziţii determinate, cât şi împiedicarea modificărilor acestor
poziţii. Astfel, aceste reflexe menţin poziţia normală a corpului atât în condiţii statice cât şi în
mişcare (Mogoş şi Ianculescu, 1980).

3.5.1.3. Formaţiunea reticulată

Printre tracturile şi nucleii trunchiului cerebral se află reţeaua celulelor formaţiei
reticulate. Aceasta este alcătuită din nuclei şi fibre fiind dispusă sub formă de reţea în afara
grupelor nucleare al trunchiului cerebral. Ea reprezintă prelungirea rostrală a reţelei
interneuronale a măduvei spinării, care la nivelul bulbului, punţii şi mezencefal este mult mai
dezvoltat. Formaţia reticulată a trunchiului cerebral urcă superior până la diencefal şi cortex, iar
inferior coboară până la măduva spinării (Andronescu, 1979).

Figura 3.13. Formaţiunea reticulată (adaptat după imaginea găsită

la http://universe-review.ca)

În formaţiunea reticulată s-a evidenţiat existenţa unui sistem activator ascendent

(SRAA), bine sistematizat, care se întinde de la nivelul trunchiului cerebral până la cortex. Prin
aferenţele sale nespecifice provenite din colateralele căilor senzitivo-senzoriale, SRAA în
traiectul său ascendent stimulează difuz scoarţa cerebrală, menţinându-i un tonus de
excitabilitate sau stare vigilă.
În continuare s-a descris şi un sistem reticulat descendent, cu rol în modelarea
tonusului muscular. Acesta este alcătuit din două fascicule importante: (a) fasciculul reticulat
descendent activator şi (b) fasciculul reticulat descendent inhibitor. Rolul esenţial al sistemului
reticulat activator şi inhibitor descendent este de a controla permanent activitatea
motoneuronilor medulari. Prin influenţă reciprocă, nucleii efectori reticulari sunt sub controlul
ariilor motorii corticale şi cingulare.
Formaţiunea reticulată reprezentată de cele 2 sisteme activator şi inhibitor, ascendente şi
descendente, are un efect modulator important atât asupra cortexului cerebral, cât şi asupra
măduvei spinării. Astfel, ea reglează vigilenţa corticală, percepţia, discriminarea spaţio-
temporală, memorizarea, expresia emoţională, recompensa, homeostazia, ritmurile biologice şi
starea de somn. De asemenea, formaţiunea reticulată controlează activitatea muşchilor
scheletici, reajustează poziţia şi locomoţia, influenţează îndemânarea, gesturile, expresia
facială, masticaţia, deglutiţia, respiraţia, circulaţia şi exercită control grosier asupra sistemului
somatosenzoarial şi neuroendocrin (Andronescu, 1979).

3.5.1.4. Cerebelul
Cerebelul este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral
şi sub lobii occipitali ai emisferelor cerebrale fiind separat de acestea printr-o membrană
conjunctivă fibroasă, numită cortul cerebelului.

Figura 3.14. Cerebelul, secţiune sagitală (adaptat după imaginea găsită

la http://137.222.110.150/calnet)

Cerebelul are o formă ovoidă şi este alcătuit dintr-o porţiune mediană numită vermis şi
două porţiuni laterale numite emisfere cerebeloase. Feţele cerebelului sunt brăzdate de două
feluri de şanţuri: (a) profunde, acestea despart cerebelul în lobi (anterior, posterior şi
floculonodular) şi lobuli; (b) superficiale care separă între ele lamelele (foliile).
 Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi: (a) inferiori (unesc
cerebelul cu bulbul), (b) mijlocii (leagă cerebelul de punte) şi (c) superiori (unesc cerebelul cu
mezencefalul). Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul al IV-lea.
În ceea ce priveşte structura internă a cerebelului, acesta este format, de asemenea, din
substanţă cenuşie şi substanţă albă. În cazul cerebelului însă, substanţa albă este dispusă în
interior iar substanţa cenuşie la periferie formând astfel scoarţa cerebeloasă. O parte din
substanţa cenuşie însă, pătrunde în interiorul substanţei albe sub formă de grămezi formând
nuclei cerebeloşi.
La nivelul scoarţei cerebeloase se află 3 straturi de celule, dispuse uniform pe toată
suprafaţa: (a) stratul molecular, (b) stratul ganglionar (stratul celulelor Purkinje) şi (c) stratul
granular.
Nucleii cerebelului se găsesc în vermis şi în emisferele cerebeloase, de o parte şi alta a
liniei mediane. Există patru perechi de nuclei cerebeloşi: (a) nucleii fastigiali, (b) nucleii
globoşi, (c) nucleii emboliformi şi (d) nucleii dinţaţi.
Substanţa albă a cerebelului este formată din 3 tipuri de fibre (a) fibre de asociaţie – fac
legătura dintre diferitele regiuni ale scoarţei cerebeloase şi scoarţa cerebeloasă şi nucleii
cerebeloşi din aceeaşi emisferă cerebeloasă; (b) fibre comisurale – realizează legătura dintre
diferitele zone din cortexul cerebelos ale unei emisfere cerebeloase cu cele similare din
emisfera cerebeloasă opusă; (c) fibre de proiecţie – leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii
cerebeloşi cu alte segmente ale nevraxului (unele dintre aceste fibre sunt aferente iar altele sunt
eferente).
Cerebelul participă (alături de alţi centri nervoşi) la: (1) menţinerea tonusului muscular,
(2) coordonarea mişcărilor şi (3) păstrarea echilibrului. Lobul anterior intervine în menţinerea
tonusului muscular participând la redistribuţia fazică a tonusului pe diferite grupe de muşchi, în
funcţie de solicitarea acestora, în starea de repaus sau în efectuarea mişcărilor. Lobul posterior
participă la coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală. La nivelul său se
elaborează mesaje de evaluare a amplitudinii, ritmicităţii, vitezei, direcţiei şi preciziei
mişcărilor voluntare, în raport cu obiectivul de atins. Cerebelul întăreşte sau diminuă comanda
corticală, aşa încât executarea mişcărilor devine mai precisă şi mai adecvată. Lobul
floculonodular intervine în păstrarea echilibrului, însă, această funcţie reprezintă de fapt
rezultatul rolului cerebelului în menţinerea tonusului muscular şi în coordonarea mişcărilor
(Andronescu, 1979).
 3.5.1.5. Diencefalul
Diencefalul se află în prelungirea trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale fiind
alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă numite structuri talamice: (1) talamus; (2)
metatalamus; (3) subtalamus; (4) epitalamus; (5) hipotalamus. Fiecare structură talamică
este alcătuită atât din substanţă cenuşie cât şi din substanţă albă.
Structurile talamice sunt dispuse în jurul ventricolului al 3-lea astfel:
1. pereţii laterali sunt alcătuiţi din talamus (vin în contact pe o zonă din mijlocul vetricolului
formând masa intermediară);
2. tavanul este format din lama coroidă ce acoperă fornixul;
3. podişul este format din hipotalamus.
Ventricolul al III-lea comunică cu ventricolul al IV-lea prin intermediul apeductului
Sylvius şi cu ventriculii laterali prin găurile inreventriculare (orificiile Monro).
Diencefalul îndeplineşte două funcţii principale: (1) staţie de releu pe căile senzitive şi
senzoriale şi (2) centru de integrare pentru principalele funcţii vegetative.

Figura 3.15. Diencefalul, secţiune sagitală (adaptat după imaginea găsită la

http://academic.kellogg.edu)

3.5.1.5.1. Talamusul
Talamusul are o formă ovoidă şi este alcătuit predominant din substanţă cenuşie (la care
se adaugă şi substanţă albă). Substanţa cenuşie este dispusă sub formă de grămezi care
alcătuiesc nucleii talamici (cei mai importanţi dintre aceştia fiind nucleii anteriori, posteriori,
mediali şi laterali). Aceşti nuclei sunt separaţi printr-o lamă de substanţă albă numită lama
medulară (mediană). Substanţa albă este reprezentată în principal de lama medulară (în rest ea
este intricată cu substanţa cenuşie). Fibrele nervoase care vin sau pleacă din talamus şi cele care
fac legăturile dintre nucleii talamusului se găsesc atât în substanţa albă cât şi în substanţa
cenuşie (Mogoş şi Ianculescu, 1980).
Talamusul împreună cu metatalamusul îndeplineşte funcţia de staţie de releu pe căile
senzitive şi senzoriale. Cu excepţia căilor sensibilităţii olfactive, toate căile aferente care vin de
la măduvă, bulb şi cerebel, fac sinapsă cu neuronii care formează nucleii talamusului. Astfel,
talamusul este un important centru de integrare a impulsurilor nervoase pe care le primeşte (în
calea lor spre scoarţa cerebrală unde are loc integrarea lor finală, discriminativă).

