CONSIDERAŢII ASUPRA EXPERIENŢEI

Filosofia engleză a sec. al XVIII lea (Locke, Hobbes, Hume) – experienţa este
punctual de plecare al oricărei cunoaşteri.(empeiria – gr. – experienţă)

Flux de evenimente personale, cunoscute doar de posesorul lor şi care stau

într-o relaţie destul de problematică cu orice alte evenimente, cum ar fi faptele din
lumea reală sau fluxuri similare ale altor posesori. Acest flux constituie viaţa
conştientă a posesorului.

Conţinutul sensibil al cunoaşterii se constituie din ceea ce este exprimat într-o

clasă de enunţuri al căror adevăr poate fi stabilit apelând la simţuri.

Principiul empirismului: Nihil est in intellectu nisi prius in sensu.

Cunoaşterea – rezultatul unei facultăţi umane, înţelegerea, care este capabilă să

construiască reprezentări ale obiectelor exterioare

Sursa cunoaşterii – impresiile pe care le fac obiectele asupra unui subiect

uman.

D. Hume - Totul începe cu impresiile furnizate de simţuri, ale căror

reprezentări sau idei oferă, prin combinare, o cunoaştere. Relaţiile de idei care
guvernează geometria, aritmetica şi algebra sunt necesare. Teorema lui Pitagora ar
rămâne adevărată chiar dacă nu ar exista nici un triunghi.

Cauzalitatea nu exprimă o conexiune necesară între lucruri, ci doar o

obişnuinţă, un obicei, provenind din constatarea că prin repetare o aceeaşi cauză
produce acelaşi efect. Cunoaşterea depinde mai puţin de natură şi mai mult de natura
umană: înţelegerea umană este cea care leagă ideile. Subiectul, departe de a poseda
unitatea cogito-ului, nu-şi deţine identitatea decât dintr-o construcţie fondată pe
memorie şi pe convenţiile sociale.
Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, orice experienţă poate fi doar
constatată empiric.

Concepţia lui Hume: scepticism moderat care subordonează cunoaşterea unor

simple obişnuinţe de gândire şi unor credinţe comune.