UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
ŞCOALA DOCTORALĂ

„Autenticitatea”.
Teorii şi aplicaţii în proza românească interbelică
– Rezumatul tezei de doctorat –

Coordonator:
Prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter
Doctorand:
Ştefan Firică

BUCUREŞTI
2013
2
 „Autenticitatea”.
Teorii şi aplicaţii în proza românească interbelică
– rezumatul tezei de doctorat –

REZUMAT

Multă energie polemică şi cerneală tipografică s-au risipit în dezbaterile din jurul
„autenticităţii”, în perioada interbelică. Discuţiile au început să se înmulţească la finele
anilor ’20 şi au căpătat o popularitate maximă după 1933, atunci când au captivat o bună
parte dintre reprezentanţii „tinerei generaţii” intelectuale, dar şi pe unii dintre promotorii
şi detractorii lor. Eseurile, articolele, notele răzleţe scrise până la începutul anilor ’40 pe
marginea temei aduc nuanţe originale de netăgăduit, dar frizează adeseori fatuitatea şi
chiar nonsensul. Semnificaţia unora, dar şi insignifianţa absolută a altora ne vor interesa
în cele ce urmează. După cel de-a doilea război mondial, controversele, dacă nu se sting,
ajung cel puţin la faza matură bilanţieră (de exemplu, în constatările detaşate formulate în
spiritul savant al lui Vianu de către Adrian Marino, în 1947). Conceptul va cunoaşte un
interesant revival după 1980, însă acesta e un alt avatar al său, utilizat ca marcă
distinctivă de autopromovare a noii generaţii literare, optzeciste. Despre acest after-life al
„autenticităţii” interbelice va fi vorba doar în treacăt în lucrarea de faţă, interesată numai
să cuprindă multiplele faţete ale noţiunii construite în epoca interbelică şi receptarea ei de
la E. Lovinescu până în prezent.
Una dintre observaţiile de la care a pornit cercetarea de faţă este că istoria şi
critica modernistă au monitorizat aproape exclusiv dimensiunile literare ale
„autenticităţii”, lăsând în umbră alte valenţe semantice, extraliterare, între care au loc
jocuri de sens relevante inclusiv din punctul de vedere al literaturii. Desigur, E.
Lovinescu şi succesivele generaţii postlovinesciene au pornit de la postulatul „autonomiei
estetice”, preluat de la Maiorescu şi redefinit în concordanţă cu paradigmele teoretice ale
secolului 20. Spre deosebire de aceşti critici, care au tratat „autenticitatea” cu

3
instrumentele specifice ale exegezei literare, consider că noţiunea ar avea numai de
câştigat în anvergură prin multiplicarea unghiurilor de abordare din perspective etice,
filosofice, antropologice, socio-politice, mitico-religioase, psihologice, psihanalitice etc.
Fără a se înscrie propriu-zis în rândul studiilor culturale, lucrarea ce urmează este,
indirect, o pledoarie pentru necesitatea lor. De aceea, latura „teoretică”, în încercarea de a
schiţa un model integrator al conceptului polivalent construit în anii 1920-’30, va fi
dilatată, comparativ cu cea „aplicativă”, care nu îşi propune mai mult decât să ofere
câteva analize de text ilustrative, dintre multele posibile. Aşadar, cele trei capitole
teoretice reprezintă „centrul de greutate” al întregii lucrări.
În primul capitol sunt amintite trăsăturile asociate în genere de critica literară
autenticismului interbelic. Dintre ele, primele trei (autodiegeza, analitismul,
antiestetismul) sunt comentate numai după ce sistemul cultural-estetic lovinescian este
readus în discuţie: continuităţile şi discontinuităţile programului autenticist faţă de
orizontul de aşteptare al epocii nu vor apărea cu limpezime decât după o recapitulare a
principiilor de funcţionare ale doctrinei lovinesciene care, în urma publicării seriei de
Critice şi a celor două „istorii” din anii ’20, devine modelul dominant al modernismului
interbelic. Printr-o activitate critică şi ideologică susţinută, Lovinescu reuşeşte să facă
ridicole rămăşiţele tardo-romantice tezaurizate în sămănătorism sau în poporanism şi să
aşeze bazele solide ale modernismului literar. Cu anumite idei centrale promovate la
Sburătorul rezonează la unison şi autenticiştii: sincronizarea cu artele şi culturile
occidentale, citadinizarea şi intelectualizarea, în consecinţă, a literaturii. Camil Petrescu e
membru de vază al cenaclului lovinescian, iar Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav
Şuluţiu, Eugen Ionescu, chiar dacă nu simt o simpatie intelectuală pentru marele critic, au
ocazia să îşi certifice validitatea principiilor sale prin lecturile lor abundente şi
dezordonate din presa culturală europeană, de exemplu din La Nouvelle Revue Française.
Tot de acolo, sau din surse alternative, ei capătă, la o vârstă fragedă, o anumită suspiciune
faţă de alte afirmaţii care fac parte, de asemenea, din nucleul doctrinei lovinesciene:
autonomia esteticului, tranziţia prozei de la subiectiv la obiectiv. Cea din urmă aserţiune
capătă de timpuriu o critică neaşteptat de pertinentă din partea tânărului (de douăzeci şi
unu de ani) Mihail Sebastian. Frecventator asiduu al prozatorilor francezi ai ultimelor
decenii, el este printre primii care face observaţia astăzi de domeniul evidenţei că

4
vectorul modernizării literare e de sens opus, de la „obiectiv” la „subiectiv”, de la
realismul balzacian la analiza psihologică proustiană. În ceea ce priveşte autonomia
esteticului, autenticiştii o acceptă numai pe jumătate: fiindcă nu admit eliminarea din artă
a elementelor heteronome infiltrate din alte sfere ale existenţei, de pildă respingând
formulele puriste atunci la modă (poezia pură, teatrul pur etc.), desigur, sub influenţa
filosofiilor vitaliste. Aici, ideile lovinesciene şi cele autenticiste încep să se despartă. Pe
de o parte, mentorul sburătorist – reprezentând de-acum establishment-ul critic al
perioadei – adoptă o varietate mai puţin radicală a „şcolii autonomiei” pe care o ironiza
Wayne C. Booth în Retorica ficţiunii: din axioma autonomiei esteticului el deduce cu
forţa unei demonstraţii matematice necesitatea purificării prozei de reminiscenţele
autobiografice ale scriitorului. Punctul de referinţă este, desigur, canonul naturalist. În
această privinţă, sensibilitatea lui literară consună cu numeroase teorii ale romanului din
primele decenii ale secolului 20, dintre care cea a lui Percy Lubbock, din 1921, e doar cea
mai notorie. Paralelismul dintre doctrinele obiectivităţii din spaţiul românesc (susţinute
de sburătorişti, dar şi de Ibrăileanu, mai devreme, sau de Călinescu, mai târziu) şi cele
americane sau germane va fi schiţat tot în acest capitol. În ceea ce-i priveşte, autenticiştii
moştenesc de la ideologii europeni ale căror marote le împrumută aversiunea faţă de
estetism, curent pe care îl consideră secătuit de viaţă, filistin şi ipocrit ca şi „lumea
veche” antebelică şi pe care îl asociază cu figura lui Anatole France (considerat, în
schimb, unul dintre maeştrii lui Lovinescu). Iată o primă fisură deschizându-se între
poziţiile lovinesciene şi cele autenticiste. Ştim că, în realitate, marele critic avea o
atitudine mult mai nuanţată faţă de chestiunea autonomiei, iar faţă de purismul estetic îşi
mărturisise la rândul lui nu o dată rezervele. Tinerii ideologi îi trec însă cu vederea
precauţiile metodologice, din comoditate sau din pulsiune polemică. Este la mijloc şi o
strategie de autopromovare, identică la grupurile autenticiste din Franţa sau din Italia:
autodefinirea prin confruntarea cu o poziţie centrală din câmpul cultural, care le aduce un
plus de vizibilitate pe „piaţa” ideilor. Antiestetismul (sau anticalofilismul, cu un termen
derivat după o invenţie lexicală a lui Camil Petrescu şi adoptat de critica literară) este
arborat ca semn distinctiv al grupului. El se află în imediata vecinătate a antiliteraturii
profesate de avangardă („Jos Arta, căci s-a prostituat!”) Ceea ce nu înseamnă însă că
romancierii Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav

5
Şuluţiu şi ceilalţi mai mărunţi refuză cu adevărat „graţiile” literaturii. Aşa cum s-a
observat, „fraza frumoasă” nu lipseşte nici din prozele şi nici chiar din jurnalele lor. Din
antiestetism rămâne, atunci, respingerea artificiului inutil, în plan stilistic, şi refuzul
suspendării raporturilor dintre artă şi existenţă, în plan teoretic. Astfel, ajungem la
următoarea trăsătură a autenticismului, autobiografismul, pe care reprezentanţii lui o
împart de asemenea cu avangarda. Spre deosebire de Lovinescu, cel ce dezagrea
amestecul auctorial în pasta epicului, autenticiştii teoretizează şi aplică un proiect în care
scripturalul şi existenţialul se împletesc atât de strâns, încât devin greu de discernut
(ediţiile critice ale unora dintre romane o dovedesc cu prisosinţă, prin înregistrarea
mulţimii de amănunte importate din viaţă în artă şi viceversa). „Autenticitatea” înseamnă
pentru prozatorul interbelic, în acest sens, a scrie despre sine, a îşi ficţionaliza propria
experienţă şi a îşi trăi propria literatură, iar numeroase romane se aliniază acestei
accepţiuni anume (partea a doua din Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de
război, Maitreyi, O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei, De două
mii de ani etc.) Criticii modernişti şi neomodernişti din „generaţiile postlovinesciene” au
accentuat mai ales laturile de analiză psihologică şi naratologică ale confesiunii la
persoana întâi. O trecere în revistă a marilor istorii şi panorame literare care au întipărit
grila de interpretare dominantă a autenticismului, de la E. Lovinescu şi până azi, se
impunea. (O listă cu alte eseuri, studii şi articole de impact, comparativ, mai redus
dedicate curentului sau reprezentanţilor lui este parcursă într-o Addenda.) Comentariile
despre consistenţa psihologică a personajelor, dublate de examenele subtile ale
structurilor narative au lăsat impresia de a fi atins un nivel al rafinamentului greu de
egalat, mai ales după Arca lui Noe. În schimb, de mult mai puţină atenţie s-a bucurat
legătura dintre autor şi operă, ceea ce în cazul prozei autenticiste este, fără îndoială, o
pierdere. Cauzele obnubilării relaţiei dintre text şi producătorul său sunt, în
neomodernism, duble: pe de o parte, ele sunt determinate de influenţa doctrinelor
structuraliste şi post-structuraliste care clamau în anii ’60-’70-’80 „moartea autorului”,
ajungând până la urmările ei de ordin naratologic (diferenţierile drastice dintre instanţele
narative, ducând la ipoteza extremă a dispariţiei autorului „în carne şi oase” din lumea
ficţională „de hârtie”); pe de altă parte, istoria locală a ingerinţei instituţiilor comuniste în
viaţa publică şi privată a condus la creşterea pericolului ca politicul să invadeze sfera

