Sunteți pe pagina 1din 18

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII.

3
VIII.3.1. CALCULUL DISCURILOR DE GROSIME CONSTANTĂ ÎN MIŞCARE DE
ROTAŢIE UNIFORMĂ

INTRODUCERE. GENERALITĂŢI - CALCUL

Discurile au o mare răspândire în tehnică, ele putând fi întâlnite ca: ventilatoare, ferăstraie
circulare, volanţi – disc, pietre de polizor sau rotoare de turbine cu abur şi gaze. Datorită utilităţii
lor, calculul discurilor în mişcare de rotaţie a căpătat o dezvoltare şi o importanţă extrem de mare.
Unele aprecieri teoretice legate de comportare, calcule, concluzii, sunt date în subcapitolul
21.1.

Fig.22.1

În se prezintă un disc de grosime constantă h, care are o gaură centrală cu raza a, raza
exterioară a discului fiind b. Discul se află în mişcare de rotaţie uniformă cu viteza unghiulară ω;
este confecţionat dintr-un material cu masa specifică ρ = γ/g. Se consideră că discul este subţire,
caz în care tensiunile (σr – radiale, σα - circumferenţiale), la o anumită distanţă de axa de rotaţie,
sunt constante pe toată grosimea discului.
Starea de solicitare a discului este simetrică faţă de axa de rotaţie. Sub acţiunea forţelor de
inerţie, elementul de disc luat în studiu, se deplasează radial cu cantitatea u; se produc lungiri
specifice, radială εr şi circumferenţiale εα. Deci elementul de disc este solicitat de tensiuni radiale σr
şi circumferenţiale σα.
Se precizează că etapele de calcul ale deplasărilor u şi ale tensiunilor normale σr, σα sunt
asemănătoare celor parcurse la tuburi. Se redau în continuare principalele etape necesare
calculului.
Masei elementului de disc în mişcare de rotaţie, îi corespunde o forţă de inerţie elementară
egală cu:
γ
dFi = rω2 h ⋅ r ⋅ dα ⋅ dr , (22.1)
g
unde a = r⋅ω2 este acceleraţia elementului.
Din fig.21.1, b rezultă că:
du u (22.2)
εr = ; εα = .
dr r
În fig.22.1 se arată şi încărcarea corespunzătoare elementului de disc luat în studiu.
Datorită simetriei structurii şi a stării de solicitare, tensiunile circumferenţiale σα ce se dezvoltă pe
feţele laterale ale elementului sunt egale, iar tensiunile tangenţiale sunt nule. Tensiunile radiale
sunt variabile pe rază (la o variaţie a razei de la r la r + dr corespunde o variaţie a tensiunii de la σr
la σr + dσr).
348
Ca şi la tuburi, direcţia radială şi cea circumferenţială sunt direcţii principale de solicitare iar
σr şi σα sunt tensiuni principale.
Se face o sumă de proiecţii de forţe pe bisectoarea elementului de disc (fig.22.1):
(σr + dσr )h(r + dr )dα − σrhrdα − 2σαhdr sin dα + rω2 γ hrdαdr = 0 . (22.3)
2 g
După neglijarea infiniţilor de ordin superior şi după aproximarea sin dα ≅ dα , rezultă
2 2
ecuaţia diferenţială:
d
(rσr ) − σα = − γ ω2r 2 . (22.4)
dr g
Pe baza legii generalizate a lui Hooke, se calculează tensiunile σr şi σα în care se ţine cont
de (22.2). Se obţin relaţiile (21.2) care se înlocuiesc în relaţia (22.4):
d ⎡ E ⎛ du u ⎞⎤ E ⎛u du ⎞ γ 22
⎢r 2
⎜ + ν ⎟⎥ − 2
⎜ +ν ⎟=− ω r .
dr ⎣ 1 − ν ⎝ dr r ⎠⎦ 1 − ν ⎝ r dr ⎠ g
După calcule rezultă:
d2u 1 du u 1 − ν2 γ 2
+ ⋅ − = − ⋅ ω r,
dr 2 r dr r 2 E g
care se pune sub o formă uşor de rezolvat:
d ⎡1 d ⎤ 1 − ν2 γ 2
⋅ (ur )⎥ = − ⋅ ω r. (22.5)
dr ⎢⎣ r dr ⎦ E g
Se integrează (de două ori) şi rezultă:
1 − ν2 γω2 r 3 B (22.6)
u=− ⋅ ⋅ + Ar + .
E g 8 r
Cu u astfel determinat, relaţiile (21.2) dau pentru σr şi σα expresiile:
⎧ EA EB 3+ν γ 2 2
⎪σ r = 1 − ν − 2 − ⋅ ω r ;
⎪ r (1 − ν ) 8 g (22.7)

⎪σ = EA + EB − 1 + 3ν ⋅ γ ω 2 r 2 .
⎪ α 1 − ν r 2 (1 − ν ) 8 g

Se determină constantele A şi B punând condiţiile: pentru r = a şi r = b, σr = 0. Aceasta
rezultă din faptul că la razele amintite nu există presiuni sau tensiuni produse din exterior.
Condiţiile arătate duc la sistemul de ecuaţii:
⎧ EA EB 3+ν γ 2 2
⎪1 − ν − 2 − ⋅ ω a = 0;
⎪ a (1 − ν ) 8 g

⎪ EA + EB − 1 + 3ν ⋅ γ ω 2 b 2 = 0 .
⎪1 − ν b 2 (1 − ν ) 8 g

Rezolvând în necunoscutele A şi B, rezultă:
A=
(3 + ν )(1 − ν ) ⋅ γ ω 2 (a 2 )
+ b2 ; B =
(3 + ν )(1 + ν ) ⋅ γ ω 2 a 2 b 2 . (22.8)
8E g 8E g
Se înlocuieşte (22.8) în (22.7) şi rezultă relaţiile finale cu forma:

u=
( )
(3 + ν ) 1 − ν 2 ⋅ γ ω2 ⎡ a2b2 + a2 + b2 − r 3 ⎤ ;
⎢ ⎥ (22.9)
8E g ⎢⎣ r (1 − ν ) 1+ ν 3 + ν ⎥⎦

349
⎧ 3 + ν γ 2 ⎛⎜ 2 a2b2 ⎞
⎪σr = ⋅ ω a + b2 − r 2 − 2 ⎟ ;
⎪ 8 g ⎜⎝ r ⎟⎠ (22.10)

⎪ 3 + ν γ 2 ⎛⎜ 2 2 2⎞
2 1 + 3ν 2 a b ⎟
σ
⎪ α = ⋅ ω a + b − r + .
⎩ 8 g ⎜⎝ 3+ν r 2 ⎟⎠

Relaţiile (22.10) arată că tensiunile normale σr şi σα au o repartiţie hiperbolică în lungul


razei discului. Pentru r = a şi r = b introduse în (22.10) rezultă expresiile tensiunilor care sunt date
în fig.22.2.
Pentru tensiunile normale radiale este necesară anularea primei derivate a expresiei lui σr.
dσr 3 + ν γ 2 ⎛⎜ 2a2b2 ⎞
= ⋅ ω − 2r + 3 ⎟ = 0 , (22.11)
dr 8 g ⎜⎝ r ⎟

din care rezultă raza cercului la nivelul căruia tensiunea normală radială are valoarea maximă.
Se obţine r = ab , care introdusă în (22.10) duce la σrmax a cărei expresie este redată în
fig.22.2.

