1.

Uroş I Ştefan
R = Uroş I era regele sârbilor. Acesta se aliază cu Manfred regele Siciliei şi cu Mihail II
despotul Epirului împotriva lui Mihail VIII Paleologul. O alta alianţă o formează cu Carol
Robert de Anjou (regele Siciliei) şi cu C-tin al Bulgariei tot împotriva lui Mihail al VIII-lea
Paleologul care rezolvă problemele prin abilitate politică, nu prin forţă militară (Mihail VIII
Paleologul i-a avut aliaţi pe Ludovic IX-lea regele Franţei – fratele lui Carol Robert de Anjou
– şi pe papa Grigorie al X-lea)

2. Ferrara- Florenţa
R = aici a avut loc un Sinod la 6 iulie 1448. Sinodul de la F-F îşi are începuturile mai exact în
1431 când are loc un Sinod la Basel privind unirea cu grecii; la 18 septembrie 1437 papa
Eugeniu al IV-lea mută sinodul la Ferrara; în noiembrie 1437 împăratul Bizanţului Ioan al
VIII-lea pleacă cu o delegaţie formată din 700 de persoane la Ferrara (din această delegaţie
mai făceau partea şi Patr. Ecum Iosif al II-lea, Visarion mitropolitul Niceei, Antonie
mitropolitul Heraclei, Marcu Eugeniu al Efesului, Grigorie Mamas – duhovnicul împăratului,
Silvestru Syropulos mare eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice care a scris şi lucrarea „Istoria
sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa”).
Alte biserici participante la sinod erau: Mitropolitul Isidor al Kiew-ului, Vasile al II-lea al
Moscovei, Mitropolitul Grigorie al Georgiei.
Din partea Bisericii Latine făceau partea: Iulius Cesarini (cardinal), arhiepiscopul Ludovic al
Forli-ului, Ioan de Raguza.
Lucrările Sinodului au început la 9 aprilie 1438 la Ferrara şi apoi s-au mutat la Florenţa şi s-au
încheiat cu proclamarea unirii, actul fiind semnat la data de 6 iulie 1438. La sinod s-au
discutat cele 4 puncte florentine (Filioque, purgatoriu, azimele şi primatul papal); cel care
refuză şi se opune semnării actului este Marcu al Efesului (fuge de la sinod), astfel se opune şi
poporul. Totuşi în sinod sunt recunoscute cele 7 sinoade ecumenice dar şi rolul patriarhului
de Constantinopol care era egal cu cel al papei la Roma.

3. Mihail VIII Paleologul

R = împărat bizantin între 1261-1282; după moartea lui Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258)
urmează Ioan IV-lea Laskaris, care fiind minor conducerea imperiului este preluată de
Muzalon, acesta din urmă fiind asasinat de Mihail al VIII-lea Paleologul care astfel preia
puterea; provenea dintr-o familie aristocrată şi avea sprijinul armatei şi al clerului; el obţine
împreună cu fratele său (Ioan Paleologul) o victorie în toamne anului 1259 pe Valea
Patagoniei şi-l ia prizonier pe regele Ahaiei pe care-l eliberează ulterior în schimbul cedării
unor localităţi din Peloponez; este încoronat rege în Biserica Sf. Sofia la 15 august 1261 de
către patriarhul Arsenie (în acest timp Ioan al IB-lea Laskaris este izolat).

4. Situaţia internă din 1261

R = începând cu 1261 vine la conducerea imperiului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul;
acesta încheie în 1261 o alinaţă cu Genova permiţându-le genovezilor să preia puterea
maritimă din Orient (deţinută până atunci de veneţieni); pe plan intern transferă unele bunuri
genovezilor (bunuri care până atunci aparţineau veneţienilor). Genovezii îşi construiesc chiar
un cartier (pe nume Perra). În cele din urmă apar unele conflicte între bizantini şi genovezi,
aceştia din urmă dau foc navelor bizantine şi astfel activitatea comercială a
Constantinopolului este pierdută.

5. Grigorie Sinaitul
R = a trăit între 1255-1346. Numele său este legat de isihasm: prin curăţirea de patimi se
poate ajunge la starea de linişte ce poate permite vederea luminii taborice de la Schimbarea de
Faţă. Pentru a ajunge la aceasta monahii luptau cu patimile lor şi alegeau izolarea. În
rugăciune ei foloseau o poziţie specială a corpului, îşi potriveau capul cu bărbia în piept şi cu
privirea spre inimă rosteau rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine
păcătosul.

6. Timur-Lenk (Tamerlan)
R = era conducătorul imperiului mongol. Împăratul Manuel al II-lea al Bizanţului după
înfrângerea de la Nicopole (1396) cere ajutor Europei (călătoreşte în Veneţia, Roma, Paris)
împotriva otomanilor, de unde nu obţine mare lucru. Ajutorul îl primeşte din partea
mongolilor conduşi de Timur-Lenk care-i nimiceşte pe turci la Ankara la 20 iulie 1402;
Baiazid este luat prizonier şi moare câteva luni mai târziu.

7. Ghenadios Scolarul
R = Gheorghe Scolarul († 1460), cel dintâi patriarh sub turci (1453), călugărit mai apoi sub
numele de Ghenadie a fost ucenicul Sf. Marcu al Efesului; participase la sinodul de la Ferrara-
Florenţa; după căderea Constantinopolului prima iniţiativă a lui Mahomed al II-lea a fost
adresată grecilor de a-şi alege un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul); are loc
sinodul de la Constantinopol (din 1459) sub Ghenadie Scolarul care a respins unirea de la
Florenta, cu toate ca imparatul Ioan al VIII-lea o recunoscuse.

8. Mânăstirea Chora
R = Mânăstire închinată Mântuitorului din oraşul Constantinopol ctitorită de Teodor
Metochites (1270-1332); acesta era un binecunoscut slujitor în administraţia bizantină şi şi-a
donat propria bibliotecă mânăstirii Chora a cărei biserică a restaurat-o din propria cheltuială
între 1316-1321. În naosul mânăstirii se găsesc scene obişnuite din viaţa lui Iisus, iar în cele 2
nartexturi se găsesc reprezentări din copilăria M.D. şi minunile Mântuitorului. Cea mai
interesantă scenă este vindecarea unui orb.

9. Situaţia externă dinainte de 1261

R = în perioada 1204-1261 Constantinopolul era sub dominaţia Imperiului Latin; politica
externă în acea perioadă era reprezentată de cruciade (vezi Cruciada a IV-a) şi de...

10. Arta in timpul Paleologilor

R = Arta in timpul Paleologilor era reprezentată de iconografie, repertoriu decorativ, stil, dar
avea şi o diversitate dată de existanţa mai multor centre în imperiu; în pictură se observă o
schimbare = o nouă spiritualitate numită „neoelenistică”; pentru prima dată artiştii îşi semnau
lucrările (Serbia); în Constantinopol arta este bine reprezentatăîn cele două biserici M.D.
Pama karistos şi Biserica Mântuitorului de la Chora; de asemenea în Mistra (un alt oraş al
imperiului bizantin) se găsesc biserici din perioada Paleologilor cu o artă foartebine
dezvoltată; arta bizantină se întrepătrunde cu cea a renaşterii. Din punct de vedere arhitectural
formele bisericilor din vremea Paleologilor sunt reproduse şi în Rusia.

11. Murad II
R = sultan al imperiului Otoman în perioada 1431-1451, fiul lui Mahomed I. Acesta preia
politica lui Baiazid şi o aplică în imperiul său. Ioan al VIII-lea, fiul împăratului Manuel al II-
lea (asociat la tron din ianuarie 1421) face o mare greseală: încearcă să-l pună în locul lui
Murad II pe Mustafa; de aceea în 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu. Cel mai
important: în 1444 are loc victoria turcilor de la Varna, ceea ce constituie o înfrângere pentru
bizantini mult mai mare decât cea de la Nicopole.
 12. Ioan al VIII-lea Paleologul
R = împărat bizantin între 1425-1448; fiul lui Manuel al II-lea; asemenea tatălui său face faţă
ofensivei turceşti; încearcă unirea cu latinii (sfat primit de la tatăl său); în 1431 are loc un
sinod (viitorul Sinod de la Ferrara-Florenţa) care prevedea unirea cu turcii (la Basel); la 18
septembrie 1437 papa Eugen al IV-lea hotărăşte transferul sinodului de la Basel la Ferrara;
Sinodul de la Ferrara-Florenţa s-a încheiat şi semnat la 6 iule 1438; la acest sinod s-au
discutat cele 4 puncte florentine (Filioque, purgatoriu, azimele şi primatul papal), iar Marcu
Eugeniu nu a semnat actul ceea ce atrage după sine şi opoziţia poporului; în anul 1444 Ioan al
VIII-lea este înfrânt de sultanul Murad al II-lea la Varna; cu toate acestea bizantinii cuceresc
FOCIDA şi BOEŢIA; în 1448 moare şi îi urmează la domnie împăratul Constantin al XI-lea
Dragaşes (ultimul împărat bizantin).

13. „universul locuit” - oikumene

R = oikumene definea acel imperiu multinaţional (creat de turci) conceput ca o depăşire a
frontierelor naţionale; era acel „univers locuit” deci un imperiu unit printr-o singură lege,
autoritate, o singură cultură, unit prin credinţă având aceleaşi valori.

14. Milet Paşa sau Etnarh

R = nume dat patriarhului care devine şeful naţiunii, iar ierarhia bisericească este însărcinată
cu administrarea civilă a populaţiei creştine

15. Dobrotici (despotatul lui Dobrotici)

R = conducător dobrogean ce se afla în fruntea unui despotat care fusese întemeiat între 1320-
1322 şi cuprindea regiunea „Ţara Cavernei”, adică ţinutul dintre Varna şi Caliacra.
Formaţiunea politică a lui Dobrotici devine foarte importantă în Balcani; a avut strânse
legături cu Vlaicu-Vodă şi Mircea cel Bătrân; moare în 1386 (îi urmează fiul său Ivanco).

16. Baiazid
R = Baiazid I (născut circa 1354, decedat 1403; poreclit „fulgerul“ din cauza personalităţii
puternice, dar şi datorită victoriilor şi rapidităţii de mişcare) a fost un sultan al Imperiului
Otoman intre 1389-1402. A ajuns la tron după asasinarea tatălui său, Murad I şi imediat a
ordonat ca fratele său mai mic Yakub să fie omorât pentru a preveni astfel o lovitură de stat.
Baiazid I a fost primul sultan otoman care din sursele documentare occidentale este numit
împărat. În semn de răzbunare pentru asasinarea lui Murad în Bătălia de la Kosovo Polje,
Baiazid a masacrat toţi prizonierii sârbi. Totuşi, a reuşit să obţină un tratat de pace cu
conducătorul sârb Ştefan Bulcovic, dând Serbiei o autonomie considerabilă. În 1391 a asediat
Constantinopolul. La cererea împăratului Bizantin Ioan al V-lea Paleologul, o nouă cruciadă a
fost organizată pentru a-l înfrânge pe Baiazid. În 1396, aliaţii creştini sub conducerea regelui
ungur şi Împăratului Sfântului Imperiu Roman Sigismund, au fost înfrânţi la Bătălia de la
Nicopole. Asediul asupra Constantinopolului a durat până în 1401. Chiar şi împăratul a reuşit
să scape din oraş, dar salvarea Imperiului Bizantin a venit din partea declaraţiei de război
mongole împotriva lui Baiazid. În 1400, războinicul mongol Timur Lenk (Timur cel şchiop) a
reuşit să convingă regatele locale, ce fuseseră cucerite de turci, să i se alăture în atacul
împotriva lui Baiazid. În Bătălia de la Ankara, pe 20 iulie 1402, Baiazid a fost capturat de
Timur. Există unele surse ale timpului care pretind că acesta ar fi fost ţinut în lanţuri într-o
cuşcă drept trofeu. De asemenea, există multe poveşti ale captivităţii, inclusiv una care descrie
cum Timur îl folosea ca scaun pentru piciore. Cu toate acestea, se crede că toate aceste
mărturii sunt false, deoarece scriitori de la curtea lui Timur au afirmat că Baiazid a fost tratat
bine şi că Timur i-a jelit moartea. De asemenea, propria istorie a lui Timur cu alţi conducători
a demonstrat că s-a ţinut de cuvânt când mai târziu a afirmat că a încercat să-l reînscăuneze pe
Baiazid pe tronul Imperiului Otoman. Un an mai târziu, Baiazid moare, unele surse afirmând
că s-ar fi sinucis.

17. rayah
R = islamii îi considerau pe creştini rayah adică popor cucerit (necredincioşi); ei nu aveau
nici drepturi reale, nici cetăţenie.

