ILUZIA EGO-ULUI

Ego-ul creează iluzia că fără el nu se poate. Sau creează fantasma

conform căreia dacă apare conștientizarea iluziei ego-ului, ceva grav
se va întâmpla. Gradul maxim de suportabilitate al ego-ului este
observatorul sau martorul. Interesant este că după ce observatorul
sau martorul este experimentat, va apărea și conștientizarea firească:
„Cine este cel care observă?”. Iar odată cu asta, tot ceea ce mai
rămâne este Prezența însăși, Conștiința pură.

Este esențial de clarificat în acest început de articol că ego-ul nu este

ceva, ci mai degrabă un non-ceva. Există percepția conform căreia
ego-ul ar fi un fel de contrucție energetică responsabilă de
personalitatea individului. De fapt însă ego-ul nu există ca formațiune
energetică. Tot ceea ce există este un set de gânduri din minte care
creează iluzia separării și individualității. Acele gânduri care dau și
întrețin această iluzie nu alcătuiesc vibrația din care este alcătuit acel
„ceva” la care se face referire prin eticheta „ego”. Ci acele gânduri
doar rulează și întrețin iluzia a ceva ce nu există.

Odată înțeles faptul că „ego-ul” de fapt nu există deloc ca energie,

dispare și teama că s-ar întâmpla ceva rău în cazul în care percepția
acestei iluzii ar interveni.

Totuși această idee cu privire la unele gânduri care întrețin iluzia a

ceva ce nu există, se poate dovedi destul de abstractă. Așa că în
continuare se va folosi o metaforă care dezabstractizează și ajută
întrucâtva pentru o mai bună claritate.

Mintea are capacitatea de a întreține o formă abstractă. Vorbim doar

de nivelul mental aici. După întreținerea acelei forme doar la nivel
mental, formei i se pot adăuga caracteristici. Se poate spune ce
culoare are, ce dimensiuni, și așa mai departe.

Cumulul tuturor acelor descrieri care țin atât de formă cât și de

celelalte caracteristici ale formei, nu sunt altceva decât niște gânduri.
Faptul în sine însă că mintea vorbește despre acea formă și
caracteristicile sale, nu face neapărat ca acea formă să devină
materializare energetică. Ci este vorba doar de un cumul de gânduri
care vorbesc despre ceva ce nu există.
Exact la fel e și cu ego-ul. Un cumul de gânduri din minte vorbesc
despre ceva ce nu există. Iar acel ceva care nu există este separarea,
individualismul și distincția dintre subiect și obiect.

Ego-ul este una dintre cele mai mari iluzii ale acestui plan.
Fizicalitatea(trupul) este măcar o formațiune energetică, mintea este
și ea o formațiune energetică alcătuită din gânduri, dar ego-ul nu este
altceva decât o amăgire întreținută ca reală de către un anumit
subgrup de gânduri din minte.

Asta nu înseamnă însă că oamenii ar trebui să se războiască cu ego-

ul, să îl ucidă sau îl învingă. A te lupta cu ego-ul, înseamnă
continuarea și întărirea trăirii în iluzie. Cum să te lupți cu ceva ce nu
există?

Totuși această foarte mare iluzie întreținută de către minte și care

primește eticheta de ego, are rolul său în existență. Altfel nu ar fi
apărut.

Rolul ego-ului este însă foarte puțin spre deloc înțeles. Rolul ego-ului
este acela de editor al realității. Metafora cea mai bună cu privire la
rolul ego-ului vine de la David R. Hawkins care descrie ego-ul
asemeni ecranului de pe o cameră de fotografiat sau filmat modernă.

Ceva se întâmplă în fața camerei, iar pe acel ecran apare cu o

fracțiune de secundă întârziere o porțiune din ceea ce s-a petrecut în
fața camerei. Dacă te uiți cu ochiul liber ai zice că ceea ce arată
ecranul se petrece simultan cu însăși realitatea din fața camerei. De
fapt însă, există un mic defazaj acolo.

Fiindcă iluzia este aceea de a ne crede „ecranul de pe cameră”, avem

senzația că „eu” face și că „eu” drege. De fapt acțiunile, gândurile și
evenimentele apar spontan și prin ele însele din vid. Când iluzia ego-
ului este dată la o parte, se poate considera că acel defazaj între
„ecranul de pe camera video” și realitatea însăși nu mai există. Tot
ceea ce mai rămâne este Conștiința pură sau starea de zero limite.

Ego-ul mai poate crea uneori teama elevată a lipsei de asumare.

Raționamentul sună cam așa: „Păi dacă <<eu>> este o iluzie și totul
apare oricum spontan în existență, atunci <<eu>> pentru ce mai sunt
responsabil? Înseamnă că pot face orice, fără a-mi asuma
responsabilitatea pentru asta, fiindcă oricum nu există un <<eu>>
care să aleagă.”

Acest raționament nu este însă decât o carte pe care o joacă ego-ul

pentru a instaura frica. Adevărul este că atunci când „eu” este văzut
cu adevărat și deplin ca iluzie, intervine o asumare de responsabilitate
totală pentru întreaga umanitate și pentru toate ființele vii. Dacă tot
ceea ce a mai rămas este experiența Conștiinței pure, totul intră în
responsabilitatea acelui câmp infinit al Conștiinței.

Cât timp „eu”(iluzia individualității) este acceptată ca adevăr chiar și

numai puțin, asumarea de responsabilitate este întotdeauna limitată.
Ego-ul fiind limitat, își poate asuma responsabilitate limitată. Când
inexistența ego-ului este recunoscută, Conștiința însăși fiind un câmp
infinit, apare și asumarea de responsabilitate 100%. Faptul că în
absența lui „eu” ar dispărea asumarea responsabilității, este un
artificiu al aceluiași „eu” care dorește păstrarea iluziei. Ego-ul oricum
prin însăși natura lui dă vina pe oricine altcineva. Ego-ul oricum nu își
asumă. Dar pus față în față cu adevărul, devine dintr-o dată mai
elevat în obiecții și spune: „Păi dacă <<eu>> nu mai exist, cine își
asumă responsabilitatea?”. Responsabilitatea este a Vieții însăși care
radiază iubirea dumnezeirii de peste tot și prin toate. Iubirea în diverse
stări și etape curge dinspre, înspre și prin viață. Timpul este o iluzie.
Iar mintea este o unealtă extraordinar de utilă. Cu toate acestea
adevărul profund se află întotdeauna dincolo de mașinațiunile minții.
Viața pur și simplu este, iar toate situațiile sunt egale ca importanță.
Ca rezultat al complexității infinite a Universului, Viața pur și simplu
este și radiază iubire.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu