Biletul nr.

1. Crizele spatiului vital:

Un aspect important al ideologiilor nazista si fascista a fost ideea spatiului vital
(spazio vitale sau lebensraum). Astfel, conform acestei viziuni, natiunea italiana si cea
germana, supuse unor politici pentru cresterea natalitatii, aveau nevoie de teritoriu
pentru dezvoltarea completa si sanatoasa. In cazul Germaniei se pot evidentia cel mai
bine crizele spatiului vital prin anexarea Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei si
invadarea Poloniei.
Prima criza a spatiului vital a fost reprezentata de anexarea Austriei in 1938,
eveniment denumit si Anschluss. Pretextul campaniei naziste pentru alipirea Austriei a
fost insasi natura tarii respective. Austria era o tara de limba, cultura si etnie germana,
astfel ca trebuia sa faca parte din corpul Germaniei, conform retoricii naziste. Inainte de
inceperea actiunilor, nazistii au tatonat terenul. Italia a declarat ca interesele sale vizau
Mediterana si nu ar fi actionat impotriva unei anexari, iar Marea Britanie si Franta
promovau o politica a conciliatorismului pentru a nu tensiona relatiile cu Germania. La
inceputul anului 1938, Schuschnigg, cancelarul austriac, a acceptat o intalnire cu Adolf
Hitler, care i-a reprosat actiunile sale si, ulterior, lui Schuschnigg i-a fost impus ca
ministru de interne Seyss-Inquart, un nazist. Pericolul anexarii devenise iminent, iar
Schuschnigg a incercat sa riposteze, anuntand la 9 martie un plebiscit pentru
independenta Austriei la 13 martie. Acesta a fost semnalul de alarma pentru Hitler, care
a decis rezolvarea imediata a problemei prin forta armelor. La 11 martie, Consiliul de
Ministri s-a reunit si a acceptat renuntarea la plebiscit, intrucat ministrul de interne
comunicase ca aceasta era dorinta lui Hitler. De asemenea, nazistii germani au mai avut
o cerinta: demiterea lui Schuschnigg. Sub presiunea germanilor, presedintele Miklas a
acceptat, iar noul cancear a facut apel la trupele germane, care au trecut ulterior
frontiera. In 13 martie o lege austriaca si una germana consfinteau Anschlussul.
Urmatoarea criza a fost reprezentata de episodul Cehoslovac. Partidul
Germanilor Sudeți, condus de Konrad Henlein, devenise cea mai populară organizație
politică printre etnicii germani din Cehoslovacia. Programul de la Karlsbad al Partidului
Germanilor Sudeți, conceput în colaborare cu naziștii germani, prevedea: stabilirea unui
guvern autonom, legislație care să-i protejeze pe germanii din afara regiunii sudete,
libertatea de adeziune la ideologia nazistă, înființarea de servicii și autorități publice de
limbă germană în Sudetenland. O primă criză a avut loc în aprilie 1938, la scurt timp
după Anschluss în mai 1938: Cehoslovacia a mobilizat trupe la granița germană, în
contextul în care urmau alegerile locale și temându-se de o intervenție germană. Se
manifestă în acest caz conciliatorismul Marii Britanii: britanicii nu doreau război,
francezii se conformă, însă susțin ca britanicii să intervină în cazul unei agresiuni din
partea Germaniei. Cehoslovacia s-a văzut izolată: Germania era tot mai amenințătoare
și mai agresivă, România și Polonia nu permiteau, din motive proprii, tranzitarea
teritoriilor lor de către trupele URSS, Marea Britanie l-a trimis pe lordul Runciman ca
mediator între guvernul cehoslovac și germanii sudeți. Conform planului Grun elaborat
de germani, Cehoslovacia urma a fi atacată la 1 octombrie „la capătul unor discuții
diplomatice terminate printr-o criză”, iar discursul lui Hitler din 12 septembrie 1938 a
dat de înțeles că Germania urma să intervină militar. Evenimentele au avut două
consecințe: Runciman considerase că medierea a luat sfârșit, iar Chamberlain i-a propus
lui Hitler o întrevedere, pe care a acceptat-o. Din dorința evitării războiului și a
consolidării relațiilor bilaterale anglo-germane, Chamberlain cedează revendicării unice
a lui Hitler: anexarea regiunii sudete. Guvernele de la Londra și Paris au decis
continuarea politicii conciliatoriste față de Germania și au somat Cehoslovacia să
cedeze Sudetenland, statul ceh protestând, dar fiind amenințat că, în caz de conflict,
Marea Britanie și Franța nu vor interveni. La 29 septembrie 1938 a avut loc Conferința
de la Munchen, ca urmare a presiunilor și amenințărilor cu intervenția militară ale lui
Hitler. Acordul a fost semnat de Germania, Italia, Franța și Marea Britanie, fără
consultarea Cehoslovaciei, și prevedea anexarea regiunii sudete de către Germania.
Cea de-a treia tinta a fost Polonia, stat format din foste teritorii germane, rusesti
si austriece in noiembrie 1918. Germanii au expulzat in prima instanta aproximativ
15,000 de evrei polonezi, iar ulterior au adus in discutie problema orasului-liber Danzig
si a coridorului polonez (parte din Prusia Orientala), cerand retrocedarea sa si legarea
de Germania prin cale ferata si autostrada. Destramarea Cehoslovaciei a aratat Poloniei
ca era in pericol de a fi cuprinsa de o criza asemanatoare. Franta si Marea Britanie
oferisera garantii Poloniei ca o o vor sprijini politic si militar, Italia si Germania semnau
Pactul de Otel prin care urmau a intra in razboi ca aliate, iar URSS a fost tinta
negocierilor ambelor tabere. Ulterior, s-a ajuns la semnarea unui pact de neargesiune,
care a purtat denumirea celor doi principali negociatori (Ribbentrop – Germania,
Molotov – URSS), pact insotit si de un protocol secret, care impartea sferele de ocupatie
si influenta ale URSS si ale Germaniei, Polonia urmand a fi impartita. In paralel,
 incidentele provocate de germani in Polonia si la frontiera se inmultisera, dar guvernul
britanic a ramas hotarat si nu a mai dorit sa faca concesiuni fata de Germania. Hitler
dorea fie capitularea Poloniei in chestiunea Danzigului fie inceperea razboiului. Cum
Polonia a decretat mobilizarea generala la 31 august 1939, razboiul a inceput printr-un
incident de frontiera, o inscenare pusa in seama trupelor poloneze. Astfel, la 1
septembrie 1939, trupele germane intrau in Polonia, conducerea nazista a Danzigului a
proclamat „Anschlussul”, iar la 17 septembrie au atacat Polonia si trupele sovietice.