18. Balica
R = conducător dobrogean care a intervenit în luptele civile din 1346 din Bizanţ prin
trimiterea a 1000 de ostaşi ce urmau să lupte sub conducerea lui Dibrotici alături de Ana de
Savoia şi de Ioan al V-lea Paleologul

19. Despotatul de Moreea

R = Despotatul de Moreea sau Despotatul de Mystras (greacă: Δεσποτᾶτον τοῦ Μορέως,
Δεσποτᾶτον τοῦ Μυστρᾶ) a fost o provincie a Imperiului Bizantin, care a existat între
mijlocul secolelor 14 și mid-15. Teritoriul său a variat în mărime în timpul său 100 de ani de
existență, dar în cele din urmă a crescut pentru a include aproape toate peninsulei grec sud,
acum cunoscut sub numele de Peloponnesos. Acesta a fost numit Morea în timpul perioadei
medievale. Teritoriul a fost, de obicei, condusă de o ruda apropiata a împăratului bizantin
actual, care a fost acordat titlul de despotes (în acest context, nu trebuie confundată cu
despotism). Capitalul său era orașul fortificat Mystras, în apropierea vechi Sparta, care a
devenit un centru important al culturii bizantine și putere.

Despotatul de Moreea a fost creat din teritoriu confiscate de la franc Principatul Ahaia. Acest
lucru a fost organizată la fostul teritoriul bizantin după a patra cruciade (1204). În 1259,
domnitorul Principatului de William II Villehardouin pierdut bătălia de la Pelagonia împotriva
împăratului bizantin Mihail al VIII Paleologul. William a fost nevoit să răscumpere se prin
predarea cele mai multe din partea de est a Morea și cei cetăți nou construite. Teritoriul predat
devenit nucleul Despotatul de Morea.

Un împărat bizantin târziu, John VI Kantakouzenos, reorganizat teritoriul în timpul mijlocul

secolului al 14-lea să-l stabilească ca un apanaj pentru fiul său, Despot Manuel
Kantakouzenos. Rival Paleologul Dinastia confiscate Moreea după moartea lui Manuel, în
1380, cu Teodor I Paleologul deveni despot în 1383. Theodore a decis până 1407,
consolidarea regulă bizantină și vin la termeni cu mult mai puternice vecinii-în special lui
expansioniste Imperiului Otoman, care a recunoscut suzeranitatea . De asemenea, el a căutat
să revigoreze economia locală, invitând albanezi să se stabilească în teritoriu.

Despoți ulterioare au fost fiii lui împăratului Manuel II Paleologul, fratele despotului
Theodore: Constantin, Demetrios, și Thomas. Ca putere latină în Peloponez diminuat în
timpul secolului al 15-lea, Despotatul de Moreea extins pentru a include întreaga peninsulă în
1430 cu teritoriul absorbite de așezări de zestre, și cucerirea de Patras de Constantin. Cu toate
acestea, în 1446 sultanul otoman Murad al II-lea a distrus apărare-bizantine peretele
Hexamilion la Istmul Corint. Atacul său deschis peninsula la invazie, deși Murad a murit
înainte de a putea exploata acest lucru. Succesorul său Mehmed al II-lea "Cuceritorul"
capturat capitala bizantină Constantinopol în 1453. Cele despoților, Demetrios Paleologul și
Thomas Palaiologos, frații de la ultimul împărat, nu a reușit să-l trimită orice ajutor, așa cum a
fost Morea recuperare de la un atac otoman recent. Propria incompetenta a dus la o revoltă
greco-albaneză împotriva lor, în care au invitat trupele otomane a le ajuta să pună jos revolta.
În acest moment, un număr de influent Moreote greci și albanezi a făcut pace privată cu
Mehmed. [1] După mai mulți ani de domnie incompetent de către despoților, eșecul lor de a
plăti tribut anual sultanului, și în cele din urmă propria lor revoltă împotriva dominației
otomane , Mehmed a intrat în Morea mai 1460. Demetrios a ajuns prizonier al turcilor și
fratele lui mai mic, Thomas a fugit. Până la sfârșitul verii otomanii au obținut depunerea
aproape toate orasele deținute de greci.

Câteva holdouts rămas pentru un timp. Insula Monemvasia refuzat să se predea și a fost
exclusă prima pentru o perioadă scurtă de un Corsair catalană. Când populația l-au alungat-au
obținut acordul de Thomas să prezinte protecția Papei înainte de sfârșitul anului 1460.
Peninsula Mani, pe final de sud Moreea, a rezistat sub o coaliție liber de clanurile locale și
apoi acea zonă a intrat sub lui Veneția pronunțe. Ultimul Holdout fost Salmeniko, în nord-vest
de Moreea. Graitzas Paleologul a fost comandantul militar acolo, staționate la Castelul
Salmeniko (de asemenea, cunoscut sub numele de Castelul Orgia). În timp ce orașul în cele
din urmă sa predat, Graitzas și garnizoana lui și unii locuitori orașului a avut loc în castel până
iulie 1461, când au scăpat și a ajuns pe teritoriul venețian. Astfel sa încheiat ultima a
Imperiului Bizantin propriu. [2] [3] [4] [5] [6] [7]

După 1461 numai teritoriile non-otomane au fost posedat de la Veneția: orașele portuare din
Modon și Koroni la capătul sudic al Moreea, Argolida cu Argos, și portul Nafplion.
Monemvasia se predat ulterior la Veneția, la începutul războiului 1463-1479 otoman venețian.

20. Dinastia angevina

R = Dinastia angevină ocupă un loc important în evoluţia istorică a regatului medieval al
Ungariei, dar şi a Europei Centrale şi de Est. Din păcate despre ei s-a vorbit destul de puţin şi
de sporadic în istoriografia română, unde s-a subliniat cu consecvenţă înfrângerea regelui
Carol Robert de Anjou de către Basarab I al Ţării Româneşti în bătălia de la Posada (1330).

Ab initio aş face câteva consideraţii despre cine au fost aceşti angevini. Cei din Ungaria
făceau parte din casa domnitoare a regatului napoletan, fiind de origine franceză, dar domnind
pe un teritoriu italian. Angevinii napoletani s-au înrudit cu prima casă domnitoare a ungurilor,
arpadienii, iar la stingerea acestora au preluat, cu mare dificultate şi mari eforturi, coroana
regelui Ştefan. Important de precizat: venirea la putere a angevinilor în Ungaria nu ar fi fost
posibiliă fără sprijinul ferm şi constant al papalităţii. Aceasta a avut tot interesul să-i susţină
deoarece casa de Anjou era vasala papilor.
Preluarea puterii de primul angevin Carol Robert a fost o adevărată odisee desfăşurată între
1301- 1312, regele fiind încoronat de trei ori şi contestat de marea nobilime, dintre care s-a
remarcat voievodul Transilvaniei Ladislau Kan, care pentru scurt timp a deţinut simbolul
puterii în Ungaria Sf. Coroană. Carol Robert a impulsionat dezvoltarea economiei Ungariei, a
reformat sistemul de taxe, a introdus o nouă menedă, florinul (de la numele căreia derivă
denumirea actuala monedă a Ungariei, forintul).

A impulsionat dezvoltarea oraşelor, un loc important ocupându-l Clujul, care în 1316 este
scos de sub autoritatea episcopului Transilvaniei şi primeşte statutul de civitas, precum şi
numeroase privilegii şi libertăţi. Tot în această perioadă debutează lucrările la biserica Sf.
Mihai din centrul oraşului, bijuterie a arhitecturii gotice. Între anii 1316-1323 capitala lui
Carol Robert a fost oraşul Timişoara.

În 19 august, Cluj-Napoca împlineşte 699 de ani de când a devenit oraş, iar locuitorii lui,
orăşeni, prin privilegiile acordate de Carol Robert de Anjou.

Angevinii au introdus sistemul medieval occidental în Ungaria, precum şi aşa numitul sistem
honor, prin care servitorii lor apropiaţi erau recompensaţi cu importante funcţii la curte, care
erau rotite între marile familii nobiliare. Din punct de vedere al politicii externe, Carol Robert
a cucerit în 1319 nordul regiunii sârbe Macva, în care a organizat Banatul de Macva, dar a
fost înfrânt de Basarab I al Ţării Româneşti (1330), ulterior orientându-se spre Europa
Centrală, în 1335 organizând primul congres de la Visegrad, unde împreună cu regii Cazimir
al III-lea cel Mare al Poloniei şi Ioan I de Luxembrug al Boemiei au pus la punct o alianţă
antihabsurgică. În cadrul celui de-al doilea congres de la Visegrad (1339) Carol Robert l-a
convins pe regele polon să-l desemneze pe fiul său Ludovic moştenotorul tronului de la
Cracovia. A menţinut relaţii cu regatul napoletan, pe care a încercat să-l unească cu Ungaria
în cadrul unui super-stat de la Marea Adriatică la Munţii Carpaţi. Cu toate acestea a reuşit să-
şi căsătorească fiul, Andrei de Anjou, cu moştenitoarea tronului napoletan, Ioana.

Fiul lui Carol Robert, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a fost cel care a desăvârşit opera tatălui
său, transformând Ungaria într-o putere europeană. Ludovic a fost tipul clasic al regelui
cavaler, campion al luptelor cu duşmanii credinţei catolice. Domnind apropape o jumătate de
secol, el a influenţat decisiv istoria Europei Centrale. A avut numeroase relaţii cu românii,
unele bune altele conflictuale. Ludovic a domnit într-o perioadă tulbure a istoriei europene,
fiind implicat în multe războaie. După un conflict cu Veneţia, Ludovic a câştigat Dalmaţia, în
urma tratatului de la Zara (1358). Între 1347-1352 a purtat două campanii în Regatul de
Neapole contra cumnatei sale regina Ioana, acuzată că a premeditat moartea lui Andrei de
Anjou, fratele regelui Ungariei. Între 11-15 ianuarie 1348 a avut loc bătălia de la Capua, în
urma căreia a ocupat regatul napoletan.

A fost nevoit să renunţe la alipirea statului din Peninsula Italică la insistenţele papalităţii.
Ludovic a promovat o politică de alianţă cu unchiul său, regele Poloniei, Cazimir al III-lea cel
Mare, pe care l-a ajutat în diverse ocazii, mai ales în 1345 când o armată cehă a asediat
capitala Cracovia. Regele ungar venind în ajutor i-a alungat pe cehi. În anul 1370 Ludovic a a
devenit rege al Poloniei, moştenind tronul de la Cracovia de la unchiul său. S-a creat astfel o
uniune dinastică ungaro-poloneză, angevinii fiind stăpânii incontestabili ai Europei Centrale.

Ludovic i-a învins şi pe tătarii Hoardei de Aur (1345-1347), la est de Carpaţi, campanie
condusă de voievodul Transilvaniei, Andrei Lackfi, context în care a fost întemeiat statul
medieval Moldova, condus la început de familia Drăgoşeştilor din Maramureş, fideli regelui
Ungariei. În Penisnsula Balcanică, regele cavaler i-a învins pe sârbi şi bosnieci, iar în 1365 a
înfrânt Ţaratul Bulgar, cucerind Vidinul şi întemeind Banatul Bulgariei.

Ca semn al imensului prestigiu politic şi militar pe care l-a dobândit Ungaria, în 1366 la Buda
este primit împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleolog, venit să ceară ajutor împotriva turcilor
otomani. Raportuile lui Ludovic cu românii au fost sinuoase. La început domnul Ţării
Româneşti, Nicolae Alexandru i-a fost vasal, dar în 1359 a renunţat la această supunere s-a
proclamat domn autocrator şi a fondat mitropolia Ungrovlahiei intrând definitiv în sfera de
influenţă bizantină. Armata ungară trimisă de Ludovic în Ţara Românească să-l pedepsească
pe domnul Vladislav I Vlaicu a fost învinsă în 1368. Cu sprijinul lui Vladislav al Ţării
Româneşti şi al despotului Dobrotiţă în 1369 stăpânirea ungară la Vidin a luat sfârşit. Dacă ne
referim la relaţia lui Ludovic cu românii din Transilvania, rămâne în atenţie Decretul de la
Turda din 1366, care stabilea condiţiile de accedere la statutul nobiliar (apartenenţa
obligatorie la Biserica Romano-Catolică şi posesia unei diplome de donaţie regală pentru
pământul stăpânit).
Acest fapt a dus la un declin a statutului românilor din Transilvania. Cu toate acestea au
existat destui români în anturajul regal, care l-au servit pe rege, dintre ei îi amintim pe Balc şi
Drag, nepoţii lui Dragos, primul domn al Moldovei, care au fost comiţi de Maramureş. Din
punct de vedere cultural, Ludovic a fondat Universitatea din Pécs (1367), prima de pe
teritoriul Ungariei. Ultimul rege angevin a fost un catolic fervent.

