Curs 6

Industrializarea familiei

Epoca modernă se naşte odată cu Iluminismul sau chiar mai devreme, cu orgoliul
umanist al Renaşterii. Revoluţia franceză va fi erupţia definitivă a noii epoci, echivalentul
unui paricid, căci alugarea sau omorârea nobililor poate echivala cu renegarea părinţilor,
conform ordinii feudale familiale, în care regele este echivalentul tatălui pentru vasalii săi.
În timpul Convenţiei mai ales, prioritatea era protecţia cetăţenilor de eventuala tiranie a
familiilor şi a Bisericii. Statul a limit, de atunci şi până astăzi, controlul familiei sau al
Bisericii asupra individului, tocmai spre a-şi consolida propria influenţă. Statul este
garantul drepturilor individuale, încuraja tipul familiei conjugale şi limita autoritatea
paternă.
Revoluţia industrială a marcat sfârşitul familiei patriarhale, extinse. Ea consacră,
în acelaşi timp, şi un debut, al apariţiei unui hibrid al grupului familial, pe care îl vom
denumi familia industrială, în fapt o formă denaturată a conceptului familiei clasice.

Atomul familial
Înainte de a-şi pierde cu totul funcţiile specifice (ne referim mai cu seamă la
acelea de preluare, sporire şi transmitere a unor patrimonii specifice înrudirii prin filiaţie),
familia devine, încă din timpul Renaşterii, nucleară, atomistă sau conjugală. Rolul său de
matrice a societăţii este uzurpat printr-o diviziune socială sau instituţională a muncii, în
cadrul căreia serviciile sociale se vor substitui funcţiilor familiale. Asigurările sociale,
casele de alocaţii familiale şi pensii, şcolile şi instituţiile paraşcolare (tabere sau colonii
de vacanţă, cluburi ale copiilor şi tinerilor) asigură un model nou de reproducere socială.
Cu alte cuvinte, în era modernă, societatea are ambiţia de a se perpetua în afara
controlului familial. Reproducerea socială este este una raţionalizată la maximum; ea
respectă programele şi graficele progresului social. Trecutul ste renegat în numele unui
viitor al cărui autor este raţiunea umană. De la idealizarea trecutului, a originilor, se face
trecerea decisă spre idealizarea viitorului proiectat.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară se definitivează în urma mişcării
iniţiate de iluminişti, cei care, încoronând raţiunea umană ca instanţă supremă, deschid
drumul afirmării autonomiei individului în lume. Având suportul raţiunii sale, acesta îşi
poate proiecta, la nevoie, viaţa, aşa cum îi dictează nevoile sale naturale şi interesele
raţionale. Interesele şi trebuinţele sau raţiunea şi natura, deloc opuse, guvernează epoca
modernă. În acest cadru, familia devine o realitate caducă, depăşită, apăsătoare, care nu
trebuie să ţină individul sub control, ci care trebuie să fie ea însăşi ţinută sub control de
individ. Astfel, ea va ajunge să nu mai ofere individului nici un rol sau statut sigur,
capabil să-i asigure identitatea. Rolurile şi statutele tradiţionale, aşezate într-o ierarhie
clară conform criteriilor vârstei, sexului sau capacităţilor fizice şi spirituale se descompun
sau se inversează. Familia nu mai cunoaşte decât ierarhii labile, în care “democraţia”
anulează poziţiile de autoritate.
În societatea din afara familiei, în care individul este tot mai “integrat”, el nu se
mai legitimează prin prestigiul la care îl îndriduieşte apartenenţa sa familială, ci prin
competenţa profesională, economică sau socială pe care o poate susţine.1 În ultima vreme,

1
V. M. Weber, distincţia între societăţi de status/societăţi de merit.

1
valorile economice le depăşesc adesea pe cele pur sociale (prestigu, statut, recunoaştere
publică).

