„Credeam că se încheie disputa”

Doamnei Gabriela Adameşteanu, redactor­şef al revistei „22”

Doamnă,

Trimiţindu­vă   scrisoarea   datată:   18   nov.93,   îmi   închipuiam   că   se

încheie, fie şi în coadă­de­peşte, disputa în triunghi: eu, autor, îl acuz pe
editor că mi­a trimis la topit exemplare nedistribuite din cartea  Culoarea
curcubeului; Dvs., prietenă a amîndurora, interveniţi, ultragiată, indignată
de afirmaţiile mele, neadmiţînd că editorul a putut face una ca asta – deloc­
deloc!,   ba   din   contra,   iar   acum   vă   citez   fidel:   (editura   Humanitas)   „a
contribuit, prin prestigiul ei, la integrarea firească a operei lui Paul Goma în
literatura română care pînă atunci îl ignora”... Drăgălaş spus, atît că inexact:
ca de obicei, nu vă sinchisiţi de adevăr, cu atît mai puţin de cronologie:
„prestigiul”   editurii   Humanitas,   în   momentul   apariţiei  Culorii...,   măsura
cam trei luni vechime şi vreo trei volume tipărite... În acest timp (   „între
timp”, se mai spune), al treilea element al triunghiului – cel mai important –
ce face el? Ce să facă: tace. Înţelept. Şi tactic – nu de florile mărului vă
împinsese în faţă, să vorbiţi în numele opiniei publice indignate...
Aşadar, în scrisoarea din 18.nov.93 vă reproşam că vă publicaţi (vă, în
revista pe care cu onoare o conduceţi) riposta – însă îl lipsiţi pe cititor de
elementul­prim (cronologic): proposta – scrisoarea mea publicată în Timpul
de la Iaşi în oct.93.
Surpriză! – iar în această materie nimeni din afara ţărişoarei nu poate
prevedea,   deduce,   intui   reacţia   Românului   din   interior:   încrucişată,
derutantă, de la cauză la... altă cauză, în cele din urmă pierdută (ce păcat că
această   tactică   de   diversiune   nu   a   fost   folosită   la   timpul   ei,   împotriva
comunismului,   a   securismului,   a   ceauşismului,   ci   abia   acum,   contra
„fugarilor”,   a   „trădătorilor”,   a   „nepatrioţilor”   –   atenţie   :   nu   am   citat   din
răstelile căprăreşti ale Vadimtudorilor, plutonerice de tip Eugen Barbu – ci
din Breban, Pleşu, Buzura, Sorin Dumitrescu şi a altor Mari Români cu voie
de la Brucan). Aşadar: am fost luat pe nepregătite, cînd am văzut paginile 14
şi   15   ale  22­ului   din   15­21   decembrie   1993;   sub   genericul   „Replici
incomode”, o casetă prezentatoare în care Dvs. , Doamnă, după obiceiu­vă,
prezentaţi marfa astfel:
„În acest număr, redacţia noastră îşi face datoria de a publica  toate
textele  (subl. mea, p.g.) privitoare la articolul (sic!)  Paul Goma împotriva
tuturor  apărută   la  Timpul  (drepturi   la   replică   aparţinînd   Gabrielei
Adameşteanu, lui Paul Goma şi lui Gabriel Liiceanu), pentru ca cititorii să
poată avea la dispoziţie o informare completă”. 
