Teoria sistemelor elaborată de L.

von Bertalanffy (1942) postulează că universul este

organizat în sisteme şi ansambluri de elemente aflate în interacţiune. Prima definiţie riguroasă a
conceptului de sistem aparţine fondatorului TGS,
Ludwig von Berthalanffy, care considera că sistemul
este o mulţime de elemente între care există relaţii sau
raporturi neîntâmplătoare care interacţionează în
vederea realizării unui obiectiv comun, care poate fi o
lege a naturii sau un obiectiv stabilit de către om.

Materia este organizată în corpuri materiale

numite sisteme, a căror complexitate variază de la cele mai simple (atomii,
moleculele) şi până cele mai complexe (plante, animale, etc.). Substanţa
vie, ca şi ȋntregul univers este organizată ȋn sisteme. Conceptul de ,,sistem''
reprezintă ansamblul de elemente identice sau diferite aflate ȋn
interacţiune, constituind un ȋntreg organizat (exemplu: sistemul solar,
organismul viu, sisteme de lucrare a solului etc.). Elementele care compun
sistemul pot fi obiective (exemplu fiind plantele din sistemul solar),
fenomene, simboluri, elemente tehnologice etc. Ȋn sistemul biologic,
elementele componente ale sistemului sunt: atomii, moleculele, celulele,
ţesuturile, organele, organismele, populaţiile, etc.

Conform concepţiei sistematice, ȋntreaga materie vie sau nevie,

este organizată ȋn sisteme ierarhizate şi ȋn interacţiune: orice sistem este
alcătuit din subsisteme care posedă şi realizează diferite funcţii şi, la
rȃndul său, este o parte (un subsistem) ȋn cadrul unui sistem mai
cuprinzător.

Page | 1
 Particule ale solului şi organisme individuale de plante, microorganisme şi animale din
sol sunt elemente sistematice. Conexiunile ȋntre rădăcinile plantelor şi microflora solului sunt, de
asemenea, componente sistematice. Solul pădurii, ca şi coronamentul arborilor sunt subsisteme.
Ambele sunt integrate ȋn sistemul ,,pădure''.

Astfel, în domeniul economiei, întreprinderea poate fi definită ca un sistem alcătuit dintr-

o mulţime de elemente (oameni, maşini, materii prime, instalaţii, energie, informaţii etc.), între
care există o serie de relaţii tehnologice, economice, sociale, informaţional-decizionale,
interumane etc. şi care au ca obiectiv predeterminat realizarea unor produse şi/sau servicii a căror
desfacere trebuie să asigure obţinerea unui profit ce trebuie maximizat. În general, pentru a putea
defini un sistem din orice domeniu de activitate trebuie stabilite elementele componente şi
conexiunile existente între elementele sistemului pe de o parte şi între sistem şi mediu pe de altă
parte, precum şi obiectivele sistemului.

Prigogine a clasificat sistemele din punct de vedere al schimbului de materie şi energie cu

mediul ȋn trei categorii:
Sisteme izolate - nu schimbă cu mediul nici
materie, nici energie şi sunt sisteme realizate numai
teoretic, pentru experienţe conceptuale asupra
transformărilor fizice ale materiei, ȋn condiţii de
stare neinfluenţată prin variaţiile mediului
(exemplu fiind o fiolă ȋnchisă ermetic şi introdusă
ȋntr-un bloc de plumb cu pereţi foarte groşi).

Page | 2
 Sisteme ȋnchise - schimbă cu mediul numai energie. De
exemplu un vas cu apă, ȋnchis ermetic, cedează sau primeşte
căldura mediului ȋnconjurător. Ȋn natură nu se găsesc sisteme
absolut ȋnchise.
Sisteme deschise - realizează atȃt schimburi materiale
cȃt şi energetice cu mediul. Toate sistemele din natură aparţin
acestei categorii. Exemple: o stancă, un nor, un loc de cȃmpie,
un ţărm de mare, un recif de coralieri, o pădure, etc.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise care au capacitatea de a transforma factorii de
mediu ȋn factori specifici. Astfel, schimburile de substanţe şi energie din cadrul acestor sisteme
devin o condiţie esenţială a existenţei sistemelor. Orice sistem biologic are o proprietate
fundamentală a viului - metabolismul - care realizează două funcţii fundamentale:
autoconservarea şi autoreproducerea.
Toate sistemele biologice prezintă o serie de caracteristici care le deosebesc de sistemele
deschise nebiologice, şi anume: caracterul istoric,
caracterul informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic,
programul, autoreglarea.
 Caracterul istoric - orice organism ȋncepȃnd cu cel
mai simplu, pȃnă la cel mai evoluat, conservă ȋn
patrimoniul său ereditar istoria populaţiei din care
face parte. Caracterul informaţional - sistemele
biologice sunt sisteme informaţionale care pot
recepţiona, prelucra şi interpreta informaţiile. Ȋn
plus, mai pot transmite şi altor sisteme din mediu,
propriile lor informaţii. Toate aceste caracteristici
apar şi la sistemele cibernetice.
 Integralitatea - se referă la faptul că părţile
componente ale unui sistem se specializează morfofuncţional stabilind ȋntre ele conexiuni
şi interacţiuni care determină funcţionarea sistemului ca ȋntreg. Orice sistem biologic se
comportă ca un tot, prin conexiunile care se
stabilesc ȋntre componentele sale, care, dacă ar fi
luate separat, nu ar avea proprietăţile ȋntregului.
 Echilibrul dinamic - sistemele biologice au ȋn
permanenţă o stare staţionară, chiar dacă realizează
schimburi permanente de materie şi energie cu
mediul, care tinde permanent să ȋl dezintegreze.
Astfel, sistemele biologice se reȋnnoiesc continuu,
dar ȋn acelaşi timp, ȋşi păstrează integralitatea,
realizȃnd un echilibru ȋntre stabilitate şi schimbare.

Page | 3
 Prin echilibrul dinamic se realizează
homeostazia (de la grecescul"homos" =
asemănător, "stasis" = oprire), adică
proprietatea organismelor vii de a-şi menţine
în limite restrânse diferitele constante ale
mediului intern (de exemplu organismul
uman îşi menţine temperatura în jurul valorii
de 36,4°C).

 Programul - fiecare organism evoluează pe baza unui program general care determină
parcurgerea fiecarei etape de dezvoltare ontogenetică. Programul poate apărea la nivel
inferior (celule, ţesuturi, organe) şi la nivel superior ȋncepȃnd de la nivel populaţional.
 Autoreglarea - sistemele biologice sunt astfel organizate ȋncȃt li se permite recepţionarea
informaţiei, circulaţiei ei ȋntre elementele sistemului, selecţia celui mai bun răspuns.
Autoreglarea se realizează prin conexiune directă şi prin conexiune inversă (feed-back).

Uneori produsul final al unui sistem poate servi ca element de intrare al aceluiaşi sistem,
fiind un proces circular (ciclic) cunoscut ca feedback. Un feedback pozitiv presupune utilizarea
produsului final al unui proces pentru a continua acel proces. Un feedback negativ presupune
schimbarea direcţiei în care evoluează sistemul. De exemplu, un termostat reglează temperatura
unei camere prin feedback negativ. Când temperatura camerei devine prea mare termostatul
închide căldura, iar când temperatura camerei devine prea mică termostatul porneşte căldura.
Atunci când procesele reglatoare sunt în echilibru unul cu celălalt se spune că sistemul
este în echilibru dinamic sau în stare de homeostazie (tendinţa unui sistem de a menţine
constante sau stabile condiţiile interne). În general organismele superioare (mamiferele) prezintă
stare de homeostazie. Contrabalansarea efectelor hormonilor, proceselor fiziologice şi a
acţiunilor conştiente (raţionale) menţin majoritatea
funcţiilor organismului în limite rezonabile. Mecanismele
de feedback din natură pot exacerba sau modera
interacţiunile atât la scală mare, cât şi la scală mică.
Sistemele biologice se deosebesc de sistemele
nebiologice prin ȋnsuşiri de mare importanţă ecologică,
reprezentate de integralitate, echilibru dinamic, program şi
autoreglare. Sistemele biologice au trăsături distincte ce le
diferenţiază fundamental faţă de sistemele nebiologice.

