Modele explicative ale tulburării de stres post-traumatic

Referat

I. Motivarea temei alese

II. Explicaţia conceptelor
 Descrierea clinică
 Modele explicative
 Tehnici de intervenţie
III. Studiu de caz
IV. Concluzii
 Bibliografie
I. Motivarea temei alese

M-am oprit asupra acestei teme deoarece reprezintă o problemă frecvent întâlnită de specialişti în
practica proprie dar şi în cadrul instituţiilor publice de stat sau private. Cu alte cuvinte aceste
evenimente pot apărea oricând în viaţa oricărui individ iar ca specialist este necesară
aprofundarea teoriei şi multă practică pentru a oferi cu adevărat ajutorul de care au nevoie
persoanele în cauză, cu atât mai mult cu cât se cunoaşte că reacţia subiectivă a individului faţă de
eveniment are un rol deosebit de important. Această tulburare este una severă şi de lungă durată.
După un eveniment traumatic apare o deteriorare a vieţii psihosociale a individului, unii îşi revin
iar alţii dezvoltă tulburarea de stres post traumatic.
II. Explicaţia conceptelor
1. Descriere clinică :

Această tulburare apare la unele persoane care au trecut prin evenimente care pot fi traumatice
(viol, abuz fizic, accidente grave, boli terminale,război etc.) şi se caracterizează în primul rând
prin retrăirea evenimentului traumatic. Reapar: amintiri intrusive, neliniştitoare ale
evenimentului, flashback-uri (persoana are impresia că evenimentul se întâmplă din nou atunci
când este în stare de veghe), coşmaruri (evenimentul sau imagini legate de experienţa traumatică
se repetă în stare de somn), reacţii emoţionale şi ice exagerate declanşate de stimuli (locuri,
cuvinte, persoane, etc.) care readuc în memorie evenimentul traumatic (ex. palpitaţii şi
transpiraţie excesivă atunci când se apropie de locul unde a avut Ioc evenimentul). De asemenea,
aceste persoane evită activităţi, locuri, emoţii, gânduri, persoane sau subiecte de discuţie pe care
persoana le relaţionează cu evenimentul traumatic.
Alte simptome ale tulburării de stres post traumatic pot fi:
Disocierea;
Depersonalizare: detaşare de sine însuşi şi de mediul înconjurător;
Derealizare: sentiment puternic cum că totul (sine şi lume) este ireal;

Amnezie disociativă: incapacitatea de reamintire a unor elemente specifice legate de situaţia

traumatică.

Tulburarea este diferită de majoritatea tulburărilor de anxietate deoarece informaţiile despre

etiologia tulburării (expunerea la situaţia traumatică) sunt incluse în criteriile de diagnostic.
Trebuie menţionat însă că o serie de studii arată că reacţia subiectivă a persoane (percepţia
ameninţării vieţii, violenţă fizică, frică foarte puternică, sentiment de neajutorare) la un
eveniment este mai importantă decât evenimentul în sine. Astfel, nu ar fi necesară o intensitate
extremă negativă a evenimentului, ci numai o percepţie subiectivă extremă negativă a acestuia
pentru a se dezvolta stres post-traumatic.

Interesant este faptul că nu toate persoanele care se confruntă cu situaţii dificile, considerate de
majoritatea ca fiind traumatice vor dezvolta stres post traumatic. Imediat după traumă, o cădere a
nivelului de funcţionare psiho-socială este normală şi majoritatea oamenilor reuşesc să treacă
peste astfel de evenimente fără a avea nevoie neapărat de ajutorul unui medic psihiatric sau
psiholog.

Sunt mai multe tipuri de reacţie la traumă. După căderea iniţială a nivelului de funcţiona
psihologică, unele persoane revin la nivelul de funcţionare dinaintea traumei. Alţii rămân la un
nivel redus de funcţionare şi apare o probabilitate mare de a dezvolta tulburarea de stress post
traumatic. O a treia categorie sunt persoanele care, după ce au trecut printr-o situaţie traumatică,
depăşind faza de cădere iniţială, ajung la un nivel de funcţionare superior celui dinaintea traumei.
Aşadar, nu întotdeauna este necesară intervenţia de specialitate după trăirea unei traume.
La diagnosticul diferenţial trebuie avut în vedere:

- tulburare de adaptare: - aici stresorul poate avea orice severitate în comparaţie cu tulb. stres
post traumatic unde stresorul constituie o situaţie extremă de viaţă
-stresul acut post traumatic: - simptomele se instalează în primele 30 de zile după evenimentul
traumatic şi dispar în decurs de o lună faţă de simptomele care se manifestă pe o perioadă mai
îndelungată la tulb. stres post traumatic

- tulburarea obsesiv-compulsivă: - gândurile intruzive sunt experienţiate ca fiind inadecvate (ex.