Fig.22.2

Comparând tensiunile astfel calculate se constată că tensiunea circumferenţială din interior


este totdeauna mai mare decât cea din exterior, ca o consecinţă a efectului de concentrare a
tensiunilor la nivelul găurii de rază a. Se observă că toate tensiunile normale sunt pozitive şi sunt
tensiuni de tracţiune. În aceste cazuri condiţia de rezistenţă este σmax ≤ σa, starea de tensiune din
dreptul punctelor periculoase fiind o stare liniară; se scrie deci:
3 + ν γ 2⎛ 1 − ν 2 ⎞
σαmax = ⋅ ω ⎜ a + b2 ⎟ ≤ σa . (22.12)
4 g ⎝3 + ν ⎠
CAZURI PARTICULARE
1) a → 0 în (22.10); raza găurii centrale a discului este mică:
3+ν γ 2 2 (22.13)
σα = ⋅ ωb .
4 g
2) a = 0 în (22.10); disc fără gaură:
⎧ 3+ν γ 2 2 2
(
⎪σr = 8 ⋅ g ω b − r ;

) (22.14)

⎪σ = 3 + ν ⋅ γ ω2 ⎛⎜ b2 − 1 + 3ν r 2 ⎞⎟ .
⎪⎩ α 8 g ⎝ 3+ν ⎠
În centrul discului, la r = 0, se obţin tensiuni maxime de valori egale:
3+ν γ 2 2 (22.15)
σrmax = σαmax = ⋅ ωr .
8 g
3) r ≅ a ≅ b în (22.10); este cazul inelului în mişcare de rotaţie uniformă:

350
γ 22 (22.16)
σr = 0 ; σα = ωr .
g
Se observă că sunt relaţiile deduse la calcul aproximativ al volantului.
Se face precizarea că dacă discul este montat cu presiune pe un arbore, calculele
necesare se conduc cu relaţiile tuburilor cu pereţi groşi.

VIII.3.2. CALCULUL DISCURILOR ÎN MIŞCARE DE ROTAŢIE ŞI ÎN REGIM


TERMIC

În acest subcapitol se tratează în “mod clasic”, comportarea discurilor în mişcare de rotaţie


şi în regim termic. Această problemă este tratată folosind metodele moderne de calcul în capitolul
19 cu referiri directe în subcapitolul 19.9.
O generalizare a teoriei elasticităţii o face termoelasticitatea; se testează comportarea
corpurilor elastice sub influenţa câmpurilor de temperatură. De remarcat faptul că fenomenele
apărute în corpuri datorită câmpurilor de temperatură, sunt de mare sensibilitate şi deci
complexitatea calculului este mare.
Tensiunile, deformaţiile şi temperatura sunt legate într-o manieră foarte complicată. Soluţia
exactă a problemelor de termoelasticitate generală prezintă dificultăţi foarte mari şi în consecinţă
numărul soluţiilor este mic. În cazurile de interes practic, s-au făcut simplificări mari ale ecuaţiilor
teoretice generale aşa încât rezolvarea acestora să fie posibilă.
În general simplificarea esenţială a constat din a se presupune că, “temperatura se
modifică în timp iar deformaţiile corespunzătoare rămân mici”. În aceste condiţii ecuaţiile de bază
au fost asemănătoare celor de la elasticitatea izotermă.

Foarte important – de subliniat faptul că ecuaţiile de bază sunt liniarizate; ecuaţia căldurii
se poate despărţii de celelalte relaţii, câmpul de temperatură putând fi determinat independent de
starea de tensiune şi de deformaţie.

Pentru rezolvarea ecuaţiilor de bază liniarizate, s-au folosit în principal două metode:

- prima foloseşte funcţii armonice ψ, adică funcţii care sunt soluţii ale ecuaţiei lui Laplace
(rezolvare Nevber-Papkovich);
- a doua metodă se datorează lui Galerchia şi Westergoard; aceasta foloseşte funcţii
biarmonice χ şi sunt soluţii ale ecuaţiei biarmonice:
2 2
∇ ∇ χ = 0.
În general, solicitarea plăcilor plane are aspectele:

- Solicitarea la încovoiere dată de sarcini perpendiculare (forţe şi momente) pe planul


median al plăcii;
- Solicitarea de membrană dată de sarcini cuprinse în planul median al plăcii. Aceasta
poate fi realizată de un câmp de temperatură variabil (pe raza şi grosimea plăcilor). În aceeaşi
parametrii se încadrează şi mişcarea de rotaţie a discurilor. Variaţia temperaturii pe grosimea plăcii
( cu particularizare pentru discuri), duce la o solicitare de încovoiere.
În continuare se amintesc principalele ipoteze de calcul (unele simplificatoare):

1. Normala la suprafaţa mediană a discului, rămâne normală la suprafaţa mediană


deformată. Aceasta este ipoteza normalelor drepte a lui Kirchhoff.

2. Tensiunile normale în direcţia grosimii plăcii sunt neglijabile σz = 0.

3. Tensiunile de membrană (cele din planul median) ce pot să apară din “curbarea discului”
sunt neglijabile. Această ipoteză restrânge teoria la DEFORMAŢII MICI (această ultimă concluzie
NU totdeauna corespunde realităţii).