3.5.1.5.2. Metatalamusul
Metatalamuslul se află în partea posterioară a talamusului fiind alcătuit din două
proeminenţe nervoase: (1) corpii geniculaţi mediali şi (2) corpii geniculaţi laterali. La corpul
geniculat medial ajung fibrele căii acustice iar de aici pornesc fibre eferente spre scoarţa
cerebrală a lobului temporal şi spre coliculii cvadrigemeni inferiori. La corpul geniculat lateral
ajung fibrele căii optice iar de aici pornesc fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului
occipital şi spre coliculii cvadrigemeni superiori.
Metatalamusul datorită corpilor geniculaţi laterali şi mediali reprezintă staţii de releu ale
căilor optică şi acustică.

3.5.1.5.3. Hipotalamusul
Hipotalamusul este alcătuit din: (1) porţiunea supraoptică; (2) tubercinereum; (3)
neurohipofiza; (4) corpii mamilari. Privită în ansamblu, structura internă a hipotalamusului
constă din intricarea celor două substanţe, cenuşie şi albă.
Substanţa cenuşie este comasată sub formă de nuclei, cei mai importanţi fiind: (1)
nucleii supraoptici (situaţi deasupra tractcurilor optice), (2) nucleii paraventriculari (aşezaţi
lateral), (3) nucleii tuberali (situaţi în tubercinereum) şi (4) nucleii mamilari (aşezaţi în corpii
mamilari).
Substanţa albă este alcătuită din 3 feluri de fibre: (1) internucleare (leagă diferiţi nuclei
hipotalamici între ei), (2) aferente şi (3) eferente (Andronescu, 1979).
Hipotalamusul prezintă două legături cu glanda hipofiză, legături nervoase şi legături
vasculare.
Hipotalamusul îndeplineşte rolul de centru de integrare pentru principalele funcţii
vegetative. Astfel, hipotalamusul anterior realizează coordonarea activităţii parasimpatice
(funcţia de menţinere a energiei) iar hipotalamus posterior coordonează activitatea simpatică
(reacţia de „luptă” sau „fugă”, răspuns la stres).
Funcţiile hipotalamusului:
- reglează ritmul somn veghe (împreună cu formaţiunea reticulată);
- reglează echilibru hidric (centrii setei);
- reglează aportul alimentar (centrii foamei şi a saţietăţii);
- reglează activitatea de reproducere (participă la geneza impulsului sexual, reglează secreţia
de hormoni gonadotropi);
- reglează activitatea secretoare a glandei hipofize;
- reglează temperatura corpului (centrii termici – regiunea anterioară – pierderea căldurii;
regiunea posterioară – prevenirea pierderii căldurii);
- are rol important în actele emoţionale – elaborarea emoţiilor (ex. frică, teamă, sentimente,
pasiuni) – e responsabil de expresia lor vegetativă.
- contribuie la menţinerea constantă a concentraţiei glucozei din sânge, la menţinerea în
limite fiziologice a presiunii arteriale, la reglarea circulaţiei, respiraţiei şi a metabolismului
energetic (împreună cu lobul posterior al glandei pituitare) (Mogoş şi Ianculescu, 1980).
Activitatea hipotalamusului este coordonată şi reglată de către scoarţa emisferelor
cerebrale, la nivelul căreia se efectuează analiza fină a diverselor informaţii venite de la
periferie şi se elaborează reacţii adaptative corespunzătoare prin intermediul hipotalamusului şi
a altor formaţiuni subcorticale.

3.5.1.5.4. Subtalamusul
Subtalamusul este situat între talamus şi mezencefal fiind constituit în principal din
două mase de substanţă cenuşie care alcătuiesc: (1) nucleul subtalamic şi (2) zona incertă.
Subtalamusul este constituit şi din fascicule de substanţă albă care alcătuiesc câmpul Forel (în
interiorul căruia se găseşte un nucleu de substanţă cenuşie). Nucleii subtalamusului fac parte
din sistemul extrapiramidal, ei având conexiuni cu corpii striaţi (Andronescu, 1979).

3.5.1.5.5. Epitalamuslul
Epitalamuslul este alcătuit din (1) epifiză; (2) habenula; (3) trigonul habenulei; (3)
comisura interhabenulară; (4) striile habenulei. Epifiza are o structură glandulară,
compartimentată în mici lobuli, în structura cărora intră celule glandulare, gliale, pigmentare şi
nervoase. Habenula, comisura interhabenulară şi striile habenulei sunt alcătuite din substanţă
albă (Mogoş şi Ianculescu, 1980).
Epitalamusul are o structură vasculară numitp plexul coroid ce produce lichid cefalo-
rahidian.