21. Ioan al VI-lea Cantacuzino

R = Născut: 1292, Constantinopol, Turcia
Decedat: 15 iunie 1383, Mistras, Grecia
Părinţi: Michael Kantakouzenos (died 1316)
Soție: Irene Asanina
Ioan Cantacuzino și mama acestuia, Theodora, ar fi putut, pe deplin, să concureze cu
Paleologii, care se aflau pe tron, în ceea ce privește originea nobilă și bogăția. În timpul
războiului civil din anii 1321-1328, Cantacuzinii au întreținut, vreme îndelungată, din
resursele lor armata lui Andronic cel Tânăr. Centrul domeniilor lor era puternica cetate din
Tracia, Didymotika, în jurul căreia se aflau numeroasele castele și moșii ale cestei familii.
Apărându-și interesele sale, Cantacuzino se sprijinea pe marii latifundiari și pe propria sa
armată, cu o excepțională capacitate de luptă. Înzestrat din belșug cu darurile naturii și
împodobit cu o minte profundă, acest om era iubit de întreaga oștire; încât nu se găsea nici un
oștean, care n-ar fi preferat viața acestuia propriei sale vieți (cf lui Nichifor Gregoras)
La moartea lui Andronic al III-lea, la 15 iunie 1341, fiul său, Ioan al V-lea, avea 9 ani. Marele
domestic Ioan Cantacuzino, care dirijase practic statul în timpul lui Andronic al III-lea, avea
calitatea de prieten al defunctului, pretinzând regența. Curând însă se va forma contra lui o
opoziție puternică, grupată în jurul împărătesei mame, Anna de Savoia și al patriarhului Ioan
Kalekas. Cel mai periculos adversar al lui Ioan Cantacuzino era vechiul său partizan, ducele
flotei Alexios Apokaukos, un om de proveniență joasă, care însă ajunsese la o poziție înaltă,
datorită capacităților sale remarcabile și care se distinsese în timpul ultimului război civil în
partida lui Andronic al III-lea adunând bogății și onoruri datorită lui Cantacuzino. Cândva,
Alexios îi propusese lui Ioan să ridice o răscoală împotriva lui Andronic III, fusese refuzat și,
de atunci, n-a mai avut niciodată încredere în Cantacuzino. Cearta a dus la izbucnirea unor
intrigi la curte, în jurul tânărului basileu și al mamei sale se crease o atmosferă extrem de
încordată și Cantacuzino se gîndea deja să renunțe la regență, mai ales că influența sa în
Bizanț era și așa, însemnată. Între timp, Apokaukos a pregătit un adevărat puci. Într-o noapte,
casele multor partizani de vază de ai lui Ioan Cantacuzino din capitală au fost jefuite de
soldați și de grupuri de orășeni bine organizate, iar ei înșiși au fost uciși ori s-au pomenit în
închisoare. Ioan a izbutit să fugă la Didymotika și, acolo, la 26 octombrie 1341, el a fost
proclamat împărat de către marii latifundiari, care se adunaseră să-i ceară apărarea în fața lui
Apokaukos. Contemporanii și Cantacuzino însuși afirmau că el și-a dat consimțământul fără
nici o tragere de inimă, întrucât setea de putere îi era străină și, având, și așa, o putere uriașă,
nu vedea nici un sens să-și ia asupra sa primejdioasa povară a cârmuirii Imperiului romeu.
Printr-un atașament riguros principiului legitimității, el numea întâi pe împărăteasa Anna și pe
împăratul legitim Ioan al V-lea, apoi numele său și cel al soției sale, Irena. El dorea să
sublinieze că nu luptă contra familiei imperiale legitime, ci contra uzurpatorului Apokaukos,
care lua amploare de dictator în Constantinopol. Apokaukos, care ajunsese personajul
principal în guvernul Annei de Savoia, a organizat încoronarea nevârstnicului Ioan V (19
noiembrie 1341). Peste un timp oarecare, conflictul dintre cele două grupări de la curte s-a
transformat într-un război, care, potrivit unei opinii răspândite printre istoricii de mai târziu,
avea un accentuat caracter de clasă. De partea Paleologului erau funcționarii, nobilimea
orășenească, cercurile comerciale și meșteșugărești; Cantacuzino era sprijinit de marii
latifundiari. Deoarece însuși Ioan VI Cantacuzino era isihast, situația a fost agravată și de
lupta care izbucnise din nou în sânul bisericii.

22. Carol Robert de Anjou

R = Carol Robert de Anjou (n. 1288, Napoli - d. 16 iulie 1342, Visegrad) a fost fiul lui Carol
Martell de Anjou (rege titular al Ungariei, după stingerea dinastiei arpadiene) și al Clementiei
de Habsburg. În anul 1308 a devenit rege efectiv al Ungariei sub numele de Carol I. A
dezvoltat economia țării, prin impulsionarea mineritului. În contextul tulburărilor feudale a
mutat capitala Regatului Ungariei la Timișoara (1316-1323), unde a fost înmormântată prima
lui soție, Maria Ecaterina de Beuthen (în special construita Biserică Sf. Ecaterina din
Timișoara).

23. Geopolitica isihasmului

R = Isihaștii erau călugări care duceau o viață eremitică riguroasă. În secolul XIV isihasmul
dobândea semnificația specială de curent ascetico mitic. Originile îndepărtate ale curentului
datează din secolul XI, în vremea marelui mistic Symeon Noul Teolog, cu care prezintă mari
afinități de doctrină și practică; prin originile sale imediate, isihasmul bizantin i se datorează
lui Grigore Sinaitul, care parcurgea provinciile bizantine în deceniul al treilea al secolului
XIV. Doctrinele ascetice și mistice ale Sinaitului vor găsi un puternic ecou în mânăstirile
bizantine; entuziasmul era viu mai ales la Athos: locul sfânt al ortodoxiei bizantine devenea
centrul miscării isihastice. Isihaștii plasau idealul lor suprem în viziunea luminii divine.
Pentru a ajunge aici, ei dispuneau de o metodă proprie. Într-o retragere solitară, isihastul
trebuia să spună rugăciunea lui Iisus, ținându-și răsuflarea în timp ce o pronunța: treptat, un
sentiment de fericire inefabilă îl învăluia, văzându-se înconjurat de raze de lumină divină
supraterestră, lumină increată, aceeași pe care martorii transfigurării lui Iisus o contemplaseră
pe Muntele Thabor. Credința în eterna vizibilitate a luminii taborice isca contradicții, metoda
practicată de isihaști provocând critici ironice. Campania împotriva isihaștilor era condusă de
Varlaam, un călugăr venit din Calabria; acest spirit neliniștit venise la Constantinopol pentru a
se măsura cu luminații științei bizantine, logica sa raționalistă impregnată de Aristotel nu
găsise nici un ecou în rândul populației bizantine. Ardoarea polemică a calabrezului era
îndreptată contra misticismului călugărilor athoniți, care-i apărea ca rezultatul celei mai
grosolane superstiții. Dar el va avea de-a face cu un mare teolog, Grigore Palamas, apărătorul
misticii isihaste. Începra o controversă aprinsă: problema metodelor ascetice practicate de
isihaști. Varlaam combătea vizibilitatea luminii de pe muntele Thabor: el spunea că ea nu
putea avea existență eternă, ci doar temporală, ca orice altă creație a lui Dumnezeu. Dacă se
admitea existența unei lumini eterne, ea nu putea fi decât Dumnezeirea însăși, singura eternă
și imuabilă; dar este imposibil de a percepe această lumină, deoarece Dumnezeu este invizibil.
Palamas replica prin distincția între substanța divină transcedentală și energiile divine care
operează în lume și se manifestă umanității, și care nu sunt creații, ci operațiuni eterne ale lui
Dumnezeu. A suprima orice operațiune a substanței divine înseamnă a suprima orice relație
între lumea imanentă și divinitatea transcedentală. Înțelepciunea, Dragostea, Grația lui
Dumnezeu nu sunt altceva decât energii divine, lumina contemplată de apostoli pe Thabor și
mereu vizibilă beneficiarilor iluminației mistice fiind li ea o energie divină. Atunci, când
Varlaam trasa o linie de separație absolută între lumea eternității și cea a timpului, sistemul lui
Palamas afirma între Dumnezeu și om ceva intermediar emanat de la Dumnezeu și comunicat
omului. Isihasmul nu reușea să se impună, chiar și în Bizanț, decât după o lungă luptă, căci se
producea chiar în Biserica o vie rezistență la adresa acestei doctrine care, foarte veche în
esență, părea o noutate. Dacă mișcarea isihastă avea în spatele ei adeziunea omogenă a
zeloților, partida moderată a politicienilor îi era contrară. Grigore Palamas reușea să facă
recunoscută doctrina sa printr-un sinod ținut la Constantinopol la începutul anului 1341 și
călugărul bizantin Grigore Akindynos, un adept al scholasticii occidentale, fusese puțin după
aceea condamnat deoarece voise să atace isihasmul și să ia locul lui Varlaam, dar victoria
isihaștilor nu era completă, Biserica ezitând să pronunțe o condamnare clară a adversarilor
isihaști. Revirimentul politic din vara anului 1341 aducea o bulversare: prin originile sale
occidentale, împărăteasa Anna era dușmana isihaștilor ca și patriarhul Ioan Kalekas. Puterea
ecleziastică și cea civilă din Constantinopol se întorceau împotriva isihaștilor. Isihasmul era
interzis în capitala bizantină. Grigore Palamas era chiar aruncat în închisoare, ceea ce nu făcea
decât să lege relația între isihaști și Ioan Cantacuzino. În lupta ce diviza imperiul în două
tabere politice erau angrenați isihaștii pe de o parte și adversarii lor pe de altă parte. În religie,
ca și în politică, imperiul era divizat în două clanuri inamice. Diviziunea socială era la fel de
profundă, ceea ce făcea războiul civil și mai grav și mai distrugător. Criza economică
crescândă alimenta antagonismele sociale. În măsura în care imperiul sărăcea și decădea,
mizeria maselor se agrava la sate și la orașe. Aici, bogăția era concentrată în mâinile
minorității aristocratice, împotriva cărora era îndreptată ura maselor sărăcite. În țară, care era
înconjurată de dușmani din toate părțile, a început un război civil-cel mai greu și mai pustiitor
din întreaga ei istorie. Pericolele externe nu se vor lăsa așteptate: turcii vor jefui coasta tracă,
sârbii vor avansa din nou până la Thessalonic, iar bulgarii vor amenința cu intrarea în război.
Cantacuzino se îndrepta contra inamicilor imperiului cu trupele sale, recrutate de el și reușea
să restabilească pacea. Ocazia îi consolida poziția imperiului în Grecia. (Seniorii feudali din
Achaia cor trimite o ambasadă marelui domestic pentru a-i anunța că erau dispuși să
recunoască suzeranitatea bizantină; țara era în plină fermentație și baronilor francezi le
convenea mai mult să se supună împăratului bizantin decât reprezentanților familiei de
bancheri florentini Acciajuoli, care guvernau principatul în numele împărătesei titulare,
Catherine).

În urma unor pogromuri la Constantinopol, palatele cantacuziniștilor, care avuseseră de suferit

cu puțin timp înainte, au fost arse. Marele domestic era declarat dușman al patriei, i se
distrugea casa și i se luau bunurile. Patriarhul Ioan Kalekas prelua regența; Alexios
Apokaukos, promovat megaduce, devenea guvernatorul capitalei și al orașelor și insulelor
vecine, toți complicii săi fiind răsplătiți cu funcții și demnități. Spre primăvara anului 1342,
nobilimea latifundiară a fost alungată din alte două mari orașe ale Imperiului-Thessalonic și
Adrianopol. S-a cristalizat o alianță, pronunțat antifeudală a orașelor și a țărănimii cu puterea
imperială legitimă, pe care o reprezenta guvernul Annei de Savoia. Cu timpul, manifestările
populare au început să se desfășoare adesea sub lozinca masacrări tuturor bogătașilor. În țară a
început anarhia revoluționară. Însuși Ioan VI, spre amurgul vieții, scria, în Istoria sa: Mulți
voiau să folosească această mișcare a poporului în interesele lor personale. Iar mulți dintre cei
care dăduseră bani cu împrumut erau învinuiți de către datornici de cantacuzism...Rândurile
celor răsculați erau alcătuite din săraci și tâlhari. Îmboldiți de sărăcie, ei erau gata de orice și
împingeau spre acesta și poporul, arătându-și cu fățărnicie simpatia lor față de Paleolog și
numindu-se pe sine cele mai credincioase slugi ale acestuia. Parcă o boală pernicioasă,
cumplită, cuprinsese întreg Imperiul... Cei care îl urau pe Cantacuzino și îl împroșcau cu
acuzații și blesteme erau socotiți cetățeni loiali. Toate vorbele înțelepte și măsurate dădeau
îndată de bănuit.