Secularizarea vieţii familiale

Un alt domeniu supus secularizării este căsătoria, care, începând cu anul 1792
trebuie să aibă loc în prezenţa unui înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. (În Evul
mediu, căsătoria era mediată prin prezenţa şi cu binecuvântarea liturgică a unui preot.)
Starea matrimonială devine “stare civilă”, nu întrucât este echivalentul unei poziţii
sociale (ca în societăţile tradiţionale) ci pentru că este garantată de legalitatea civilă.
Autoritatea publică va lua, aşadar, parte activă la formarea familiei începând cu Revoluţia
franceză. Statul va impune condiţiile în ceea ce priveşte încheierea căsătoriilor,
adopţiunia, acordarea de drepturi copiilor naturali, exercitarea autorităţii paterne, divorţul.
În 1790 se intituie chiar, în ceea ce priveşte salvarea victimelor tiraniei familiale un
tribunal de familie; el va fi totuşi suprimat în 1796, dar statul îşi va păstra dreptul de a
limita autoritatea paternă în materie de dezmoşteniri, de exemplu. Aceste tribunale renasc
în vremea noastră, decizând scoaterea copiilor de sub tutela părinţilor în cazul în care
acesta acuză tratamente nedrepte. Aberaţiile la care se ajunge în cazurile copiilor care
hotărăsc să divorţeze de părinţi sunt enorme.
Autorii moderni ai studiilor de sociologie modernă2 acuză adesea inerţia de natură
cutumiară a dreptului care nu se adaptează îndeajuns de rapid schimbărilor de idei şi
moravuri, impunând încă familiilor vechile structuri normative caracteristice
organizărilor patriarhale. Astfel, “discriminarea” celor care trăiesc în concubinaj, a celor
divorţaţi, a copiilor naturali, interzicerea avortulului, exercitarea autorităţii părinteşti
chiar şi după părăsirea căminului de către copii, atribuirea poziţiei de şef al familiei
bărbatului sunt, se spune în asemenea studii, tot atâtea relicve ale unei concepţii vechi,
retrograde, neadecvate imperativelor vieţii moderne. Sociologii (F. Ogburn, R. Koenig)
numesc acest decalaj “întârziere culturală” (cultural-lag); el se manifestă prin
supravieţuirea “miturilor” sau reprezentărilor patriarhale (cuvântul mituri desemnează, de
această dată o realitate degradată, himerică) în cadrul ierarhiilor sexuale şi generaţionale
care pun piedici emancipării femeilor şi copiii. Întrebarea evitată în această discuţie este
“La ce serveşte emanciparea?”. “Familia, se spune, are o întârziere de secole faţă de
evoluţia economică”. Este normal, câtă vreme această evoluţie a avut loc în afara şi
împotriva familiei, căci societatea schimbului pretinde singularizarea şi diferenţierea
intereselor, drept condiţie obligatorie a competiţiei şi, deci, creşterii economice.
Nici sincronizarea vieţii familiale cu ritmul industrial al societăţii moderne s-a
manifestat la fel la toate categoriile sociale. În păturile urbane, proletarizate, lipsa
moştenirii patrimoniale (mobilă sau imobilă) eliberea individul de dependenţa de cadrul
strâmt familiale pentru a-l supune unei noi dependenţe, de “sistem”, adică de salariu, de
nevoia găsirii unei locuinţe acceptabile în condiţiile crizei urbane a locuinţelor, de
sistemul de creditare al băncilor, de serviciile sociale etc. Demolarea “miturilor” familiei
clasice înseamnă, de fapt, substituirea lor cu mitologia “sistemului” social, aparent mai
puţin represive pentru tendinţele individualiste dar, în fapt, mult mai nocive pentru
integritatea naturală şi morală a acetuia, de vreme ce operează prin izolarea şi
însecurizarea cronică a omului.

2
V. Andree Michel, Familie, industrializare, locuinţă, în Sociologie franceză contemporană, Ed. Politică,
Bucureşti, 1971.

