Considerata, ca specie, roman autobiografic, ampla povestire sau chiar un film memorialistic (V.

Streinu),
Amintirile... lui Creanga reprezinta o opera de evocare a copilariei (fixata intre anii 1848-1855).
Amintirea devine, din perspectiva lui Creanga, o ipostaza de confirmare a maturitatii; fiinta care se
intoarce cu gandul in universul copilariei isi recapata vitalitatea, se renoveaza emotional si savarseste un
act de inregistrare istorica a evenimentelor.
Povestitorul isi motiveaza evocarea in fragmentele introductive ale primelor trei dintre cele patru
capitole, mentionand ca imersiunea in trecutul fericit este rodul contemplatiei: Stau cateodata si imi
aduc aminte... Pe masura ce se recladesc vremurile de altadata, naratorul coboara in spatiul copilariei
retraind emotia: [...] cand ma gandesc [...] imi salta si acum inima de bucurie! Apoi amintirea capata
motivatie (locurile sunt vrednice de amintire) si de aceea autorul sfarseste prin a se identifica
personajului, adica intra in timpul propriu-zis al povestirii, caci ultimul capitol incepe ex abrupto, cu
relatarea intamplarilor din toamna anului 1855.
Amintiri din copilarie este o opera scrisa la persoana I, pe un ton evocativ, si de-a lungul ei se disting
doua perspective narative; exista, in primul rand, o subliniata voce auctoriala, marcata prin discursul
retoric al operei, manifestat prin secventele introductive ale primelor trei capitole, dar mai ales prin
adresarile catre cititor (de genul: Hai mai bine despre copilarie sa povestim) sau prin comentariile cu
caracter meditativ (in cap. al II-lea), facute din perspectiva timpului auctorial. Cea de a doua este
conferita de povestirea propriu-zisa, facuta de personajul-narator, cu placerea reconstituirii emotionale
a intamplarilor. Acest registru narativ se dezvolta pe mai multe povestioare, autonome ca subiect. Ele
reconstituie universul copilariei atat in ceea ce priveste experientele decisive ale povestitorului, cat si
istoria locurilor, conservata in memoria colectiva. Astfel, autorul retraieste evenimente-reper, care l-au
marcat psihologic: confruntarea cu moartea in timpul unei epidemii, rusinea de a fi fost prins furand,
disperarea de a strabate satul dezbracat etc. Desi evident dramatice, intamplarile sunt narate cu umor,
ca si cand scriitorul ar inregistra un spectacol al carui personaj ii este doar cunoscut. De aici, si distinctia
transanta intre autorul matur si personajul-povestitor, Nica. De pilda, micronaratiunea despre scaldat,
din partea a II-a, se dezvolta integral pe placerea jocului, naratorul trecand cu nonsalanta peste
deznodamantul cumplit: in totului tot, a fi trecut la mijloc vreo jumatate de ceas, cat a zabovit mama
acolo, mai vreo trei-patru, de cand fugisem de-acasa, s-arfi trebuit sa-nceapa a mi se pune soarele drept
inima, dupa cum se zice, caci era trecut de amiaza. insa eu, in starea in care ma aflam, fiind cuprins de
fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! Emotia degajata de placerea pe care o confera libertatea in sine
domina naratiunea, astfel incat evenimentul narativ se afla totdeauna in planul al doilea: in cazul lui
Creanga, nu conteaza ce povesteste, ci felul cum o face. Fluxul epic este subordonat fericirii de a retrai
fericirea:: cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! Aceasta uitare de sine, specifica jucatorilor
impatimiti, constituie dimensiunea principala a povestirii.
In afara de rememorarea subiectiva si emotionala, exista si naratiuni care reconstituie evenimente de
demult (cea despre Dealul Omului sau cea despre frumoasa Natalita). Altele transpun spectacolul
general, in care Nica este doar unul dintre interpreti (petrecerea de la hanul din Radaseni).
in ciuda spatiului epic restrans, galeria tipologica este destul de numeroasa. Personajele din Amintiri...
sunt tipuri reprezentative de oameni individualizati prin trasaturi pregnante. Dupa cum observa mai
multi exegeti ai operei lui Creanga, pot fi identificate variate tipologii, intre care amintim tipul batranului
intelept (David Creanga, Parintele Duhu), batranul hatru (cel care elibereaza pupaza), gurmandul
(Oslobanu), zgarcitul (Mogorogea). Cel mai adesea, povesti- torul asaza alaturi de numele personajului o
sintagma sintetizatoare, dupa modelul metaforelor homerice; astfel, parintele loan, figura spiritualizata
si autoritate a satului, capata un loc distinct prin precizarea de sub deal, pe cata vreme popa Oslobanu
este om hursuz si paclisit; mos Bodranga este doar un batran fara capatai, Trasnea - cumplit mestesug
de tampenie. invatatorul Vasile este rusinos ca o fata mare, Davidica — un juvaier de flacau, iar Nica
Oslobanu - robit pantecului. Aceste caracterizari succinte surprind trasatura esentiala, adeseori un
defect sau o insusire confirmata si de alte personaje si se retin cu usurinta, uneori autorul revenind
asupra caracterului respectiv.