La Thessalonic a pus mâna pe putere mișcarea socială a zeloților-adepții, partizanii zeloși,

care apără interesele cercurilor comerciale și meșteșugărești. În fruntea orașului s-au situat
arhonții Mihail Paleologul și Ioan, o rudă (fiul sau fratele) a lui Alexios Apokaukos. Cei mai
influenți zeloți făceau parte din rândurile intelectualității și ale burgheziei citadine. Averile
cetățenilor bogați și ale mănăstirilor au fost puse, cu asentimentul poporului, sub sechestru, în
folosul nevoiașilor și pentru necesitățile visteriei. Ce-i așa deosebit-scria cineva dintre zeloți,
justificând confiscarea unei părți din avutul bisericii-în faptul că, luând din avuția
mănăstirilor, vom hrăni câțiva sărmani, ba chiar și preoților [bisericilor fără pământuri] le
vom da cele trebuincioase și vom împodobi bisericile? Aceasta nu le va face rău mănăstirilor,
pentru nevoile lor va rămâne destul și nici voința dănuitorilor nu va fi încălcată, căci ei au
avut de gând să-i facă pe plac lui Dumnezeu și să-i hrănească pe cei săraci...Iar dacă, din
aceste venituri, îi vom înarma pe oștenii care se duc să moară pentru aceste lucruri sfinte, legi
și ziduri (orășenești), oare nu e mai bine așa, decât dacă monahii și preoții le-ar irosi în
zadar?... La început, zguduiți de ura generală, Cantacuzino și adepții săi au încercat să se pună
de acord asupra păcii. Ioan VI se comporta extrem de corect, a recunoscut-o pe Anna și pe fiul
ei, iar decretele sale le semna, întotdeauna, și cu numele lor. Apokaukos, dimpotrivă, s-a
situat pe o poziție ireconciliabilă și ordona să fie uciși sau ferecați în lanțuri chiar și
parlamentarii și solii lui Cantacuzino.

24. Imperiul Bizantin sub urmaşii lui Mihail al VIII-lea Paleologul

R = Fiul lui Michael VIII lui Andronikos II-lea Paleologul (1259-1332) casatorit Anne
Ungaria și sa născut Michael Paleologul (1277-1320), uneori numerotate noua. Michael IX
căsătorit Rita Armenia. Fiul lor, nepotul lui Andronikos II, a fost Andronikos III-lea
Paleologul (1297-1341).
Andronikos III căsătorit Anna de Savoia. Fiul lor a fost John V-lea Paleologul (1332-1391).
John V căsătorit Helena Kantakouzene, o fiica de co-conducător John VI Kantakuzenos. Fiii
lor au inclus Andronikos IV-lea Paleologul (1348-1385) și Manuel II Paleologul (1350-1425).

Manuel al II-lea sa căsătorit cu Elena Dragaš. Ei au fost părinții lui Ioan VIII Paleologul
(1392-1448) și Constantin XI-lea Paleologul (1404-1453), ultimul împărat bizantin, precum și
despoții de Morea Dimitrie Paleologul (1407-1470) și Thomas Palaiologos (1409-1465) .

Demetrios, după ce Mehmed al II-lea un pretext pentru a invada Morea, a fost ținut de pe
scaunul lui și a rămas în captivitate. Fiica lui Helen a fost membru al harem sultanului pentru
un timp. Thomas, în exil la Veneția, a vândut titlul imperial Charles VIII al Franței, care nu a
folosit însă în scopuri oficiale.

Bicefal vulturul a fost adoptat ca simbol pentru membrii de rang înalt ai familiei imperiale
(inclusiv Împăratul), în timpul perioadei dinastiei Palaiologos.
Fiica lui Thomas Zoe (decedat 1503) căsătorit Ivan III a Rusiei și, pe reintregirea credința
ortodoxă, a revenit la numele ei mai devreme Sophia. Influența ei pe teren redus puterea
boierilor și în cele din urmă a condus la proclamarea Marelui Prinț Moscovei ca țarului tuturor
rușilor. Descendenții de sex masculin-line lui Thomas curând au disparut, iar coborârea lui
trăiește pe printr-o fiică și familia lui Castriota Dukes de san Pietro di Galatina în aristocrație
sud-italian.

Un astfel de descendent de sex feminin, Princess d'Arenberg, căsătorit la începutul secolului

al 19-lea o Pfalzgraf de Zweibrücken, care Ducilor de Bavaria coboară din imparati bizantini.
De asemenea, Queen Anne, consoarta fostului rege Mihai de România coboară din aceste
Arenbergs, fiind astfel un descendent al imparatilor bizantini din Constantinopol.

Se spune Herina, prima soție a împăratului Isaac al II-lea Angelos care a domnit 1185-1195, a
fost de familia Palaiologos.

Împărați Palaiologoi
Michael VIII-lea Paleologul
Andronic II-lea Paleologul, fiul lui Mihail VIII
Michael IX-lea Paleologul, co-împărat, fiul lui Andronikos II
Andronic III-lea Paleologul, fiul lui Michael IX
John V-lea Paleologul, fiul lui Andronicus III (contestată de Ioan VI Kantakuzenos, o rudă
maternă a Palaiologoi)
Andronic IV Paleologul, fiul cel mare a lui Ioan V
John VII-lea Paleologul, fiul lui Andronikos IV
Andronic V-lea Paleologul, co-împărat, fiul lui Ioan VII
Manuel al II-lea Paleologul, fiul mai mic al lui Ioan V
Ioan al VIII-lea Paleologul, fiul cel mare a lui Manuel al II-lea
Constantin al XI-lea Paleologul, fiul mai mic al lui Manuel al II-lea

25. Ştefan Duchan

R = Ștefan Uroș IV Dușan (Стефан Урош IV Душан) (aprox.1308 – 20 decembrie 1355), a
fost regele Serbiei (din 8 septembrie 1331) și țar al sârbilor și grecilor (din 16 aprilie 1345).
Sub conducerea sa, Serbia și-a atins apogeul extinderii teritoriale, Țaratul Sârb fiind unul
dintre cele mai mari state din Europa în acea vreme.

Stefan Uroš IV Dušan și Ioan Alexandru al Bulgariei au realizat o alianță, consfințită prin
căsătoria regelui sârb cu Elena a Bulgariei, soră a lui Ioan Alexandru, în ziua de Paști din anul
1332.

Coroana sa este păstrată la mănăstirea Cetinje din Muntenegru.

26. Dimitrie Pletos – probabil e vorba de Georgios Gemisthos Plethon!!!

R = Georgius Gemistus (greacă:. Γεώργιος Γεμιστός c 1355 - 1452/1454), numit mai târziu
Plethon (/ pliːθɒn, -θən /) sau Pletho (/ pliːθoʊ /, Πλήθων), a fost un savant grec a filosofiei
neoplatonice. El a fost unul dintre pionierii principale ale renașterea învățare greacă în Europa
de Vest. În anii moarte ai Imperiului Bizantin, a pledat pentru o revenire la zeii olimpieni ale
lumii antice. [1]

El re-introdus gândurile lui Platon în Europa de Vest în timpul 1438-1439 Consiliul Florența,
o încercare eșuată de a reconcilia schisma Est-Vest. Aici Pletho întâlnit și au influențat
Cosimo de Medici a găsit o nouă Academie platonic, care, în conformitate cu Marsilio Ficino,
ar proceda de a traduce în limba latină toate lucrările lui Platon, a Enneads de Plotin, și
diverse alte neoplatonist funcționează.

27. Andronic al II-lea

R = Fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea Paleologul nu numai că n-a reușit să
oprească prăbușirea Imperiului, ci mai curând, dimpotrivă - contempotanilor li se părea că în
timpul domniei acestui suveran, bun la inimă și plin de compasiune, dar slab, se întorseseră
vremurile Angelilor.
La bătrânețe, caracterul autocratorului a suferit o schimbare în rău și el a devenit suspicios și
crud. Pe fratele său, Constantin, împăratul l-a lăsat să moară în închisoare, iar în anul 1321 a
hotărât să-l piardă și pe moștenitorul tronului, viciosul său nepot, Andronic cel Tânăr.
Basileul l-a invitat pe acesta din urmă la o recepție și l-a acuzat, în prezența înalților demnitari
ai statului, de gravul păcat al neortodoxiei. Lanțurile, în care să fie ferecat tânărul Paleolog,
erau deja pregătite, însă, în acest moment, împăratul a fost înștiințat că palatul este înconjurat
de soldații unuia dintre prietenii nepotului său-Ioan Cantacuzino, care simțiseră că nu-i lucru
curat. Andronic II, un excelent actor, a început a-l îmbrățișa pe moștenitor, vărsând lacrimi și
înduplecându-l să se îndrepte, și a transformat scena acuzării într-o scenă de iertare.
Autocratorul însă n-a renunțat la speranța de a se răfui cu ruda sa. În zadar a încercat marele
logothet Theodor Metochites să-l convingă să pună capăt dezbinării. Din vina bunicului
îndărătnic, conflictul dintre cei doi Andronici s-a transformat într-un război civil, care a durat
7 ani. Acest război a adus țara, și așa secătuită, într-o stare cu totul deplorabilă, iar, în 1325,
împăratul a fost nevoit, în căutare de resurse, să le vândă negustorilor din Occident o parte din
podoabele sale. În anul 1328, după victoria definitivă a lui Andronic cel Tânăr, Andronic II,
care fusese detronat, a fost lăsat în capitală, cu o remunerare mizeră de la visterie. Un an mai
târziu, fostul împărat a orbit, iar, peste încă un an, Andronic III l-a silit pe bunicul său să se
călugărească, pentr evita uneltirile din parte acestuia. Înstrăinat am fost de frații mei și străin
fiilor maicii mele- se plângea bătrânul Paleolog puținelor sale slugi credincioase cu cuvintele
din Psalmul 68. El a murit la 13 februarie 1332, într-o sărăcie extremă, deoarece apucase să
împartă puținul pe care îl avea partizanilor săi, căzuți în mizerie, care ajunseseră, sub
Andronic III, din bogătași, niște bătrâni dizgrațiați, la fel de inutili ca el însuși. În timpul
domniei lui Andronic II, în 1291, a căzut ultima citadelă a cruciaților din Palestina, cetatea
Akra (Saint-jean d’Acre).
 28. Andronic al III-lea
R = Andronic al III-lea Paleologul (Cel Tânăr) (greacă Ανδρόνικος Γ' Παλαιολόγος 25 martie
1297, Constantinopol – 15 iunie 1341, Constantinopol) a fost un împărat bizantin, fiul lui
Mihail al IX-lea Paleologul.
El fusese cândva nepotul preferat al împăratului Andronic II.În tinerețe, Paleologul-juniorul
manifesta o mare înclinație spre risipă și viața destrăbălată. În cele din urmă, el s-a pomenit
înglodat în datorii față de bancherii genovezi, iar scandaloasele lui aventuri amoroase erau
cunoscute de toată capitala. Desfrâul prințului a dus la un rezultat trist. Odată, aflând că
amanta sa are un admirator misterios, Andronic le-a poruncit slugilor sale să-l nimicească.
Într-o noapte întunecoasă, necunoscutul a fost săgetat din arbaletă, în pragul casei femeii
disputate. Cel ucis s-a dovedit a fi Manuel Paleologul, moștenitorul tronului și fratele mai
mare al lui Andronic. Această întâmplare tragică l-a băgat în mormânt pe Mihail al IX-lea
Paleologul, iar împăratul Andronic II, rămânând, dintr-o dată și fără fiu și fără moștenitor, i-a
întors spatele celui vinovat de moartea lor.El a pus, în preajma nepotului său, un
supraveghetor oficial-generalul Syrgiannes. Acesta din urmă fusese cândva nedreptățit de
basileu și a început să-l incite pe pupilul său la răscoală. Acela, mistuit de setea de putere, s-a
lăsat înduplecat cu ușurință.

Războiul civil
În primăvara anului 1321, izbutind cu greu să scape de închisoare, moștenitorul a fugit din
capitală la Adrianopol și i-a pus bunicului său un șir de condiții. El a cerut, pentru sine, puteri
depline în nordul Traciei și bani, obligându-se, în schimb, să apere hotarele Bizanțului de
sârbi și de bulgari. Andronic cel Tânăr a fost sprijinit de nobilimea militară a Imperiului:
domesticul Apusului, Alexios Apokaukos, Syrgiannes, guvernatorul Macedoniei apusene,
Theodor Synadenos, și, în sfârșit, unul dintre cei mai influenți magnați din țară, marele
domestic Ioan Cantacuzino. De partea lui Andronic cel Tânăr s-au situat și locuitorii Traciei,
deoarece rebelii anulaseră impozitele mari, introduse de împărat.Pomenindu-se într-o situație
fără ieșire, Andronic II a acceptat. În curând, între răzvrătiți au apărut disensiuni, în urma
cărora Syrgiannes, cu forțt impunătoare, s-a întors la Constantinoopol. Punându-și nădejdea în
oștirea transfugului, Andronic cel Bătrân a prins curaj și a refuzat să respecte condițiile păcii
încheiate cu nepotul său. Însă, în primăvara anului 1322, împăratul pierduse deja aproape
toată Tracia și Macedonia. Paleologul cel Tânăr a pus mîna și pe Thessalonic. În vara anului
1322, bunicul și nepotul s-au împăcat și, în urma înțelegerii reciproce dintre Paleologi, dublul
dezertor, Syrgiannes, s-a pomenit în temniță. Andronic cel Tânăr, care a primit 36 000 de
hyperperi pentru sine și 45 000-pentru armata sa, a pus, la hotarele Imperiului, o stavilă de
nădejde în calea vecinilor de la nord, iar în 1324 s-a răfuit cu o hoardă de tătari, care încercase
să forțeze Dunărea. Într-o ciocnire cu inamicul, el a fost grav rănit. În anul 1325, Andronic II
l-a asociat la domnie pe nepotul său. După ce i s-au vindecat rănile, tânărul împărat s-a apucat
de vânătoare și de alte distracții. El întreținea o mie de vânători călări, iar visteria nu avea
suficiente resurse pentru a asigura cu toate cele necesare tre mii de Kaballarioi și 20 de corăbii
de război! Orgiile lui Andronic III au secătuit repede punga acestuia și armata din Tracia a
început să îndure foame. Autocratorul a refuzat categoric să plătească zaiafeturile asociatului
său ușuratic și, atunci, acesta a condus trupele subordonate lui spre Constantinopol. Locuitorii
capitalei și au arătat atât de clar lipsa lor de dorință de a le permite răzvrătiților să intre în
oraș, încât Andronic III a bătut în retragere. Între oștirile celor doi împărați au reînceput
ciocnirile. Împărații făceau schimb de invective-cel tânăr zicea că bunicul său nu este în stare
să apere țara de dușmani, iar cel bătrân se revolta că este nevoit să aibă de-a face cu un
asociat, care nu vrea să știe de nimic, în afară de distracțiile cu păsări și câini de vânătoare. La
22 mai 1328, Andronic III s-a apropiat de capitală. În noaptea de 24 mai, partizanii lui din
interiorul orașului au deschis porțile și, în timp ce Andronic II, liniștit de vorbele lui Theodor
Metochites, se culca să doarmă, soldații rudei și dușmanului său pășeau deja pe strada Mese.

Începuturile domniei
Ajungând autocrator, Andronic III a dat frâu liber înclinațiilor sale. În ciuda unei anumite
culturi și a inteligenței sale, el era un om nestăpânit și violent. Fiind un spirit războinic, el a
condus personal în luptă cavaleria nu o singură dată, iar pe mopnedele sale a poruncit să fie
reprezentat în armură. Andronic III se simțea stingherit de eticheta curții, era foarte înfumurat
și credea în bunăvoința lui Dumnezeu față de dânsul până într-atât, încât, lăsându-se în
nădejdea acesteia, renunțase la serviciile gărzii personale. El irosea pentru vânătoare circa 15
000 de hyperperi anual (după moartea lui Andronic, Ioan VI a desființat aceste cheltuieli).
Împăratul a împărțit conducerea reală a țării între el și Cantacuzini-Ioan și mama acestuia,
Theodora. Peste un an după luarea puterii, Basileul a plecat la Răsărit, ca să salveze Niceea,
care era asediată de turcii emirului otoman Orkhan. La 10 iunie 1329, în bătălia de la
Philocrene, în Asia Mică, oștirea lui Andronic III a fost zdrobită. Ce-i drept, la înapoiere,
împăratul a reușit să se consolideze pe insula Chios.
Reforma Justiției
Criza financiară era mai gravă ca oricând, iar valoarea Hyperperului se diminuase în anii
războiului civil. Totodată, noua conducere efectua reforma Dreptului. Corupția tribunalelor
bizantine îl determinase pe Andronic al II-lea să întreprindă o reformă a justiției. În 1296, el
instituise la Constantinopol un colegiu de 12 judecători, compus din membrii înaltului cler și
din demnitari civili, care constituia cea mai înaltă instanță juridică și trebuia să contribuie la
triumful justiției. Rezultatele vor fi dezamăgitoare. Curtea Supremă de Justiție nou creată își
va suspenda activitatea. Andronic al III lea crea în 1329 un nou colegiu judecătoresc compus
din patru membri, doi clerici și doi laici. Dotați cu competență foarte extinsă, cei 4 judecători
generali ai romanilor, erau însărcinați cu controlul administrării justiției în întregul imperiu.
Sentințele lor erau definitive și fără apel (Andronic al III-lea va cunoaște însă o mare deziluzie
din partea celor patru. Din 1337, trei dintre ei, corupți, erau condamnați la exil).Instituția
judecătorilor generali nu-și va mai înceta activitatea. Ea va supraviețui până la căderea
imperiului, suferind pe parcurs transformări ce răspundeau nevoilor practice. Cei patru
judecători nu puteau asista mereu la procesele provinciale, sentința fiind dată în numele
colegiului de unul dintre ei. Ca urmare a destinderii legăturilor dintre diversele partide din
imperiu, care se va accentua începând de la mijlocul secolului al XIV-lea, sistemul mult prea
centralizat al justiției trebuia să lase locul unei organizări mai simple. Pe lângă judecătorii
generali de la Constantinopol, apar judecătorii generali locali în Thessalonic, Moreea,
Lemnos. O trăsătură caracteristică justiției din timpul Paleologilor este participarea importantă
a clerului la exercițiul justiției seculare. Influența Bisericii asupra tribunalelor este cu atât mai
mare cu cât există, în afară curții de justiție imperială a judecătorilor generali cu cei doi
membri ecleziastici, o curte de justiție ecleziastică a patriarhului, colaborând cu prima,
ajutând-o și completând-o.

Politica externă
Situația externă se caracterizează prin progresul crescând al otomanilor în Asia Mică și a
sârbilor în Macedonia, ca și prin slăbirea continuă a statelor dizidente grecești și latine. Atunci
când Bizanțul se arată neputincios în fața otomanilor și a sârbilor, el obține anumite succese în
Grecia de Nord și în Marea Egee; ajutorul selgiucizilor este și el prezent. O trăsătură
caracteristică a politicii noii guvernări este colaborarea lui Ioan Cantacuzino cu emirii
segiucizi, ce se simt la fel de amenințați de expansiunea otomană. Guvernarea caută să se
elibereze de alianța cu genovezii pentru a-și recupera independența militară și comercială.
Flota imperială trebuia întărită, iar construcțiile navale vor trece pe primul plan în
preocupările împăratului Andronic al III-lea și ale marelui domestic Ioan Cantacuzino. Cum
mijloacele imperiului nu erau de ajuns, Ioan și alți magnați contribuiau de acum cu mijloace
proprii la construcțiile navale. Dar această metodă avea ca efect plasarea statului și a armatei
sale sub dependența financiară a aristocraților din imperiu. Întărirea regatului sârb apropia
Bizanțul și Bulgaria. Tulburarea produsă între Andronic al III-lea și fratele său vitreg bulgar la
sfârșitul războiului civil bizantin își va găsi ecoul în violarea frontierelor și raziile de o parte și
de cealaltă. Dar pacea era imediat restabilită și era semnat un tratat îndreptat împotriva
Serbiei. La 28 iulie 1330, la Velbujd (Küstendil), Serbia și Bulgaria intrau în conflict,
împăratul repliindu-se la vestea înfrângerii aliatului său. Armata bulgară era nimicită, țarul
Mihail Șișman fiind omorât în luptă. Regele sârbilor restabilea pe tronul de la Târnovo pe sora
sa Anna și pe fiul acesteia, Ioan Ștefan (în timp ce sora lui Andronic, Theodora, fugea).
Bătălia de la Velbujd reprezintă începutul hegemoniei sârbe în Balcani și marchează o
schimbare în destinele țărilor balcanice.Ea aduce decizia în război pentru Macedonia și pune
fundamentele hegemoniei sârbești, sub semnul căreia se va derula în deceniile următoare
evoluția Sud Estului european. Andronic al III-lea încerca să profite de înfrângerea aliatului
său bulgar. Sub pretextul răzbunării surorii sale Theodora, el cucerea mai multe teritorii la
frontiera bizantino bulgară și porturile Mesembria și Anchialos. Un nou reviriment se
producea astfel în Bulgaria și, apoi, în Serbia. Bulgarii alungau pe țarina Anna și pe fiul său și
așezau pe tron pe nepotul lui Mihail Șișman, Ioan Alexandru (1331-1371). În Serbia,
nobilimea se ridica contra regelui Ștefan Decianski și acorda puterea fiului său, Ștefan Dușan
(1331-1335). Cei doi suverani încheiau pace și încheiau o alianță antibizantină, care era
întărită prin căsătoria lui Dușan cu sora țarului, Elena. Ioan Alexandru relua războiul contra
Bizanțului și reușea să recucerească orașele ocupate de Andronic, consacrându-și frontierele
printr-un tratat (1332). Cât despre aristocrații sârbi, după ce l-au asasinat pe bătrânul rege, vor
intra ca și cuceritori în teritoriul bizantin sub conducerea noului lor suveran. De-a lungul
întregii sale domnii, Dușan încarna expansiunea marii nobilimi sârbești, care profita de
descompunerea Imperiului bizantin pentru a cuceri noi pământuri. Dificultățile interne ale
Imperiului bizantin vor contribui într-o măsură crescândă la aceste cuceriri. În primăvara
anului 1334, Syrgiannes se pune în serviciul suveranului sârb (Syrgiannes, care jucase în
timpul războiului civil bizantin marele rol în cele două tabere, care se refugiase din
Constantinopol în Galata, în Eubeea, în Albania, apărând în final la curtea lui Dușan). Acest
om energic aducea regelui sârb cele mai mari servicii în lupta sa contra Imperiuluibizantin.
Din această epocă decad locurile bizantine cele mai importante din Macedonia, ca Ochrida,
Prilep, Strumitza, Kastoria, Vodena. Erau necesare apărări puternice în Thessalonic pentru a
opri avansarea victorioasă a regelui sârbilor.În final un apreopiat al împăratului reușea să-l
asasineze pe Syrgianes, iar Dușan accepta în august 1334 ofertele de pace ale împăratului
bizantin, căci regatul său era amenințat în nord de o invazie a ungurilor. Bizanțul trebuia în
această circumstanță să fie prevăzător căci Dușan nu păstra decât o parte a cuceririlor sale.
Dacă Europa era doar la începutul catastrofei, în Asia tragedia era deja la ultimul act.
Andronic III și Ioan Cantacuzino, încercau să se opună fatalității. Peste un an după luarea
puterii, în 1329, Basileul a plecat la Răsărit cu o forță de 2000 de oameni ca să salveze
Niceea, care era asediată de turcii emirului otoman Orkhan. La 10 iunie 1329, în bătălia de la
Philocrene, în Asia Mică, oștirea lui Andronic III a fost zdrobită. Ce-i drept, la înapoiere,
împăratul a reușit să se consolideze pe insula Chios. La 2 martie 1331, Orkhan a cucerit orașul
care, cu două generații mai devreme,era încă centrul lumii bizantine. Nicomedia, în vara
anului 1337, cădea în mâinile otomanilor. Nu mai rămâneau în Asia Mică decât orașe izolate
aparținând imperiului, foarte distanțate unele de altele, ca Philadelphia și Heracleea Pontului.
Bizantinii vor reuși să se mențină în marea turcească încă zece ani, dar aceasta nu va avea nici
o repercusiune asupra evenimentelor. După cucerirea coastei bthyniene, otomanii vor începe
să ia calea mării și să lanseze atacuri contra litoralului european al imperiului și, dacă
Andronic al III-lea reușea încă să respingă atacurile, marile pericole erau la orizont. Otomanii
erau din ce în ce mai puternici în nordul Mării Egee, iar selgiucizii emiratelor de coastă din
Asia Mică se dezvoltau în partea meridională. Atacurile lor vizau mai ales pe latini, care
comandau acest sector maritim; ele nu atingeau decât în mică măsură pe bizantini, ale căror
posesiuni insulare se limitau la coasta Thraciei și a Asiei Mici.Apărea astfel ideea unei
cooperări între selgiucizi și Bizantini. Cu ajutorul emiratelor selgiucide care trebuiau să
combată pe otomani și latini, Andronic și Cantacuzino își vor consolida, datorită noii lor flote,
poziția maritimă din Bizanț. În 1329, flota imperială apărea în insula Chios, care se găsea sub
dominația familiei genoveze Zaccaria și care, după ce recunoscuse la început suveranitatea
imperială, se separase apoi de imperiu. Această insulă importantă era cucerită și rămânea până
în 1346 sub puterea imperiului. Împăratul reușea, cu ajutorul eficace al emirilor selgiucizi
vecini, să impună recunoașterea suveranității bizantine în Philokrena, care se găsea și ea sub
dominația genoveză și salva Lesbos de tentativele de cucerire ale puterilor occidentale. Cele
mai importante succese ale imperiului erau repurtate în Thessalia și în Epir. După moartea
celui mai puternic dintre despoții thessalieni, Stefan Gabrielopulos Melissenos (mort în 1333),
țara intra în plin haos. Guvernatorul imperial al Thessalonicului, Ioan Monomachos, se
precipita aici, imediat urmat de împăratul însuși, iar partea septentrională a Thessaliei, până la
frontiera catalană, era imediat încorporată Imperiului Bizantin. Triburile albaneze care se
stabiliseră în Thessalia și reușiseră să-și păstreze până atunci independența se supuneau
împăratului. Despotul Epirului, Ioan Orsini (1323-1335), care încercase să cucerească partea
occindentală a Thessaliei, era alungat și trebuia să evacueze teritoriul. Acum, când Thessalia
era anexată, trebuia urgent rezolvată problema epirotă. Luptele neîncetate, pretențiile rivale și
atacurile continue ale vecinilor determinau o agitație profundă în regiunea Epirului, iar
căderea despotatului nu era decât o chestiune de timp. Victoria bizantinilor la Arta grăbea
finalul acestuia. Despotul Ioan era otrăvit de soția sa; Anna, care prelua regența în numele
fiului său Nikephor al II-lea, deschidea negocierile cu împăratul. În fruntea unei puternice
armate, al cărui nucleu era format din trupe turcești, Andronic și Cantacuzino vor traversa
Thessalia și obțineau supunerea despotatului Albaniei (1337). Epirul și Acarnania erau și ele
încorporate imperiului, după 130 de ani de secesiune. (Anna calculase greșit: ea scontase că
recunoscând suzeranitatea bizantină, va continua să domnească peste țară, în numele fiului
său, dar împăratul nu voia să audă de menținerea puterii vechii dinastii a despoților, care era
legată de tradițiile autonomiei politice a Epirului. Administrația țării era încredințată
protostratorului Synadenos în calitate de guvernator imperial; (Anna și Nikephor se vor
instala la Thessalonic, cu câștigul unei rezidențe și a bunurilor). Dar puterile occidentale care
aveau interese în regiunea epirotă căutau să subtilizeze imperiului acest succes. Ele dispuneau
de un instrument în persoana lui Nikephor, care se simțea frustrat și pe care-l puteau îndrepta
împotriva lui Andronic al III-lea Paleologul. În timpul mandatului de împărăteasă latină
titulară, Catherine de Valois, care domnea atunci asupra principatului Achaiei, guvernatorul
angevin din Dyrrachion (Dyrrachium) declanșa o revoltă în numele despotului detronat.
Nikephor al II-lea era proclamat la Arta, iar protostratorul Synadenos era făcut prizonier. Dar,
doar câteva orașe se ridicau, marea majoritate a țării rămânând fidelă împăratului grec.
Deoarece în primăvara anului 1340, Andronic al III-lea și Ioan Cantacuzino apăreau cu o mică
armată, mișcarea revoluționară era reprimată. Nikephor câștiga titlul de panhypersebastos și
se logodea cu o fiică a lui Cantacuzino în schimbul suveranității pierdute. Guvernarea
Epirului era acordată lui Ioan Angelos, care se remarcase în represiunea revoltei, acum când
Synadenos primea guvernarea Thessalonicului. Una dintre urmările cele mai grave ale
catastrofei bizantine din anul 1204 părea acum lichidată. Existau încă multe principate latine
în Grecia, dar nu mai existau principate grecești dizidente în Peninsula Balcanică: vechile
state separatiste erau reunite imperiului sub formă de provincii. În anul 1336, Paleologul a
poruncit să fie dărâmate fortificațiile Galatei. Însă aceste succese erau efemere. Vecinii, în
primul rând, sârbii, tulburau mereu posesiunile din Europa ale Imperiului, iar, pe celălalt mal
al Propontidei, cumplitul stat otoman prindea puteri, cu fiecare an, și, în pofida zdrobirii unei
expediții militare de proporții a turcilor, în 1337, incursiunile acestora în Tracia au devenit
sistematice. Groparul Imperiului romeilor se pregătea să pășească în Europa...