6
artei, ceea ce i-a făcut pe „noii critici” debutaţi în perioada „dezgheţului” să pledeze cu o
ardoare sporită pentru principiul înalt modernist al autonomiei esteticului: separarea
domeniului literar de vecinătăţile sale non-literare, potenţial infestate ideologic, a devenit
o necesară strategie de supravieţuire. Astfel, din motive deopotrivă estetice şi politice,
receptarea autenticismului interbelic în perioada ’60-’80 a pus între paranteze valenţele
autobiografiste ale curentului. Un scurt dosar de presă va certifica în ce măsură instituţia
autorului se discreditase în anii socialismului dogmatic. O îndepărtare igienică de ea se
impunea, temporar, de la sine. Primul critic care o repune pe tapet, în anii ’80, fără a mai
cădea în plasa sociologismului vulgar, este Ovid S. Crohmălniceanu, în Cinci prozatori
în cinci feluri de lectură. În acelaşi deceniu, Eugen Simion scrie o carte cu titlu oarecum
profetic, Întoarcerea autorului. Instituţia auctorială, diminuată cu câteva decenii în
urmă în teoriile barthesiene şi foucauldiene, e reabilitată în cultura mainstream europeană
odată cu tranziţia către paradigma postmodernismului. Dezbaterile recente din jurul
autoficţiunii, revirimentul literaturii scrise la persoana întâi de extracţie personală, ieşirea
autorului din zona indezirabililor – toate îndeamnă către o revizitare a autenticismului
interbelic, de astă dată cu recuperarea dimensiunii sale autobiografiste.
După ce „autenticitatea” a fost privită în contextele strict literare ale receptării
sale româneşti, al doilea capitol teoretic îşi propune să cuprindă o parte din contextele
culturale, europene sau americane, din care ea s-a nutrit, din secolul 18 până în secolul
21, de la Rousseau la Heidegger, Sartre şi până la eticienii de astăzi preocupaţi încă de
dimensiunile conceptului şi de reabilitarea unora dintre ele. Două sunt obiectivele acestui
capitol mai curând expozitiv decât analitic. În primul rând, să îi indice pe acei cercetători
contemporani care încă pariază pe actualitatea conceptului (pus în legătură, astăzi, cu
autoafirmarea, caracteristică într-o lume multiculturală, a minorităţilor etnice, religioase,
sexuale până mai ieri marginalizate). Noţiune evazivă, „autenticitatea” poate desemna
identităţi atât individuale (persoane) cât şi colective (grupuri). De aceea, ea a suportat
formulări în diverse limbaje, precum cel psihanalitic sau cel sociologic. Dar nu mai puţin
semnificativă este pătrunderea ei în domeniul culturii pop recente, de pildă în cărţile de
self-help şi literatură motivaţională, sau în discursurile cinematografice (dintre care am
ales două, un lung-metraj de Pedro Almodovar şi un documentar de Alain de Botton). În
al doilea rând, ajunsă în acest punct, cercetarea îşi propune să facă o schiţă oricât de