"Sunt bacterii peste tot") faţă de gândurile intruzive asociate cu o traumă şi resimţite ca fireşti,
normale dată fiind situaţia de traumă, în tulburarea de stress post traumatic ( "Oricând mi se
poate întâmpla ceva rău").
Cele mai frecvente tulburări care apar în comorbiditate:
Abuz sau dependenţă de substanţe
Depresie majoră
Atac de panică cu sau fără agorafobie
Anxietate generalizată
Nevroză obsesiv - compulsivă
Fobie socială
2. Modele explicative ale tulburării de stres posttraumatic

Tulburarea de stres post-traumatic a început să fie studiată mai intensiv în anii '80, o dată cu
introducerea sa în DSM. Modelele explicative cognitive ale tulburării de stress posttraumatic
sunt legate de prelucrarea situaţiei traumatice şi de caracteristicile memoriei legate de
evenimentul traumatic (flash-backuri, retrăirea evenimentului ca "aici şi acum"). De asemenea,
se iau în considerare şi factorii potenţiali care indică vulnerabilitate spre dezvolta tulburarea,
după expunerea la evenimente extreme:
- experienţe anterioare ale persoanei;
- convingeri ale persoanei;
- modalităţi de adaptare utilizate curent de persoană;

- reţeaua de suport social a persoanei (relaţii cu familia, instabilitate în familie, raporturi

afective cu cei apropiaţi, relaţii intime);
-abilităţi cognitive reduse (unele studii arată că persoanele cu abilităţi cognitivemai reduse
au dificultăţi în construirea unor mecanisme de adaptare la traumă şi integrare a acesteia în
contextul vieţii, utilizând predominant mecanisme de evitare cu eficienţă numai pe termen scurt -
Brewin şi Holmes, 2003).

Pentru a elabora un plan de evaluare şi intervenţie psihologică eficient se porneşte de la modele

explicative ale tulburării, modele care încearcă să explice pe de o parte de ce anumite persoane
dezvoltă tulburare de stress posttraumatic după expunerea la situaţii traumatice şi altele nu. Pe de
altă parte, aceste modele explicative încearcă să evidenţieze mecanismele care generează
anumite simptome (ex. amintirile intruzive) şi modul de derulare al acestor simptome. Voi
descrie în continuare două modele explicative ale tulburării de stres posttraumatic, modele care
sunt susţinute de numeroase studii de specialitate: modelul reţelelor de frică (Foa şi colab., 1993,
1999, 2001) şi modelul cognitiv al tulburării de stress posttraumatic (Ehlers şi Clark, 2001).
Modelul reţelelor de frică (Foa şi colab., 2001)

Foa şi colab. (1989) au elaborat un modelul reţelelor de frică ("fear network model"), conform
căruia elementul care distinge Tulburarea de stress postraumatic de alte tulburări de anxietate
este fapul că evenimentul traumatic are o semnificaţie foarte puternică şi anulează convingerile
anterioare legate de securitate şi siguranţă personală. Un eveniment traumatic determină o
reprezentare în memorie care diferă de reprezentarea unor evenimente cotidiene. De exemplu,
cineva care a fost agresat fizic pe o alee lăturalnică va forma asocieri puternice între aleea
lăturalnică, sentimentul de frică şi reacţiile comportamentale şi fiziolce din momentul agresiunii.
Aceste asocieri sunt multe mai puternice decât alte asocieri din situaţii cotidiene cu valoare
pozitivă sau neutră. Se construieşte de aceea o aşa numită "reţea de frică", în cadrul căreia
elementele mai sus menţionate sunt conectate între ele. Este suficient să se activeze un singur
element pentru ca întrega reţea să fie pusă în funcţiune. De exemplu, este suficient ca persoana să
se afle pe o alee lăturalnică pentru ca toate manifestările emoţionale (spaimă, vină), cognitive
("Mi se întâmplă ceva"), comportamentale (ţipete, fugă) şi fiziologice (palpitaţii, transpuraţie
excesivă) să activeze.Se formează astfel, prin asociere, o reţea de frică în memorie între stimulii
prezenţi în momentul agresiunii (mirosuri, imagini, sunete) şi emoţii, cogniţii şi comportamene
ale persoanei. Astfel, atunci când persoana va intra din nou pe acea alee. va de