Ultimii ani de viata

În atmosfera de sărăcie permanentă, războie și răzmerițe, în viața intelectuală a Bizanțului a
căpătat precumpănire misticismul, în una dintre formele sale europene cele mai desăvârșite-
isihasmul (din grecește ήσσυχία-liniște, tihnă, însingurare). Izvoarele acestei doctrine și
practici ascetice au luat naștere încă în evul mediu timpuriu, în mănăstirile din Egipt și Siria.
La începutul secolului XIV, călugărul Georgios Sinaitul a reînviat isihasmul la Athos. Drept
bază pentru practica isihasmului servea ideea cufundării în sine, pentru a putea vedea
energiile lui Dumnezeu prin iluminarea mistică. La această stare se ajungea prin mijlocirea
unei rugăciuni îndelungate, repetate în minte de multe ori la rând, combinată cu o anumită
poziție, controlul respirației și al circulației sângelui, ceea ce apropia isihasmul târziu de yoga.
Înflăcăratul discipol al Sinaitului, Grigore Palamas (1296-1354), apogeul activității căruia a
coincis cu sfârșitul domniei lui Andronic III, i-a dat acestei învățături o bază teoretică.
Pornind de la practica asceților isihaști, Grigore a elaborat un complicat sistem teologico
filozofic-palamismul, care a determinat, în multe privințe, orientarea intelectuală a ortodoxiei.
Palamas și discipolii săi-palamiții-au fost criticați, de pe pozițiile raționalismului, de către
Varlaam, originar din Calabria (1290-1359). Varlaam de Calabria, matematician de vază (care
a readus la viață, de pildă, metoda notării prin litere a mărimilor numerice, inventată de Leon,
a fost și un filozof, care i-a influențat pe primii umaniști italieni-Petrarca și Boccacio.
Apărând primatul rațiunii față de credință, Varlaam s-a năpustit asupra isihasmului. Însă, în
dezbaterile care au avut loc la sinodul din Constantinopol, în 1341, Palamas a repurtat o
victorie convingătoare asupra lui Varlaam

Andronic III a murit la 15 iunie 1341, lăsându-i tronul fiului său, Ioan V, iar tutela
încredințând-o soției sale, Anna de Savoia, și lui Ioan Cantacuzino.

29. Boucicaut

R = Jean II Le Maingre (în franceza veche, Jehan le Meingre), numit Boucicaut ((1366 —
1421) a fost mareșal al Franței și un cavaler renumit pentru talentul său militar.
El a fost fiul lui mareșal Jean I Le Maingre, de asemenea, numit Boucicaut. El a devenit o
pagină la curtea lui Carol al VI-lea al Franței, iar la vârsta de 12 a însoțit Louis II, Duce de
Bourbon, într-o campanie împotriva Normandia. La vârsta de 16 ani a fost cavaler de catre
Louis în ajunul bătăliei de la Roosebeke (27 noiembrie 1382). In 1383 el a început primul de
călătoriile sale, care ar lua mai mult de douăzeci de ani de viata.

In 1384 el a întreprins prima sa călătorie la Prusia, în scopul de a asista Teutoni în războiul lor
împotriva lituanienii păgâne, care ar converti la romano-catolicism în 1386. După câteva
campanii împotriva maurilor din Spania, și împotriva Toulouse în Franța el din nou însoțit
ducele de Bourbon, de această dată în Spania, care a devenit un câmp de luptă secundar de
război o sută de ani ". De acolo el a călătorit timp de doi ani, prin Balcani, Orientul Apropiat,
și în Țara Sfântă, în compania prietenului său Renaud de Roye și mai târziu, cu Philip de
Artois, Contele de Eu. Acolo, el și însoțitorii săi a compus balade Cent Livre des, o apărare
poetică a cavaler cast figura centrală a cavalerismului, care Johan Huizinga găsit un contrast
uimitor cu faptele cariera militară. [1]

În 1390, în timp ce Armistițiul de Leulinghem au întrerupt temporar războiul cu Anglia,

Boucicaut au luat parte la turneul de Saint-Inglevert, unde a învins cele mai renumite soldații
Engleză singur luptă. În anul următor el a călătorit în Prusia pentru a treia oară. Datorită mare
serviciu lui în războiul împotriva păgânilor din Livonia și Prusia, a fost numit mareșal al
Franței la 25 decembrie 1391, de Carol VI la Catedrala Sf Martin din Tours.

In 1396 a luat parte la cruciada franceză-ungar comun împotriva Imperiului Otoman, care a
suferit o infrangere grea la 28 septembrie, la bătălia de la Nicopole. El a fost luat ostatic de
către sultanului otoman Baiazid I, dar, spre deosebire de mulți dintre tovarășii săi, a scăpat de
execuție și în cele din urmă a fost răscumpărată. In 1399, el a fondat Emprise de l'Escu vert à
la Dame Blanche, un ordin cavaleresc inspirat de idealul iubirii courtly: "s-ar fi presupus el
vindecat de toate iluzii cavaleresc după catastrofa de la Nicopole", a remarcat Huizinga [. 2]
În același an, el a fost trimis cu șase nave care transportă 1.200 de oameni pentru a ajuta
împărat bizantin Manuel al II-lea Paleologul impotriva otomanilor.

În 1401, din cauza realizarile sale militare și cunoștințele sale de est, a fost numit guvernator
francez din Genova, care a scăzut la Carol al VI-lea în 1396. El a respins cu succes un atac la
regele Janus Cipru, care a încercat să ia înapoi oras Famagusta pe Cipru, care a fost capturat
de Genoa. După câteva lupte în Marea Mediterană genovezi se eliberat de regulă franceză de
1409.

Boucicaut întors în Franța și a devenit implicat în rivalitatea dintre Burgundia și Orléans. În

Bătălia de la Agincourt in 1415 a poruncit avangarda franceză, dar a fost capturat de englezi și
a murit șase ani mai târziu, în Yorkshire. A fost înmormântat în catedrala din Tours, în capela
familiei sale, cu epitaful "Grand Constable a împăratului și a Imperiului Constantinopolului."

30. Mănăstirea Zografu

Situată în partea de NV a Muntelui Athos, la o oră de mers pe jos de la țărmul mării,
Mănăstirea Zografu ocupă locul al nouălea între mănăstirile athonite. Potrivit tradiției,
mănăstirea a fost înființată în sec. al X-lea de frații Moise, Aaron și Ioan, monahi
originari din Ohrida. Faptul că mănăstirea a fost închinată Sfântului Gheorghe, se
datorește unei minuni: după terminarea construcției, monahii nu se puteau hotărî ce
sfânt să-și ia ca ocrotitor. Unul dorea ca Maica Domnului să le călăuzească
mănăstirea, altul îl voia pe Sfântul Nicolae, iar al treilea se gândea la Sfântul
Gheorghe. Neajungând la nicio înțelegere, au decis să lase această alegere în seama lui
Dumnezeu. Au pregătit un lemn după mărimea icoanei și l-au pus în biserică, încuind-
o. Apoi s-a retras fiecare la chilia lui, rugându-se lui Dumnezeu să arate cărui sfânt
trebuie închinată biserica. În timpul nopții, au văzut cu toții o lumină puternică în
biserică. Dimineața au avut surpriza și bucuria să vadă pe scândura care fusese goală,
chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Așa a devenit Sf. Gheorghe patronul
mănăstirii, numită Zografu, adică icoană zugrăvită prin minune.
Ajutorul românesc la Zografu
Arsă și prădată de mai multe ori, în secolele XIII-XIV, a fost reînnoită de împărații
bizantini Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), Andronic al II-lea Paleologul
(1282-1328) și Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391). Ruinată din cauza condițiilor
istorice, mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire în secolul al XV-lea, datorită
Mușatinilor. Alexandru cel Bun dădea ajutor anual mănăstirii câte 3000 aspri de argint
(1429), precum și venitul câtorva metoace, printre care și al Mănăstirii Căpriana.
Perioada de vârf a fost atinsă, însă, în timpul lui Ștefan cel Mare. Acesta a refăcut
mănăstirea aproape integral, între anii 1466-1502. Între 1466-1471 Ștefan cel Mare dă
mari fonduri de bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței. În anul 1475 rezidește la
malul de sud-vest al mării arsanaua (portul pentru corăbii). În anul 1495 reface din
piatră corpul chiliilor, trapeza și zidul de incintă. În anul 1502 Ștefan cel Mare zidește
din nou biserica mare și o pictează în frescă. Pe lângă aceasta el făcea mănăstirii și o
danie anuală în bani de aur și argint, galbeni ungurești sau aspri de argint. În anul 1502
Ștefan cel Mare donează ctitoriei sale de la Athos o icoană cu Sfântul Gheorghe și
steagul de luptă al Moldovei, cusut cu aur și argint, care are pe o parte icoana
Sfântului Gheorghe, iar pe partea cealaltă stema țării. În anul 1500 Radu cel Mare
dădea Mănăstirii Zografu 3000 aspri ajutor anual. La fel făceau Neagoe Basarab
(1515-1517), Vlad Vintilă (1534) și alți domni pământeni. Bogdan al III-lea repară
pirgul mănăstirii; Petru Rareș face reparații și înnoiește pictura în anul 1546; fiica lui,
Ruxanda, soția lui Alexandru Lăpușneanu, achită impozitul anual de 100 galbeni pe
care mănăstirea trebuia să-l plătească turcilor, și mai donează încă 52000 aspri de
argint. Ultimele ajutoare le dau domnii fanarioți, care fac lucrări de întreținere în
secolul al XVIII-lea.
Mănăstirea Zografu azi
Zografu este chinovie bulgărească cu viață de obște, care număra în anii ’80 doar 15
călugări. Ei vorbesc bulgara și greaca, dar există și cunoscători de engleză. Actuala
pictură a bisericii datează din anul 1817. În pridvor sunt pictați în șirul ctitorilor, la
stânga împărații bizantini Andronic și Ioan, și regii Serbiei, iar la dreapta Alexandru
cel Bun, Ștefan cel Mare și Vasile Lupu. Ștefan este reprezentat cu coroană pe cap, în
hlamidă de culoare bej, cu flori albe. Mănăstirea Zografu are cinci paraclise în incintă
și opt la chiliile din afară. În apropiere se găsește și Schitul Bogorodița (sl. Bogo-
rodița = Născătoarea de Dumnezeu, în grecește Theotokos).