351
Dacă se presupune valabilă ipoteza normalelor drepte, ipoteza lui Kirchhoff, tensiunile date
de solicitarea de membrană sunt constante pe grosimea plăcii; tensiunile rezultate din încovoiere
au o variaţie liniară pe grosime (ele trec prin zero în dreptul planului median). Dacă se presupune
că materialul este liniar elastic ( se respectă legea lui HOOKE în timpul solicitării) şi se acceptă
ipoteza micilor deformaţii, cele două tipuri de solicitare (de încovoiere şi de membrană), se pot
studia separat ele lucrând independent (nu se influenţează). Solicitarea datorită tensiunilor de
membrană se studiază cu ajutorul teoriei clasice, bazată pe ipoteza lui Kirchhoff.
Subliniem faptul că, sunt foarte multe situaţii practice când tensiunile de membrană au un
efect “considerabil” (nu pot fi neglijate) asupra încovoierii. De acest fenomen, se poate ţine cont
numai prin utilizarea calculelor de ordinul “doi”.
Bazându-ne pe practică se precizează faptul că, tensiunile de membrană ce nu pot fi
neglijate, pot avea următoarele cauze:
- încălziri neuniforme;
- forţe de inerţie (rotaţie, etc.);
- pretensionări;
- forţe în planul median cum ar fi cele de aşchiere din cazul “sculelor disc”, etc.
Se precizează şi faptul că tensiunile termice şi forţele de inerţie pot conduce la modificări
importante în comportarea plăcilor subţiri la încovoiere, în apariţia vibraţiilor şi în final la stabilitatea
elastică a acestora.
Cu aceste precizări foarte importante, o să abordăm în continuare modul cum se pot trata
discurile de grosime constantă, în rotaţie şi în regim termic, folosindu-ne de teoria clasică a
elasticităţii ( chiar dacă aceasta este supusă unor limite; acestea sunt datorate condiţiilor limită
geometrice şi dinamice care ar trebui utilizate).
Se menţionează şi faptul că, metoda elementelor finite, combinate cu FACILITĂŢILE
calculatoarelor performante, pot duce la analiza generală a stărilor de tensiune şi de deformaţie,
pentru orice fel de condiţii limită şi pentru proprietăţi neliniare ale materialului.
Se fac precizările:
γ ⎡ kgf s2 ⎤
- , este masa specifică a materialului discului, ⎢ 3⋅ ⎥;
g ⎢⎣ cm cm⎥⎦
- ω, este viteza unghiulară a discului, [s-1];
- T = t2 – t1, este creşterea de temperatură faţă de conturul interior.
Structura este simetrică şi simetric încărcată (turaţie şi temperatură). Se detaşează un
element din disc, cu dθ la centru, şi se figurează tensiunile (“forţele”) datorate solicitării arătate mai
sus. Pe baza ipotezelor făcute (mici deformaţii, Hooke, etc.), calculul se poate conduce folosind
METODA SUPRAPUNERII DE EFECTE.

Fig. 22.3

352
VIII.3.3. SOLICITAREA DISCURILOR SUBŢIRI DATORITĂ FORŢELOR DE INERŢIE

* în dreptunghiuri sunt încadrate forţele ce se produc pe elementul de disc


Fig.22.4

Se reia demonstraţia de la cazul general tratat în VIII.3.2.


Se detaşează un element din DISC, ca în fig.22.4.
Pe feţele elementului de disc se dezvoltă numai tensiuni normale σ (radială σr şi
circumferenţială σθ). Nu pot exista tensiuni tangenţiale, acestea fiind incompatibile simetriei
structurii şi solicitării; din acest motiv, nu se produc nici deformaţii de lunecare. Concluzionând, se
poate spune că direcţiile radială şi circumferenţială, sunt şi direcţii principale de solicitare.
Datorită mişcării de rotaţie cu viteza unghiulară ω, se produce forţa de inerţie:
γ γ 2 2
dFi = m ⋅ a = rdθdrh ⋅ rω2 , sau dFi = r ω hdrdθ . (22.17)
g g
Sub încărcarea dată în fig.22.4 elementul de disc este în echilibru. Se face o sumă de
proiecţii pe bisectoarea acestuia şi rezultă:
dθ γ 2 2
− σr ⋅ r ⋅ hdθ + (σr + dσr )(r + dr )hdθ − 2σθhdr sin + r ω hdrd θ = 0 , Se desfac
2 g
parantezele, se reduc termenii asemenea, se simplifică cu h, se neglijează termenul dσr⋅dr⋅dθ
considerat “infinit mic” şi rezultă:
γ
rdσ r + σ r dr − σ θ dr + r 2 ω 2 dr = 0 , care se simplifică cu dr şi rezultă:
g
dσr γ
r + σr − σθ = − r 2ω2 sau
d
(r ⋅ σr ) − σθ = − γ r 2ω2 . (22.18) 
dr g dr g

Fig. 22.5
 

Datorită simetriei structurii şi a încărcării, elementul de disc din fig.22.4 se


deformează ca în fig.22.5. Se notează cu εr lungimea specifică radială şi cu εθ cea
circumferenţială, iar cu u, s-a notat deplasarea necunoscută a unui punct oarecare notat în general
353
cu M. Lungimile specifice εr şi εθ, corespund tensiunilor normale σ ce iau naştere pe feţele
elementului de disc (fig.22.4). Pe baza modului de deformare, arătat în fig.22.5, rezultă:
⎧ [dr + (u + du ) − u ] − dr = du ;
⎪⎪ε r = dr dr (22.19)

⎪ε θ = (r + u )d θ − rd θ = u
⎪⎩ rd θ r.
Legea generalizată a lui Hooke pentru starea plană de tensiune, dă legătura între tensiuni
şi deformaţii specifice. Ea are forma:
⎧ E
⎪⎪σr = (ε + νεθ );
2 r

σr =
E ⎛ du

u⎞
+ ν ⎟;
1− ν ⎪
sau ⎪ 2 (22.20)
⎨ 1 − ν ⎝ dr r⎠
E ⎨
⎪σ = (ε + νεr ),
⎪⎩ θ 1 − ν2 θ
⎪σ = E ⎛⎜ u + ν du ⎞⎟ .
⎪⎩ θ 1 − ν2 ⎝ r dr ⎠
Se introduc relaţiile (22.20) în relaţia (22.18) şi se obţin succesiv relaţiile:
2
d2u 1 du u 1 − ν2 γ 2 sau d ⎡1 d ⎤ 1− ν γ 2
+ ⋅ − = − ⋅ rω , ⎢ ⋅ (ur )⎥ = − ⋅ rω . (22.21)
dr 2 r dr r 2 E g dr ⎣ r dr ⎦ E g
Se integrează această relaţie pentru a determina “necunoscuta u”. Rezultă:
B 1 −ν 2 γ 2 3
u = A⋅r + − ω r . (22.22)
r 8E g
În relaţiile (22.20), pentru a determina tensiunile σr şi σθ se introduc expresiile: u,
u şi du .
r dr
⎧ AE BE 3 +ν γ 2 2
⎪σ r = 1 − ν − (1 + ν ) ⋅ r 2 − 8 g r ω ,