veni hiper-vigilentă (simptomele de activare excesivă ale tulburării de stress postraumatic), se

vor activa amintirile intruzive legate de evenimentul traumatic (retrăirea evenimentului) şi care
măsură de control al acestora persoana va încerca să evite locul, anumite gânduri şi emoţii
(componenta evitativă a tulburării de stres postraumatic). Foa şi colab. (1999) sugerează că
aceste reţele de frică se pot activa la un nivel de stimulare destul de redus, ca de exemplu la
resimţirea unui miros legat de traumă (ex. mirosul de asfalt). Persoana va prelucra astfel în mod
prioritar informaţiile legate de situaţia traumatică , acest lucru determinând particularităţile de
construire ale memoriei legate de traumă (selectivitate negativă, imagini intruzive, flashback-
uri). Atenţia este centrată pe acei stimuli care ar putea înseamna o ameninţare, cum ar fi zgomote
bruşte, anumite mirosuri, anumite situaţii (ex. să mergi singură pe stradă seara).

Un factor de vulnerabilitate sunt convingerile rigide pe care le are persoana înainte de expunerea
Ia situaţia traumatică. Astfel de convingeri pot fi: pe de o parte convingeri rigide pozitive despre
sine şi lume (ex. "Mie nu mi se poate întâmpla nimic rău."; "Lumea este un loc sigur şi
predictibil." - siguranţă; "Pot să controlez tot ce mi se întâmplă." - competenţă) care sunt
contrazise de evenimentul traumatic;pe de altă parte convingeri rigide negative despre sine şi
lume (ex. "Nu sunt bun de nimic." - incompetenţă; "Lumea este un loc nesigur şi periculos." -
pericol iminent) care sunt confirmate de evenimentul traumatic.

Un alt factor de vulnerabilitate pentru dezvoltarea de stress post-traumatic: după expunerea la

evenimente traumatice sunt evaluările date reacţiilor comportamentale, emoţionale şi fiziologice
din momentul traumei şi post-traumă. Aceste evaluări pot să accentueze percepţiile de
incompetenţă personală. De exemplu, victima unui viol poate evalua incapacitatea de a ţipa în
momentul violului ca un semn de vină proprie pentru ce i s-a întâmplat. Evaluarea dată de ea
poate exacerba ulterior simptomele, datorită construirii unor mecanisme evitative complexe şi
greu de depăşit (ex. evitare cognitivă - nu vrea să se mai gândească la ceea ce s-a întâmplat sau
dezvoltarea unor gânduri obsesive legate de vina pentru viol).

Modelul cognitiv tulburării stresului post traumatic elaborat de Ehlers şi Clark (2000) se
centrează în jurul ideii că persoanele care dezvoltă această tulburare, prelucrează situaţia
traumatică ca o ameninţare în prezent, susţinută de gânduri ("Oricine îmi poate face rau) şi
imagini intruzive, retrăirea evenimentului ca şi cum s-ar întâmpla aici şi acum, emoţii negative
puternice (oroare, teamă).

Persoana poate dezvolta o serie de strategii pentru controlul ameninţării şi al simptomelor, care
pot fi mai mult sau mai puţin adaptative. De exemplu, victima unui accident grav de maşină
poate dezvolta o serie de comportamente prin care evită activ sau pasiv apropierea de maşini
(merge numai pe jos prin locuri în care nu circulă multe maşini, evită să călătorească).
Tehnici de intervenţie

Tehnicile de intervenţie în Tulburarea de stress post-traumatic care urmează a fi prezentate sunt

acelea a căror eficacitate a fost demonstrată empiric. Aceste tehnici de intervenţie se utilizează
complementar, în funcţie de evaluarea cognitiv-comportamentală specifică clientului şi
formularea cazului care a fost realizată după caracteristicile acestuia.