7
aproximativă a tabloului general al autenticismelor europene din primele decenii ale
secolului 20, cu care curentul românesc se afla în contiguitate. Sub presiunea doctrinelor
vitaliste care pătrund în lumea culturală a sfârşitului de secol 19 prin oficiul unor Henri
Bergson sau Hans Driesch, „tinerele generaţii” se lansează în discursuri tot mai critice la
adresa „lumii vechi” în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial. Fenomenul
paneuropean, semnalat de Hannah Arendt, a fost examinat de Robert Wohl într-un studiu
care demonstrează similarităţile dintre versiunile sale din Franţa, Germania, Anglia,
Spania, Italia. Mitul „tinerei generaţii” pe care îl urmăreşte Wohl e legat ombilical de
altul, al „autenticităţii”, al regenerării social-mentalitare în numele unei „sincerităţi”
iluzorii şi deluzorii. Viziunea unei înnoiri „din rădăcini”, în viaţa publică şi în cea privată,
va obseda în epocă şi va duce la proliferarea în paralel a mai multor discursuri,
psihologic, pedagogic, etic, sociologic, politic, literar ş.a.m.d. De aici, atitudinile radicale
ce vor culmina în deceniul patru cu ralierile intelectualilor, în masă, la extrema dreaptă şi,
tot de aici, inovaţiile cunoscute în câmpul mult mai paşnic al artelor, prin vocile unor
Filippo Tommaso Marinetti sau Ernst Jünger, de pildă. Asocierile făcute cu prea mare
grabă între sfera estetică şi cea politică au dus, totuşi, la regretabile exemple de rigiditate
dogmatică în analiza unor evoluţii, prin natura lor, disparate. De aceea, pentru
surprinderea legăturilor „slabe” dintre diferitele valenţe ale autenticismelor europene, am
recurs la modelul reticular al lui Roger Griffin, care asigură comunicarea teoretică dintre
diferitele ramificaţii ale reţelei conceptuale fără a institui o relaţie necesară
unidirecţională, de tip cauză-efect. Astfel se va vădi că alunecările spre dreapta (fascistă)
şi spre stânga (anarhist-sindicalistă) sunt, ambele, virtual posibile, deşi în anii interbelici
au fost actualizate cu precădere cele dintâi. Vom trece în revistă numeroase discursuri cu
mai mică sau mai mare audienţă în epocă, datorate unor intelectuali de mărimi diferite şi
cu pregătiri diferite. Unele dintre ele ne vor suna, nouă, neliniştitor de familiar. „Tânăra
generaţie” română (sau, uneori, Camil Petrescu) reia după 1927 motivele centrale ale
acestor programe literare, culturale sau politice. Se va vădi, prin exemplele oferite, că
ipoteza criticii estetice conform căreia André Gide ar fi sursa de inspiraţie exclusivă sau
cvasiexclusivă a producţiilor literare ale congenerilor lui Eliade, „exhibiţionişti” şi
„imoralişti”, e inexactă. În Europa, şi nu doar în Franţa, înfloreşte moda jurnalelor, a
confesiunilor de tot felul şi ele contribuie la forţarea porţilor literaturii înspre

8
autobiografic sau înspre domenii heteronome şi la chestionarea, stringentă, a conceptului
de autonomie estetică. Autenticismul nostru intră într-o relaţie de rezonanţă cu toate
acestea, şi nu doar într-un raport mimetic cu Gide.
Dacă, din punct de vedere estetic, autenticismul este mai „avansat” decât
lovinescianismul, metabolizând cu mai mare celeritate noile formule literare (şi situându-
se simbolic, în această privinţă, între sburătorism şi avangardă), din punct de vedere
ideologico-politic el este mai „înapoiat” şi ar fi putut figura, schimbând ceea ce e de
schimbat, printre „forţele reacţionare” din Istoria civilizaţiei române moderne. De fapt,
cazul acestui subcurent este mai sofisticat, el ipostaziind „revoluţia conservatoare” sau
„modernismul reacţionar” despre care vorbea Jeffrey Herf. În ultimul capitol teoretic, vor
fi avute în vedere dimensiunile extraliterare ale „autenticităţii” interbelice. La început, se
vor arăta mecanismele prin care conceptul glisează din domeniul psihologicului în cel al
politicului, din sfera privată în cea publică, prin câteva studii de caz aplicate publicisticii
şi eseisticii lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi
Eugen Ionescu. Dintre aceştia, ultimii doi sesizează caducitatea, dacă nu şi nocivitatea
conceptului construit în anii interbelici şi se distanţează polemic de el, după ce în (prima)
tinereţe îl îmbrăţişaseră în rând cu ceilalţi, cu exaltarea specifică vârstei şi grupului.
Înţelegând că „autenticitatea” e pe punctul de a deveni un argument forte al discursului
naţionalist, în mare măsură legionar(oid), Sebastian şi Ionescu se aliniază în corul
criticilor de centru ai „tinerei generaţii”. 1933 e anul în care conceptul stârneşte o mică
furtună în presa culturală şi, prin uzură, începe să se clişeizeze. Discursul „autenticităţii”
degenerează într-un „jargon” sunător şi incomprehensibil, întrutotul asemănător celui din
spaţiul interbelic german ironizat de Theodor W. Adorno: afectând adâncimea, acolo
unde nu e decât nebulozitate. Vagul sau vidul semantic al mai multor termeni-fetiş
(„experienţă”, „aventură”, „spiritualitate”, „tragism” ş.cl.) creează un efect de aură nu
numai pernicios, dar şi ridicol. Umorul involuntar al mânuitorilor interbelici ai
vocabularului „autenticităţii” e surprins de N. Steinhardt într-un serial de parodii culese
apoi într-un volum, În genul tinerilor..., al cărui capitol introductiv e intitulat, cu
maioresciană ironie, Beţia de cuvinte 1934. A fost necesară această caricaturizare a
„autenticităţii” pentru a nu se exagera rolul său în ideologia politică de (extremă-)dreapta.
Ea nu e, în definitiv, decât unul dintre cuvintele-miraj intrate, la un moment dat, în