2
 Dominaţia vârstei tinere
În secolul al XIX-lea, copilul devine centrul familiei. El este obiectul unei
investiţii nu numai afective, dar şi economice, educative şi existenţiale. În noua ordine
seculară, istorică, ei sunt viitorul, modul de a lupta împotriva timpului, garanţia singurei
supravieţuiri posibile. (În antichitate, în Evul mediu, urmaşii nu erau “soldaţi” înrolaţi în
războiul declarat de umanitate timpului, ci continuatorii unei spiţe de neam; ei nu erau
rupţi din timp, ci integraţi concepţiei continue asupra acestuia.)
Grupul familial trebuie să se conformeze “cererii” impuse de ritmul de dezvoltare
stabilit. Evoluţia societăţii trebuie să răspundă întru totul cadrelor anticipate prin predicţii
raţionale. Într-o asemenea orientare futuristă, familia nu mai reprezintă o pepinieră a
valorilor sociale, ci doar una a reproducerii biologice. Copii devin persoane sociale, iar pe
seama controlului educaţiei lor începe bătălia între mediul familial tradiţional şi acela al
aşa-numitelor “servicii sociale”. Ei sunt miza progresului, iar societatea care se
construieşte perpetuu trebui croită pe măsura lor, se spune. De fapt, ei sunt cei care
trebuie să răspundă “imperativelor” noii ordini, de la care ataşamentul exagerat pentru
valorile tradiţionale i-ar putea abate. Ei nu mai aparţin numai familiei, căci reprezintă
viitorul societăţii, naţiunii, rasei; ei sunt producătorii, cetăţenii şi soldaţii de mâine. Într-
un asemenea context, în timpul Revoluţiei franceze Danton spunea că toţi copii “aparţin
Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor”, iar Bonaparte va insista ca “legea să ia
copiii încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească
pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsătorească, să
călătorească, să-şi aleagă o carieră.”

Dictatul naturii … sexuale

Revoluţia sexuală a urmat îndeaproape revoluţia industrială. Sexualitatea, pe care
antichitatea a reuşit să o integreze unei morale ideale superioare, pe care creştinismul a
exacerbat-o pentru a o reprima şi a o încarcera în domeniul păcatului, industrialismul şi
ruda sa spirituală, pozitivismul, au recuperat-o şi promovat-o, ca natural pur. Nu
întâmplător, secolul al XIX-lea începe sub semnul marchizului de Sade3. În întreaga sa
operă, descrisă de anumiţi autori (Maurice Blanchot) ca “Declaraţie a drepturilor
erotismului”, natura şi raţiunea sunt puse împreună în slujba egoismului absolut. Viciul
triumfă asupra virtuţii în numele naturii, căci Sade proclamă: “Nu sunt decât o maşină în
mâinile naturii, pe care ea o pune în mişcare după bunul ei plac.” Pentru întâia oară, poate,
în această lume care răstoarnă sistematic toate tabuurile, femeile sunt înfăţişate ca victime
sau prizoniere ale sexului, ca obiecte sexuale.
Desigur că teribilismul marchizului de Sade nu a fost decât un alt tabuu al unei
epoci care îşi făcea dicton din “buna natură”. În acest cult general al naturii, şi într-o
societate în care anarhia începea deja să îşi facă simţită prezenţa, familia devine un garant
al ordinii şi, deci, al moralităţii naturale.
Hegel, în analiza pe care o face raporturilor dintre cele trei instanţe fundamentale, individ,
societate civilă şi stat, rezervă familiei unitatea unui întreg superior părţilor: ea este o fiinţă morală, “o
unică persoană, ai cărei membri sunt simple accidente”. Totuşi, el se desprinde de concepţia familiei-arbore,
a cărei raţiune de a fi este descendenţa, pentru a exalta virtuţile stabilităţii civice garantată de familie,

3
Operele care l-au consacrat ca promotor al libertinajului sexual extrem sun Justine, Filosofia de budoar, O
sută douăzeci de zile ale Sodomei.

3
“piatra unghiulară a societăţii moderne”, care nu este altceva decât “adunarea colectivităţilor familiale
dispersate”. (Cf. IVP, VII, p. 78)
La rândul său, Kant va teoretiza situaţi familiei la răscrucea epocilor. El restaurează familia
patriarhală, în care tatăl este deţinătorul raţiunii şi dreptului odemstic. Tatăl este singurul în stare, spune
Kant, să domesticească instinctele, să înblânzească femeia, factor cu marepotenţial destructurant. “Femeia
poate deveni un vandal; copilul, contaminat de mamă, o fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar servitorul îşi
poate regăsi libertatea.” (Idem, p. 79)

Dincolo de eforturile filosofilor de a menţine o oarecare stabilitate într-o societate

ce plăteşte tribut tot mai consistent individualismului, iniţiativei libere, particularului,
“constrângerile” familiei devin tot mai insuportabile spiritelor eliberate. Singurele
justificări ale menţinerii coeziunii familiale mai pot fi oferite, în vremea noastră, de
înclinaţiile naturale: instinctul sexual, instinctul de reproducere, înclinaţiile afective,
regăsirea echilibrului psihic şi fizic. Natura pare, însă, să joace feste familiei care îşi
caută în ea întemeierea sau explicaţia raţională. Atunci când ne îndeamnă, de pildă, să nu
ne reprimăm tentaţia de a ne schimba partenerii conjugali în virtutea unei cât mai bune
compatibilităţi sexuale. Sau atunci când ne sugerează că poate greşi hărăzindu-ne, din
punct de vedere anatomic, unui grup sexual, în timp ce ne-a înzestrat cu instincte ce ţin de
celălalt sex. Psihanaliza, cu teoria nocivităţii impulsurilor refulate reuşeşte să şteargă,
dintr-o trăsătură de condei, toată educaţia morală care recomanda sublimarea trăirilor
umane în idei şi ideale, pentru a o înlocui cu goana după instincte (între care tronează cel
sexual) şi cu terapia defulării.
Concluzia: Sexul este natură, iar natura este bună. Raţionalitatea modernă, uneori
chiar făcând abatere de la logică, nu este suficient de sensibilă la capcanele silogismului.
În ceea ce priveşte multe din aspectele familiei, ele trebuie decise în strânsă legătură cu
gradul de satisfacţie sexuală al fiecăruia dintre membri.

Individul contra familiei

Persoana (femeie, copil, tânăr, bărbat, bătrân) este concepută ca subiect de jure,
responsabil în faţa “sistemului” chiar înainte de a se concepe pe sine ca membri cu roluri
şi statute asumate în cadrul unei comunităţi familiale. Familia este suspectul nr. 1 pentru
o gamă foarte largă de simptoame care afectează eficienţa socială a individului: inhibiţii,
complexe, obsesii, prejudecăţi care îi afectează mobilitatea, flexibilitatea de a se adapta
unor roluri foarte diverse care constituie noua interfaţă cu socialul. Înainte, în epoca
dominaţiei sociale a familiei, această interfaţă era asigurată de grupul de rudenie. Astăzi,
individul este pus în contact direct cu realitatea.
Cea mai directă formă de emancipare a individului din familie este, pentru
partenerii conjugali, divorţul, consecinţa logică a idelilor liberale exprimate în Constituţia
din 1791. Art. 7 secularizase căsătoria (“legea nu mai consideră căsătoria decât ca un
contract civil.”), iar consecinţa sa cea mai directă a fost transformarea căsniciei într-un
mod contractual de convieţuire a soţilor. Ca orice contract, acesta putea fi rupt, iar legea
din 1792 prevedea şapte motive pentru cererea divorţului: demenţa, condamnarea unuia
din soţi, crimele, maltratările sau injuriile între parteneri, desfrânarea de notorietate
publică, părăsirea partenerului pentru mai mult de doi ani, absenţa de la domiciliu mai
mult de cinci ani, emigrarea. Ele au fost apoi reduse la trei, condamnarea, maltratarea şi
adulterul. Opunându-se iniţial, Biserica nu a acceptat divorţul decât dacă nici unul din
soţi nu se recăsătorea. Ulterior, însă ea îşi va nuanţa poziţia şi, după 1816, va accepta
recăsătoririle, cu condiţia ca cele anterioare să fi fost doar civile.