Cum anume publică 22 de sub direcţia Dvs., Doamnă, toate textele? –
„pentru ca cititorii să poată avea la dispoziţie o informare completă”, etc.,
etc.,? Iată cum:
1.Nici la a doua ripostă (prima: în 22 din 3­9 nov. 93, sub semnătura
Dvs.) nu a fost divulgată cititorilor revistei proposta iniţială, scrisoarea din
Timpul;
2./În schimb/ „Dreptul la replică” al Dvs., publicat în 15­21 dec.93
este riguros cel publicat în 3­9 nov. 93 – cu, totuşi, o deosebire: ultimul este
datat (30 octombrie 1993), primul ba;
3. Pe aceeaşi pagină, 14, publicaţi scrisoarea mea din 18 nov. 93, în
care,   pe   puncte,   ca   şi   în   aceasta,   expuneam  fondul   problemei  (deci   al
conflictului), anume:  Editura Humanitas trimisese la topit exemplarele din
cartea   mea  Culoarea...,   nu   nevîndute,   ci   nepuse   în   comerţ.   În   aceeaşi
scrisoare vă reproşam: Dvs., Gabriela Adameşteanu, în primul rînd scriitor,
nu gazetar (şi nu oarecare scriitor), într­un conflict de principii – obiectul
litigiului fiind cartea – dacă tot nu aţi putut rămîne curajos­neutră, cum atît
de strălucit aţi fost pînă la 22 decembrie 1989 fix, cel puţin să nu săriţi în
apărarea editorului­distrugător­de­carte, acuzîndu­l pe autor (cum ar veni:
victimă)   de...   proferarea   de   insulte,   rostire   de   neadevăruri   flagrante,   de
nerecunoştinţă, de resentimente – de calomnie;
4.Pe pagina 15 al aceluiaşi număr din 22, avînd supratitlul: „Cenzură
sau legi economice”  (potrivit ca nuca­n... prefectură cu textul ce urmează),
reproduceţi  replica  Directorului Editurii  Humanitas  la scrisoarea   mea din
Timpul  – dar, vorba ceea: scrisoarea în chestie, cauza gîlcevei, mai scurt:
găina... continuînd a nu exista...
Lung, textul (cît înălţimea paginii); şi larg: două treimi din lăţime.
Deşi anunţă:
„Voi răspunde cît pot de scurt la afirmaţiile cuprinse în scrisoarea lui
P.G.” (subl. mea – p.g.), Directorul Editurii Humanitas – oricît de pe lung­
lat se exprimă, nu răspunde la „afirmaţiile” lui P.G. – în fapt la acuzaţia fără
ocol   de   a   fi   trimis   la   topit   exemplarele   nedistribuite,   nu   nevîndute   din
Culoarea... 
Chiar de foloseşte linioare la început de rînd, cifre mai încolo, vrînd să
dea   impresia   că   răspunde   la   interpelare,   Directorul   Editurii   Humanitas
vorbeşte   despre  Fenomenul   Piteşti,   despre   Virgil   Ierunca,   despre
Memorialul durerii, despre Gallimard, chiar şi despre România Mare (unde­
mi vede locul, ca şi cum eu aş fi organizat dialogul cu Măgureanu, patron al
lui Vadim Tudor) – dar nu vorbeşte nici de frică despre cartea  Culoarea
curcubeului, editată de Humanitas (sub titlu greşit, „corectat” de cineva ce
n­a citit decît titlul ) în iunie 1990, incomplet distribuită, apoi în vara lui
1992 trimisă din depozite direct la topit – am spus asta de zece ori, mă tem
că nici a suta oară Directorul nu va răspunde; 
5.Cu o consumată artă a amalgamului, obişnuit a manipula cuvintele,
nu în scopul de a dezvălui, ci în acela de a învălui, de a ascunde, de a înveli
în cîrpe adevărul, Directorul Editurii Humanitas se dedă la un exerciţiu ce l­
ar descalifica definitiv, oriunde, nu şi în spaţiul carpatin: îmbină, combină,
dezbină;   alternează   indignarea   demnă   cu   durerea   prietenului   rănit;
simultaneizează luarea peste picior a celuilalt cu falsificarea de afirmaţii ale
aceluia (nicăieri n­am scris despre arderea cărţilor, ci despre topirea lor – de
pildă...), sare de la stupefacţie la milă (faţă de interlocutor, fireşte...)