2. Crizele energetice din anii ’70 si conflictele Orientului Mijlociu:

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Marea Britanie a deportat putinii
imigranti ilegal ajunsi in Palestina, fapt care i-a intors pe evrei impotriva britanicilor.
Astfel, centrul sionismului international s-a mutat in S.U.A., odata cu generatia
viitorului prim-ministru israelian, David Ben Gurion. In 1945, S.U.A. au cerut Marii
Britanii permiterea imigrarii in Palestina a 100,000 de evrei, insa Marea Britanie a
continuat combaterea imigratiei ilegale. In iulie 1946, Hotelul King David din
Ierusalim, unde isi aveau sediul autoritatile civile si militare britanice, a fost aruncat in
aer de organizatia paramilitara, terorista evreiasca Irgun. Marea Britanie se afla sub
presiunea S.U.A. pentru continuarea imigratiei evreiesti si sub cea a statelor arabe
pentru stoparea acesteia. In februarie 1947, dupa esecul unui plan comun arabo-evreiesc,
Marea Britanie a predat problema O.N.U. In august 1947 a fost redactat raportul
U.N.S.C.O.P., care a fost adoptat de Adunarea Generala a O.N.U. la 29 noiembrie 1947.
Marea Britanie a anuntat ca va renunta la mandat in data de 15 martie 1948. Mandatul
britanic s-a incheiat oficial la 14 mai 1948, odata cu plecarea ultimului inalt comisar
britanic. Sionistii au proclamat imediat independenta statului Israel si au primit de facto
recunoasterea U.R.S.S. si a S.U.A. in cateva ore. Primul razboi arabo-israelian sau
razboiul de independenta israelian (1947-1949) s-a soldat cu victoria Israelului, in urma
careia sute de mii de arabi au devenit refugiati si au fost fortati sa-si paraseasca
pamanturile. Admiterea Israelului in cadrul O.N.U. s-a facut cu conditia acordarii
dreptului de intoarcere sau compensare a refugiatilor arabi de catre Israel.

