Familia august 1991

PAUL GOMA: “Dacă viaţa mi­a fost... un roman, romanul mi­a fost viaţa”

Cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de securitatea din 
noi, din fiecare

Pentru   Socrate,   curajul   este   una   din   cele   patru   virtuţi   cardinale.
Poate fi considerat doar curajos gestul unui om de a înfrunta Securitatea?

Nu „doar” – ci: deloc.
Ce înseamnă: a înfrunta: a­i face faţă – cu fruntea sus (nu ca semn de
mîndrie, ci ca poziţie verticală)? A rezista unei agresiuni caracterizate şi nu
doar în sensul românesc: a îndura, a suporta – ci de a „răspunde” măcar cu
un... strigăt de durere de mînie.
Or această „atitudine” este perfect normală; o au, firesc, normal, toţi
oamenii   –   de   ce   la   noi,   în   spaţiul   carpato­dunărean   ar   fi   considerată   a­
normală? ne­normală? socotită act de curaj nemaipomenit?
A înfrunta Securitatea a fost, este un normal reflex de apărare; şi care
se manifestă – normal – cînd e normal... – în cel mai rău caz, prin... tresărire
sub lovitură.
Securitatea...  O  cunosc  de  la   înfiinţarea   ei  –  fiindcă   şi­a  inaugurat
activitatea cu arestarea şi a părinţilor mei (vezi  Arta refugii), în ianuarie
1949. Aş putea spune (chiar pot!) că o ştiu, deşi eram un copil – da, dar
basarabean, refugiat­în­plus... – de pe cînd o chema Siguranţă – să nu ne
imaginăm că poliţia dintr­un regim ne­comunist este un fel de doică: tata o
cunoştea direct de pe cînd era... „prizonier sovietic la români” (vezi  Din
calidor),   eu   şi   de   atunci,   prin   tata,   şi   din   mai   1948,   prin   elevii­mari   şi
teologii arestaţi şi de lîngă mine...
Fireşte că este (Securitatea) terifiantă. Implacabilă. Atotputernică.
Dar   nu   atît   de   (terifiantă­implacabilă­puternică)   precum   este,   în
realitate...   Noi,   victimele  o   facem   să   fie,   întîi  atotştiutoare:   „Ei   ştiu   tot,
ascultă prin telefon, prin microfoane montate pînă şi în closet, ne află, nu
doar cuvintele rostite, dar şi gîndurile... negîndite...” Ne asigurăm apoi (am
zis  bine:   ne  asigurăm)   că  Securitatea  e  atotputernică  –  „Uite,  pe vecinul
cutare l­a nenorocit cu întreaga familie (pentru că n­a vrut să...” – deşi există
mult mai mulţi români care n­au­vrut­să, în ciuda a ceea ce ne­ar place să
credem), ­ „În schimb, pe vărul cutare, l­au răsplătit: uite, călătoreşte, i­au
dat   o   slujbă   mult   mai...”   –  deşi   există   mult   mai   puţini   români   care   au­
colaborat­activ, în ciuda a ceea ce am vrea noi să credem... Odată ce ne­am
pregătit sufleteşte pentru înmormântare, fireşte, nu ne mai rămîne decît să
chiar murim – ca să aibă ceilalţi ce să îngroape! 
În patruzeci de ani, am avut timp şi mijloace să văd, să aflu, să judec,
să constat: Securitatea atotştiutoare, atotputernică – se află în noi victime; în
noi, cei laşi, abandonînd lupta (reflexul de apărare) înainte chiar de a fi fost
agresaţi. Bineînţeles că Securitatea este terifiantă – dar cel puţin jumătate din
caracterul ei i­l atribuim noi – ca alibi al inacţiunii noastre (de apărare).
Ceea   ce   este   adevărat   :   Securitatea   este   puternică,   eficace,   prin...
şantaj. Unii spun că luarea­de­ostateci este o obişnuinţă asiată – în măsura în
care Hitler­Himler erau asiaţi, în aceeaşi măsură şi Gestapoul lor se folosea
de această murdară metodă...
Murdară,   inumană:   Lenin   şi   cu   Dzerjinski   aşa   au   conceput­o:
împotriva   omului;   Stalin   a   perfecţionat­o,   Gheorghiu­Dej   a   moştenit­o.
Degeaba se străduiesc, azi, securiştii, vetriştii să ne explice nouă – adevărul
lor, securist, potrivit căruia, de la venirea lui Ceauşescu, a început o „nouă
eră – era Securităţii... naţionale”; şi degeaba încearcă „veteranii” comunişti
să secţioneze istoria – şi a nefericitei noastre ţări şi a nenorocitei „instituţii”
care   ne­a   terorizat   patru   decenii,   ne­a   schilodit   trupurile   şi   sufletele:   ­în
sensul   că...  Securitate  ar   însemna   doar  Securitatea   ceauşistă  (diversiune
criminală,   în   capcana   căreia   cade   şi  România   literară,   în  chapeau­ul  de
prezentare   a   „Scrisorii   deschise”   a   lui   Voican   către   mine,   din   ultimele
numere pe 1990; semnat: R.L. – N. Manolescu , chiar dacă nu este autor al
textului, este responsabil moral); ceea ce ar însemna că, între 1948 şi 1965
Securitatea Poporului s­a ocupat exclusiv cu ajutarea babelor la traversarea
străzilor...
 Dar, repet convingerea mea intimă, rezemată pe, totuşi, experienţă:
cele mai mari pagube în noi, în România, sînt produse de  Securitatea din
noi, din fiecare; de „prudenţa” vinovată, de frica exagerată de noi – adeseori