Page | 4
 Ele au caracter istoric, recepţionează
informaţii din mediu, le prelucrează şi transmit
informaţii ȋn mediu. Informaţiile sunt transmise intr-
un mod propriu, constȃnd din semnale specifice
(sunete, culori, mirosuri, comportamente, gesturi
etc.) determinate de complexitatea structurală sau de
organizare (indivizi, populaţii, biocenoze) şi
fiziologia sistemului. Gradul optim de organizare şi
cantitatea optimă de informaţii ȋn relaţiile cu
sistemele biologice şi nebiologice asigură persistenţa
sistemului. Menţinerea speciilor şi a altor categorii
de sisteme biologice este determinată de fidelitatea
informaţiei primite şi transmise.
Sistemele biologice au program genetic. Le sunt caracteristice integralitatea, echilibrul
dinamic, autoreglarea si heterogenitatea. Programul genetic le asigură structura şi compor-
tamentul fenologic sezonal din cadrul unui an calendaristic sau ciclu de viaţă. Fizionomia unei
biocenoze depinde de acest program.

Integralitatea
Fiecare sistem biologic este delimitat faţă de alte
sisteme biologice şi se comportă ca un tot graţie
conexiunilor existente ȋntre componentele lui. Ȋnsuşirile
sistemelor biologice nu se reduc la ȋnsumarea ȋnsuşirilor
părţilor din care sunt formate. Orice organism vegetal
sau animal este alcătuit din numeroase organe cu
structuri şi funcţii specifice. Ȋntre organe există conexiuni şi interacţiuni. Fiecare ȋndeplineşte
funcţia specifică numai ȋn cazul organismului ca ȋntreg şi nu separat. De exemplu, la plante
rădăcina - frunzele, florile, la animale - sistemul osos, muscular, nervos, aparatul respirator,
circulator, digestiv, excretor, reproducător funcţionează numai ȋn cadrul organismului luat ca
ȋntreg.
Poate însă că niciunde mai bine decât în lumea vie, în totalitatea sa, biosfera, formează
un spectrum continuum de unităţi structurale, funcţionale, şi cu complexitate progresivă (ODUM,
1993). Din punct de vedere biologic masa biotică prezintă 9
nivele de integrare şi organizare (celula este considerată ca o
unitate structurală şi funcţională fundamentală a viului).
Organismul este forma superioara de organizare a
materiei la nivel biologic, dar în acelaşi timp el este şi
unitate structurală şi funcţională fundamentală a
ecosistemului.

Page | 5
 Din punct de vedere ecologic sunt semnificative 5 nivele de ierarhizare. Această
ierarhizare defineşte constituirea unor nivele de integrare. Nivelele de integrare sunt o
caracteristică atât a lumii vii cât şi a lumii nevii. Organizarea ierarhizată este o abordare
clasificată pentru înţelegerea complexităţii lumii vii şi nevii (ODUM, 1993). Ierarhizarea este
aşadar o aranjare în serie gradată a structurilor.

Analiza sistemică în ecologie s-a amplificat imediat după ce TANSLEY (1935) elaborase
conceptul de ecosistem. Acelaşi concept a mai fost denumit şi biogeocenoză (SUKACEV 1964),
dar etimologia cuvântului nu evidenţiaza conceptul de sistem. Denumirea de ecosistem, deja
includea conceptul de sistem alături de cel de ecologie. Progresiv cercetările sistemice în
ecologie au dat naştere la ceea ce se numeste ecologia sistemelor (ODUM 1975; BRAAT 1995).
Ȋn perioadă recentă analiza sistemelor în ecologie s-a orientat spre două niveluri de
integrare ale biosistemelor. "Primul se referă la ecologia ecosistemelor iar cel de al doilea este
mult mai ambiţios şi se referă la ecologia sistemelor om-natură" (BRAAT 1995).

Page | 6
 Sistemele biologice au capacitatea de a recepţiona, de a
prelucra, de a acumula informaţiile primite din mediu şi de a le
transmite altor sisteme.