Tehnicile de expunere la stimuli sau situaţii legate de traumă, pe care victima le consideră a fi
aversive, periculoase, ameninţătoare. Expunerea la astfel de situaţii se realizează gradual: mai
întâi expunere in vitro (retrăirea, rememorarea unor aspecte dificile ale situaţiei traumatice în
cadrul şedinţelor de consiliere psihologică) şi apoi expunere in vivo (confruntarea efectivă în
mediul real de viaţă al clientului cu evenimente sau stimuli legaţi de traumă).

În Tulburarea de stres post-traumatic, metodele de expunere vizează prelucrarea, acceptarea şi

integrarea traumei în contextul istoriei de viaţă a clientului.
Se urmăreşte astfel:
-conştientizarea în ansamblu a situaţiei traumatice
-evidenţierea caracteristicilor situaţiei traumatice

-stabilirea parametrilor memoriei legate de traumă (goluri în reamintirea evenimentului,

incoerenţă în structurarea memoriilor legate de traumă, emoţionalitate intensiv negativă legate de
anumite aspecte ale situaţiei traumatice, construirea unor mituri legate de situaţia traumatică)

-identificarea mecanismelor de apărare utilizare în confruntarea cu evenimentul traumatic

(negare, raţionalizare, detaşare, evaluare dihotomică, etc.)

-investigarea semnificaţiilor acordate traumei (ex. trauma ca stigmatizare pe viaţă, trauma ca

pedeapsă divină, trauma ca nenoroc)
-identificarea modalităţilor specifice utilizate pentru prelucrarea informaţiei legată de traumă.

Expunerea la situaţii, evenimente traumatice se realizează treptat, de la sarcini simple spre

sarcini complexe, de la mediul securizant al şedinţelor de consiliere (expunere in vitro), la
mediul complex şi neaşteptat al activităţilor cotidiene (expunere in vivo sau situaţii imaginare
similare cu evenimentul).
În prima etapă a tehnicilor de expunere se realizează ierarhizarea acestor situaţii anxiogene,
legate de situaţia traumatică. Ierarhizarea are rol de stabilire a sarcinilor de expunere, prin
gradarea acestora, de la sarcini mai simple şi cu un grad mai redus de dificultate, la sarcini mai
complexe, pe care clientul le percepe ca fiind foarte dureroase.

Pentru un client pentru care mersul cu autobuzul este o situaţie anxiogenă datorită asocierii cu o
situaţie traumatică, un accident grav pe care l-a avut în timp ce mergea cu un autobuz, se pot
construi următoarele sarcini de expunere graduală:

-a sta în staţia de autobus câteva minute până scade nivelul de anxietate (în acest timp clentul
realizează exerciţiile de respiraţie sau de relaxare adecvate situaţiei);
-clientul urcă în autobuz şi merge o staţie fără să vorbească cu nimeni, merge 2, 3 staţii;

-clientul urcă în autobuz şi stă pe un scaun lângă o altă persoană, ulterior să ceară unei să facă
schimb de locuri fără să dea nici o explicaţie;
-clientul va face un compliment unei persoane necunoscute din autobuz.

Tehnici de restructurare cognitivă. Aceste tehnici ajută clientul în modificarea unor asumpţii sau
convingeri nerealiste, a unor gânduri negative, disfuncţionale care duc la emoţii disfuncţionale
sau la o funcţionare cotidiană necorespunzătoare. De exemplu, victimele unor traume au
sentimente nerealiste de vină legate de traumă. Victima unui viol poate avea de exemplu
sentimente foarte puternice de auto-blamare pentru acest eveniment (gândul: "E numai vina mea
că am fost violată."). Scopurile principale ale terapiei cognitive sunt identificarea unor gânduri
disfunctionale ale clientului şi evaluarea adaptabilităţii acestor gânduri pentru funcţionarea sa
cotidiană şi adaptarea la situaţia traumatică. Apoi, se vizează modificarea lor pentru a creşte
nivelul de adaptativitate cotidiană a clientului (restructurare cognitivă).
Identificarea gândurilor disfunctionale

Identificarea gândurilor disfunctionale relaţionate cu situaţia traumatică este un prim pas în

demersul de restructurare cognitivă. Unele dintre cele mai frecvente gânduri disfunctionale care
apar în Tulburarea de stres post-traumatic sunt: "Încep să înnebunesc." „Nu mai am control
asupra mea.","Orice rău mi se poate întâmpla de acum înainte." "E vina mea tot ce s-a întâmlat."
„Nu mai reuşesc să fac nimic bine." „Nu voi mai fi niciodată ca toţi ceilalţi."

