PROLOG

Corpul îi tremura, îşi simţea oasele rupându-se, iar capul continua să se izbească de volan. Centura
de siguranţă se deblocase singură, oferindu-i libertatea de a se mişca cu sau fără voia ei.
Maşina a continuat să se rostogolească până la marginea prăpastiei, oprindu-se într-un copac îndoit de
vânt. Scârţâitul puternic al carosabilului, în contact cu ramurile ascuţite, i-a şuierat în urechi făcând-o să
scrâşnească din dinţi. Deşi instabilă, părea că vechitura încetase în sfârşit să-i răscolească toată mâncarea
din stomac.
A deschis portiera, scăpând de încălţările sofisticate şi a coborât clătinându-se uşor pe picioare.
Luminile oraşului se vedeau în departare, asemănătoare unor licurici nu prea dornici de zbor. Doar
imaginându-şi că toţi acei oameni stăteau acum liniştiti, în casele lor, neavând habar de răul din exterior,
o făcea să-şi dorească să fie în locul lor. Ar fi vrut să trăiască în ignoranţă trei zile pe săptămână, iar în
celelalte patru să lucreze. Un buton de resetare nu suna nici el rău în momentul de faţă. Îi e frig, foame şi
are o nevoie urgentă la baie.
Un fulger lumină dealul. Tresări, strânse palmele si profită de moment pentru a privi în jurul ei.
Pustiu!
− Nici urmă de cealaltă maşină, şi-a spus încruntându-se uşor.
Bărbatul care o urmărise părea că a dispărut ca prin minune. S-ar fi întors după el chiar şi fără
maşină dacă ploaia torenţială nu ar fi transformat urmele cauciucurilor în bălţi de noroi.
− A dracu’ treaba! ţipă lovind cu forţă geamul maşinii.
Un trosnet puternic a răsunat în liniştea nopţii, iar copacul a cedat, prăbuşindu-se odată cu vechea
camioneta a lui Lance. Nici că-i pasă, oricum trebuia să-l scape cineva de verdele ăla, iar o zi, două de
plâns i-ar fi prins şi lui bine. Mai rău era că trebuie să facă faţă eşecului.
Dacă nu s-ar fi gândit că un om bogat şi influent nu are nevoie să fure din camerele de hotel, nu ar
fi fost nevoită să stea acum în mijlocul pustietăţii, udă până la piele, într-o rochie mai scurtă ca tricourile
ei.
Îşi pierduse geanta şi odată cu ea o cale decentă de a ajunge în oraş, telefonul.
− Futu-i! înjură, nemaigândindu-se ce ar spune mama ei dacă ar auzi-o vorbind ca un muncitor de
şantier.
“Probabil s-ar răsuci în mormânt.” Îi strigă o voce din capul ei, pe care, însă, o ignoră cu
desăvârşire.
Un zâmbet amar i se contură uşor pe buze şi se întrebă ironică, “Pe ce parte?”. Era aproape sigură
că Elora prefera să stea pe spate.
Elora Evans fusese mama ei. O femeie rece şi calculată, reuşise să-şi facă loc în lumea bărbaţilor
cu forţa, dupa ce al trilea soţ îi murise. După acesta urmaseră, evident, şi următorii doi, dar pe ei nu-i
cunoscuse. Obişnuia să-şi ignore până şi propria fiică, repetându-i la fiecare cină în familie, formată din
ele două, că e pentru binele ei. O urâse şi o iubise în acelaşi timp. Deşi nu fusese prea mult prezentă în
viaţa propriului copil, îi lăsase în cont o sumă frumuşică, dar întreaga firmă a preferat să o lase unui
nepot îndepărtat al ultimului soţ.
“Construieşte-ţi o viaţă nouă, scumpa mea.” Cuvintele Elorei de pe patul de moarte o mai trezeau
şi acum din somn.
“Voi face asta, mama.” Răspunsul dat în scârbă îi trezea remuşcări. Poate nu ar fi trebuit să-i arăte
doar ură cu doar câteva ore înainte să moară. Se putea învinovăţi pe sine ore întregi, dar suferinţa durase
ani. Tot ce conştientiza atunci mintea unui copil, era că trebui să-i dovedească ce poate. Moartă sau vie,
avea să recunoască cât se înşelase în privinţa ei.

1
 Şi chiar asta a făcut. L-a întâlnit pe Lance când încă era o puştoaică răsfăţată şi rebelă. Se refugiase
în droguri, dar realizând că nu e de ea, s-a rezumat la băutură. Propunerea bărbatului i se păruse atunci
incitantă. Femeia pe care cândva o numise mamă, îi spusese să-şi construiască propria viaţă, iar tipul pe
care îl cunoscuse de cinci minute părea să i-o ofere pe tavă. Avea doar optsprezece ani. Nimeni nu ar fi
crezut că zece ani mai târziu va deveni femeia care e în prezent. Puternică, sigură pe sine, cu o carieră de
succes, deşi puţini ştiau asta. Îşi vopsise până şi părul pentru a scăpa de culoarea neruşinată. Şatenul
parcă o prindea mai bine.Munca îi devenise acum refugiu. Nu are nevoie de iubire sau de cineva care să
o protejeze şi pe care să protejeze. Nici măcar răzbunarea nu-i mai era de folos. Persoana care îi omorâse
tatăl, murise la rândul ei. În chinuri, îi strigase numele, implorând iertare. O iertare pe care nu a primit-o.
Misiunile reprezentau acum un punct vital în viaţa de zi cu zi. Nici măcar nu avea o casă pe care să
o considere a ei. Continuă să se mute, dar nu în speranţa de a-şi face un cămin, ci de a fi cât mai aproape
de suspecţi.
Un nume? Poate că avea, dar preferase să-l uite în ce-i doi ani în care s-a refugiat în alcool. Odată
ce şi-a întâlnit colegii de echipă, însă, a devenit ceea ce şi-a dorit întotdeauna. Ea. Nu îi păsa cum o
vedeau ceilalţi, dacă le plăcea părul ei sau nu. Ştia că trebuie să redevină ea
Făcând aluzie la părul ei roşu, i-au spus roşcata. Nu avea nevoie de un alt nume. Când au întrebat-o
cum o cheamă a preferat să zâmbească, răspunzând mai mult în serios: "Roşcata".
Toţi ştiau că nu ratează niciodata. Era cel mai bun agent, cel mai bun ţintaş şi cel mai bun
antrenor....până acum.
A ridicat capul din pământ, auzind scârţâitul unor roţi. Farurile maşinii i-au înceţoşat vederea, dar
s-a mulţumit să ridice dintr-o sprânceană. Ştia cine e. Se aştepta să vină după ea, dar nu atât de repede.
Încă trebuia să se gândească la cum va ieşi din treaba asta cu reputaţia intactă.
− Scarlett!
Lance coboarâ din maşină, dar se împiedică de un bolovan, aterizând în genunchi. Scoase o
înjurătură ce nu era permisă nici în cele mai deplorabile cartiere şi se ridică în picioare.
− Dumnezeule, fetiţo! Ce ţi s-a întâmplat?
Îi venea să râdă, dar ce rost avea?

2
1