Bucătăria tradițională românească este denumirea pe care o poartă rezultatul

sintetizării, în timp, a gusturilor și obiceiurilor gastronomice specifice poporului

român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri și tradiții culinare, mâncăruri
specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea culturii gastronomice cu
tradiții ale altor popoare, cu care poporul român a intrat în contact de-a lungul istoriei.
Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de
sărbătoare. Poporul român fiind creștin încă de la începuturile formării sale, Bucătăria
românească cuprinde numeroase bucate de praznic rânduite în funcție de anotimpul
și sărbătoarea pomenită. Bucatele românești sunt alcătuite atât din legume, cereale,
uleiuri vegetale, lapte, produse lactate cât și din carne și subproduse din carne. Un
loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele, dulcețurile.
În ceea ce privește interesul pentru relația dintre hrană și identitate, acesta a prins
contur în lumea academică în cursul anilor ’70-’80,când, în sfârșit studiile privind rolul
alimentației în istorie și în dezvoltarea umanității au primit ,,drept de cetate”. Temele
legate de tot ceea ce ținea de hrană,alimentație sau gastronomie fuseseră în general
considerate până atunci derizorii și lipsite de valoare Necesitatea dezvoltării
conceptului de identitate culinară regională sau teritorială a apărut nu numai din
cauza fricii de pierdere a reperelor identitare. Discuțiile despre ce anume este
caracteristic identității culinare a unei bucătarii regionale, a unui grup etnic sau a unei
națiuni sfârșesc adesea în polemici aprinse, pentru că, de obicei, o mâncare
considerate specifică este revendicată și de alții sau folosește ingrediente sau
procedee împrumutate.[1]Istoria alimentației ne arată modul în care evoluția tehnicilor
de obținere și producere a hranei a influențat întreg parcursul civilizației. Formele de
structurare socială a indivizilor au luat naștere pornind de la necesitățile lor de
organizare în vederea obținerii hranei; politica și războiul au apărut în procesul de
căutare, gestionare și repartizare a resurselor alimentare. Pe parcursul istoriei sale,
omenirea a cunoscut doar câteva modalități esențiale de obținere a hranei. Prima
etapă a fost reprezentată de vânătoare și de cules și este caracteristică paleoliticului.
A doua etapă s-a dezvoltat în neolitic și a presupus în principal agricultura, cultivarea
plantelor și creșterea animalelor. În principiu ea mai dureaza și astăzi. Dar o dată cu
apariția industriei, în ultimele două sute de ani, agricultura tradițională a fost înlocuită
tot mai mult cu industriile și tehnologiile alimentare moderne, care furnizează la ora
actuală cea mai mare parte a hranei, pe plan Mondial.De multe ori, oamenii de
astăzi, tot mai grăbiți și mai ocupați, nu mai participă nici măcar la prepararea
mâncării, pentru că se hrănesc tot mai mult pe stradă (streetfood), în localuri fastfood
sau, în cel mai bun caz, în alte tipuri de localuri, restaurante ori cantine. Din
asemenea motive, la ora actuală producerea hranei nu mai este o condiție a
supraviețuirii, așa cum a fost în aproape toată istoria omenirii de pănă acum. Mai
există, desigur, și excepții, oameni care își produc încă singuri hrana. Ei locuiesc, în
general, în zone subdezvoltate ale lumii, dar și în multe sate din România, unde mai
există ferme de subzistență.[2]În cadrul trăsăturilor care definesc identitatea etnică,
pe lângă limbă, cultura, religie, credințe, o atenție sporită se acordă în ultima vreme
gastronomiei specifice. Într-adevăr, hrana a fost dintoteauna un reper identitar
semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de clasă, de grup sau la nivel
național. În cadrul abordărilor sociologice, etnogeografice, istorice și antropologice,
focalizarea cade asupra identității culinare înțelese mai ales ca un ansamblu de
alegeri, de preferințe, de obiceiuri de consum transmise în cadrul unei societăți, ca o
experiență culturală definitorie pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al
istoriei modificat în funcție de circumstanțele spațio-temporale parcurse. Actul de a
se hrăni, pe lângă faptul că este indispensabil tuturor ființelor, fiind generator de
energie vitală, în cazul oamenilor reflectă întotdeauna valori identitare. Acestea se
pot referi la identitatea economică(care variază de la sărăcia extremă a celor care
mânâncă scoarță de copac sau rădăcini la opulența felurilor de mâncare poleite cu
foiță de aur), identitatea socială(marcând apartenența la o anumită clasă, stabilirea
poziției pe o anumită treaptă a scării sociale), identitatea etnică(manifestată mai ales
în momentul dislocării și relocării unui grup etnic în cadrul altuia), identitatea
culturală(făcând referire la un întreg ansamblu de valori culturale și de civilizație –
surprins de exemplu la japonezi într-o simplă ceșcută de ceai), identitate
religioasă(fiecare religie impunând un set de tabuuri, restricții și reguli alimentare
definitorii), identitatea ideologică(cei care adoptă o dietă organică, vegetariană, lacto-
vegetariană sau raw vegan, fast food sau slow food își însușesc adesea și un stil de
viață și de gândire specific) sau la identitatea spirituală(în cazul afinității cu un animal
totem)[3]
Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor României au fost, încă din cele
mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea. Relieful României
fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase și
intracolinare precum și de numeroase înălțimi montane, dezvoltarea culturilor
agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare,
bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Bogăția fânețelor răspândite
pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit posibilități mari de creștere a
animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de
carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum
și prin tehnicile de elaborare. Bogăția vânatului răspândit în pădurile românești a
adus după sine știința preparării vânatului în diverse mâncăruri și preparate.