Modalităţile de identificare a gândurilor disfunctionale: discutarea în şedinţa de consiliere

psihologică a unei experienţe emoţionale recente şi identificarea gândurilor care au apărut în
momentul trăirii acelei experinţe "Care a fost cel mai îngrozitor gând care ţi-a trecut prin minte
atunci?"; listarea gândurilor asociate cu diferitele senzaţii trăite de client - discutarea relaţiei
dintre senzaţie şi interpretarea negativă (catastrofică) - de exemplu palpitaţii -"O să fac infarct,
ceva grav se întâmplă cu mine.", respiraţie accelerată - "Nu o să mai pot respira, mă să sufoc şi o
să mor.", ameţeală - "O să cad.", gânduri negative - "îmi pierd minţile!" utilizarea unor tehnici de
monitorizare a unor gânduri disfunctionale identificate în şedinţa de consigliere utilizarea
imageriei sau a jocului de rol pentru discutarea unei experienţe emoţionale provocatoare de
rememorare a situaţiei traumatice - când este dificilă identificarea gândurilor dezadaptative se
utilizează imageria sau jocul de rol pentru facilitarea identificării lor; determinarea semnificaţiei
unei situaţii pentru client - de exemplu, pentru clienta care a fost violată într-un parc, se poate
stabili "Ce înseamnă pentru tine apropierea de parcuri?", un răspuns posibil putând fi: "Când mă
apropiu de parcuri mi se pare ca nu mai sunt în siguranţă, şi mi se pare că orice mi se poate
întâmpla şi eu nu pot face nimic.
Modificarea gândurilor disfuncţionale

Primul pas în procesul de modificare a gândurilor disfuncţionale este monitorizarea acestora Se

utilizează diferite modalităţi de monitorizare, care au fost discutate anterioar (vezi Modulul 2).
Se reţine faptul că selecţia procedurilor de monitorizare se face în conformitate cu formularea
cazului şi planul de intervenţie slabilit împreună cu clientul.

Urmează apoi modificarea gândurilor disfuncţionale, care este un proces de durată, ce cuprinde
testarea gândurilor disfuncţionale prin:
-găsirea de argumente pro şi contra pentru o astfel de gânduri

-testarea progresivă a gândurilor disfuncţionale, utilizându-se experimente comportamentale,

argumente logice, jocuri de rol. De exemplu, în cazul unui tânăr care a fost bătut puternic într-o
seară când se întorcea acasă, unul din gândurile disfuncţion identificate este: "Am primit ce am
meritat, pentru că nu am fost în stare să mă apăr.". Găsirea de argumente pro şi contra la acest
gând contribuie la restructurarea cognitivă, deoarece tânărul ajunge, prin listarea acestor
argumente, să conştientizeze faptul că a făcut tot ce îi stătea în putere ca să se apere. Se
construieşte o cogniţie adaptativă de tipul "Am făcut tot ce am putut ca să mă apăr.", care
facilitează integrarea şi acceptarea traumei prin oferirea unui sentiment de control asupra
situaţiei. Mai menţionăm, în cadrul tehnicilor de restructurare cognitivă tehnica experimentului
comportamental pentru testarea şi apoi restructurarea unei cognifii disfuncţionale.

Experimentele comportamentale sunt realizate fie în cadrul şedinţei de consliere, fie în mediul
cotidian al persoanei. De exemplu, victima unui accident grav de maşină consideră că "Totul în
viaţa mea e impredicitibil,". Se elaborează mai multe experimente comportamentale prin care
sunt identificate aspecte ale funcţionării sale cotidiene care pot fi predictibile (ex. note la şcoală
în funcţie de cum învaţă, relaţia cu persoana iubita cu familia), pentru a permite restructurarea
cogniţiei disfuncţionale într-o cogniţie adaptativă de tipul "Multe lucruri în viaţa mea sunt
predictibile"

Tehnici de management al anxietăţii. Aceste tehnici ajută clientul să dobândească sau să îşi
acţioneze anumite abilităţi de adaptare la situaţii stresante. Pot fi utilizate, printe altele:
Metode de relaxare: clienţii sunt învăţaţi că îşi controleze frica şi anxietatea prin relaxstematică a
grupelor musculare principale.
Metode de respiraţie controlată: clienţii sunt învăţaţi tehnici de respiraţie abdominală pentru a
reuşi să se relaxeze sau atunci când apare pericolul hiperventilării.