Biblioteca și tezaurul Mănăstirii Zografu

Biblioteca conține 388 manuscrise în slavonă și 126 în limba greacă, din care 26 pe
pergament. Mai are peste 10000 de cărți tipărite, printre care și românești cu literă
chirilică, dar și multe documente. Tezaurul păstrează odoare și obiecte de cult din
argint, icoane vechi, evangheliare cu miniaturi și broderii din sec. XI-XIV. Un loc de
cinste între obiectele de preț ale mănăstirii îl ocupă steagul de luptă al lui Ștefan cel
Mare.
 31. Cronica lui George Phrantez

George Sphrantzes, cunoscut și sub numele de Phrantzes sau Phrantza (greacă: Γεώργιος
Σφραντζής or Φραντζής, n. 1401–d. cca 1478) a fost un istoric bizantin grec. S-a născut la
Constantinopol. La o vârstă fragedă a devenit secretarul împăratului Manuel al II-lea
Paleologul.
La mănăstire a scris Cronica lui (Χρονικόν), care, la fel ca majoritatea Cronici bizantine,
începe cu crearea lumii, dar este mai detaliată atunci când vorbim de istoria Casei Palaiologoi
din 1258 până la 1476. Este un foarte valoros Autoritatea pentru evenimentele din propriile
sale ori. Trăsăturile distinctive ale muncii sale sunt loialitatea față Palaiologoi - Sphrantzes
exagerat de multe ori meritele lor și suprimat defectele, ura turcilor, și devotament față de
Ortodoxie [22] Steven Runciman a descris lucrarea ca fiind "sincer, vii și convingătoare" și
că. Sphrantzes "scria greacă bună într-un stil simplu modest." [23]

Există ediții de I. Bekker (1838), în Scriptorum Hist Corpus. byz., iar în JP Migne, Patrologia
graeca, CIVI. Cea mai recentă ediție critică a Sphrantzes este de V. Grecu (București, 1966),
care a apărut cu o traducere română. Sphrantzes fost tradus în limba germană în 1954, și în
limba engleză de către Marios Philippides (Amherst, 1980). Există o ediție cu traducere
italiană de R. Maisano, Roma 1990 (CFHB 29).

Timp de secole sa crezut că Sphrantzes a scris două lucrări, una cronică Mică și alte Major
cronica. Major Cronica este mai detaliată în special despre asediul Constantinopolului. Dar,
începând cu 1934, cercetarea cercetători, cum ar fi JB Falier-Papdopoulos, F. Dölger, și JR
Loenertz demonstrat că maiorul Cronica a fost scrisă decenii mai târziu de Makarios
Melissenos ("Pseudo-Sphrantzes"), un preot care a fugit la Napoli dintr-o insulă grecească,
venețian cucerit de otomani. De ce Melissenos selectat Sphrantzes să elaboreze și să se
extindă pe nu este clar.

32. George Phaymeres

George Pachymeres sau Georgios Pachymeres, (1242 - 1310) a fost un istoric, jurist, filozof,
poet, născut la Niceea.

Este considerat cel mai mare învățat bizantin din a doua parte a secolului al XIII-lea. Scriitor
dificil de interpretat datorită stilului său arhaic, utilizând vocabularul homeric.
Biografie
Pachymeres s-a născut la Niceea unde familia sa s-a retras după cucerirea Constantinopolului
de către latini în 1204. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea
Paleologul, Pachymeres s-a stabilit în capitală și a studiat dreptul. A devenit avocat al
Bisericii și judecător al curții imperiale.

A avut o impresionantă activitate literară. Cea mai importantă realizare a sa este o istorie
bizantină în treisprezece cărți. De asemenea, a scris lucrări de retorică, o introducere în
filosofia lui Aristotel, o prezentare a operei lui Dionisie Areopagitul, poeme, o autobiografie.
A avut preocupări și în domeniul matematicii. Cunoștea cifrele indiene și a fost unul dintre
primii care a rezolvat problemele de ecuații nedeterminate de gradul I. Tratatul Quadruvium
prezintă un nivel ridicat al învățământului matematic din acea perioadă.
Opera
Συγγραφικαι ιστοριαι (Istorii compuse). Cronografie, se ocupă de perioada 1255-1308.
Conține o știre importantă despre vlahii balcanici care, la 1285, se întinseseră până la la Byza,
cetate din Tracia;
Quadruvium, a cărui primă parte conține un comentariu la Aritmetica lui Diofant.

33. Mănăstirea Sopocianu

Manastirea Sopocani (sârbă chirilic: Сопоћани) (pronunțat [sǒpotɕani]), o dotare regelui

Stefan Uroš I al Serbiei, a fost construită în a doua jumătate a secolului 13, în apropiere de
izvorul râului Raška în regiunea Ras, centrul statului medieval sârb. Este un desemnat World
Heritage Site, a adăugat în 1979 cu Stari Ras.
Istoria
Biserica a fost dedicată Sfintei Treimi și completată în jurul 1265, cu interior decorat scurt
timp după aceea. Arhiepiscopul Sava II, care a devenit capul Bisericii Ortodoxe Sârbe în
1263, este reprezentată în procesiune de arhiepiscopi în zona altarului. Frescele de Sopocani
sunt considerate de unii experți pe arta medievala sârb ca cele mai frumoase din acea
perioadă. Pe peretele vestic al naosului este o frescă faimos a Adormirii Maicii Domnului. În
secolul al 16-lea calugarii au trebuit să părăsească temporar mănăstirea în mai multe rânduri
din cauza amenințării otomane. În cele din urmă, în timpul uneia dintre raidurile din 1689
turcii otomani dat foc la mănăstire și transportate de pe firul de la acoperisul bisericii. Frăția a
scăpat cu câteva relicve importante pentru Kosovo -, dar nu au revenit la Sopocani; a rămas
pustiu de peste 200 ani, până în secolul al 20-lea. Biserica decăzut încet: bolti sale cedat,
cupola sa căzut, și rămâne de clădirile din jur au fost acoperite cu moloz și pământ.
În cele din urmă, în timpul secolului 20 mănăstirea a fost restaurată și astăzi este stabilit
printr-o fraternitate înfloritoare de călugări dedicate. Faptul că cele mai multe dintre fresce
Sopocani încă strălucesc cu frumusețe radiantă - supravietuit mai mult de două secole de
expunere extremă a elementelor - multi considera nimic mai puțin decât o minune divină.
Sopocani a fost declarat monument al culturii de importanță excepțională în 1979, și este
protejat prin Republica Serbia.

34. Donato Bramate

Donato di Pascuccio d'Antonio, cunoscut sub numele de Bramante, (n. 1444, Monte
Asdrualdo - d. 11 martie 1514, Roma), a fost un pictor și arhitect italian, considerat, alături de
Michelangelo și Rafael, una dintre cele mai mari personalități artistice ale Renașterii italiene.

35. Situația fostului Imperiu Bizantin după 1453

În februarie 1451 a murit și Murad II, iar succesorul său Mohamed va fi cuceritorul
Constantinopolului. În primele zile ale lui aprilie 1453 Mahomed a mobilizat o armată
numeroasă sub zidurile capitalei Imperiului Bizantin și după 7 săptămani de asediu
asaltul final este dat pe 29 mai. În bătălia finală a murit și Ctin Dragases. Istoricii au
afirmat că această cucerire s-a datorat și faptului că o poartă a cetății rămăsese
deschisă, lucrul speculat din plin de către turci. Cucerirea orașului imperial de pe
malul Bosforului de către Mahomed însemna căderea oficială a Imperiului Bizantin.
Prin această victorie turcii realizeau un pod între regiunile deținute în Europa și cele
din Asia Mică. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Pen. Balcanică au fost și ele
repede absorbite de către acest mare imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani în 1456,
despotatul de Moreea în 1456, Imperiul de Trapezund în 1461, despotatul sârbesc în
1456, iar regatul bosniac în 1463. Până la sfârșitul sec. al XV-lea, și celelalte țări slave
precum și albanezii au avut aceeași soartă, astfel încât turcii au ajuns să aibă drept
graniță de Vest Marea Adriatică.
Căderea Bizanțului s-a datorat fără îndoială îmbătrânirii instituțiilor sale, lipsurilor
unui stat clădit pe un principiu autoritar și care numai avea forța unei reforme. Căderea
 sa a avut însă și alte 2 mari cauze deja pomenite: cruciadele și antagonismul religios
dintre Orient și Occident. Cruciadele au ruinat inutil Bizanțul pentru că occidentalii au
fost incapabili să se mențină în Orient. Singura speranță rămânea o posibilă înțelegere
între greci și latini pentru apărarea creștinătății. Toate eforturile în acest sens s-au lovit
de pretențiile exagerate ale papalității, de neînțelegerea latinilor sau de obstinația
grecilor. Dispariția sa a lăsat un mare gol în lume. Timp de 11 secole el jucase un rol
important, uneori chiar decisiv în istoria Orientului și a Occidentului. De la Roma,
Bizanțul primise și conservase moștenirea lumii antice când cetatea eternă era
amenințată de dispariția de către invaziile barbare. Dintr-o civilizație păgână,
decadentă și incapabilă de innoire, Bizanțul a reușit să facă o civilizație creștină, care
să răspundă mai bine nevoilor unei conștiințe exigente. Elenismului primar, căruia i-a
asigurat continuitate, limba greacă fiind în același timp simbol și instrument, Bizanțul
i-a adăugat roadele unui lung contact cu Orientul persan și cel musulman.
Moștenirea bizantină s-a transmis prin savanții ei, misionari, comercianți sau soldații
tuturor popoarelor cu care au intrat în contact; arabii și turcii au fost și ei influențați;
popoarele slave le datorează instituțiile; iar după căderea Cpolului, mulți savanți greci
s-au refugiat în Occident aducând cu ei și foarte multe cunoștințe.