ENERGIA SISTEMELOR BIOLOGICE

Sistemul biologic este un sistem cibernetic (a cărui activitate
fundamentală este cea de procesare a informaţiei), dinamic, deschis,
care realizează un schimb permanent de substanţă, energie şi
informaţie cu mediul exterior.
Substanţa, energia şi informaţia pe care organismul le primeşte din mediul exterior se
numeşte flux de intrare, Φi. Substanţa, energia şi informaţia pe care organismul le elimină în
mediul exterior se numeşte flux de ieşire, Φo. Fluxul total este: Φt=Φi+Φo
Din mediul exterior, organismul se alimentează cu energie liberă prin fluxul de intrare
caracterizat prin entropiemică, Si şi elimină în mediul exterior energie legată prin fluxul de
ieşire, caracterizat prin entropie mare, So. Diferenţa de entropie a fluxurilor de intrare şi de ieşire
asigură organismului proprietatea de antientropicitate. ΔS = Si-So, cu proprietatea că Si<So
Generarea, transporul şi procesarea
informaţiilor, în sistemele biologice, se realizează prin
mecanisme nervoase şi umorale, pe trei paliere:
- La primul nivel sunt reacţiile biochimice care
realizează sistemul de reglare de bază;
- La nivelul al doilea sunt sistemele autonome care
utilizează mecanisme umorale şi nervoase pentru controlul
funcţiilor organelor interne (inima, plămânii, ficatul,
pancreasul, rinichii, etc) şi a funcţiilor de stare, fiziologice;
- La nivelul al treilea se realizează prelucrarea informaţiilor prin SNC.
Existenţa oricărui organism presupune consum de energie pentru realizarea funcţiilor.
Energia necesară este produsă prin în principal prin metabolism aerobic,
transformări biochimice ale substanţelor din alimente. Reacţiile în urma cărora se produce
această energie sunt reacţii exoterme de oxidoreducere. Substanţele introduse în organism
pentru a produce energia vitală sunt: grăsimile, zaharidele şi proteinele. Alimentele reprezintă
„carburantul” iar oxigenul din aer„oxidantul”. Celula este o „uzină chimică” ce are două
funcţii: producţia de energie şi activitatea de bază:
celulă nervoasă, musculară, osoasă, etc. Pentru a
funcţiona celula are nevoie de „combustibil”.
Celulele utilizează drept„carburant” glucoza şi
unii produşi ai descompunerii grăsimilor şi
proteinelor. Reacţia de oxidare a glucozei este o
reacţie exotermă şi are rol de generator.

Page | 7
 Celula are nevoie de un mecanism de captare şi stocare a energiei, precum şi de un alt
mecanism prin care să elibereze această energie când şi unde este nevoie de ea. Acest mecanism
de conversie a energiei din celulă este realizat de ADP (adenozin difosfat) şi ATP (adenozin
trifosfat). Trecerea ADP → ATP este o reacţie endotermă, se înmagazinează energie, precum
încărcarea unui condensator; Transformarea ATP → ADP este exotermă, descărcarea
condensatorului.

Societatea contemporană aduce în faţa ştiinţei o multitudine de probleme, printre care una
din cele mai importante este informaţia. Apariţia informaţiei este indisolubil legată de istoria
societăţii omeneşti. Pe parcursul tuturor etapelor de dezvoltare a societăţii omul a manifestat
necesitatea de a informa şi de a fi informat. Astfel între informaţie şi societate există o
interdependenţă strânsă şi reciprocă.
Cuvântul informaţie – preluat din latină (“informatio” ceia ce înseamnă lămurire,
expunere, explicare, interpretare, tălmăcire) prin
intermediul limbii franceze (information) – este
polisemantic, putând căpăta mai multe
semnificaţii, uneori total diferite sau chiar
contradictorii, ce sunt determinate de domeniile şi
contextele foarte variate în care este folosit. În
afara înţelesurilor din limbajul comun, el are şi alte
sensuri, atribuite fie prin definirea sa ca termen
ştiinţific sau tehnic, fie drept concept în cadrul
unor ramuri ale filosofiei sau ale unor ştiinţe şi
tehnologii al căror obiect de studiu este informaţia.
Termenul “informaţie” este legat şi de un
proces informaţional – succesiunea acţiunilor prin
care se informează, dar şi de rezultatul acestui
proces – volum, varietatea de informaţii obţinute,
precum şi de unele fenomene specifice – fenomenul informaţional, explozia informaţională, etc.
De asemenea informaţia a început să fie considerată ca factor ontologic primordial, ce stă
la originea universului, împreună cu materia şi energia. Din punct de vedere a dialecticii
informaţia este considerată nu ca o simplă transmitere de ştiri, ci ca informaţie ştiinţifică.
Informaţia ştiinţifică este acea informaţie logică, care a fost obţinută în procesul de cunoaştere,
care reflectă adecvat fenomenele şi legile naturii, societăţii şi gândirii şi care îşi găseşte aplicare
în activitatea practică. În această definiţie se subliniază patru particularităţi ale informaţiei
ştiinţifice:
 ea este obţinută în procesul de cunoaştere;
 este supusă prelucrării şi generalizării prin intermediul gândirii abstracte şi
logice;
 reflectă adecvat legile naturii, societăţii şi gândirii;
 presupune utilizarea sa necondiţionată în activitatea practică.