Gândire pozitivă şi dialog interior pozitiv: clienţii sunt învăţaţi că înlocuiască gândurile
disfuncţionale (ex. „Nu voi fi în stare niciodată să fac nimic") cu gânduri pozitive şi funcţionale
(ex. „Am reuşit să fac lucrul ăsta o dată, deci pot să-1 fac din nou.") atunci când antiează sau se
confruntă efectiv cu o situaţie stresantă.

Tehnici de antrenament al asertivităţii: clientul este învăţat cum să îşi exprime opiniile sau
emoţiile în mod corespunzător, fără a-i ataca sau a-i exclude pe ceilalţi. Tehnici „Stop! Nu te mai
gândi ": tehnici de distragere a atenţiei prin oprirea, „stoparea" gândurilor ruminative legate de
traumă (ex. „Dacă rămân singură sigur mi se întâmplă ceva")
III. Studiu de caz

1. Date de identificare ale subiectului Y. Z este un adult de 35 de ani, cu studii medii, lucrând
în construcţii. El este căsătorit dar a doua oară şi are un copil din căsătoria anterioară.
2. Istoria personală a cazului

Y.Z. s-a prezentat la terapie trimis de către şeful ierarhic. Problemele lui au început în urmă cu 2
ani, când el a fost victimă a unui accident colectiv de muncă (o schelă de costrucţii s-a prăbuşit
cu tot cu muncitori pe tura clientului) . Y.Z retrăieşte evenimentul traumă, el are imagini
intruzive cu schela care se prăbuşeşte,vede persoanele din maşină, are flasback-uri cu prietenul
lui care geme de durere, coşmaruri cum că este prins în maşină şi nu poate ieşi. Pe lângă aceste
simptome apare evitarea oricăror călătorii cu maşina izolare de cei apropiaţi, datorată
sentimentului de vină şi autoblamare legate de accident. De asemenea mai apare pierderea
interesului pentru diferite activităţi cotidiene (să iasă cu prietenii, să se plimbe prin oraş) şi un
sentiment de îndepărtare şi detaşare de alţii, el se simte neînţeles de cei apropiaţi, după
experienţa accidentului. Apar dificultăţi de somn, iritabilitate şi dificultăţi de concentrare în
sarcini. Adrian are şi accese de furie atunci când se confruntă cu situaţii potenţial conflictuale.
3. Diagnosticul şi evaluarea clinică
Diagnosticul a fost elaborat pe baza interviului clinic, pe baza unor teste şi scale şi DSM V,
Conform DSM V s-au confirmat următoarele diagnostice:

Axa 1 (tulburări clinice): Clientul prezintă tulburare de stres post-traumatic, din gama
tulburărilor anxioase. îndeplineşte toate criteriile pentru această categorie.
Axa 2 (tulburări de personalitate): Clientul nu are tulburări de personalitate.
Axa 3 (boli somatice sau alte condiţii medicale): Nimic semnificativ.
Axa 4 (stressori psihosociali): Suport clinic adecvat, familie suportivă, prieteni care îl susţin.
4. Analiza multinivelară a problemelor
Realizarea listei de probleme
Adrian retrăieşte evenimentul traumă, flasback-uri
Are coşmaruri având ca temă accidentul de maşină şi tulburări de somn

El a dezvoltat o serie de strategii pentru controlul ameninţării şi al simptomelor, care sunt mult
sau mai puţin adaptative, de ex. evită călătoriile cu maşina
Izolare de cei apropiaţi
Sentiment de vină şi autoblamare legate de accident
Pierderea interesului pentru diferite activităţi cotidiene
Iritabilitate şi dificultăţi de concentrare în sarcini
Accese de furie atunci când se confruntă cu situaţii potenţial conflictuale.
Analiza multinivelară a problemelor
Nivel comportamental: refuză să meargă cu maşina, evită întâlnirile cu prietenii, discuţi
despre accidentul produs
Nivel fiziologic: dacă se vorbeşte despre acel eveniment, sau aude de un accident de maşină
creşte ritmul cardiac, transpiră.