36. Renașterea Imperiului Bizantin în perioada împăraților paleologi

Pe de altă parte luând în considerație faptul că putțini slavi cunoașteau greaca
și latina, elenismul clasic a pătruns în acest spațiu geografic și cultural prin
intermediul teologiei patristice și a imnografiei liturgice tradusă din greacă în
slavă. Slavona bisericească creată de Chiril și Metodiu a avut un succes
excepțional ca mijloc de propagandă culturală. Noile traduceri au primit
caracteristici noi stimulând și un fel de osmoză culturală, dar și o dezvoltare a
unei literaturi originale în zone particulare ale lumii slave. În condițiile
aparației de state și biserici noi în Balcani, literatura slavă ortodoxă a
reprezentat pentru mulți un fenomen tradițional. De aceea, până la sfârșitul sec.
12, era foarte dificilă identificarea, pe baze lingvistice, a orignii textelor în
slavonă după care s-au instaurat caracteristicile dialecticale locale pentru ruși,
sârbi sau bulgari.
În domeniul artistic și cel arhitecural tradițiile bizantine au fost exprimate, în
mod evident, în mănăstiri precum cele din Macedonia și Serbia: Mileșeva-
1234, Sopociani-1268, Studenița-1313, Gracianița-1318-1321, Manasija-1406-
 1418, penntru bulgari exemplele le avem la Boiana-1259 sau în cazul capelei
Schimbării la Față de la mănăstirea Rila -1335. Calitatea imnografică din
aceste mănăstiri reprezintă până astăzi o ilustrare a renașterii paleologilor, dar
și a legăturilor complexe dintre slavi și bizantini. De asemenea, faptul că arta
iconografică a servit în buna măsură la decorarea bisericilor monahale, iar
traducerile literare exprimau și ele o spiritualitate monastica, subliniază rolul
monahismului de unificator cultural. Mănăstirile erau centre principale de
răspândire a culturii și de distribuire a manuscriselor, în acest sens Muntele
Athos având un rol deosebit de activ. În sec. 13, trei mănăstiri athonite erau
predominat slave: Sf. Pantelimon-rusească după 1169, Hilandar-sărbească după
1199 și Zografu-bulgară. În ultima perioadă a Evului Mediu cea mai mare parte
a creatorilor de spiritualitate si literatură din Balcani erau călugării. Sfântul
Sava al sârbilor considerat fondatorul Bisericii Sârbe, adept al vieții athonite,
este autorul unei lucrări închinate tatălui său Stefan Nemania, care a îmbrăcat
haina monahală, fiind venerat cu numele de Simeon Myroblitul. Această
inițiativă literară devine un model urmat de succesorii Sfântului Sava, creând
un gen mistic al sfântului rege și o venerare specifică dinastiei nemanide,
întruparea moștenirii ortodoxe în Serbia. Rolul monhimsului în viața bisericilor
slave din S Balcanilor a devenit decisiv după istoria isihamsului bizantin,
litratură cultă cu referire la viața socială și religioasă din Europa Orientală
folosind termenul de isihast pentru a-i desemna pe toți cei care se identificau în
mod direct sau indirect cu victoria acestei mișcări. Evenimentele de la Bizant
din 1341, 1347 și 1351 au impulsionat tradiția isihastă sporind presitigiul și
autoritatea monahilor. Nu trebuie uitat nici caracterul convențional al
termenului ce indică în mod simbolic originele spirituale ale unei mișcări cu o
influență importantă asupra celor mai diverse aspecte ale vieții sociale și
intelectuale din partea de Răsărit a Europei. Vasiliev- 681-688, Băbuș – 463-
464

37. Atitudinea unor împărați bizantini față de unirea cu Roma

Vasiliev 621-625, 634-640

38. Ultimii împărați paleologi

1391-1425-Manuel 2
 1425-1448- Ioan 8
1449-1453-Ctin 11

39. Rolul Genovei în Bizanț

-Vasiliev 565, 582, 590-593, 610-614

40. Rolul Veneției în Bizanț

Vasiliev 582, 590, 592, 610

41. Conflicte interne în Bizanț sec. 13-14

Vasiliev-647-648

42. Cauzele căderii Constantinopolului

Băbuș -452, 455, 456

43. Grigorie Palama

Raţiunea depăşită printr-o coborâre în inimă, specifică spiritualităţii răsăritene.
De la Evagrie şi Nichifor, mai mulţi autori s-au străduit să explice coborârea raţiunii în
inimă în relaţie cu anumite mişcări ale trupului: inspiraţia şi expiraţia. Rugăciunea era
împărţită în 2 bucăţi.
Sf. Simeon Noul Teolog a fost preocupat de o poziţie în care corpul îşi suspendă
funcţiile cu scopul adâncirii în rugăciune (depăşire a condiţie umane şi ridicarea peste situaţia
materială prezentă).
Sf. Grigorie a vorbit despre cunoaşterea lui Dumnezeu (transcendenţă şi imanenţă),
fapt care a înfierbântat spiritele în secolul XIV.
Toma d’Aquino: „Cât putem cuprinde din Dumnezeu? (în procente)” – Abordarea
latină începe să influenţeze teologia bizantină.
Mulţi adversari ai Sf. Grigorie Palama vor sfârşi în tabăra pro-latină. (Varlaam chiar a
intrat în clerul latin, devenind episcop).
În prima jumătate a sec. XIV au loc lupte interne pt. conducerea Imperiului. Dispute
interne (disputa lui Andronic II cel Bătrân cu Andronic cel Tânăr – sfâşiere socială pe care o
regăsim şi la nivelul teologiei). După 1341, în timpul lui Ioan V Paleologul (împărat legitim,
dar minor) – a apărut un uzurpator: Ioan VI (un bun teolog).
Cei 2 actori principali din prima fază a disputei isihaste:
 Sf. Grigorie Palama – format, d.p.d.v al educaţiei, la Constantinopol şi, spiritual, la
Mt. Athos. Fundamentează câteva concepte: lumina taborică (într-o măsură materială, în altă
măsură nematerială) – dogma energiilor divine necreate. În primă fază, foloseşte un limbaj
imperfect care lasă loc interepretării diteiste. Va reveni asupra chestiunii, explicând ce
înseamnă superiorul (Fiinţa lui Dumnezeu, intangibilă) şi inferiorul (energiile divine
necreate).
Varlaam – italo-grec originar din Italia de Sud, bilingv; un om extrem de bine pregătit
care a ajuns la Universitatea din Constantinopol. Varlaam merge pe totala neputinţă de
cunoaştere a lui Dumnezeu şi a relaţiilor intra-trinitare, influenţat de o raţionalitate excesivă.
Începe un schimb de scrisori cu Sf. Grigorie Palama. Îi asociază pe monahii athoniţi cu
mesalienii din Asia Mică (Panarion, Epifanie de Salamina).

1341 – Sinod la Constantinopol, Sf. Grigorie are câştig de cauză iar Varlaam e
condamnat.
Varlaam trece de partea catolică.
Discipolii lui Varlaam au dus mai departe acest tip de gândire: Gregorios Achindin,
Nechiforos Gregoras. Cei doi au făcut în aşa fel încât posibilitatea de îndumnezeire a omului
să fie discutată într-un nou sinod, în 1345. Situaţia s-a schimbat cu 180 de grade: învăţătura
lui Grigorie Palama ar avea accente neortodoxe.
Împăratul uzurpator Ioan VI şi-a exprimat opţiunea, alături de Palama (ulterior s-a
retras la Athos). Adeziunea sa la metoda athonită a făcut ca reacţia Bisericii să se schimbe atât
de brusc. În 1347 lucrurile revin la normal: Sf. Grigorie e numit episcop de Tesalonic, dar nu
ajunge să-şi exercite funcţia.
1351 – Biserica oficială a recunoscut ca dogmă teoria prezentată de Sf. Grigorie
Palama.
1368 – Grigorie Palama a fost acceptat ca sfânt în calendar.

Teologia de tip scolastic, fundamentată în sec. XIII, a influenţat şi teologia

bizantină. A apărut o învăţătură nouă fiindcă se căuta răspuns la o întrebare
fundamentală.

44.Situația Imperiului Bizantin în perioada recuceririi Cpolului în vremea

împăraților paleologi
Băbuș 437-438
 45.Tradițiile bizantine
Băbus 457

46. Milutin al Serbiei

Uroş I era regele sârbilor. Acesta se aliază cu Manfred regele Siciliei şi cu Mihail II despotul
Epirului împotriva lui Mihail VIII Paleologul. O alta alianţă o formează cu Carol Robert de
Anjou (regele Siciliei) şi cu C-tin al Bulgariei tot împotriva lui Mihail al VIII-lea Paleologul
care rezolvă problemele prin abilitate politică, nu prin forţă militară (Mihail VIII Paleologul i-
a avut aliaţi pe Ludovic IX-lea regele Franţei – fratele lui Carol Robert de Anjou – şi pe papa
Grigorie al X-lea)

47. Primele conflicte cu turcii

Vasiliev 570-572
48. Teodor Metohites
Vasiliev 669-672, Băbuș 461

49. Instabilitatea politică din sec. 13-14

Băbuș 444-447

50. Moștenirea bizantină

Băbuș 473

51. Istoria izvoarelor

Băbuș 466, Vasiliev 656-659, 611-612

52. Creștinii sub turci

Băbuș 467-472

53. Urmașii lui Mihail 8

Băbuș 443-446
 54. Logotet
- cel care dă ordine, titlu purtat de șefii principalelor servicii administrative imperiale
–afaceri externe, finante publice, armată- În sec. 14 marele logotet era un fel de prim-
ministru.

55. Monahismul în timpul paleologilor

Băbuș 458-463

56.Ducas
Vasiliev 657

57. Bizanțul și Țara Românească în sec. 14

Despotatul lui Dobrotici
R = conducător dobrogean ce se afla în fruntea unui despotat care fusese întemeiat între 1320-
1322 şi cuprindea regiunea „Ţara Cavernei”, adică ţinutul dintre Varna şi Caliacra.
Formaţiunea politică a lui Dobrotici devine foarte importantă în Balcani; a avut strânse
legături cu Vlaicu-Vodă şi Mircea cel Bătrân; moare în 1386 (îi urmează fiul său Ivanco).

58. Manuel Hrisoloros

Băbuș 466, Vasiliev 685-686

59. Rusia și Cpolul

Băbuș sfârșit

60. Laodicos
Vasiliev 658

61. Vecerniile siciliene

62. Marcu Eugenicul

63. Caracteristicile bizantine

Băbuș 475-476
64. Moldova și Bizanțul
Băbuș 454

65. Visarion al Niceei

Vasiliev 686-687, Băbuș 467

66. Patriarhul Arsenie

Vasiliev 622-625

67. Serbia în epoca paleologilor

Vaasiliev 578-586

68. Nichifor Gregoras

69. Ultimele zile ale Bizanțului

Vasiliev 608-618

70. Diferența dintre turban și caftan

Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă lungă de stofă, de mătase sau de pânză,
de obicei albă, pe care o poartă bărbații din unele țări orientale înfășurată de mai
multe ori în jurul capului. Turban
Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care
o purtau domnii și boierii români. Caftan

71. Petrarca și Varlaam: trebuie să zici de manuscrisul din Homer

Băbuș 466

72. Centralitatea Cpolului și grecizarea balcanică

Băbuș sfârșit

73. Dimitrie Ghidones

Vasiliev 660-662

74. Orhan
- cel care i-a dat de soție pe fiica lui Ioan Cantacuzino al VI-lea

75. Relațiile dintre genovezi și bizantini=Rolul Genevei

76. Mentalitea bizantină

Băbuș sfârșit

77. Nicolae Cabassila

Vasiliev 665

78. Constantin 11 Dragases

Vasiliev 608, 640

79. Starea Imperiului Bizantin când a fost recucerit Cpolul de paleologi

Băbuș 437-438

80. Relațiile paleologilor cu sârbii

Vasiliev 578-586, 589

81. Lucas Nottaras

Vasiliev 610

82. Tagmate
-contingent al armatei centrale format din soldați permanenți, adesea mercenari

83. Statulul comercial al italienilor în sec. 13-14=Rolul Genevei și Veneției

84. Patriarhatul de Cpol după 1453

Băbuș 469-471

85. Hrisovul Muntelui Athos din 1291

Băbuș 444
86. Nogaj
Vasiliev 571-572

87. Cauzele religioase și sociale ale xenofobiei bizantine

Băbus 470-472
88. Nichifor Vlenides
Băbuș 464-465

89. Ultimii împărați bizantini

1391-1425-Manuel 2
1425-1448- Ioan 8
1449-1453-Ctin 11

90. Unirea de la Lyon

Vasiliev 620-622

91. Situația statelor din Balcani după 1453(înainte de 1453)

Vasiliev 578-586, 589

92. Renașterea arhitecturii bizantine

În domeniul artistic și cel arhitecural tradițiile bizantine au fost exprimate, în mod
evident, în mănăstiri precum cele din Macedonia și Serbia: Mileșeva-1234, Sopociani-
1268, Studenița-1313, Gracianița-1318-1321, Manasija-1406-1418, penntru bulgari
exemplele le avem la Boiana-1259 sau în cazul capelei Schimbării la Față de la
mănăstirea Rila -1335 Vasiliev 681-688, Băbuș 463-464

93. Roger de Flor

Vasiliev 574

94. Basileus
-la origine rege, termen desemnându-l prin excelență pe marele rege al Persiei. Este
introdus în titulatura bizantină în urma victoriei lui Heraclius asupra perșilor, devenind
echivalentul latinescului imperator.
95. Autocrator
-termen foarte vechi care desemna caracterul absolut și independența totală a puterii
imperiale în raport cu oamenii, singurul lui control fiind Dumnezeu – împărat
credincios în Hristos Dumnezeu-