Alteori, Creanga realizeaza portrete general ilustrative, asa cum este, de pilda, portretul preotului, si
enumera proverbe si zicatori care contureaza pozitia sociala a personajului sau modul in care este el
receptat: bir n-aveti a da, si navalele nu faceti; la mese sedeti in capul cinstei si mancati tot placinte si
gaini fripte, iar la urma va plateste si dintaritul - vorba ceea: picioare de cal, gura de lup, obraz de
scoarta si pantece de iapa se cer unui popa... Acest tip de portret, cultivat in literatura universala de
catre Fr. Rabelais, reconstituie prin aglomerarea paremiologica (de proverbe si zicatori) un portret
inregistrat in mentalitatea colectiva.
Portretul mamei si cel al lui Davidica sunt ample si elogioase. Smaranda Creanga este evocata in atitudini
memorabile, intr-un stil epopeic, deoarece povestitorul a intentionat sa creeze un portret generic. O
latura a portretului este vadit idealizata (Ea stia sa faca toate minunatiile), dar si conturat in note
autentice, caci personajul este surprins in numeroase ipostaze, ale vietii domestice. Povestitorul
vorbeste, in primul rand, despre sensibilitatea personajului, care se induioseaza la suferintele copiilor,
dar si la gandul succeselor lor viitoare (cum ar fi posibilitatea ca Nica sa ajunga preot). Este autoritara si
totodata iertatoare, se aprinde repede, isi cearta cu asprime barbatul si copiii, dar le iarta la fel de
repede greselile, revenind la blandetea ei obisnuita. Are simtul umorului (cand il lasa pe Nica fara
vesminte, la scaldat) si este increzatoare in viitor. Optimismul ei il sustine moral pe Nica si il determina
sa invete carte. Fire evlavioasa, Smaranda are respect pentru institutia bisericeasca si isi face un ideal
din a-si vedea feciorul ajuns preot.
in cazul lui Davidica, naratorul alcatuieste un portret dupa modelul apologiilor populare, intrerupt de
comparatii explicite (ca in Miorita), caci a murit, sarmanul, inainte de vreme.
Un portret interesant ca realizare este cel in care Nica se imagineaza in postura de administrator de
mitoc, precum un anume Chirilas. El creeaza atitudini boeme si ndnconformiste - se vede cu pletele in
vant, luand-o la papuc pe Cararea afurisita care duce la manastirea de maici. Portretul este completat cu
amanunte caricaturale, descinse dintr-o abia ascunsa autoironie: se inchipuie ca figura cuvioasa, purtand
insapistoale la brau, comaneculpe-o ureche, plosca de rachiu la sold si buzunarele dulamei pline de
icrisoare moi. De multe ori personajul apare in actiune, trasaturile lui fiind evidentiate intr-o istorioara
hazlie (Mirauta din Grumazesti, Zaharia lui Gatlan).
Sub aspect stilistic, Creanga aduce un limbaj cladit pe structurile oralitatii. Enunturile eliptice,
caracterizarile succinte si plastice (cinstita holera), enume-ratiile ample contin informatii numeroase,
expuse intr-un stil concis. Oralitatea de stil in opera literara presupune o redactare in maniera limbajului
vorbit; Amintiri din copilarie este o opera scrisa in limbaj popular si de aceea povestitorul uzeaza de
procedee specifice oralitatii.
Este usor de observat ca in scrierile lui Creanga apar adeseori proverbul si zicatoarea, introduse
intotdeauna prin expresia vorba ceea (ca si la Rabelais), pentru a conferi credibilitate incontestabila
discursului: Si sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de joi pana mai de-apoi, pentru ca asa am fost
eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu. Si nu ca ma laud, caci lauda-ifata: prin somn nu ceream de
mancare; daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi dee altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam
raream de pe acasa. Si-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu
mine, cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa de capul meu, faceam cate o draguta de
trebusoara ca aceea, de nici Sfanta Nastasia izbavitoarea de otrava nu era in stare a o desface cu tot
mestesugul ei - povestea ceea: un nebun arunc-o piatra-n balta si zece cuminti n-opot scoate.