⎨ (22.23)
⎪σ = AE + BE 1 + 3ν γ 2 2
− r ω .
1 − ν (1 + ν ) ⋅ r 2
θ
⎪⎩ 8 g
Pentru simplificare se pot face notaţiile:
AE BE
A1 = ; B1 = şi (22.23) iau forma:
1− ν 1+ ν
⎧ B1 3 + ν γ 2 2
⎪σ r = A1 − r 2 − 8 g r ω ,
⎪ (22.24)

⎪σ = A + 1 − B 1 + 3ν γ
r 2ω 2 .
⎪⎩ θ 1
r2 8 g
Constantele A1 şi B1 se calculează din condiţiile:
pentru r = r1, σr = 0;
r = r2, σr = 0.
Din prima relaţie (22.24), pe baza condiţiilor de mai sus, se obţin constantele:
A1 =
3+ν γ 2 2
8 g
( )
ω r1 + r22 ;

3+ν γ 2 2 2
B1 = ω ⋅ r1 ⋅ r2 .
8 g
care introduse în relaţiile (22.24) şi (22.22) duc la relaţiile finale de calcul (se ţine cont de numai de
solicitarea dată de forţele de inerţie):

354


⎪u =
( )
(3 + ν ) 1 − ν 2 γ ω2 ⎡ r12 ⋅ r22 + r12 + r22 − r 3 ⎤ ;
⎢ ⎥
8E g ⎢⎣ r (1 − ν ) 1 + ν 3 + ν ⎥⎦

⎪ ⎛ 2 2⎞
⎪ 3 + ν γ 2⎜ 2 2 2 r1 ⋅ r2 ⎟
σ
⎨ r = ω r + r − r − ⎟,
8 g ⎜⎜
1 2
⎪ r2 ⎟
⎝ ⎠

⎪ ⎛ 2 2⎞
⎪σ θ = 1 + 3ν γ ω2 ⎜ r12 + r22 − 1 + 3ν r 2 − r1 ⋅ r2 ⎟.
⎪ 8 g ⎜⎜ 3+ν r2 ⎟

⎩ ⎝ ⎠

VIII.3.4. EFECTUL TEMPERATURII ASUPRA DISCURILOR SUBŢIRI

Se consideră discul într-un câmp de temperatură ca în fig.22.6. ω = 0.

Fig. 22.6

Câmpul de temperatură se exprimă astfel:


- pentru r = r1, temperatura t = t1;
- pentru r = r2, temperatura t = t2, sau T = t2 – t1.
S-a presupus că distribuţia temperaturii pe rază este liniară. Alte consideraţii au fost făcute
în Capitolul 19.
Din expresiile tgα = t 2 − t1 = T şi tg α = t , rezultă pentru o valoare oarecare t a
r2 − r1 r2 − r1 r − r1
temperaturii, determinată la raza curentă r, expresia de calcul:
r − r1 (22.26)
t=T .
r2 − r1
Legea generalizată a lui Hooke pentru starea plană de tensiune, când se ţine cont de
temperatură are forma:
⎧ 1
⎪⎪εr = E (σr − νσθ ) + αt ; sau ⎪σr =
⎧ E
[ε + νε θ − (1 − ν )αt ];
2 r
⎨ ⎪ 1 − ν

⎪ε = 1 (σ − νσ ) + αt , ⎪σ = E [ε + νε − (1 − ν )αt ],
θ θ
⎩⎪
r
E ⎪⎩ θ 1 − ν 2 θ r

în care se introduc expresiile cunoscute ale deformaţiei specifice


du u
εr = ; εθ = şi temperatura t prin intermediul relaţiei (22.26); rezultă:
dr r
⎧ E ⎡ du u r − r1 ⎤
⎪σr = ⎢ + ν − (1 + ν )αT ⎥;
⎪ 1 − ν 2 ⎣ dr r r2 − r1 ⎦ (22.27)

⎪σ = E ⎡ u + ν du − (1 + ν )αT r − r1 ⎤ .
⎪ θ 1 − ν2 ⎢ r dr

r2 − r1 ⎦
⎩ ⎣
355
Ecuaţia de echilibru (22.18) are forma:
dσ (22.28)
r r + σr − σθ = 0 ,
dr
în care se introduc relaţiile (22.27). Se ajunge în final la:
d2u 1 du u αT
2
+ ⋅ − 2 = (1 + ν ) ,
dr r dr r r2 − r1
care are forma integrabilă:
d ⎡1 d ⎤ αT
⎢ ⋅ (ur )⎥ = (1 + ν ) . (22.29)
dr ⎣ r dr ⎦ r2 − r1
Prin integrări succesive, se determină în final “necunoscuta’ problemei:

1 1 + ν αT 2 (22.30)
u = Cr + D + ⋅ r ,
r 3 r2 − r1

u du
care împreună cu expresiile şi , se introduc în relaţiile (22.27) şi rezultă:
r dr
⎧ CE DE E αT
⎪σr = 1 − ν − + ⋅ [3r1 − r (1 − ν )];
⎪ (1 + ν )r 3(1 − ν ) r2 − r1
2

⎪σ = CE + DE r 2 + E αT
⎪⎩ θ 1 − ν (1 + ν )
⋅ [3r1 − 2r (1 − ν )].
3(1 − ν ) r2 − r1
Se desfac parantezele, se restrâng termenii şi se fac notaţiile:
⎧ E ⎛ αT ⎞
⎪C1 = ⎜⎜ C + r1 ⎟ ;
⎪ 1− ν ⎝ r2 − r1 ⎟⎠

⎪ DE
⎪⎩D1 = 1 + ν .
Cu aceste ultime observaţii, expresiile tensiunilor sunt:
⎧ 1 EαT
⎪σr = C1 − 2 D1 − 3(r − r ) r ; (22.31)
⎪ r 2 1

⎪σ = C + D −1 E αT
r.
⎪⎩ θ 3(r2 − r1)
1 1
r2

VIII.3.5. DETERMINAREA STĂRII DE TENSIUNE CÂND DISCUL ARE MIŞCAREA DE ROTAŢIE ω ŞI


SE AFLĂ ŞI ÎNTR-UN CÂMP DE TEMPERATURĂ

Pe baza suprapunerii de efecte, se “însumează” relaţiile (22.24) şi (22.31) şi rezultă:

⎧ 1 3+ν γ 2 2 Eα T
⎪σr = A1 + C1 − 2 (B1 + D1) − 8 ⋅ g r ω − 3(r − r ) r ;
⎪ r 2 1 (22.32)

1
⎪σ = A + C + (B + D ) − 1 + 3 ν γ 2 E α T
⋅ r 2ω2 r.
⎪⎩ θ 3(r2 − r1)
1 1 2 1 1
r 8 g
Pentru a simplifica calculele, se fac notaţiile: M =A1+C1; N =B1+D1 şi rezultă relaţiile finale:
⎧ 1 3+ν γ 2 2 Eα T
⎪ σ = M − N − ⋅ r ω − r;
3(r2 − r1)
r
⎪ r2 8 g (22.33)

⎪σ = M + 1 N − 1 + 3ν ⋅ γ r 2ω2 2EαT r .
⎪⎩ θ r2 8 g 3(r2 − r1)

356
Determinarea constantelor de integrare se face pe baza condiţiilor iniţiale; aceste sunt
condiţii de contur specifice fiecărei probleme în parte. De exemplu, dacă nu sunt presiuni sau
tensiuni externe – pe contur, condiţiile cel mai frecvent întâlnite sunt:
- pentru: r = r1, σr = 0;
r = r2, σr = 0.
Practica a demonstrat că este bine ca M şi N (constante), să se determine numeric pentru
fiecare caz concret în parte (încărcare plus condiţii de rezemare).