9
compoziţia limbii de lemn a propagandei; unul, totuşi, cu o putere de seducţie neobişnuită
asupra „tinerei generaţii” române şi europene. Ultimele trei trăsături comentate aparţin
esenţialmente unor reprezentări culturale, dar au şi virtualităţi politice care au fost
activate în unele dintre discursuri. Antiraţionalismul, însoţit uneori de o gesticulaţie
agresivă, reprezintă, în definitiv, depăşirea epistemei ştiinţific-pozitiviste
(corespunzătoare „realismului”, în terminologia lui Fredric Jameson), firească după
ecloziunea unor curente şi doctrine noi (postnietzscheanism, vitalism, bergsonism,
fenomenologie, psihanaliză etc.) Nu toţi antiraţionaliştii sunt şi antidemocraţi, aşa cum
credea Z. Ornea, dar tentaţia de a asocia automat cartezianismul cu democratismul şi de a
le refuta pe amândouă împreună e, într-adevăr, larg răspândită în epocă. Ezitarea între
modernism şi antimodernism caracterizează, de asemenea, discursurile autenticiste ale
epocii şi creează şi acum, ca şi atunci, perplexităţi: intelectuali care aderă fără rezerve la
principiul sincronizării cu dezvoltările tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice de ultimă oră
refuză instituţiile social-politice ale modernităţii, pe care le vor reformate radical, dacă nu
distruse şi reclădite. E un paradox aparent de care s-au ocupat numeroşi critici culturali şi
istorici ai ideilor, printre care Matei Călinescu, Jeffrey Herf, Antoine Compagnon sau
Roger Griffin. În spaţiul românesc, pulsiuni antimoderne au avut nu numai Mircea Eliade
sau Emil Cioran, dar şi, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, Mihail Sebastian sau
Camil Petrescu. Sorin Alexandrescu a folosit conceptul lui Compagnon pentru a descrie
„blocul antimodern” al „tinerei generaţii” interbelice româneşti şi el va fi invocat şi în
această cercetare. În fine, probabil că preocuparea majoră a autenticismului a fost
articularea unui discurs despre identitate, înţeleasă deopotrivă ca structură personală
(psihologică) şi colectivă (naţională). În acest sens, reprezentanţii săi au pendulat între
două modele ale identităţii, unul „centrat” (cu un nucleu şi o periferie) şi altul
„descentrat” (caracterizat prin subvertirea oricărei stratificări valorizante), în tipologia lui
Alessandro Ferrara; sau între un model „ierarhic” şi altul „egalitar”, în termenii lui
Tzvetan Todorov. Dilema opţiunii între cele două reprezentări frământă autenticismul nu
numai românesc, ci şi european din primele decenii ale secolului trecut. Gide, autorul
naraţiunii de un (homo)erotism flamboaiant L‘Immoraliste, se angajează şi într-un
discurs puritanist, de o severitate pe alocuri monahală, care a stârnit nu mai puţine valuri
în epocă, inspirându-l pe unul dintre primii lui monografi, Pierre-Quint, de pildă. Papini