Mărturisesc   fără   jenă:   mie   nu   mi­e   milă   de   Directorul   Editurii
Humanitas.   Poate   să­ţi   fie   milă   de   cineva   care­ţi   face   un   rău,   fără   a   fi
conştient   şi   nu   de   cineva   care   ştie   foarte   bine   ce   face   –   şi   continuă,   cu
program, să facă rău, să debiteze, netulburat, neadevăruri, iar cînd îi atragi
atenţia că altceva (de ce nu contrariul) afirmase cu o săptămînă în urmă, el îţi
răspunde, uşor agasat (şi asudat): „Nu­i adevărat! N­ai înţeles tu ce am vrut
eu să spun, atunci cînd am spus ce­am spus...” – în cel mai benign caz: „Nu
mai   ţin minte – ce, tu  ţii  minte tor  ce­ai zis,  alaltăieri...?” Cu  asemenea
autoamnezici   este   recomandabil   să   stai   de   vorbă   înarmat   fiind   cu   un
magnetofon – dar aceea nu mai este prietenie (care se reazemă pe bună­
credinţă,   pe   adevăr   spus   în   orice   împrejurare),   ci   o   chestie,   un   raport,   o
relaţie purtînd marca aceluiaşi Măgureanu: spionaj, anchetă, învinovăţire...
Cult, nevoie­mare, Directorul Editurii Humanitas aduce vorba  şi de
„practicile occidentale” (nu mai breze ca ale noastre... se consolează el) de
trimitere – şi nu de dare, cum crede D­sa – a cărţilor nevîndute (sublinierea
mea – apăsată) „la pilon”; pomeneşte, în deplină necunoştinţă de cauză şi
numele editurii Gallimard (care mi­a publicat cinci cărţi)... Aici Directorul
Editurii Humanitas comite alt păcat decît cel al relei­credinţe – iar în această
chestiune,   dacă   mi­e   milă   de   cineva,   apoi   de   sfetnicii   săi   mi­e   milă:   nu
cunoşteau „amănuntul” (dar l­au transmis Directorului Editurii Humanitas,
pentru ca acesta să­l pună cu botul pe labe pe calomniatorul, pe mincinosul,
pe   înjurătorul   Goma)   ­   iată   „amănuntul”,   pe   care   îl   cunosc,   vorba
Directorului, pînă şi copii de şcoală: Gallimard nu trimite la topit (au pilon)
cărţile nevîndute. Aşa. Să nu mă întrebe sfătuitul şi sfătuitorii: De ce? – ar fi
trebuit să ştie şi singuri, pînă la vîrsta pe care o au;
6.Directorul   Editurii   Humanitas   se   arată,   în   scrisoarea   către   Liviu
Antonesei, extrem de jignit; imens nedreptăţit; pe nedrept acuzat de o crimă
pe care el „nu o putea face”; trimiterea la topit a unei cărţi nedistribuite...
Aşa am crezut şi eu, o vreme: că nu poate – dar uite că, aşa, neputînd,
a făcut­o!
N­are decît să­şi proclame virginitatea: eu, printre ultimii, nu mai cred
în ea. De ce?
Pentru că el mi­a distrus mie o carte – nu eu lui; el m­a minţit în
privinţa   tirajului,   a   distribuţiei,   a   vînzării   –   nu   eu   pe   el;   el   mi­a   ascuns
hotărîrea de a trimite Culoarea curcubeului, incomplet distribuită, la topit –
nu eu lui; el a „uitat” să mă anunţe că­mi pot cumpăra, la un preţ simbolic,
cîte exemplare vreau şi pot din cartea sacrificată – nu eu...
Directorul   Editurii   Humanitas     s­a   arătat   în   toată   splendoarea
indignaţiunii   sale   iezuite   (altfel,   ortodoxe!),   socotindu­se   ofensat   –   chiar
injuriat! – de comparaţia cu Răutu, Kişinevski, Popescu Dumnezeu, Gîdea,
Dulea...