Page | 8
 Informaţia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte:
 interne – păstrarea, prelucrarea, şi căutarea şi
 externe – intrare-ieşire sau de transfer a informaţiei,
asigură legătura dintre societate şi natură pe de o parte şi
dintre ştiinţă şi activitatea practică pe de altă parte.
Noţiunea “informaţie ştiinţifică” nu trebuie confundată
cu noţiunea de “cunoştinţe ştiinţifice”. În cunoştinţele
ştiinţifice informaţia ştiinţifică este prezentată într-un mod
sistematizat, generalizat şi se conţine în sisteme de noţiuni,
opinii, concluzii, teorii. Din aceasta rezultă că cunoştinţele
ştiinţifice conţin numai o parte a informaţiei ştiinţifice.
În limbajul popular, cotidian, într-un sens larg, unanim acceptat de marea majoritate a
vorbitorilor din orice limbă, prin informaţie se înţelege:
o faptele şi opiniile percepute sau obţinute în cursul vieţii de zi cu zi direct de la o altă
fiinţă vie, din mass-media, din baze de date electronice şi din toate tipurile de fenomene
observabile din mediul înconjurător;
o lămurire asupra unei persoane, lucru sau domeniu; totalitatea materialului de informare şi
de documentare; izvoare, surse;
o cunoştinţe comunicate de alţii sau obţinute prin investigaţii proprii ori cercetări
personale; cunoştinţe acumulate din lectură, rapoarte despre evenimente recente sau
necunoscute anterior, materiale din ziare, din periodice sau din buletine de ştiri;
cunoştinţe dobândite prin studiu sau instruire; cunoştinţe deduse din observaţii directe şi
experienţa proprie. Acesta este sensul original al cuvântului care vizează în principal
aspectul comunicativ şi în acelaşi timp, calitativ.

În ultimul timp, au intrat şi în limba română sensuri mai noi ori s-au adăugat la cele vechi
precizări noi:
 fiecare dintre elementele noi, necunoscute anterior, ale experienţei (fizice sau mentale)
sau ale unui concept, în raport cu cunoştinţele prealabile, ce sunt cuprinse în semnificaţia
unui simbol sau unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice,
indicaţie a unui instrument, date
experimentale, partitură muzicală etc.)
care produc schimbări într-un concept
(cum ar fi un plan sau o teorie).
 acţiunea cuiva de a (se) informa sau de a
comunica cunoştinţe, noutăţi, lămuriri,
veşti, ştiri, îndrumări, precizări etc., unei
persoane (sau unui grup de persoane) şi
rezultatul ei (faptul de a şti că mesajul este
recepţionat şi înţeles de către destinatar).