Nivel subiectiv/cognitiv: „Nu pot să mă urc într-o maşină pentru că o să am iar un accident „
Este groaznic că am avut un accident", „ Trebuia să evit accidentul acela, eu am fost cel
vinovat."
Elaborarea planului de intervenţie psihologică

Pe baza listei de probleme se stabilesc următoarele scopuri terapeutice: reducerea gândirii

distorsionate negative cu impact asupra Tulburării de stress post-traumatic, a neîncrederii şi
neacceptării de sine, îmbunătăţirea abilităţlor sociale cu scopul de a relaţiona mai eficient cu
persoanele din jurul lui, expunerea gradată (reducerea evitării călătoriilor cu maşina)
Planificarea terapiei:
Procesarea şi integrarea traumei

-Identificarea şi evaluarea strategiilor de adaptare pe care persoana le-a construit pentru a face
faţă retrăirii evenimentului traumatic (evitarea unor locuri sau persoane, ritualuri, etc);
-Restructurarea memoriei legate de traumă: se realizează treptat recuperarea memoriei legată de
tramuă prin derularea completă a evenimentului traumatic, "retrăirea" evenimentului traumatic;
contexualizarea experienţei traumatice, astfel încât acesta să nu mai fie percepută ca o
ameninţare prezentă - vezi modelul lui Ehlers şi Clark, Adrian să conştientizeze că trauma cu
eveniment care a avut loc în trecut, eveniment încheiat, etc;

-Identificarea şi modificarea unor cogniţii şi convingeri dezadaptative ale persoanei legate de

situaţia traumatică, care nu permit integrarea traumei (ex. victima unui abuz fizic: "A fost numai
vina mea"; „Este groaznic"; „Nimeni nu mă înţelege."). S-au utilizat următoarele tehnici:

 tehnici de expunere
 tehnici de restructurare cognitivă
 tehnici de management al anxietăţii
Obstacole în terapie

In cazul lui Y.Z. principalele obstacole întrevăzute au fost în legătură cu stabilirea relaţiei
terapeutice şi realizarea temelor de casă. Y.Z s-a deschis foarte greu, a negat la început existenţa
problemelor lui, el mult timp a considerat că vine la şedinţe doar de dragul soţiei şi că aceste
întâlniri nu îl vor ajuta cu nimic. Tocmai din această cauză nu a fost motivat şi intersat să rezolve
temele date de către terapeut.
IV. Concluzii
Evenimentele traumatice pot dezvolta tulburare de stres post-traumatic, dar mai
important este trăirea subiectivă a fiecărei persoane.

În intervenţia terapeutică a indivizilor cu această tulburare este foarte important prelucrarea

situaţiei traumatice şi caracteristicile memoriei legate de evenimentul traumatic (flash-backuri,
retrăirea evenimentului ca "aici şi acum"). De asemenea, se iau în considerare şi factorii
potenţiali care indică vulnerabilitate spre dezvoltarea de TSPT după expunerea la evenimente
extreme: experienţe anterioare ale persoanei, convingeri ale persoanei, modalităţi de adaptare
utilizate curent de persoană, reţeaua de suport social a persoanei.
Bibliografie

Brewin, C. Holmes, E. (2003). Psychological theories of posttraumatic stress disorder, Clinical

Psychology Review, 23, pg. 339-376

Ehlers, A., & Clark, D. M. (2000). A cognitive modeî of posttraumatic stress disorder. Behaviour
Research and Therapy, 38, 319-345.
Foa, E. B., Riggs, D. S., Massie, E. D., & Yarczower, M. (1995). The impact of fearactivation
and anger on the efficacy of exposure treatment for posttraumatic stress disorder. Behavior
Therapy, 26, 487-499.
Foa, E. B., Riggs, D. S. (2001). Brief Recovery Program, for Trauma Survivors.University of
Pennsylvania.
Resick, P. A., Nishith, P., Weaver, T. L., Astin, M. C, & Feuer, C. A. (2002). A comparison of
cognitive-processing therapy with prolonged exposure and a waiting condition for the treatment
of chronic posttraumatic stress disorder in female rape victims. Jounial of Consulting and
Clinical Psychology, 70, 867-879.

David, D., Holdevici, I, Szamoskozi, S., Baban, A. (1998). Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-
comportamentală, Editura Risoprint Cluj-Napoca.

Howton şi colab., (1999). Cognitive Behaviour Therapy for Psychiatric Problems. Editura:
Oxford University Press.