In 1955, atacurile „fedayeenilor” arabi au atras riposta Israelului, care a atacat

cartierul general egiptean din Gaza. Egiptul lui Nasser devenise principala amenintare
externa a Israelului. Considerandu-se si considerat lider al lumii arabe, Gamal Abdel Nasser
trebuia sa aiba o politica activa anti-Israel. Asocierea Frantei cu Israelul l-a impins pe
 Nasser in a cauta sprijin militar si inarmarea armatei egiptene. Atacul devastator din Gaza
i-a aratat slabiciunea armatei. In ultima instanta doar, Nasser a apelat la U.R.S.S. pentru
sprijinirea inarmarii, primind ulterior arme prin intermediul acesteia din Cehoslovacia. La
26 iulie 1956, Gamal Abdel Nasser a anuntat la Alexandria si prin Radio Cairo
nationalizarea Companiei Canalului Suez si crearea Autoritatii Egiptene a Canalului.
Canalul Suez era un simbol al dominatiei coloniale occidentale, astfel ca nationalizarea
acestuia a reprezentat, din punct de vedere simbolic, afirmarea suveranitatii depline a
Egiptului. Existau insa doua probleme majore cu privire la Canal: acordul de concesionare
din 1869, valabil pe o durata de 99 de ani (expira in 1968), si conventia din 1888 intre 9
puteri, inclusiv Imperiul Otoman (de care apartinea si Egiptul de jure), care prevedea
mentinerea Canalului Suez deschis tuturor vaselor comerciale sau de razboi pe timp de pace
si de razboi. Marea Britanie si franta sustineau o interventie armata imediata, dar S.U.A.,
au dorit epuizarea tuturor mijloacelor diplomatice inainte de a recurge la solutia armata. Au
urmat serii de negocieri cu privire la punerea Canalului sub control international, dar Egiptul
a refuzat. Israelul a fost, in paralel, supus atacurilor fedayeenilor, care treceau granita
dinspre Egipt, si existau temeri cu privire la inmultirea atacurilor teroriste. De asemenea,
exista o blocada araba asupra Golfului Aqaba, portul Eilat din zona fiind singurul punct de
legatura al Israelului cu Africa si cu Asia. La momentul respectiv, Israelul era inferior
Egiptului din punct de vedere militar, astfel ca a cautat asistenta din partea Frantei si a Marii
Britanii.

Atacul israelian a inceput la 29 octombrie 1956, campania incheindu-se la 2

noiembrie 1956 cu o victorie a Israelului, care si-a atins obiectivele de securitate. In acelasi
timp, Marea Britanie a transmis un ultimatum Israelului si Egiptului cu privire la retragerea
la 16km de Canalul de Suez. La 31 octombrie a avut loc un bombardament anglo-francez
asupra aerodromurilor egiptene, iar la 5 noiembrie fortele anglo-franceze au debarcat la Port
Said, capturand portul, iar Canalul Suez a fost blocat de egipteni cu nave scufundate. O.N.U.
a cerut incetarea focului, opinia publica internationala si in special cea britanica erau ostile
interventiei militare, U.R.S.S. avertiza Occidentul, lira sterlina se devaloriza, iar S.U.A. nu
a oferit asistenta militara, astfel ca Marea Britanie a cedat . la 6-7 noiembrie, razboiul
Suezului s-a incheiat.

In februarie 1966, regimul sirian a fost rasturnat de Partidul Ba’ath, foarte ostil fata de Israel.
Represaliile israeliene s-au indreptat astfel spre Siria, iar in noiembrie 1966 Egiptul si Siria au
semnat un pact defensiv. In primavara lui 1967, Israelul a emis avertismente severe spre Siria,
iar Nasser fusese avertizat ca un atac israelian asupra Siriei era iminent. La 18 mai 1967, Nasser
solicitase trupelor U.N.E.F. retragerea din Sinai, care stationau pe partea egipteana la
insistentele Israelului. Dupa accept, Nasser a trimis trupe in Sinai si a anuntat inchiderea
Stramtorii Tiran. La 30 mai 1967 s-a semnat un pact defensiv Egipt-Iordania. La 1 iunie 1967,
Moshe Dayan, fost militant in Haganah, a fost numit in guvern. La 5 iunie 1967, Israelul a lansat
un atac aerian asupra aerodromurilor egiptene, la 6 iunie a avansat rapid in Peninsula Sinai,
ajungand la Canal la 9 iunie. La 7 iunie Ierusalimul si Cisiordania au fost ocupate. Egiptul si
Iordania au fost infrante, astfel ca Israelul si-a indreptat atentia inspre Siria, unde a ocupat
Inaltimile Golan, iar Siria a acceptat acordul de incetare a focului la 10 iunie 1967. Razboiul de
6 zile s-a incheiat cu un succes rasunator pentru Israel, care controla acum Ierusalimul si
intreaga Palestina. Trupele stationau acum la malul Canalului Suez si Israelul a anulat si
avantajul strategic al Siriei ocupand Inaltimile Golan. S.U.A. luasera locul Frantei ca principal
aliat al Israelului, iar statele blocului sovietic, cu exceptia Romaniei, au rupt legaturile cu
Israelul.