APLICAŢIA 22.1. Să se traseze diagramele σr şi σθ pentru un disc aflat numai în mişcare


de rotaţie cu viteza unghiulară ω. Cum arată diagramele σr şi σθ dacă pentru solicitarea dată de
forţele de inerţie se suprapune şi efectul unui câmp înalt de temperatură?
REZOLVARE. Se folosesc relaţiile (22.25) şi la raza interioară a discului (r = r1), tensiunile
principale sunt:
⎧σr = 0,
⎪ (22.34)
⎨ 3 + ν γ 2⎛ 1 − ν 2 2 ⎞
⎪σθ = 4 ⋅ g ω ⎜ 3 + ν r1 + r2 ⎟ .
⎩ ⎝ ⎠
În dreptul conturului exterior (r = r2) rezultă:

⎧σr = 0,
⎪ (22.35)
⎨ 3 + ν γ 2⎛ 2 1 − ν 2 ⎞
⎪σθ = 4 ⋅ g ω ⎜ r1 + 3 + ν r2 ⎟ .
⎩ ⎝ ⎠

Fig. 22.7

OBSERVAŢII IMPORTANTE
1. Disc în mişcare de rotaţie , disc în mişcare de rotaţie şi în câmp termic.
2. Relaţiile (22.25) dau pentru tensiunile principale σr, σθ distribuţii hiperbolice pe lungimea
razei discului. Pe baza relaţiilor (22.34) şi (22.35) se trasează diagramele σr şi σθ pe raza discului.
Tensiunea radială σr este maximă la raza r = r1 ⋅ r2 , valoarea ce rezultă din condiţia:

Cu r = r1 ⋅ r2 în relaţia (22.25) rezultă valoarea maximă a tensiunii radiale σr,


3+ν γ 2
σr max = ⋅ ω (r2 − r1)2, (22.36)
8 g
3. Din diagramele arătate în fig.22.7a şi prin compararea relaţiilor (22.34) şi (22.35) se
constată că tensiunea circumferenţială σθ de la (r = r1) interior este mai mare; acesta este efectul
de concentrare al tensiunii în dreptul găurii. De asemenea, se observă că toate tensiunile sunt
“normale σ” şi că sunt pozitive.
357
Condiţia de rezistenţă a discului (pe baza relaţiei (22.34)) se scrie sub forma:
3 + ν γ 2⎛ 1 − ν 2 2 ⎞
σmax = ⋅ ω ⎜ r − r2 ⎟ ≤ σa, (22.37)
4 g ⎝3 + ν 1 ⎠
adică o stare liniară de tensiune în zonele cele mai solicitate ale discului.
4. În cazul ( r = 0), discul fără gaură, relaţiile (22.25) ce dau starea de tensiune iau forma:
⎧ 3+ν γ 2 2
(
⎪σ r = 8 ⋅ g ω r 2 − r ,

) 2
(22.38)

⎪σ = 3 + ν ⋅ γ ω2 ⎛⎜ r 2 − 1 + 3ν r 2 ⎞⎟.
⎪⎩ θ 8 g ⎝
2
3+ν ⎠
Din condiţia r = 0 şi r = r2 rezultă, diagramele din fig.22.8. Se constată că în centrul discului
solicitarea este maximă; tensiunea radială este egală cu tensiunea circumferenţială.
3+ν γ 2 2 (22.39)
σ r max = σ θ max = ⋅ ω r ,
8 g
5. Dacă se pune condiţia ca r1 → 0 , adică un disc cu gamă foarte mică din relaţiile
(22.39) şi (22.34), rezultă că efectul concentrării tensiunilor arată că: în discul cu gamă foarte mică
tensiunea normală maximă (σθ) este de 2 ori mai mare decât în discul plin (fără gamă centrală)

Fig. 22.8
6. Există şi cazul particu-lar al INELULUI în mişcare de rotaţie, tratat la calculul aproximativ
al volantului; este cazul unui disc cu „ obada” cu secţiune transversală mică, calculele rezultând pe
baza condiţiei r ≅ r1 ≅ r2 , introdusă în relaţiile generale (22.25):
σr = 0 ,
γ 2 2 γ 2 dacă v = ω⋅r .
σθ = ω r1 = v p , p 1
g g
7. Există cazuri când discul se montează cu strângere (presiune) pe un arbore. Relaţiile de
calcul sunt cele de la capitolul „Tuburi cu pereţi groşi”
8. Dacă peste solicitarea dată forţele de inerţie corespunzătoare mişcării de rotaţie ω, se
aşează efectul temperaturii, tratat mai sus (relaţiile finale (22.33)), rezultă diagramele din fig.
22.7.b. Se observă o reaşezare a valorilor tensiunii circumferenţiale σθ. Dacă mişcarea de rotaţie
dă numai tensiuni normale de tracţiune, variaţia temperaturii pe rază şi pe grosimea discului, dă şi
tensiuni de compresiune (datorită încovoierii).
Un calcul numeric arată că:
- pentru un disc cu caracteristicile: r1 = 50 mm, r2 = 250 mm, h = 10 mm; material:
E=2⋅105 MPa, ν = 0,3, γ = 7,85⋅10-3 Kgf/cm3, α = 1,25⋅10-5; solicitare cu: n = 3000 rot/min şi T
= t2 – t1 = 100°C, rezultă tensiunile circumferenţiale:
⎧⎪σ 'θ = 214 [MPa ],
⎨ "
⎪⎩σ θ = −80 [MPa ].

358
VIII.3.7. APLICAŢIA 22.2 DISC DE EGALĂ REZISTENŢĂ ÎN MIŞCARE DE
ROTAŢIE

Fig. 22.9
În subcapitolul 22.2 s-a demonstrat că tensiunile principale se distribuie neuniform pe raza
discului (fig. 22.7). S-a demonstrat că tensiunea maximă se produce la raza interioară r1 (pentru
discurile cu gamă) şi este tensiunea circumferenţială σθ. Din acest motiv se limitează mărimea
vitezei de rotaţie a discului.
Pentru a se putea mări viteza discului se apelează la varianta „de egală rezistenţă”. În
acest caz, variabilă este lăţimea z a discului, condiţia de obţinere a acestei variante este: la oricare
rază cimentată r, să se obţină tensiunea admisibilă a materialului, adică:
σ r = σ θ = σ a = cons tan t (22.40)
Se consideră discul din fig. 22.9. Forţa de inerţie ce solicită un element al discului, de
volum r ⋅ dθ ⋅ z ⋅ dr , este:
γ γ
dFi = a ⋅ m = rω2 r ⋅ dθ ⋅ z ⋅ dr = ω2r 2 z ⋅ dθ ⋅ dr (22.41)
g g
Se foloseşte condiţia ca elementul de disc din fig. 22.9 să fie în echilibru sub acţiunea
sarcinilor figurate pe acesta. Se face o sumă de proiecţii după bisectoarea elementului, de unghi la
centru dθ.
(σ r + σ θ )(z + dz )(r + dr ) ⋅ d θ − σ r ⋅ r ⋅ d θ ⋅ z − 2 σ θ ⋅ z ⋅ dr ⋅ sin d θ +
2 (22.42)
γ
+ r 2 ω 2 z ⋅ dr ⋅ d θ = 0
g

Se desfac parantezele, se reduc termenii asemenea, se neglijează infiniţii mici, se


utilizează relaţiile σ r = σ θ = σ a , dσr = 0, se separă variabilele şi se ajunge la relaţia:
dz γ ⋅ ω2 (22.43)
=− r ⋅ dr ,
z g ⋅ σa
care prin integrare se obţine
γ ⋅ ω2 2
ln z = − r + k. (22.44)
2g ⋅ σ a
Constanta de integrare k rezultă pe baza fig. 22.9, din condiţiile constructive. Pentru r = 0
se pleacă de la lăţimea z = z0, de unde rezultă k = ln z0. Se introduce în relaţia (22.44) şi rezultă
succesiv:
γ ⋅ ω2 2
ln z = − r + ln z 0 .
2g ⋅ σ a

359
γ⋅ω2 2
− r
2g⋅σa
z = z0 ⋅ e , (22.45)
relaţie ce dă modul de variaţie al lăţimii z, pe raza discului (variaţie după o lege exponenţială). Se
precizează faptul că relaţia (22.40) nu este satisfăcută pe contur; cu toate acestea, varianta
obţinută este una raţională din punct de vedere al consumului de material.

OBSERVAŢIE. O variantă uşor de obţinut tehnologic, o constituie discul cu variaţia


secţiunii în trepte. Se precizează faptul că pentru fiecare porţiune de disc de secţiune constantă,
se aplică relaţiile deja stabilite la discul de grosime constantă. Pentru fiecare asemenea porţiune
se obţin câte două constante de integrare. Pentru determinarea constantelor de integrare se
folosesc relaţiile:
- σ r = 0 , la raza interioară şi la cea exterioară;
- u1 = u 2 , u 2 = u 3 , … la fiecare trecere de la o secţiune la alta;
- pentru fiecare zonă de separaţie a două regiuni de arie diferită se face un echilibru al elementului
de disc, de unde se obţin relaţii de forma:
σ r ⋅ h1 = σ r ⋅ h 2 , σ r ⋅ h 2 = σ r ⋅ h 3 , etc.
1 2 2 3
Condiţiile puse mai sus sunt suficiente pentru determinarea constantelor de integrare şi
pentru aducerea relaţiilor ce dau starea de tensiune a discului.

APLICAŢIA 22.3. Să se găsească turaţia maximă pe care o poate suporta


un disc de ferăstrău cu razele a = 50 mm şi b = 150 mm confecţionat din oţel de
scule cu următoarele caracteristici:
σa = 250 N/mm2, γ =7,86 daN/dm3 şi ν = 0,3.
REZOLVARE. Se cunoaşte tensiunea maximă ca fiind cea dată în fig. 22.2.
Condiţia de rezistenţă este:
3 + ν γ 2 ⎛ 1− ν 2 ⎞
⋅ ω ⎜ a + b2 ⎟ ≤ σa ,
4 g ⎝3 + ν ⎠
din care rezultă viteza unghiulară admisă:
4g ⋅ σ a
ω= .
γ (1 − ν ) ⋅ a 2 + (3 + ν ) ⋅ b 2
După înlocuiri cu datele problemei rezultă ω = 1280 s-1, iar turaţia corespunzătoare:
30ω 30 ⋅ 1280
n= = = 12300 [rot / min].
π π

APLICAŢIA 22.4. Pe un disc de polizor, cu raza b = 125 mm, se indică o turaţie maximă
admisă de n = 3000 rot/min. Greutatea specifică a materialului abraziv este γ = 30 N/mm2, iar
constanta lui Poisson ν = 0,2. Să se determine după prima ipoteză de rezistenţă, cu ce tensiune
admisibilă s-a calculat turaţia.
REZOLVARE. În centrul discului fără gaură (raza interioară r1 = 0) tensiunile normale şi
circumferinţele au valorile cele mai mari (relaţia 22.15).
3+ν γ 2 2
σ r max = σ α max = ⋅ ω b . Condiţia de rezistenţă după prima ipoteză
8 g
σ max ≤ σ a , duce la valoarea tensiunii admisibile:
2
3 + ν γ 2 2 3 + 0,2 30 ⋅ 10 −3 ⎛ π ⋅ 300 ⎞ 2
σ r max = σ α max = ⋅ ω b = ⎜ ⎟ ⋅ 125
8 g 8 981 ⎝ 30 ⎠
σ r max = 2 N / mm 2 .