inventată, jucînd rol de ... pre­alibi. 
Desigur, Securitatea, ca orice instituţie teroristă,  inumană  loveşte în
punctele   vulnerabile   ale  omului:   onoare,   demnitate,   familie,   religie,
patriotism... Piteştiul nu a fost decît „laboratorul”, acolo s­a concentrat în
spaţiu   şi   în   timp   programul   de   distrugere   a   omului   –   numit   de   călăi:
reeducare . 
În Piteştiul­general, cel extins la întreaga populaţie a ţării, pîrghia cea
mai eficace în zdrobirea rezistenţei omului: familia.
În România, un individ normal constituit ar fi putut rezista torturilor
fizice şi morale din partea Securităţii – dacă Securitatea nu l­ar fi şantajat cu
familia. Poţi să fii tu, nu din piatră, ci din oţel: cînd securiştii îţi iau la bătaie,
sub ochii tăi, copilul, cînd simulează violul soţiei – semnezi orice, „recunoşti
cinstit” orice.
În   România,   pentru   ca   un   individ   normal   constituit   să   rămînă,   în
continuare, un individ normal constituit (ceea ce, la Români se arată ca o
excepţie),   fie   renunţă   el   la   legăturile   de   familie   (în   termeni   cruzi:   îşi
părăseşte   familia   –   care   l­ar   putea   şantaja,   fiind   la   rîndu­i   şantajată   de
Securitate) – fie are şansa de excepţie (sîc!) de a avea o familie... normală (ar
trebui să spun: excepţional de normală).
Cazul   meu:   nefericirea   de   a   fi   străin­în­ţara­mea,   ca   Basarabean
refugiat în Ardeal, a avut o compensaţie: familia noastră redusă la cea mai
simplă expresie: mama, tata, copilul, a rămas pînă la urmă (adică pînă la
moartea tatei, apoi a mamei), o unitate. În familia noastră – compusă din...
puşcăriaşi, tata fusese şi în Siberia – nimeni nu­i reproşa celuilalt „necazurile
pricinuite” (de o arestare, de pildă), nici măcar „inima frîntă de durere” (în
urma unei „absenţe” în puşcărie); nimeni dintre noi – încă o dată: eram doar
trei persoane! – nu l­a acuzat pe celălalt că „i­a stricat viaţa”, nimeni n­a
cerut celuilalt „să înceteze cu prostiile”...
Iată de ce – pe lîngă alte motive... îi gîndesc atît de frumos pe părinţii
mei; nu doar îi cinstesc (pe mama şi pe tata) ci, într­un fel, îi... sfiinţesc (în
sensul că îi consider sfinţi)... Mai vîrtos atunci cînd mă gîndesc la cazuri
concrete,   cunoscuţi,   prieteni   de­ai   mei,   oameni   cu   imense   resurse
intelectuale, morale, mult mai dotaţi decît mine, dar, literalmente laminaţi,
striviţi de familie. 
Exemplul cel mai cunoscut: Gheorghe Ursu. Neîndoielnic: omul a fost
ucis în bătaie, în cursul „anchetei” din Calea Rahovei; ­ intenţia şi săvîrşirea
crimei   cad  integral   în  responsabilitatea   Securităţii  –  dar  cu  complicitatea
familiei:   interese,   la   urma   urmei   meschine,   combinate   cu   o   de   neînţeles
„prudenţă” (familia a ţinut să nu se ştie că tatăl şi soţul este abuziv convocat
la Securitate) au dus la ceea ce au dus. Ei, da: uneori părintele îşi dă viaţa
pentru copilul său. Numai că, în cazul Ursu, nu el, tatăl şi­a dat­o – i s­a luat;
cu, încă o dată: complicitatea familiei.
Eu am avut... noroc, în nenorocul general: cînd familia mea de sînge
(tata, mama) a dispărut, am avut parte de o altă familie – adoptivă , dar...
cum nu mai prea există în ziua de azi, în România:
Desigur, în primul rînd, Ana, soţia mea. Apoi tatăl ei; mătuşa ei...
Mi­a fost dat să aud „explicaţii” astfel... adaptate:
Cînd trăiau mama şi tata – despre mine:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce­l taie capul – cu o familie ca a lui,
de basarabeni refugiaţi: n­au casă, n­au masă, n­au neamuri, n­au obligaţii
faţă de pămîntul ăsta, n­au nimic de pierdut – dar noi? Noi nu ne permitem!”
După ce m­am căsătorit şi am intrat în familia soţiei:
„Păi, sigur, el îşi permite să facă ce­l taie capul – cu un socru şi ovrei
şi comunist de dinainte; cu o «soacră» şi ea comunistă şi chiar securistă –
cum   să   nu­i   dea   mîna   «ginericăi»   să­şi   facă   de   cap?,   ei   n­au   nimic   de
pierdut, nu­s de pe la noi, şi el şi neamurile nevesti­si sînt alogeni, n­au nici
o obligaţie faţă de acest pămînt – dar noi? Noi nu ne permitem!”
Ei,   da:   eu   mi­am...   permis.   Fiindcă   am   fost   un   om   norocos:   cu
familiile­familia. Cu soţia. Desigur, nu se poate spune că, fără Ana, nimica
n­aş fi fost – dar că mi­ar fi fost foarte­foarte greu, dacă n­ar fi fost ea lîngă
mine, din vara anului 1966 (iată: un sfert de veac) – asta e sigur.
 Aşadar, „curajul” individual nu slujeşte la mare lucru, dacă alături, nu
se află alt curaj­încurajare: al mamei, al tatei, al soţiei, al socrului, al soacrei
– al familiei care nu te trage în jos, ci, la urma urmei, te poartă pe umeri.

Constatăm   oboseala,   neliniştea   şi   disperarea,   pe   care   o   cunosc

românii,   constatînd   că   numai   la   noi   comuniştii,   securiştii,   fripturiştii   se
menţin la putere

Nu puţine sînt paginile prin care puneţi în criză ceea ce se cheamă
mentalitatea   poporului   român,   persiflînd   imaginea   edulcorată   şi   evident
falsă a unui popor sufocat de calităţi – iubirea lui nesfîrşită de libertate, de
independenţă, de suveranitate (etc.), isteţimea şi moralitatea fără pată. În
fapt, comunismul a afectat fibra fiinţei lui. Cît de grav e atins „depozitul
etic” al românilor? Cît va dura convalescenţa?

  Am persiflat, am luat peste picior, am de­a dreptul batjocorit acest
complex   de   inferioritate   manifestat   printr­un   complex   de   superioritate:
anume „mîndria superiorităţii neamului românesc  asupra celor din jur” –
însă am făcut­o... la oglindă: pentru că mă simt implicat – deci vinovat; şi
eu, ca individ (e drept: numai în adolescenţă – dar aceea­i ultima felie de
viaţă   curată,   nu?)   am   consimţit,   am   crezut   în   „superioritatea”   noastră,   a
Românilor (nu cumva  şi din pricină că mie, ca basarabean refugiat, deci
„vinitură”, chiar dacă nu de­atîtea ori mi se spusese...?); am fost sigur de
originea   noastră   pur­daco­romană,   de   vitejia   cu   care   strămoşii   noştri
totdeauna îi bătuseră pe Turci, Tătari, Unguri, Leşi, Cazaci, Bulgari, Ruşi –
cu Sovieticii ... era ceva mai încurcată: fiindcă în acel moment eram ocupaţi
de cel pe care­l bătusem; crezusem şi eu că niciodată nu cotropisem noi,
„omenoşii” (nu Ceauşescu a inventat omenia­la­Român) pământul altora –
etc. etc... La oglindă, persiflarea, şi pentru că părinţii mei au fost învăţători şi
încă din generaţia „Apostolilor” lui Iorga şi ai lui Spiru Haret – iar „iubirea
de   moşie”   o   predaseră,   nu   numai   la   clasă,   ci   şi   în   recreaţii,   pe   uliţă,   la
crîşmă, la biserică...
 Destul de tîrziu am înţeles că acele „date istorice” erau, în fapt, ne­
adevărate (din punct de vedere al unei Istorii, eventual a... Europei, dacă nu
a regiunii carpato­balcanice). E greu să spun, acum, de unde, cum, în ce
împrejurare   –   mi­am   dat   seama   (nu   neapărat   de   contrariul,   ci   de...
„ajustarea” acestui adevăr): nu aveam cărţi, în perioada de formaţie a mea se
epurau   cărţi   şi   scriitori,   se   interziceau   cărţi,   se   ardeau   cărţi,   se   arestau
scriitori ; şi, paradoxal: atunci (1949­1952), cărţi interzise citeam (la colegi,
pe foarte ascuns)  ­ dar ce anume: de­o pildă „Mustul care fierbe” de Goga;
de pildă, „Articole politice” de Eminescu – fireşte, texte pentru care, dacă nu
erai băgat la puşcărie, cu certitudine provocau eliminarea din şcoală, cu o
tinichea de coadă dintre cele mai zdroncănitoare... Ei bine: nu din  textele
politice  ale unor (mari) scriitori români am înţeles că adevărul nu­i acela:
nici acesta (interzis de comunişti dar nu fiindcă ar fi fost... neadevărat, ci
pentru că era – la Eminescu: antirus; la Goga: antimaghiar – deci la amîndoi
„naţionalism   şovin”).   Sigur   că,   pentru   mine,   citirea   pe   ascuns,   de   cărţi
interzise – şi nu oarecari, ci dintre cele mai... foarte interzise – îmi procura
mari­plăceri, ca să spunem aşa, plăceri supreme, vecine cu extazul... Însă –
fără să le reproşez, nici în clipa de faţă, ceva Doamne­fereşte – şi Eminescu
şi Goga mai degrabă mă îmbrobodeau, decît mă ajutau să văd clar (trebuie să
spun imediat: atunci, ca elev de liceu, nici nu eram în căutarea... clarităţii).
Probabil   (aproape   sigur)   că   sămînţa   îndoielii   în   „glorioasa”   şi
„generoasa” şi „omenoasa” istorie­a­Românilor mi­a fost strecurată (ca să
folosesc un termen vetristo­săptămînist), paradoxal: nu de cărţi­de­istorie –
ci de cărţi­de­literatură: traduceri în româneşte (ori în franţuzeşte ) ale unor
romane ruseşti­sovietice (o iau, pe hartă, de la dreapta­sus, adică de la nord
est),   poloneze,   ceheşti,   ungureşti,   sîrbeşti,   bulgăreşti...   Atîta   cît   era,
informaţia istorică (desigur şi aceea era local­patriotică şi anti­vecină!) s­a
depus, în straturi succesive, dar nu şi­a dat... arama pe faţă atunci – abia într­
un   moment   de  criză,   pe   care   l­am   cunoscut   în   închisoare.     Acolo,   deşi
„bibliografia” ne era exclusiv... orală (deci, neverificabilă), am primit întîiele
lecţii, nu de antiromânism, ci de... românism tolerant cu ne­românii şi nu
tolerant­fără­condiţii   cu  Românii: oameni  politici, diplomaţi,  profesori de
altceva decît de istorie – aceştia mi­au consolidat îndoiala necesară, îndoiala
fertilă, la urma urmei, m­au făcut să văd istoria ca pe un întreg: aşa cum nu
poate exista...nuntă cu doar un singur mire, nu poate exista istorie cu doar un
singur… punct de vedere.
În  toate   cărţile  m­am   “răfuit”  cu   acest…   punct­de­vedere,   nu  doar
simplificator pînă la falsificare – dar şi profund antiromânesc. Fiindcă cine
este mai “bun român” cel care inventează  “calităţi”, de care nu are nevoie o
comunitate, pretinzînd că este “cea mai” – deci, nu mai este nevoie să mai
facă   ceva   –   trăieşte   din   …   moştenire…?;   sau   cel   care,   lucid,   modest,
constată – şi recunoaşte ­ deficienţele, greşelile, chiar păcatele comunităţii,
tocmai în scopul de a o menţine trează (ei, da: “Naţiune, fii trează!”); de a o
ţine vie; conştientă că nimic nu se capătă de pomană; că totul se cîştigă prin
efort, prin acţiune, prin … trezie.
Iată, acum, în vara lui 1991, putem face un (provizoriu) bilanţ şi, prin
comparaţie cu vecinii noştri – ce constatăm?
Că   mizerie   materială   este   peste   tot   (chiar   şi   în   fosta   R.D.G.!),   ca
rezultat   comun, totalizator  al  totalitarismului  şi  economic  comunist  .  Da,
există   sărăcie,   şomaj,   tendinţă   de   emigrare   spre   alte   orizonturi   –   dar   nu
oboseala, neliniştea – şi disperarea pe care o cunosc Românii, constatînd că
numai la noi comuniştii, securiştii, fripturiştii se menţin la putere – ba au
devenit şi mai obraznici, mai sfidători faţă de mizeria şi tristeţea celorlalţi –
decît “pe timpul Dictaturii”.
O explicaţie – cu exemple – din jur:
Polonezii nu au acceptat niciodată comunismul sovietic instalat în ţara
lor cu forţa; deşi este comunitatea europeană cea mai martirizată, în mod
(aproape) egal de nazismul german şi de comunismul rus, Polonezii nu s­au
lăsat descurajaţi, nu s­au resemnat cu “statutul” de ocupaţi şi de învinşi, nu
au   invocat,   aveau,   n­aveau   treabă,   Ialta   –   rezultatul,   azi:   preşedinte   de
republică le este Walesa, electricianul creştin şi anticommunist, fost navetist
între închisoare şi “libertate” (în fapt: prolog al viitoarei închisori) – în timp
ce noi îl avem (doar l­am votat, nu?) pe Iliescu (ar fi putut să fie Verdeţ ori
Burtică ori Găinuşe ori Pacoste ori chiar Gîdea – care­ar fi fost diferenţa?);

…Iar noi, românii (…) îl avem pe tovarăşul nostru Iliescu
 Iată­i pe Cehi şi pe Slovaci, grav traumatizaţi în 1938 şi iarăşi în 1968
– cu toate acestea, azi, preşedintele Havel (întradevăr: primul preşedinte al
Cehoslovaciei   a   fost   un   filosof,   Masarzk):   şi   el   “navetist”   între   puşcărie
(oare cîte minute de închisoare va fi făcut Dinescu, încît să declare că el n­
are nici un complex faţă de “colegul” său ceh fiindcă Havel avea, în celulă,
“computer   personal”­   şi   dacă   Havel   n­ar   fi   avut   ,   în   celulă,   computer­
personal? Faţă de cine n­ar fi avut complexe, Dinescu) şi “libertatea” unde
nu (re)găsea, de pildă, postul de redactor – fie şi cu jumătate de normă – la
editura   cutare,   nici   rubrică   permanentă   în   principalul   organ   al   Uniunii
Scriitorilor – iar noi, Românii, (cei vînduţi la Ialta)  îl avem pe tovarăşul
nostru Iliescu (de ce nu pe tovarăşul nostru Popescu – avem de ales între
Dumnezeu şi D.R.P., moralmente identici actualului preşedinte ales);
Să   mai   vorbim   de   Unguri?   Ei   şi­au   vărsat   sîngele   în   1956,   iar
comunitatea lor a cunoscut atunci o adevărată tragedie naţională (am putea
spune, ca ne­unguri:  o ruşine internaţională) şi abia după trei decenii au
început să culeagă fructele acţiunii permanente de apărare, de afirmare a
identităţii lor naţionale – faţă de Ruşi, desigur – a demnităţii de om născut
liber, nu sclav al comunismului (şi nu al vîndutului la Ialta).
Iată şi Bulgarii: modeşti, discreţi, adesea dispreţuiţi de vecini, ei şi­au
pregătit, totuşi, societatea civilă, sub pretext că sînt… ecologişti – noi n­am
fost în stare să mişcăm un deget cînd buldozerele ne­au răvăşit satele, ne­au
dărîmat şi aşa puţinele urme istorice, ne­au făcut una cu pămîntul bisericile.
Mă tem că “depozitul etic” al nostru este mai grav – şi mai durabil –
atins decît în cele mai negre temeri.
Credeam, speram şi eu că, odată eliminată cauza răului, răul nu­şi va
mai face simţite efectele.
E sigur: regimul communist s­a instalat pe un teren fragilizat, atins (eu
aş   arăta  cauza:  lupta  dintre  carlişti  şi  legionari  –  de  o  violenţă  şi   de  un
dispreţ al vieţii omeneşti contrazicînd “omenia”, “blîndeţea” Românului –
însă am avut satisfacţia să citesc alte analize ale Rmâniei pre­comuniste –
cele   mai   strălucite   mi   s­au   părut   eseurile   criticului   literar   Al.   George;
deasemeni, un text relative scurt – doar acesta mi­a căzut în mînă – semnat:
Mihail Oprea, în Luceafărul).
Sunt convins: nu toţi Românii sînt… mioritici – chiar dacă am avut o
probă, în 12­15 iunie 1990, mioritismul fiind… jumătate resemnare­ovină,
jumătate ucidere­de­frate, nu? – măcar pentru că nu toţi sînt jumătate daci,
jumătate romani.
Sunt convins că ceea ce se numeşte, generic, popor roman, măcar din
raţiuni… cantitative (sîntem între 25 şi 30 milioane, în lume, ne comunică
numărătorii de Români) nu este, nu poate fi ceea ce am văzut la 20 mai; apoi
la 12­15 iunie 1990 – pentru simplul motiv că, şase luni mai devreme fusese
Timişoara;   şi   Sibiul   şi   Clujul   şi,   în   fine,   Bucureştii,   iar   mai   înainte,   în
noiembrie 1987, fusese Braşovul; şi mai înainte, în 1977 Valea Jiului.
“Enigma” poporului român: cum o comunitate atît de… doldora de
calităţi, în momentul în care e silită să umble pe picioarele sale (ori:să­şi ia
în   mîini   propriul   destin),   se   zăpăceşte,   se   “ruşinează”,   se,   de­a   dreptul
prosteşte (ca la 20 mai)? Să fie vorba de o incapacitate genetică a noastră?
Sau să fie vorba de …altceva?
Înclin spre “altceva”: noi, Românii, nu sîntem nici mai răi, dar nici
mai   buni   decît   “alţii”.   S­a   întîmplat   însă   ca,   printre   cărturarii   cei   mai
ascultaţi în ultima jumătate de veac să se afle – dealtfel, străluciţi, ne vom
mîndri   totdeauna   cu   opera   lor   –   gînditori,   poeţi   pe   care   noi   cititorii   şi
“comentatorii” nu suficient de şcolarizaţi) i­am luat drept evanghelişti, iar
scrierile lor literă de Evanghelie: Blaga, formulînd teoria spaţiului mioritic
nu avea deloc intenţia să propună, să impună un cod moral  ; şi nici un alibi.
Noica, oricît de structural totalitarist ar fi fost, scriindu­şi cărţile – chiar dacă
nu a dat o Etică... n­a avut de gînd să­i „acopere” pe ucenicii săi în acţiunea
de... inacţiune civică (deci imorală).
Încă o dată: fiindcă istoria nu­i făcută de cei ce... fac fapte, ci de acei
ce consemnează fapte – la noi s­a produs o diversiune, o viciere: comentatori
abuzivi (după modelul văduvelor şi al ficelor abuzive) au prezentat oarecari
analize   (sau   tentative   de   analiză)   drept...   îndreptar.   De   la   o   ipoteză:
„Românul ar fi înclinat să saboteze istoria – vezi retragerea în păduri, vezi
neimplicarea   în   eveniment”   –   constatare,   în   acelaşi   timp,   şi   adevărată   şi
neadevărată – abuzivii au hotărît că Românul  trebuie  să saboteze istoria –
fiindcă aşa ne­a învăţat Învăţătorul! Iar Românul care... n­ar fi avut de gînd
s­o saboteze, citind la broşură că aşa ne­a recomandat Maestrul... Ce să facă
– mai ales că e mult mai uşor să... sabotezi istoria (prin inacţiune), decît să
acţionezi – şi s­o păţeşti... 