Intre 1967-1970 a avut loc un razboi de uzura intre Israel si Egipt, Iordania si
Organizatia pentru Eliberarea Palestinei. Se afirmase din 1965-1969 gruparea al Fatah, iar din
1969 Yasser Arafat a devenit presedintele O.E.P. In 1969, Golda Meir a devenit prima femeie
prim-ministru a Israelului. La 24 decembrie 1969 a avut loc Operatiunea Noa/Cherbourg, prin
care au fost aduse 5 nave de razboi din Franta, comandate si platite de Israel, dar netrimise de
catre Franta. Noul presedinte al Egiptului, Anwar Sadat, a dorit reevaluarea situatiei din Orient
de catre S.U.A. si U.R.S.S. La6 octombrie 1973, de Yom Kippur, Egiptul si Siria au atacat
simultan Israelul, cauzand mari pierderi Israelului (300 de tancuri) si strapungand liniile
defensive din Sinai si Golan. Arabia Saudita si tarile petroliere au declarat intreruperea imediata
a productiei si boicotul impotriva tarilor care ajutau Israelul. S.U.A. a creat un masiv pod aerian
inspre Israel, iar sovieticii trimiteau masiv Egiptului armament. La 15 octombrie, generalul
Ariel Sharon a trecut Suezul si a izolat armata egipteana. S.U.A. si U.R.S.S. au sustinut un acord
de incetare a focului, aplicarea rezolutiei O.N.U. 242 din 1967 si negocierile de pace. Razboiul
s-a incheiat cu o victorie surprinzatoarea pentru Israel, dupa o infrangere initiala.

In urma razboiului, mitul invincibilitatii armatei israeliene s-a risipit si a inceput

declinul Partidului Muncii, aflat la guvernare. In acelasi timp, asistam la ascensiunea partidului
nationalist Likud. Sadat, in paralel, a reusit sa obtina reevaluarea situatiei din Orientul Mijlociu.
In contextul primei crize energetice (1973) au avut loc doua acorduri de dezangajare Egipt-
Israel in 1974 si 1975. Conform acestora, Israelul se retragea de pe malul estic al Canalului si
in spatele unor trecatori din Sinai. Embargoul a luat sfarsit in martie 1974, timp in care se
intrevedea nevoia unui acord de pace cu Egiptul. Jimmy Carter, presedintele S.U.A. in 1976 a
sustinut si cerut retragerea Israelului si crearea unui stat palestinian. Israelienii au refuzat
tratativele cu O.E.P., iar in martie 1977 a fost numit un guvern Likud, in frunte cu Menahem
Begin. La 9 noiembrie 1977, Sadat a anuntat plecarea la Ierusalim pentru a se adresa in Knesset,
parlamentul israelian. La 19 noiembrie 1977, Sadat a tinut un discurs elocvent in Knesset, dupa
care au inceput negocierile Egipt-Israel. S-a creat, in paralel, „Frontul Statorniciei”, format din
Libia, Algeria, Siria, O.E.P., Yemenul de Sud si Republica Araba Yemen. In septembrie 1978,
au fost adusi de Jimmy Carter la Camp David Sadat si Begin. Acolo au fost semnate doua
acorduri, care rezolvau problema palestiniana si pacea Egipt-Israel. La 26 martie 1979 a fost
semnat tratatul de la Washington, care a pus capat razboiului dintre Egipt si Israel. In 1982 a
avut loc primul schimb de ambasadori, iar Peninsula Sinai a fost evacuata tot in 1982. Aceasta
era insa o pace rece, bazata pe interese clare: Israel vedea in renuntarea de catre Egipt a tratatului
ca un cassus belli, iar Egiptul devenise dependent de S.U.A. dupa ruptura cu U.R.S.S.
(expulzarea militarilor sovietici din Egipt).