Prin intersectarea culturilor, Bucătăria românească a fost influențată de bucătăria

balcanică, de germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut fiind
faptul că diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările lumii sunt
apreciate de marii cunoscători ai tradițiilor popoarelor.

O farfurie de sarmale cu mămăligă

Prin formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moștenit

numeroase obiceiuri culinare: de la romanivine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul
inițial al termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perișoare, grecii musaca, de
la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca,
iar șnițelul vine de la austrieci.
Unul dintre feluri de mâncare tipic românești este mămăliga. Aceasta este o fiertură
de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri ca zer, unt, brânză în
funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor
agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea care în perioada istorică
pre-industrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală. Foarte des în
bucătăria românească se folosește carnea de porc, dar se consumă și carnea de
vită, pui, oaie sau miel, precum și carne de vânat.
Praznicele rânduite de Biserică au adus un aport deosebit în cultura gastronomică
românească, aducând o gamă foarte bogată de bucate de sărbătoare. Specifice
praznicelor sunt mâncăruri precum cârnați, caltaboși, piftia, cozonacul,sarmale.
Mesele principale sunt micul dejun, prânzul și cina.
Micul dejun poate fi alcătuit din produse lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi
proaspete sau fermentate, cereale sau pâine; produse din
carne: salam, șuncă, slănină; ouăpreparate fierte, omletă, ochiuri sau în diverse
combinații cu legume și carne, fructeproaspete sau preparate sub formă
de gemurisau dulcețuri. Pentru persoanele care lucrează până târziu după ora 17
micul dejun este necesar să fie mai consistent, renunțându-se deseori la masa de
prânz care se poate înlocui cu o gustare. Acțiunea benefică a legumelor și fructelor
se explică prin marea diversitate de substanțe sintetizate, cu efecte în majoritatea
afecțiunilor nutriționale. Legumele sunt un cocktail de mii de substanțe, multe dintre
ele fiind foarte active,de exemplu ele conțin glucosilonați(prezenți în varză,creson
etc.) având efect protector contra anumitor cancere digestive. Usturoiul are o
puternică acțiune terapeutică deoarece stimulează funcția imunitară, reduce
colesterolemia, este antidepresiv, stimulează memoria este antiinflamator.[4]
Prânzul obișnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă,
din carne și legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de post, sau salate
de legume, carne; felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume și carne în
diferite moduri de preparare, soteuri, mâncăruri, fripturi, etc.; felul trei, desertul,
alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi și fructe. Pentru
zilele de sărbătoare, duminica sau praznicele creștine, se adaugă la masa de prânz
aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoțite de diverse sosuri, mezeluri,
pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte, merdenele, pateuri, și
se adaugă un desert mai bogat, cum ar fi cozonaci, prăjituri, torturi, brânzeturi cu
fructe. Pentru copii în perioada de creștere (2-8 ani), adolescenți (15-18 ani) și
persoanele în vârstă (66-100 plus) conținutul meselor de peste zi se suplimentează
cu o gustare la ora 10 dimineața, constând dintr-un pahar cu lapte, un iaurt mic, un
pahar de suc de fructe, un fruct sau o felie de pâine cu carne sau brânză, și se
adaugă încă o gustare la ora 17 alcătuită dintr-un ceai sau un pahar cu lapte, 1-2 felii
de pâine cu unt, gem, cu preparate ușoare din aluaturi, lapte, carne sau fructe.
Pentru creștinii care respectă posturile rânduite de religia organizată, o atenție
deosebită trebuie acordată aportului zilnic de calorii și vitamine, raportat la munca
prestată și atenție deosebită pentru a înainta în răbdare și înfrânare, însoțiți de
sfaturile medicului. Bucătăria românească oferă o gamă bogată și variată de
mâncăruri și produse de post.
Cina are aceeași compunere ca și prânzul, însă se exclud în general alimentele a
căror digestie presupune un efort îndelungat pentru stomac, cum ar fi cele preparate
cu maioneză, ouă sau icre.
Nu există eveniment important în viața umană care să nu fie celebrat printr-o masă
festivă: botezul, logodna, nunta, înmormântarea, aniversările sau onomasticile,
sărbătorile religioase. Înmormântarea este, de asemenea, un prilej de reuniune
socială, mâncarea fiind un element indispensabil în aceste ceremonii(consumată la
praznicul ritualic pregătit de cei apropiați în amintirea celui mort sau oferită periodic
sub formă de pomeni). Prezența întregii comunități este necesară pentru a se asigura
agregarea decedatului în lumea cealalta, dar și pentru a restabili echilibrul pricinuit de
ruptura ontologică. Unicitatea și specificitatea unui produs constau însă în modul în
care ingredientele și tehnicile de procesare, chiar dacă aceleași pentru mai multe
feluri, sunt recombinate, transfigurate, trecute prin filtrul sensibilității și culturii proprii,
pentru a crea altceva, acel ceva care rezonează mai bine cu cadrul identitar în care a
luat naștere, Virginia Petrică dă exemplul cazul micuțelor și minuțioaselor sărmăluțe
moldovenești, față de cele ardelenești, de dimensiuni pantagruelice . [5] Potrivit lui
Mihai Lupescu locul unde sătenii își gătesc, fac, pregătesc, gată ori își bucătăresc
demâncarea, iarna e casa în care șăd și dorm, iar vara în diferite locuri pe-afară ,ei n-au un
loc anumit, o camera, pentru bucătărie, ci își schimbă locul dupa anotimp. În casă,
mâncarea se face numai pe vreme rece, toamna, primavara și iarna. Mai toți sătenii, în
odaia unde șăd, au un cuptor cu vatra și horn. Bucatele nu se gătesc mai niciodată de
bărbați ,ci numai de femei, asta-i treaba lor. Și când un bărbat s-ar pricepe la făcut bucate,
femeile îl râd, zicându-i că era să-l facă mă-sa fată.Țăranul român nu-i mâncăcios, ca al
altor neamuri; el nu ține la mâncare, mulțămindu-se cu ce poate avea și nu râvnește la
bucățica altuia. Când îi flămând, mânâncă ce i se dă, căci foamea-i bucătarul cel mai
bun.[6]