Page | 9
 După ce a arătat că, deşi este absolut necesară pentru
desfăşurarea proceselor de reglare de care depinde sănătatea
organismului, informaţia poate deveni în anumite situaţii, ea însăşi,
un factor pathogen, Adrian Restian a subliniat rolul deosebit de
important pe care informaţia îl are în patologia umană. Acesta este
atât de important încât pe lângă patologia genetică, patologia
imunitară, patologia infecţioasă sau patologia metabolică, se poate
descrie o adevărată patologie informaţională.
Patologia informaţională este determinată pe de o parte de faptul că în anumite situaţii,
informaţia poate deveni ea însăşi un factor patogen, iar pe de altă parte de faptul că pentru a
putea desfăşura numeroasele procese de reglare, organismul a devenit un extraordinar de
complex sistem de comunicaţii şi că toţi factorii patogeni care acţionează asupra organismului
vor acţiona în acelaşi timp şi asupra sistemului său de comunicaţii sau a semnalelor care circulă
prin acest sistem.
Pentru a întelege mai bine rolul informaţiei în patologia umană trebuie să avem însă
mereu în vedere faptul că majoritatea informaţiilor, necesare mecanismelor de reglare, nu se
transmit prin intermediul semnalelor nervoase, ci prin intermediul informaţiei moleculare şi că,
de fapt, toate semnalele nervoase ajung în cele din urmă pe nişte
molecule, care duc informaţia primită dinăuntrul sau din afara
organismului, până la nivelul celor mai impotante celule. Autorul
arată că informaţia moleculară a reprezentat tocmai pasul pe care
sistemele biologice l-au făcut pentru a trece de la chimie la
biochimie. Cu ajutorul informaţiei moleculare putem înţelege mai
bine nu numai etiopatogenia bolilor psihosomatice, ci a tuturor bolilor.
Pentru că fiecare moleculă transportă odată cu substanţa şi cu energia, din care este
formată, şi o anumită informaţie moleculară reprezentată de configuraţia spatială a moleculei
respective, capabilă de a fi recunoscută de o moleculă cu conformaţie spaţială complementară. Ȋn
felul acesta enzima poate recunoaşte molecula de substrat asupra căruia trebuie să acţioneze,
anticorpul poate recunoaşte antigenul pe care trebuie să-l neutralizeze, iar hormonul poate
recunoaşte receptorul de care trebuie să se lege. Ȋn felul acesta toate moleculele poartă cu ele
odată cu substanţa şi cu energia din care sunt formate şi programul lor de prelucrare.
Şi modificările informaţionale nu vor fi identice cu modificările substanţiale. Ar fi
suficient să arătăm că o mică modificare a conformaţiei spaţiale poate duce la modificarea
informaţiei antigenice, determinând eliminarea unor molecule care ar putea funcţiona normal,
aşa cum se întâmplă în bolile autoimune.
Deşi a existat şi o teorie a generaţiei spontanee, ea nu a avut prea
mulţi sorţi de reuşită deoarece era evident că pentru a putea apărea,
toate sistemele biologice au nevoie de nişte predecesori, de nişte părinţi,
care să le transmită urmaşilor caracterele specifice speciei respective.

Page | 10
 Dar după acceptarea faptului că sistemele
biologice nu pot apărea din senin, rămânea de rezolvat
enigma modului în care se face transmiterea caracterelor
ereditare de la părinţi la copii. Abia prin 1865 a început
să fie abordată ştiinţific această problemă, când Gregory
Mendel a descoperit legile de transmitere a caracterelor
moştenite ereditar. Gregory Mendel era un călugăr din
Bruno, care nu avea decât o bucată de grădină şi doi pumni de boabe de mazăre. Unele boabe
erau provenite de la nişte plante cu flori albe, iar altele de la nişte plante cu flori albastre. Prin
polenizări încrucişate, Gregory Mendel a constatat că proprietăţile înnăscute se transmit
independent, prin nişte factori care ulterior au fost denumite gene, că în funcţie de caracterele
părinţilor, gameţii pot fi homozigoţi sau heterozigoţi, că unele gene pot fi dominante, altele
recesive şi aşa mai departe. Gena ar reprezenta unitatea de transmitere a informaţiei genetice, tot
aşa după cum cuanta reprezintă unitatea de transmitere a energiei din fizica cuantică.
În 1883 Wilhelm Roux a arătat că proprietăţile ereditare ale sistemelor biologice se
transmit prin intermediul cromozomilor, care au fost descrişi de Wilhelm Hofmeister în 1848.
Dar lucrările lui Gregory Mendel au fost ignorate până
în 1905, când William Bateson, care a introdus
termenul de genetică, a reactualizat lucrările acestuia.
În 1910, Thomas Morgan a arătat că substanţa
care transmite caracterele ereditare este localizată în
nucleu şi anume în cromozomi. Iar în 1920, Hans
Winkler introduce termenul de genom, de la genă şi
cromozom, de unde a rezultat termenul de genom. În
1928 Frederik Grifith a arătat că genele, ca unităţi de
transmitere a informaţiei genetice, pot fi transferate de la un genom la altul. Dar până în 1940 nu
se ştia precis prin ce substanţe se transmite informaţia genetică de la părinţi la urmaşi.
Descoperirea rolului acizilor nucleici în transmiterea informaţiei genetice de la părinţi
la copii. Substratul biochimic prin care se transmit caracterele înnăscute de la părinţi la copii a
fost elucidat în 1944, când O. Avery, C. MacLeod şi M. MacCarty au descoperit la pneumococi
că particularităţile ereditare se transmit prin intermediul acizilor nucleici.
În 1953, F. Crik şi J. D. Watson au descris structura dublu-helicoidală a acizilor nucleici.
Acizii nucleici sunt formaţi din înşiruirea unor nucleotide
formate din câte o bază azotată purinică (adenina şi
guanina) sau pirimidinică (timina şi citozina), o moleculă
de pentoză şi anume riboza pentru acidul ribonucleic
(ARN) sau dezoxiriboza pentru acidul dezoxiribonucleic
(ADN) şi o moleculă de acid fosforic.