Povestitorul obtine un efect umoristic facand o afirmatie pe care o contrazice apoi printr-o zicala: Si sa
nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de joi pana mai de-apoi. isi motiveaza modestia printr-o maxima
populara {caci lauda-i fata) si ilustreaza proportiile incurcaturilor pe care le face printr-un proverb:
povestea ceea: un nebun arunc-o piatra-n balta si zece cuminti n-o pot scoate. Prin secventa atat de des
repetata - vorba ceea - povestitorul evoca o instanta publica si totodata un sistem moral si de
necontestat. Creanga manifesta, de asemenea, o adevarata preferinta pentru expresii si locutiuni (in
special verbale si adjectivale), caci aceste constructii propun o imagine in desfasurare, cu puternice
efecte plasticizante si au rolul de a stimula imaginatia auditoriului (o cam raream de pe acasa; ma lasa
de capul meu).
Procedeu specific retoricii populare, autoironia accentuata are functia de a-1 implica pe cititor in
povestire, de a-i castiga simpatia; in secventa citata, personajul-povestitor isi face o caracterizare care
debuteaza prin epitete elogioase (rabdator si statornic) si se incheie cu relatari care contrazic sensul
acestora: asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu. Si nu ca ma laud, caci lauda-i fata:
prin somn nu ceream de mancare...
Tot de stilul oral tine si introducerea propozitiilor prin conjunctia si, care isi pierde astfel functia
subordonatoare si devine un cliseu al continuitatii narative: Si sa nu credeti... Si-apoi mai aveam si alte
bunuri... Adresarile catre cititor (Si sa nu credeti), denotativele neconventionale (o draguta de
trebusoara), diminutivarea unor cuvinte care ilustreaza lucruri serioase (trebusoara) creeaza un stil
marcat de familiarisme si care reclama apropierea afectiva a ascultatorului.
Un alt procedeu specific stilului oral este si suspendarea comunicarii prin formule tipice (o trebusoara ca
aceea), ceea ce concentreaza naratiunea si il indeamna pe interlocutor sa apeleze la experienta sa
pentru a-si intregi viziunea asupra celor povestite.
Expresivitatea stilului sau este conferita in special de frazeologii sau uneori de metafore populare,
dotate cu umor intrinsec. lorgu Iordan1 observa cu justete ca povestitorul are predilectie pentru expresii
idiomatice, ceea ce intareste oralitatea de stil, si ca aproape ca nu exista metafore originale in opera sa.
Creanga stie sa aleaga insa forme neperimabile, cu forta autentica de plasticizare. De pilda, in secventa
pupaza isi ie apoi zborul spre Humulesti si ma lasa mare si devreme, expresia subliniata exprima
consternarea celui pacalit printr-o formula care inchide in sine un cod cultural uitat astazi, dar care si-a
conservat energia expresiva. A scoate mahmurul din om, a-si lua ramas bun de la calcaie sau a o rari de-
acasa sunt inchegari de limbaj esential, reprezentative pentru intregul teritoriu romanesc si tocmai de
aceea nu si-au alterat sensul.
Dar povestitorul nu este lipsit de inventivitate; uneori el deturneaza expresii binecunoscute, cum ar fi
ca-n sanul lui Avraam, prin exagerare, absolutizand bunastarea prin comparatia modificata: ca-n sanul
lui Dumnezeu. Dupa cum, prin asociatie cu merele domnesti, creeaza expresia mere santiliesti. Pentru a
exprima credulitatea Smarandei, el spune: mama crezandu-le toate laptoase.
Metafora populara este si ea selectata riguros, dintre cele care au rezistat timpului: tiganii sunt numiti
balauri, Nica si varul sau sunt plin ciucur de raie, pupaza este cuc armenesc.
Nu in ultimul rand, trebuie subliniat si caracterul liric al confesiunii. Tudor Vianu2 demonstreaza ca unele
fraze ale Amintirilor ar putea fi asezate in versuri. Armonia speciala a textului se completeaza cu
fragmente rimate, mai ales in comunicarea protocolara, ceea ce intareste caracterul oral al povestirii;
dar naratiunea nu se deruleaza doar pentru placerea vorbei rostite, ci se adreseaza unui interlocutor
care nu este neglijat nici o clipa. Aceasta legatura se mentine atat prin adresari directe, cat si prin
complicitatea creata intre povestitor si receptor sau.prin fixarea naratiunii intr-un prezent continuu.
Creanga are simtul limbii vorbite, intuieste destinul cuvintelor si este creatorul unei sintaxe armonioase.