360
APLICAŢIA 22.5. Fie un disc-pânză de circulară, din oţel, ce are o tensiune admisibilă σa =
160 MPa. Discul are diametrul exterior D = 2b = 400 mm şi cel interior d = 2a = 50 mm. Se
cere turaţia maximă pe care o poate suporta discul. Se ştie că γ OL = 7,86 ⋅ 10 −5
N , iar g=
3
mm
9810 m/s2.
REZOLVARE. Din teoria discurilor în mişcare de rotaţie se ştie că tensiunea maximă, este
cea circumferenţială (fig.22.10) de la nivelul razei interioare „a”. Tensiunile radiale şi cele
circumferenţiale sunt de acelaşi semn (pozitive) şi deci pentru calcule se foloseşte teoria
tensiunilor normale maxime, teoria a I –a după care:
3 + ν γ 2 ⎛ 1− ν 2 ⎞
σ α max = ⋅ ω ⎜ a + b2 ⎟ ≤ σa .
4 g ⎝3 + ν ⎠
De aici rezultă viteza unghiulară, maximă (cerută):
4g ⋅ σ a 4 ⋅ 160 ⋅ 9810
ω=
γ (1 − ν ) ⋅ a + (3 + ν ) ⋅ b
2 2
=
7,86 ⋅ 10 −3
[3,3 ⋅ .200 2
+ 0,7 ⋅ 2,5 2 ];
rezultă ω =780 rad/sec, căruia îi corespunde turaţia:
30ω 30 ⋅ 780
n= = = 7450 [rot / min].
π π

Fig. 22.10

APLICAŢIA 22.6. În figura 22.11 se reprezintă rotorul unei maşini electrice. Să


se determine valoarea stării de tensiune dacă se mai cunosc:
- dimensiunea rotorului 2R1 = 200 mm, 2R2 = 600 mm,
2R3 = 900 mm;
- turaţia maximă a rotorului, n = 1500 rot/min;
- greutatea materialului decupat din renuri se consideră egală cu greutatea bobinelor.

361
Fig. 22.11

Se mai cunosc γ = 7,86 ⋅ 10 − 5 N , greutatea specifică ν = 0,3 – coeficientul de


3
mm
contracţie transversală, g = 9,810 m/s2 – acceleraţia gravitaţională.
REZOLVARE. Pentru a uşura înţelegerea elementelor ce se introduc în relaţiile de calcul
stabilite în acest capitol, se fac precizările:
- discul notat cu a are diametrul exterior D2 = 2R2;
'
- discul notat cu b, este o porţiune de renuri cu diametrul interior D 2 = 2R 2 şi cel exterior
D3 = 2R3;
- porţiunea de renuri notată cu b, dezvoltă în timpul mişcării de rotaţie o forţă de inerţie ce
solicită discul notat cu a, de diametrul exterior D2 = 2R2.
În continuare, calculul se conduce considerând că discul a este un „tub” solicitat numai de
presiune exterioară p, negativă. Se ia în considerare unitatea de lungime – pentru disc, porţiunea b
de disc se împarte în elemente circulare de grosime dr şi presiunea de calcul rezultă din relaţia:
1 R3 2 1 R3 2 γ
p = pe =
2πR 2 ∫R2 r ⋅ ω dm =
2πR 2 ∫R2 r ⋅ ω g
2π ⋅ rdr ; sau

p=
γ ⋅ ω2
2 ⋅ g ⋅ R2
[
R 33 − R 32 .]
Pe baza datelor din problemă, rezultă:

[ ]
2
7,85 ⋅ 10 −5 ⎡1500 ⋅ π ⎤
p= 450 3 − 300 3
3 ⋅ 9810 ⋅ 300 ⎢⎣ 30 ⎥⎦
p = 14 [MPa ].
Tensiunea maximă este cea circumferenţială şi ea are două componente:
1. o componentă dată de presiunea „p” calculată mai sus;
2. o a II -a componentă dată de mişcarea de rotaţie a discului cu viteza unghiulară ω.
Relaţia de calcul este:
2R 22 3 + ν γ 2 ⎛ 2 1− ν 2 ⎞
σ θ max = p+ ⋅ ω ⎜R + R ⎟.
R 22 − R12 4 g ⎝ 2 3+ν 1 ⎠
Se folosesc valorile numerice şi rezultă:
2 ⋅ 300 2 3 + 0,3 7,85 ⋅ 10 − 5 ⎡1500 π ⎤ ⎛
2

2 0,7
σ θ max = ⋅ 14 + ⋅ ⎢ ⎥ ⎜ 300 + 100 2 ⎟.
300 2 − 100 2 4 9810 ⎣ 30 ⎦ ⎝ 3,3 ⎠
Se obţine: σ θ max = 46,22 [MPa].

362
VIII.3.8. REZUMAT UI VIII.3

Teoria generală se bazează pe studiul discului de grosime constantă h, în mişcare de


rotaţie uniformă cu viteză unghiulară ω; este confecţionat dintr-un material omogen şi izotrop cu
maşă specifică ρ = γ/g. Datorită grosimii mici a discurilor, se poate folosi ipoteza conformă realităţii:
σr = σα = constant pe grosime.
Starea de solicitare a discului este simetrică faţă de axa de rotaţie. Sub acţiunea forţelor de
inerţie, elementul de disc luat în studiu, se deplasează radial cu cantitatea u; se produc lungiri
specifice, radială εr şi circumferenţiale εα. Deci elementul de disc este solicitat de tensiuni radiale σr
şi circumferenţiale σα.
Se precizează că etapele de calcul ale deplasărilor u şi ale tensiunilor normale σr, σα sunt
asemănătoare celor parcurse la tuburi.
Datorită simetriei structurii şi a stării de solicitare, tensiunile circumferenţiale σα ce se
dezvoltă pe feţele laterale ale elementului sunt egale, iar tensiunile tangenţiale sunt nule.
Tensiunile radiale sunt variabile pe rază (la o variaţie a razei de la r la r + dr corespunde o variaţie
a tensiunii de la σr la σr + dσr).
Ca şi la tuburi, direcţia radială şi cea circumferenţială sunt direcţii principale de solicitare iar
σr şi σα sunt tensiuni principale.
Relaţiile finale de calcul daz expresiile deformaţiilor radiale u şi a tensiunilor radială σr şi
circumferenţială σα.
Termenii din relaţiile de mai sus au următoarea semnificaţie:
- a, b sunt razele discului (a – raza interioară, b – raza exterioară) de grosime h;
- E, modulul de elasticitate longitudinal al materialului;
- ν, coeficientul lui Poisson;
- γ, greutatea specifică a materialului;
- g, acceleraţie gravitaţională;
- ω, viteza unghiulară, constantă a discului;
- r, raza curentă a discului, raza la care se face calculul tensiunilor a ≤ r ≤ b;
- σr, σα, tensiunea radială respectiv tensiunea circumferenţială.
Starea de tensiune este dată în figura următoare:

Comparând tensiunile, se constată că tensiunea circumferenţială din interior este


totdeauna mai mare decât cea din exterior, ca o consecinţă a efectului de concentrare a tensiunilor
(la raza mai mică a < b).
Tensiunile rezultate sunt de tracţiune. Starea de tensiune din dreptul punctelor periculoase
este o stare liniară (tensiuni de acelaşi semn – tracţiune); rezultă condiţia de rezistenţă
σmax ≤ σa
Solicitarea de membrană dată de sarcini cuprinse în planul median al plăcii. Aceasta poate
fi realizată de un câmp de temperatură variabil (pe raza şi grosimea plăcilor). În aceeaşi parametrii

363
se încadrează şi mişcarea de rotaţie a discurilor. Variaţia temperaturii pe grosimea plăcii ( cu
particularizare pentru discuri), duce la o solicitare de încovoiere.
Dacă se presupune valabilă ipoteza normalelor drepte, ipoteza lui Kirchhoff, tensiunile date
de solicitarea de membrană sunt constante pe grosimea plăcii; tensiunile rezultate din încovoiere
au o variaţie liniară pe grosime (ele trec prin zero în dreptul planului median). Dacă se presupune
că materialul este liniar elastic (se respectă legea lui HOOKE în timpul solicitării) şi se acceptă
ipoteza micilor deformaţii, cele două tipuri de solicitare (de încovoiere şi de membrană), se pot
studia separat ele lucrând independent (nu se influenţează). Solicitarea datorită tensiunilor de
membrană se studiază cu ajutorul teoriei clasice, bazată pe ipoteza lui Kirchhoff.
Subliniem faptul că, sunt foarte multe situaţii practice când tensiunile de membrană au un
efect “considerabil” (nu pot fi neglijate) asupra încovoierii. De acest fenomen, se poate ţine cont
numai prin utilizarea calculelor de ordinul “doi”.
Bazându-ne pe practică se precizează faptul că, tensiunile de membrană ce nu pot fi
neglijate, pot avea următoarele cauze:
- încălziri neuniforme;
- forţe de inerţie (rotaţie, etc.);
- pretensionări;
- forţe în planul median cum ar fi cele de aşchiere din cazul “sculelor disc”, etc.
Pentru cazul discurilor în mişcare de rotaţie cu ω şi într-un câmp de temperatură, relaţiile
finale de calcul sunt (s-a folosit principiul suprapunerii de efecte; rotaţie şi temperatură):
⎧ 1 3+ν γ 2 2 EαT
⎪σr = M − 2 N − 8 ⋅ g r ω − 3(r − r ) r ;
⎪ r 2 1

⎪σ = M + 1 N − 1 + 3ν ⋅ γ r 2ω2 2EαT r .
⎪⎩ θ r2 8 g 3(r2 − r1)

OBSERVAŢII IMPORTANTE
1. Disc în mişcare de rotaţie, disc în mişcare de rotaţie şi în câmp termic.
2. Relaţiile (22.25) dau pentru tensiunile principale σr, σθ distribuţii hiperbolice pe lungimea
razei discului. Pe baza relaţiilor (22.34) şi (22.35) se trasează diagramele σr şi σθ pe
raza discului.
Tensiunea radială σr este maximă la raza r = r1 ⋅ r2 , valoarea ce rezultă din condiţia:

Cu r = r1 ⋅ r2 în relaţia (22.25) rezultă valoarea maximă a tensiunii radiale σr,


3+ν γ 2
σr max = ⋅ ω (r2 − r1)2, (22.36)
8 g
3. Din diagramele arătate în fig.22.7a şi prin compararea relaţiilor (22.34) şi (22.35) se
constată că tensiunea circumferenţială σθ de la (r = r1) interior este mai mare; acesta
este efectul de concentrare al tensiunii în dreptul găurii. De asemenea, se observă că
toate tensiunile sunt “normale σ” şi că sunt pozitive.
Condiţia de rezistenţă a discului (pe baza relaţiei (22.34)) se scrie sub forma:
3 + ν γ 2⎛ 1 − ν 2 2 ⎞
σmax = ⋅ ω ⎜ r − r2 ⎟ ≤ σa, (22.37)
4 g ⎝3 + ν 1 ⎠
adică o stare liniară de tensiune în zonele cele mai solicitate ale discului.
4. În cazul ( r = 0), discul fără gaură, relaţiile (22.25) ce dau starea de tensiune iau forma:
⎧ 3+ν γ 2 2
(
⎪σr = 8 ⋅ g ω r2 − r ,

2
)
(22.38)

⎪σ = 3 + ν ⋅ γ ω2 ⎛⎜ r 2 − 1 + 3ν r 2 ⎞⎟.
⎪⎩ θ 8 g ⎝
2
3+ν ⎠
Din condiţia r = 0 şi r = r2 rezultă, diagramele din fig.22.8. Se constată că în centrul discului
solicitarea este maximă; tensiunea radială este egală cu tensiunea circumferenţială.
364
3+ν γ 2 2 (22.39)
σ r max = σ θ max = ⋅ ω r ,
8 g
5. Dacă se pune condiţia ca r1 → 0 , adică un disc cu gamă foarte mică din relaţiile
(22.39) şi (22.34), rezultă că efectul concentrării tensiunilor arată că: în discul cu gamă
foarte mică tensiunea normală maximă (σθ) este de 2 ori mai mare decât în discul plin
(fără gamă centrală)

Fig. 22.8
6. Există şi cazul particu-lar al INELULUI în mişcare de rotaţie, tratat la calculul aproximativ
al volantului; este cazul unui disc cu „ obada” cu secţiune transversală mică, calculele rezultând pe
baza condiţiei r ≅ r1 ≅ r2 , introdusă în relaţiile generale (22.25):
σr = 0 ,
γ 2 2 γ 2 dacă v = ω⋅r .
σθ = ω r1 = v p , p 1
g g
7. Există cazuri când discul se montează cu strângere (presiune) pe un arbore. Relaţiile de
calcul sunt cele de la capitolul „Tuburi cu pereţi groşi”
8. Dacă peste solicitarea dată forţele de inerţie corespunzătoare mişcării de rotaţie ω, se
aşează efectul temperaturii, tratat mai sus (relaţiile finale (22.33)), rezultă diagramele din fig.
22.7.b. Se observă o reaşezare a valorilor tensiunii circumferenţiale σθ. Dacă mişcarea de rotaţie
dă numai tensiuni normale de tracţiune, variaţia temperaturii pe rază şi pe grosimea discului, dă şi
tensiuni de compresiune (datorită încovoierii).
Un calcul numeric arată că:
- pentru un disc cu caracteristicile: r1 = 50 mm, r2 = 250 mm, h = 10 mm; material: E=2⋅105
MPa, ν = 0,3, γ = 7,85⋅10-3 Kgf/cm3, α = 1,25⋅10-5; solicitare cu: n = 3000 rot/min şi T = t2 – t1 =
100°C, rezultă tensiunile circumferenţiale:
⎧⎪σ 'θ = 214 [MPa ],
⎨ "
⎪⎩σ θ = −80 [MPa ].

365