Paneuropenism

cea mai veche panidee,

bazată pe ideea unităţii civilizaţionale şi geografice, nu pe cea a etnicităţii
A existat, mai întâi, o sursă de inspiraţie germană
Cel dintâi care şi-a propus să realizeze practic unitatea Europei a fost Napoleon Bonaparte,
numai că acesta urmărea, în fapt, dominarea franceză asupra continentului şi nu o unitate
consensuală.
Liga Pan-Europeană, „prima mişcare nonguvernamentală, la nivel continental, care milita pentru
crearea unei Europe unite”
Ideea paneuropeană revine în prim-plan după declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial
Adevărata construcţie paneuropeană a început după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu
crearea Consiliului Europei şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, 1951).
Drept „părinţi ai Europei unite” sunt consideraţi francezii Robert Schuman, om politic (fost
prim-ministru şi ministru al afacerilor externe) şi Jean Monnet, economist şi diplomat, primul
preşedinte al CECO (1952-1955).
Angela Merkel, actualul cancelar federal, este o susţinătoare a integrării europene, dar, în
prezent, nu și a extinderii.
Se poate spune că, într-o anumită măsură, ideea paneuropeană a fost realizată, Uniunea
Europeană fiind, practic o confederație de state.
Panturcism
militează pentru unirea tuturor popoarelor turcice într-un singur stat, cel mai adesea numit
Turkestan.
Turkestanul vizat este mult mai întins decât cel desemnat tradiţional cu o întindere de circa
2.600.000 km², având două diviziuni:
Turkestanul de Vest sau Turkestanul rus
Turkestanul de Est sau Turkestanul chinez
Panturcismul se manifestă pe scena istoriei în secolul al XIX-lea, mai ales în cea de-a doua
jumătate.
În cazul Imperiului Otoman, aflat în evident declin, o soluţie era panturcismul, „care vedea
viitorul imperiului şi regenerarea sa în cucerirea Turkestanului rus şi chinez”
Primul exponent semnificativ al panturcismului a fost Ismail Enver Paşa (1881–1922).
Enver Paşa era convins că „viitorul Turciei nu stă în tendinţa de recuperare a fostelor posesiuni
ci în sprijinirea unui proiect panturcic şi a mişcărilor de emancipare a popoarelor turcice din
Rusia şi China”.
Panfinismul
În urma războiului ruso-suedez din 1808–1809, teritoriul Finlandei este încorporat de Rusia.
Ajunsă independentă în 1917, în contextul evenimentelor din Rusia, devine două decenii mai
târziu victima Tratatului Ribbentrop–Molotov (din august 1939), potrivit căruia Finlanda intră în
sfera de influenţă sovietică.
În anii 1941–1944 este aliata Germaniei împotriva Uniunii Sovietice, în speranţa redobândirii
teritoriilor pierdute.
Spre deosebire de alte panidei, panfinismul avea o viziune unificatoare şi uniformizatoare.
Acest tip de panism are astăzi o foarte mică aderenţă.
Panafricanismul
Această panidee a apărut în comunităţile americane (din SUA şi regiunea Caraibilor) la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în contextul în care, practic, se abolise sclavia în întreaga lume.
Se referă la sentimentul de solidaritate a tuturor africanilor, glorificând trecutul istoric, cultura şi
valorile africane.
Totodată, au luat naştere mai multe organizaţii regionale:
SACU (Southern African Customs Union) având drept obiectiv liberul schimb între cinci ţări din
sudul Africii.
SADC (Southern African Development Community), fondată în 1992, în scopul creării unei
pieţe comune regionale pentru 14 ţări din partea central-sudică a continentului.
Cea mai importantă organizaţie continentală este însă Uniunea Africană.
Deşi include toate statele africane (mai puţin Marocul), este greu de crezut, cel puţin pe termen
scurt, într-o unitate a tuturor ţărilor africane, în condiţiile în care există mari diferenţe etnice
(arabi versus multitudinea populaţiilor tribale africane), religioase (în linii mari islamism versus
creştinism), economice etc.