Noi,   Românii,   în   nefericirea   noastră,   nu   avem   încotro,   suntem

condamnaţi să sperăm

Sîntem  încă bolnavi, încă  în covalescenţă.  Sîntem uzaţi de mizerie

materială, de umilinţe ale sufletului. Nu ne putem „schimba” de la o zi la
alta, însă trebuie să păstrăm speranţa – dar speranţa se păstrează, adeseori şi
de... nevoie. 
Noi,   Românii,   în   nefericirea   noastră,   nu   avem   încotro:   suntem
condamnaţi să sperăm şi să apucăm prefacerea dorinţei în putinţă.

Mai   ales   în  Culorile   curcubeului  ’77,   deconspiraţi   duplicitatea

scriitorimii, complicitatea (asumată deschis) cu puterea de tip totalitar, în
beneficiul dreptului de a şuşoti şi­a cîştiga înlesniri sociale şi editoriale. Ca
unul dintre puţinii scriitori care a fost tot timpul consecvent moral şi politic
şi care are, pe acest temei, dreptul să judece, cît de mare credeţi că este
“aportul” intelighenţiei româneşti la criza morală de astăzi?

Începînd din ziua de luni, 17 iunie (1991), am hotărît să încep o viaţă
nouă – să devin, dacă nu mai bun (deşi n­ar strica), măcar mai puţin rău,
violent, critic faţă de compatrioţi; şi, mai cu seamă, faţă de colegii scriitori.
Tot   răul   de   care   am   fost   eu   în   stare   –   l­am   spus,   scris.   Fără
menajamente   şi   fără   milă.   Acum   regret   această   agresivitate   şi   nu   mă
consolez cu gîndul că, la urma urmei, am dreptate; în viaţă nu faci totdeauna
doar ce e drept…

Nu intrasem noi în Partidul Comunist Român, ca să primim arme, cu
care să… tragem în invadatorul rus?
 În vara lui ’68, în contextul “crizei cehoslovace” şi a reacţiilor lui
Ceauşescu la această criză, în România se petrecea un fenomen care ne­a
costat   enorm:  
Ceausescu devenea erou, ipostaziat fiind intr­un David modern ce­l înfruntă
pe Goliatul sovietic. Foarte mulţi intelectuali s­au lăsat prinşi de val şi s­au
înscris în partid. Sînteţi unul dintre aceştia. Cum priviţi astăzi vara acelui
an – acel entuziasm, acea nebunie colectivă suficient de molipsitoare pentru
a­l determina pe un fost deţinut politic să accepte carnetul roşu?

Am   povestit   „întîmplarea”   în  „Culorile...”, recent­apăruta  Soldatul

cîinelui, în interviuri, în dialoguri.
Să nu se creadă că mi­e ruşine de ceea ce am făcut în 1968 – nu ruşine
se resimte faţă de acea stare.
Acum cred că este exagerat să se afirme că în august 1968 „foarte
mulţi intelectuali s­au lăsat prinşi de val şi s­au înscris în partid”...
În faimoasa şedinţă de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, am fost
primiţi în partid şase – în ordinea următoare:
Aurel Dragoş Munteanu – ardelean de felul său (de la Oradea?), însă...
născut în Basarabia;
Adrian   Păunescu   –   oltean   pînă­n   măduva...   unghiilor,   dar...  născut
(întîmplător?) în Basarabia;
Paul Schuster – sas din Sibiu, dar (teoria mea) şi Saşii au fost, între
1944 şi 1964 tot un fel de Basarabeni...;
Alexandru Ivasiuc – ardelean: excepţia care confirmă regula;
În fine, eu –basarabean­basarabean.
Aşadar, şase inşi – dintr­o „comunitate” care număra peste o mie de
membri ai Uniunii, ne­membri de partid.
Orice s­ar zice despre noi, cei şase, din acel moment (după, fiind o altă
mîncare de peşte, cu fiecare dintre noi), nu cred că se poate spune că am fi...
profitat, sărit pe ocazie. Atunci, imediat după invadarea Cehoslovaciei, eram
în plină ameninţare a invaziei – şi a României; în caz de ocupaţie sovietică
(încă o dată: în acel moment iminentă) ocupanţii Ruşi ne­ar fi „selecţionat”
printre primii: nu intrasem noi în partidul comunist român, ca să   primim
arme, cu care să... tragem în invadatorul rus?
Dar mă întorc iar la... componenţa etnică (n­am alt cuvînt cu care să­i
desemnez pe basarabeni, totuşi, altă... rasă); nu este tulburător faptul că din
şase   „nebuni”,   „voluntari   pentru   eşafod”,   patru   eram   basarabeni,   unul
„asimilat”, şi doar Ivasiuc, şi ne­basarabean şi ne­asimilat?
Cum se explică? Simplu: Basarabenii îi cunosc pe ruşi. Au multe (şi
grele) poliţe de plătit .
Explicaţia aceasta îmi este proprie. Nu i­am întrebat pe ceilalţi şi nici
n­am de gînd să o fac.

„Locotenenţii mafiei de la Bucureşti şi­au belit Naşul”

Deşi aţi fost discret faţă de tot ce s­a întîmplat după 22 decembrie
1989, totuşi, nu cred că n­aţi urmărit îndeaproape evoluţiile politice din
România. Ce credeţi  că s­a  întîmplat în acel decembrie  şi cum explicaţi
fenomenele ulterioare, precum Piaţa Universităţii şi epilogul tragic din 13­
15 iunie?