Un aspect important de retinut pentru evolutia politica ulterioara a Iranului este fondarea
in 1901 a Companiei Petroliere Anglo-Persane, denumita ulterior Anglo-Iraniana, care detinea
monopolul industriei petroliere in Iran. In 1941, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial,
Iranul a fost ocupat de trupele sovieto-britanice pentru a nu cadea in mainile Germaniei naziste,
iar sah a devenit fiul lui Reza Khan, Mohammed Reza Pahlavi. In 1951, Mohammed Mosadegh
a fost numit prim-ministru, fiind lider al Frontului National. La 1 mai 1951 a avut loc
nationalizarea Companiei Petroliere Anglo-Iraniene. In 1952, Mossadegh a fost demis, iar
ulterior reinstituit de catre sah, acordandu-i-se puteri sporite. In august 1953 a avut loc o lovitura
de stat orchestrata de S.U.A. si Marea Britanie prin intermediul C.I.A. si M.I.6, in urma careia
Mossadegh a fost inlaturat, iar in Iran a fost instaurat un regim autoritar, puterea concentrandu-
se in mainile sahului. Dupa aceste incidente, puterea sahului a fost intarita, Frontul National a
decazut, iar partidul Tudeh a disparut, in timp ce alegerile pentru Majlis (Parlament) erau strict
controlate. In paralel, numultumirile societatii iraniene au crescut din cauza coruptiei,
ineficientei si controlului politic al autoritatilor, iar cresterea economica a Iranului nu era
resimtita de majoritatea populatiei. Aderarea Iranului la Pactul de la Bagdag (1955) a amplificat
sentimentele antioccidentale. In 1961 a fost numit prim-ministru Ali Amini, aristocrat cu
reputatie de reformator liberal. Astfel, au fost abordate problema risipei, a coruptiei si a
controlului politic, a fost adoptata reforma agrara, care consfintea ruperea marii proprietatii,
Majlisul a fost dizolvat si se guverna prin decrete, insa in fata opozitiei crescande prim-ministrul
a demisionat ulterior. Sahul a continuat reformele de natura liberala, printre care acordarea
dreptului de vot femeilor, alfabetizarea populatiei, confiscarea unor proprietati funciare ale
clerului siit in cadrul reformei agrare. Frontul National considera reformele neconstitutionale,
iar mullahii lui Khomeini din Qum le considerau neconstitutionale si neislamice. Frontul
National a fost lichidat in 1963, iar Khomeini a luat calea exilului, initial in Irak, apoi in Franta,
iar politia secreta S.A.V.A.K. supraveghea si reprima. Cresterea rapida a veniturilor statului a
dus la cheltuieli uriase, combinate cu inflatie, ceea ce a dus la austeritate si recesiune.

Cel mai important adversar al regimului era Khomeini. Acesta sustinea ca revolta in fata
tiraniei si a injustitiei sociale erau parte a Islamului siit si dorea infiintarea unei republici
islamice fara influenta sovietica sau britanica, conducerea statului fiind facuta prin respectarea
Shariei si de catre autoritatile islamice. La 7 ianuarie 1978, a fost publicat in ziarul Ettela’at
articolul „Iran and Red and Black Colonisation”, in care scria ca Knomeini era agent britanic,
care urmarea sa vanda Iranul comunistilor si neocolonialistilor. Seminaristii din Qum au
protestat, au avut loc confruntari cu politia, inregistrate cu morti. Traditia siita sustine ca mortii
trebuie comemorati la 40 de zile dupa moarte, iar comemorarea a fost pretextul sporirii
protestelor, iar la sfarsitul lui martie protestele au cuprins 55 de orase. Reprimarile erau violente
si sangeroase, in timp ce sahul dorea continuarea reformelor si in timp devenise indecis. La 19
august 1978, 4 piromani au blocat cinematograful Rex din Abadan si l-au incendiat, incident in
urma caruia au murit 422 de persoane, Khomeini a acuzat SAVAK si sahul de crima. La 4
septembrie 1978 de Eid al Fatr sute de mii de persoane au marsaluit prin Teheran si 11 orase,
cerand cateva zile mai tarziu intoarcerea lui Khomeini. La 8 septembrie 1978 a fost decretata
legea martiala la miezul noptii la Teheran si alte orase, dar 5000 de protestatari au iesit in strada,
iar armata a tras. In toamna Iranul a fost cuprins de greve prelungite si protestele violente au
continuat. Protestele de Muharram au adunat 2 milioane de oameni, iar marsurile de Tasu’a si
Ashura (10-11 decembrie 1978) au adunat 6-9 milioane de protestatari in intreg Iranul. Sahul,
lipsit de sprijin intern si extern, incapabil sa actioneze, a parasit Iranul la 16 ianuarie 1979 alaturi
de sotia sa. La 1 februarie Khomeini s-a intors la Teheran.