10
face figură de rebel anarhist şi se converteşte la catolicism. Autenticismul de pretutindeni
este, pe de o parte, atras de discursurile de emancipare specifice perioadei (individualism,
egalitarism, libertarianism, feminism, freudism, anticolonialism) şi, pe de alta, rămâne
marcat de reprezentările societal-mentalitare conservatoare. Aşa se face că o bună parte
din literatura sa explorează anumite zone tabu (de pildă, sexualitatea), atrăgând
scandaluri de presă şi uneori condamnări judiciare pentru rele moravuri, deşi autorii
pledează în acelaşi timp pentru perpetuarea vechilor ordini simbolice (de pildă, susţinând
necesitatea ca „spiritul” să domine şi disciplineze „corpul”). Camil Petrescu sau Mircea
Eliade, care în eseurile culturale sau filosofice militează pentru primatul „noosului” sau al
„duhului”, totuşi nu pregetă să pună sub semnul întrebării această ordine în ficţiunile lor.
Oricine citeşte comparativ, de exemplu, Doctrina substanţei şi Patul lui Procust va
sesiza că între ideolog şi romancier se instalează un decalaj: primul rămâne ataşat de
modelul centrat-ierarhic, pe când ultimul oscilează dramatic între modelul centrat-ierarhic
şi cel descentrat-egalitar. E una dintre tensiunile definitorii ale autenticismului, care îl
diferenţiază de exemplu de avangardism (acceptând, acesta, cu mai multă seninătate
modelul descentrat-egalitar şi pavând astfel drumul către reprezentările culturale
contemporane). Autenticismul presimte viitorul postmodern, dar se îndreaptă către el cu o
viteză, comparativ, mai mică, fiind încetinit de componenta lui inerţială reacţionar-
conservatoare.
Trăsăturile inventariate în excursul teoretic vor fi explorate „pe viu” în analizele
ilustrative cuprinse în partea „aplicativă” a lucrării. Nu intenţionăm, aici, să survolăm
întregul fenomen al prozei autenticiste, abundent şi polimorf, ci numai să oferim câteva
exemple concludente pentru tipul de abordare pe care ni-l propunem. Ele tind să
traverseze graniţele tradiţionale dintre ficţional şi non-ficţional, dintre literatură şi
domeniile învecinate ei, de care se ocupă feluritele ramuri ale studiilor culturale. Astfel,
vom comenta comparativ „eşantioane” din jurnale, nuvele, romane, piese de teatru,
articole, memorii socotite semnificative pentru degajarea unora dintre sensurile
„autenticităţii” întâlnite la Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Anton
Holban. Vom putea observa, chiar şi fugitiv, câteva dintre dimensiunile extraliterare ale
conceptului, la timpul potrivit. Însă prezenţa lor va fi mai degrabă implicită, intricată în
structurile „de adâncime” ale textelor, întrucât „aplicaţiile” sunt menite să probeze

11
flexibilitatea (şi nu rigiditatea) modelului teoretic. Decupajul, fără a fi întâmplător, nu e
unicul posibil. El va fi completat, într-o cercetare viitoare nu prea îndepărtată, cu noi
„eşantioane”, provenind şi din operele altor scriitori (M. Blecher, Ion Vinea, C.
Fântâneru, Ion Călugăru, Octav Şuluţiu, printre ei).
Configurând profilul curentului în contextele sale literare şi culturale interbelice,
ne propunem doar să schiţăm un posibil paralelism, peste mode şi timp, între proza
autenticistă de ieri şi autoficţiunea de azi. Ambele au o vână autobiografică viguroasă,
ambele rafinează la extrem tehnicile scriiturii la persoana întâi (autoanaliza, monologul
interior, fluxul conştiinţei, memoria involuntară, glisările temporale prin flashback sau
flashforward etc.) şi, mai ales, ambele aspiră la o explorare fără menajamente a
identităţii. Diferă modurile în care este imaginată identitatea: substanţială şi profundă la
primii, fluidă şi versatilă, la ultimii. E distanţa de la gidieni la houellebecqieni, în cele din
urmă, de la modernism la postmodernism.

12