Page | 11
 Nucleotidele se leagă între ele prin intermediul acidului
fosforic, care esterifică un oxidril din poziţia a treia a unui
nucleotid şi un oxidril din poziţia a cincea a celuilalt nucleotid.
Astfel, prin repetarea celor patru tipuri de nucleotizi, care se
leagă între ei, ia naştere un lanţ foarte lung de nucleotide, care
la om atinge lunginea de 2 metri. Dar ADN-ul prin intermediul
căruia se transmite informaţia genetică de la părinţi la urmaşi
are o structură dublu helicoidală, adică este format din două
lanţuri de ADN, care se leagă între el, prin intermediul nucleoti
delor din care sunt formate. Adenina dintr-un lanţ se leagă cu
timina şi citozina cu guanina din celălalt lanţ de ADN, rezultând astfel o structură filamentoasă
dublu-helicoidală. Acest lanţ extrem de lung de nucleotide se împarte în 23 de perechi de
cromozomi, din care doi sunt cromozomi sexuali, la femei doi de X, iar la bărbaţi X şi Y.
După descoperirea structurii ADN se credea că în structura genelor ar trebui căutată
cauza tuturor bolilor. În primul rând a bolilor genetice şi a bolilor plurifactoriale care are o
importantă predispoziţie familială.
Biblioteca genetică a organsimului. Zestrea pe care i-o dau părinţii viitorului copil este
mai mult de natură informaţională, decât de natură materială.
Ea este de fapt o bibliotecă, în care sunt înscrise instrucţiunile
de funcţionare ale viitorului organism. Biblioteca genetică pe
care o primeşte fiecare copil de la părinţii săi este formată din
46 de cărţi, reprezentate de cei 46 de cromozomi aflaţi în
nucleul celulei. Fiecare dintre cele 46 de cărţi cuprind între 400
şi 3300 de pagini care ar reprezenta genele. Dacă fiecare
nucleotid ar reprezenta o literă, atunci fiecare carte ar cuprinde între 48 de milioane şi 250 de
milioane de litere, iar întregul genom uman ar cuprinde peste 6 miliarde de litere.
Astfel, fiecare copil primeşte la naştere, într-o infimă cantitate de substanţă, o mare
cantitate de informaţie genetică, apreciată la 700 de Mb. Iar această informaţie este stocată în
nucleul fiecărei celule. Toate celulele organismului conţin întraga bibliotecă genetică chiar dacă
ele nu folosesc decât o parte din informaţia genetică pe care au primit-o.

BIBLIOGRAFIE
1) https://graduo.ro/referate/ecologie/organizarea-materiei-vii-si-teoria-sistemelor-
461104
2) http://www.eco-research.eu/CURS%201%20ECO.pdf
3) http://www.medfam.ro/mf/mf/mf17/patinf17.html
4) https://rjmp.com.ro/articles/2010.4/PM_Nr-4_2010_Art-0.pdf
5) http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Safta_Management_si_Legislatie_f
armaceutica_2012/31_Capitolul_31_Informatie.pdf

Page | 12