4
 Impusă ca model general înainte de revoluţia industrială, familia nucleară a suferit
modificări accentuate datorită:
- creşterii mobilităţii populaţiei (teritoriale, sociale, ocupaţionale)
- creşterii eterogenităţii culturale, etnice, religioase etc. a populaţiei
- modificării bazei de rezidenţă (în urma urbanizării)
- atragerea femeilor în activitatea de producţie industrială
- modificarea concepţiei asupra muncii
- modificarea concepţiei asupra timpului (ritmurile naturale, cosmice şi biologice
sunt substituite cu ritmurile artificiale; odată cu creşterea perioadei de şcolarizare,
copilăria şi tinereţea sunt prelungite etc.)
- accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului (care determină
creşterea dificultăţii de integrare într-un grup familial).
Industrialismul a avut ca efect principal impunerea unor forme aberante de familie.
Ioan Mihăilescu le defineşte ca menaje nefamiliale şi grupează în această categorie
menajele de o singură persoană (celibatul definitiv sau temporar), uniunile de coabitare,
menajele formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje
homosexuale. Aceste evoluţii trădează, evident, degradarea accentuată a solidarităţii de
tip familial, a familiei ca instituţie. Paralel cu impunerea paradigmei individualiste în
societatea modernă, coeziunea structurilor familiale se năruie. Acelaşi autor 4 enumeră
principalele schimbări pe care epoca modernă le aduce în structura familiei.
Reducerea nupţialităţii. Rata nupţialităţii a scăzut spectaculos, în special în
ţările din nordul Europei. (În acest spaţiu, România a păstrat, încă, una din cele mai
ridicate valori ale acestui indice.) Fenomenele corelate acestei evoluţii sunt:
 Generalizarea celibatului. Îndezirabil, amendat public sau legal în vechime, la
începutul industrialismului, celibatul era consecinţa unor cauze obiective, externe:
dezechilibrul distribuţiei pe sexe a populaţiei, provocat de migraţia inegală (preponderent
masculină) dinspre sate spre zonele urbanizate a făcut ca în mediul rural să rămână o
populaţie majoritară feminină, iar în oraşe să apară o infuzie de populaţie masculină.
Astăzi, celibatul este un fenomen acceptat, rezultat al unei decizii personale şi nu
neapărat impus de condiţii exterioare; el se regăseşte în toate clasele sociale şi nu mai
este în nici un fel amendat de opinia publică.
 Creşterea accentuată a vârstei la prima căsătorie, în ultimele două decenii
ale secolului XX. În special femeile se căsătoresc la vârste mai înaintate decât înainte de
această epocă, datorită în special alegerii unei cariere şcolare de lungă durată.
Modificarea comportamentelor sexuale. Vârsta medie de începere a vieţii
sexuale scade în epoca modernă datorită emancipării economice timpurii a tinerilor,
precum şi schimbării moravurilor şi atitudinilor sociale faţă de aceste comportamente. S-a
constat că, în cadrul acestei tendinţe generale, optează pentru o iniţiere mai târzie fetele,
cei care au un nivel de şcolaritate mai ridicat, cei puternic integraţi social (locuitorii din
sate sau oraşe mici), cei integraţi într-o comunitate religioasă sau familială puternică.
Frecvenţa relaţiilor sexuale premaritale a crescut accentuat, în paralel cu permisivitatea
socială faţă de acestea. De asemenea, relaţii extramaritale sunt mult mai adesea întâlnite,
indicând creşterea libertăţii sexuale a membrilor grupului familial.
Diversificarea tipurilor de “familii”. Modelul dominant la începutul epocii
industriale, familia nucleară, scade ca proporţie astăzi, în special în societăţile nord-
4
Vezi Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene.

5
europene. În aceste ţări, mai mult de o jumătate din populaţie adoptă alte modele
familiale, considerate cu totul marginale nu cu multă vreme în urmă. Asistăm, astfel, la
redefinirea sau, mai curând, pierderea noţiunii de familie, atât ca finalitate, cât şi ca
structură specifică. În ceea ce priveşte finalitatea, familia are astăzi în vedere
preponderent oferirea unui cadru afectogen membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc,
preluarea, sporirea şi transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu
economic, religios sau identitar; în ceea ce priveşte transmiterea genetică, prin urmaşi, şi
această funcţie a familiei este periclitată de tendinţele tot mai pronunţate ale tinerelor
menaje de a amâna sau renunţa la a mai avea copii în favoarea unei aşa-zise afirmări
personale.
Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai puţin familiale:
există menaje de o singură persoană (celibatari definitiv sau temporar), uniuni de
coabitare (consensuale) fără copii sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu
se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale şi, desigur, formele familiale cunoscute,
familia nucleară şi familia cu 3-4 generaţii. În România există şi menaje nefamiliale, însă
cea mai mare pondere o au menajele familiale ce pot fi: neparentale (fără copii), parentale
sau grandparentale (copii crecuţi de bunici). Familiile parentale formează marea
majoritate a tipurilor familiale româneşti.5 Cea mai mare proporţie a familiilor nucleare
(aprox. 70%) se găseşte în mediul rural, unde modelele tradiţionale supravieţuiesc încă.
În Europa se constată creşterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefamiliale şi
a familiilor monoparentale. Centrul de Ştiinţe Sociale de la Viena a constat, în urma unui
studiu desfăşurat între anii 1970-1980, că populaţia din Europa, Japonia, India îşi doreşte
o creştere a ataşamentului faţă de familie, adică o schimbare în sensul revenirii la modele
tradiţionale ale familiei statornice, deşi se aşteaptă la o scădere a acestuia.

5
V. I. Mihăilescu, op. cit.