În   decembrie   1989   a   explodat   –   nu   întîmplător   la   Timişoara   –

adevărata,   curata,   justificata,   aşteptata   revoltă   împotriva   comunismului.
Episcopul Tökeş a fost scînteia care a aprins nemulţumirea generală veche
de aproape jumătate de veac. La Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Cluj a
curs   sînge,   sînge   curat   –   şi   chiar   de­ar   fi   murit,   sub   gloanţe,   un   singur
inocent, tor criminali se cheamă cei ce au dat ordin să se tragă.
Şi eu am crezut în puritatea integrală a Revoluţiei Române – pînă în
ziua de 25 decembrie (mă aflam pe un platou de televiziune francez, cînd s­a
difuzat caseta cu procesul şi execuţia Ceauşeştilor).
Din acel  moment  am   început să  tac: n­am mai participat la nici o
dezbatere de radio, de televiziune, n­am mai dat nici un interview: execuţia
sumară a marilor responsabili  de dezastrul  ţării mă  înspăimîntase: aşadar
degeaba   cursese   sînge   nevinovat;   degeaba  tinerii  României   ieşiseră   cu
piepturile   goale   în   faţa   puştilor   (nu   ştiam   atunci   că,   în   fapt,   pe   la   spate
fuseseră împuşcaţi tinerii, în mulţimea revoluţionară, de securiştii slujindu­i
pe complotişti, nu pe niscaiva „terorişti” –i­am văzut, de curînd, la Roma, pe
cîţiva   dintre   răniţii   revoluţiei   –   sau:   împuşcaţii­pe­la­spate,   în   stradă).
Puterea   fusese   „translată”   în   mîinile  comuniştilor­anticeauşişti  –   cînd   în
fapt,   poporul   strigase:   „Jos   comunismul”;   în   fapt,   confiscată   de   haita
securiştilor, a comuniştilor – cei care­şi schimbă uşor uniformele („lucrează”
mai eficace în civil) şi opiniile (nu au aşa ceva – doar interese). Cum scria, a
doua   zi,   presa   franceză:   „Locotenenţii   Mafiei   de   la   Bucureşti   şi­au   belit
Naşul”... Măcar de şi l­ar fi... belit doar pe Ceauşescu – dar ne­au înşelat şi
pe noi, ne­au vîndut­cumpărat ca pe oi...

Piaţa Universităţii era pe cale să formeze, întîi, o conştiinţă de sine,
apoi: o conştiinţă

Piaţa Universităţii... A fost acel ceva minunat, miraculos, pur (chiar
cu „impurităţile” inerente); a fost un  început  (cam tîrziu, dar mai bine mai
tîrziu decît niciodată) de recuperare a timpului pierdut; de alcătuire, fie şi cu
voie de la poliţie a unui embrion de societate civilă. Iar pentru că era şi un
strop   de   miracol,  Piaţa   Universităţii  era   pe   cale   să   formeze,   întîi,   o
conştiinţă de sine; apoi: o conştiinţă – pentru că spiritele erau sincere; şi mai
cu seamă tinere.
Piaţa   Universităţii  (fenomenul)   nu   face   parte   dintre   „ocaziile
pierdute” – în care ne­am specializat noi, Românii, în general, în special,
noi, scriitorii români.  Piaţa Universităţii  a fost  şansa noastră  (mă tem că,
pentru   multă   vreme,   singura)  ucisă  –   din   ordinul   preşedintelui   (proaspăt
ales)   al   României   necomuniste:   cu   asentimentul   primului   –   ministru,   al
guvernului ne­comunist român; cu complicitatea tuturor celor din guvern şi a
funcţionarilor guvernamentali (ei, da: am vrut să spun:  Pleşu nu va putea
niciodată explica – necum justifica ­ de ce nu a demisionat din 16 iunie
1990).
Piaţa Universităţii  a constituit, cît a „funcţionat”, testul hotărîtor al
tinereţii  naţiunii,  al   purităţii  ei  –   în  ciuda  murdăririi  programatice   de  un
regim profund murdar (printre altele). Din acest punct de vedere, un Mircea
Dinescu – poetul­simbol – nu a fost, nici simbol, nici poet, nici tînăr: ba
chiar,   declarînd   ce   a   declarat   despre  Piaţa   Universităţii,   s­a   definitiv
descalificat (ar mai avea o şansă: să­şi recunoască, public, în scris, păcatele –
deşi, în România aşa ceva este de neconceput); din acest punct de vedere, un
alt scriitor important, Nicolae Breban s­a dovedit a fi şi impur şi bătrîn.
13­14­15 iunie 1990. Din nefericire, momentul constituie un alt prag
(în ultimele şase luni avuseserăm încă două: 22 decembrie 89 şi 20 mai 90);
timpul se măsoară de­acum, cu: „înainte” şi cu: „ după 13­15 iunie”.
Iliescu,   Roman,   Voican   şi   întreaga   echipă   guvernamentală   (printre
„voluntari”: N. Breban) explică, acum, că... Mineriada a fost... „o greşală” –
nu mai puţin (una regretabilă, desigur), dar nici mai mult. Cînd vinovaţii de
această  crimă –  Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu pretind că... nu a fost
crimă, e de înţeles: criminalii încearcă să­şi salveze pielea; cînd miniştrii din
guvern – cei care nu au demisionat după 13­15 iunie 90, în semn de refuz de
complicitate la crimă – e de înţeles: sînt nişte funcţionari, nişte... aparatciki
(unii vechi, alţii abia prinseseră gust pentru scaun – să şi­l piardă? scaunul?);
însă   cînd   un   „independent”   ca   scriitorul   Breban   declară   ce   declară   (vezi
aiuritorul   interview   din  Apostrof  nr.3­4,   intitulat,   năucitor:   „Ce­i   lipseşte
României?”) te întrebi, pe bună dreptate: Ce­i lipseşte lui Breban? Sau: cîte?
Dacă Piaţa Universităţii nu ar fi fost scăldată în sînge – şi tot s­ar fi
păstrat în memoria­din­inimă a noastră pentru totdeauna.
Dar  Piaţa  Universităţii  a  fost  ucisă  de  puterea  comunistă  –  astfel,
România devenind, în iunie 90, o „democraţie originală”: îi ucide pe exact
cei ce militează pentru democraţie.
Din nefericire, mai eram „originali” cu ceva: cu Fenomenul Piteşti.
Atît că Nicolski, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Ţurcanu ţinuseră
fenomenul în cel mai mare secret;
În timp ce Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu, Cozma l­au coborît în
stradă, în văzul lumii întregi... 
Iar scriitorul Breban zice (în interview­ul citat):”Da, este adevărat, a
fost o greşală. Însă eu n­aş fi absolut aspru cu un şef de stat care face o
greşală”.
 În continuare, Breban îi deplînge pe mineri, „pătura cea mai glorioasă
de   sub   Ceauşescu”   –   foarte   adevărat,   dar   „pătura”   cumplit   reprimată,   în
august 77, de prietenul şi protectorul lui Breban, generalul Pleşiţă, atunci şef
al Securităţii...
Şi apoi: de ce Breban îi deplînge pe mineri – care au omorît – şi nu­i
plînge pe morţii (victime total nevinovate) minerilor?

Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul
firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase

Pe   linia   segmentului   politic   al   discuţiei   noastre   aş   mai   risca   o

întrebare. Se spune că nimeni nu e profet în ţara lui. Dumneavoastră trăiţi
la Paris de ani buni. Ca atare, cred că puteţi încerca dacă nu o profeţie, cel
puţin o predicţie: cum poate depăşi România faza „democraţiei originale”
spre democraţie, pur şi simplu?

„Democraţie originală”? N­am avut o „democraţie populară”?
Nu­i nevoie să ai şi bacalaureatul, ca să ştii că „democraţie” ajunge –
şi... lingvistic şi politic.
Comuniştii din fruntea României blochează, frînează, sabotează cursul
firesc al lumii, al Europei, al României cu idioţeniile lor sîngeroase avînd
„succes” doar pe lîngă dactilografele C.C. şi „în sînul” bucătăreselor de la
MAI. Ce­i aceia: „democraţie originală”? Va fi existînd şi neoriginală?

Ce ne­aţi putea spune despre diaspora românească din Franţa? În ce
raporturi sînteţi cu această diasporă care aici ni se înfăţişează mult prea
omogenă, lipsită de relief?

Sunt un exilat, prieten cu doi­cinci­douăzeci de alţi români exilaţi –
pentru că mă simt bine cu ei, nu pentru că ar fi exilaţi (şi români); singura
„organizaţie” din care fac parte: „Liga franceză pentru apărarea drepturilor
omului în România”. Ba nu: sunt membru (cooptat în aprilie 77, pe cînd
eram arestat), al PEN Clubului Francez –  şi preşedinte al PEN Clubului,
secţia Scriitori în Exil.
Nu, „diaspora” nu e omogenă; nu e mai bună decît nediaspora – şi nici
mai­rea: doar şi noi sîntem Români – din România, nu?

V­aţi gîndit sau vă gîndiţi, fie şi numai în treacăt, să vă reîntoarceţi în
ţară?

Mă gîndesc tot timpul, mă gîndesc ziua şi noaptea, în trezie, în vis, în
boală, în bucurie, în ne­bucurie – nu neapărat să mă întorc în ţară (într­un
fel, nici n­am plecat), dar aşa, să fiu acasă la mine, într­o casă a mea, undeva
precis situată... între Nistru şi Tisa.
Dacă   nu   va   fi   să   fie   –   să   fiu   –   va   însemna   că   nu   trebuia;   că   nu
meritam. În care caz, un crematoriu se găseşte şi aici, la Paris.

Să încheiem cu o întrebare mai specială: ca basarabean, speraţi să
regăsiţi acel Calidor prin care demult vi se deschidea lumea?

Ca basarabean, ca scriitor român, am găsit Calidorul: scriindu­l.
Nu simt deloc dorinţa de a mi­l confrunta – cu ce: cu ne ­ scrisul?
E mai bine aşa: dacă viaţa mi­a fost... un roman, romanul mi­a fost
viaţă.

Paris, 7 iulie 1991

Întrebări în scris puse
De Florin Ardelean