Adevărat: Kişinevski, Răutu nu­mi puteau distruge mie cărţile (pe care
nu le aveam)  ­ dar au distrus cărţi româneşti, ale scriitorilor români, iar eu
nu am dreptul de a­mi lua dreptul să­i iert (ca ce?; în numele a ce?) şi să­i
trec la rubrica „Drumul Damascului”, în loc de „Antologia ruşinii (eterne)”;
Gîdea şi Dulea de asemeni, nu­mi puteau distruge mie cărţile – aveam una
singură,   o   broşurică,   apoi   mă   exilasem...   ;   nici   criminalul   caracterizat
Dumitru Popescu Dumnezeu nu mi­a topit mie vreo carte (altceva mi­a topit,
bestia...) – dar a distrus cărţile altor scriitori, printre ei: Ion Negoiţescu –
atunci cu ce drept l­aş „ierta” eu? Să­l ierte Pleşu, cel care zice că „toţi
sîntem vinovaţi” – eu nu mă simt vinovat, iar ca mine sînt cel puţin douăzeci
de   milioane   de   români:   totdeauna   victime,     totdeauna   traşi   pe   sfoară,
violentaţi de securişti, înainte, înşelaţi de „culturalişti” după 22 decembrie
89. Sau poate să­l iert (că vorba ceea : sunt creştin...) pe Drăghici şi pe Enoiu
şi pe Livescu şi pe Goiciu, pe Gheorghe Vasile, pe Goran, pe Pleşiţă? Cu
exact acelaşi „drept” cu care Directorul Editurii Humanitas   l­a „iertat” pe
Măgureanu, considerîndu­l „un bun partener de dialog­social” (nu chiar ca
Plămădeală – nici vorbă de Anania!, dar orişicîtuşi..., o discuţie „ca între
intelectuali” nu strică...)? 
Bine   nu­l   mai   compar   pe   Directorul   Editurii   Humanitas       cu
Kişinevski­Răutu­Popescu­Dumnezeu­Gîdea­Dulea;   nici   chiar   cu   subtilul
poet,   iubitor   de   Valery   şi   Michaux,   ticălosul   de   tristă   amintire   Vasile
Nicolescu.
În   care   caz,   îl   aşez   pe   Directorul   Editurii   Humanitas     alături   de
proaspătul Ministru al Culturii, Marin Sorescu – e bine­aşa? Cam de­aceeaşi
vîrstă, olteni dîrji, vînjoşi, curajoşi nevoie­mare amîndoi, amîndoi directori
de conştiinţă a acestui neam...
7.Toate aceste confuzii­cu­program nu ar fi fost posibile din partea
Directorului   Editurii  Humanitas       (sunt  naiv,   în  continuare:  cred  în  Moş
Crăciun şi în onestitatea Directorului) – dacă Dvs., Doamnă redactor –şef al
revistei 22 aţi fi publicat – fie şi fragmentar – scrisoarea mea din Timpul.
 Nu aţi făcut­o (în schimb, aţi publicat răspunsul Dvs. De două ori –
asta compensaţie!): păcatul să cadă pe capul Dvs.!
Cît despre finalul scrisorii Directorul Editurii Humanitas  în care D­sa
consideră aluzia mea la Lucian Pintilie (cel care a colaborat cu Securitatea –
dar nu „ca  toată lumea”, ca adică Breban, Cernescu, Tănase, cum ar veni:
cotrocenizabilii) „injurioasă”, drept care mă trimite la colţul României Mari,
eu, fidel reputaţiei, nu pot decît să­i sugerez Directorului Editurii Humanitas
să se ia de mînă cu Marin Sorescu, să se pună olteneşte, în faţa oglinzii şi să
citească dimpreună cunoscutul text: Către lichele.
   După această  grea­probă,  şi Directorul va putea deveni ministru al
Culturii – proba­uşoară fiind trecută: topirea unor cărţi nedistribuite; ca şi
Sorescu.□

Paul Goma
Paris, 21 ianuarie 1994