Aceste două epistole avînd ca expeditor pe Paul Goma, iar ca destinatar pe

Ion Negoiţescu, fac parte dintr­un volum de scrisori  şi alte texte pe care
scriitorul   român   aflat   (încă)   în   exil   la   Paris,   urmează   să­l   publice   în
BIBLIOTECA   REVISTEI   FAMILIA.   În   numerele   viitoare   urmează   să
publicăm   şi   alte   scrisori   din   corespondenţa   purtată   ani   în   şir   de   cei   doi
scriitori români.

Paris, 22 septembrie 1988

Dragă Nego,

Cam tîrziu – dar abia acum mi­a trimis Solacolu ambele numere din
Supliment (Dialog) – îţi strîng mîna, pentru treaba făcută. E minunată şi deie
Domnul să continue (după cum anunţă Directorul...).
Acesta (I.S.) are de gînd să­mi tipărească Din calidor, într­o fasciculă.
În sfîrşit, o să fiu şi eu scriitor de limba română! Dacă scoate mai multe
exemplare (10­20), o să fiu mai... tare decît Negoiţescu, cel care, în Clujul
anilor 48­49, visa să aibe – în unic exemplar, precum sculpturile – opera­i
(fireşte : nemuritoare...)
Pînă să ajungem la fericitul eveniment – un adevărat debut – rămîn un
... dactilografiat (propriu şi personal). Pornit pe amintiri – din – copilărie, am
comis o a II­a parte (care va apare, în toamna lui 89, la Julliard – mi­am
schimbat iar editura, fiindcă editorul, Nabokov, s­a mutat, iar cu, căţel, după
el...), ba sînt în curs de a termina partea a III­a.
Este vorba de perioada (mea, sibiană) 1949 ­ 51 – pe scurt: între 46­48
am făcut Şcoala Normală „Andrei Şaguna”, în 48 m­a prins reforma, am
făcut a VII­a (!) la ţară, la Şeica Mare, în toamna lui 49 am revenit la Sibiu,
la „Gheorghe Lazăr”, de astă dată.
Or,   amintirile   mele   spun   că,   în   toamna   lui   49,   pentru   întîia   oară
ducîndu­mă   la   cenaclul  Astra  (unde,   în   prima   parte   a   programului   se
produceau   tovarăşi   muncitori­elevi­funcţionari,   cu   poeme   în­cinstea   lui
Stalin; în a doua parte se citea proză haiduco­răzmeriţo­bobîlnoasă­autori:
Paul Constant , Radu Theodoru, Rarişte – şi alţi „scriitori sibieni”, am avut
prilejul (zic şi eu aşa, n­am avut chiar prilej, ci doar ocazia) să văd o doamnă
–în legătură cu care am înţeles­dedus următoarele:
1) e ardeleancă, de prin Mărginime;
2) publicase deja două romane – erotice!, soro;
3)   se   învîrtise,   la   Bucureşti,   în   jurul   lui   Lovinescu,   (care   o   şi
binecuvîntase);
4) îl cunoştea ­intimamente­ pe Camil Petrescu (poate şi pe alţi mari,
dar numai numele lui l­am auzit şoptit, într­o convorbire cu colonelul de
haiduci pe nume Paul Constant);
5) avea pseudonim, de­acasă altfel o chema, cred că Banu;
  6. în acel moment (octombrie­noiembrie 49) se afla în mare derută
(scriitoricească)   –   din   care   voia   cu­orice­preţ   să   iasă   –   drept   care   se
înfiinţase   la   puchinosul   cenaclu   de   la   Sibiu   cu   o   „povestire”   despre   o
spălătoreasă (am dedus asta, trăgînd cu urechea la o discuţie a ei, pe coridor,
în pauză, cu Haiducul – care haiduc aproape o înjurase pentru că voia să
iasă­reiasă la suprafaţă cu asemenea porcărie); nu a citit, în acea zi „proza”
(spălătoristă), însă la şedinţa următoare, în ciuda lui Constant (care făcea pe
tetea cenaclului), a citit „neşte fragmente de roman­social” – o adevărată
oroare;
7) după isprava sus­descrisă, doamna în cestiune a dispărut din Sibiu –
cel puţin din ochii mei de cenaclist pasiv...
Am dedus că persoana (nu­mi aduc aminte să i se fi rostit numele, în
public – sau n­am reţinut eu ) ar fi (fost) Ioana Postelnicu.
Fireşte, nu i­am scris negru­pe­alb numele în amintirile mele – şi nici
nu o voi face – dar, pentru sufletul meu, aş vrea să aflu de la tine dacă
portretul­robot   corespunde   (cum   ar   zice   Regman).   Mă   interesează   asta,
fiindcă   în   minunata   carte  Un   roman   epistolar,   există   informaţii   care
contrazic – nu amintirile mele, ci obiectul lor.
Din corespondenţa ta cu Radu Stanca reiese că adevărata Postelnică,
chiar dacă nu mai publică nici ea, şi­o agită frenetic – ba pentru un teatru, al
ei, ba pentru o revistă, deasemeni, că, în 23 oct. 48, tu îi comunici lui R.S. că
„Ioana se află în inspecţie la teatru (de la Cluj)”. R.S. zice că nu se poate
pune   temei   (pe   ea),   fiind   o   (şi   o   citeză):   „luminată”   (probabil   fără   simţ
practic); însă cea mai derutantă informaţie (tot din Nego – la 27 oct. 1949);
„I.P. se pare că s­a remăritat după ce şi­a căpătuit întîi fata”. Nu intru în
intimitatea amănuntelor; nici nu mă rezem pe flerul meu (de atunci) – de
aceea încep să mă îndoiesc că persoana mai sus portretizată ar fi putut să fie
Postelnica.
Încă o dată: eu „lucrez” cu amintirile (de la care trecură anii...), tu cu
însemnările   din   prezentul   de   atunci.   Ceea   ce   aş   putea   preciza:   scena   s­a
petrecut după septembrie 1949 (fiindcă, înainte, eu nu eram la Sibiu); şi s­a
petrecut, totuşi, în 49 – fiindcă în acel an a fost „Marea Aniversare”  (a lui
Stalin).
Ce   crezi   despre   acestea   –   simplă   curiozitate,   repet   :   nu   i­am   scris
numele – numai faptele.
Tot din curiozitate : ce anume sînt Harteneck, Fingerling? Care anume
„locuri” din Sibiu – pe care eu, cu siguranţă, le­am bîntuit, dar  fuseseră
rebotezate ( precum strada Şaguna, a lui R. Stanca)...?
Şi   încă   –   dar   la   asta   poţi   refuza   să   răspunzi:   cine   este   acel   B.,
intrigantul   care   a   provocat   darea   afară   a   ta   de   la   E.S.P.L.A.   că   –   vorba
Ardeleanului – no hi chiar Iel!...
Cîndva, cînd se va arăta ocazia, mi­ar place să ne punem pe două
coloane Sibiul; nu numai sentimental, ci, vai, istoric (vorbesc de operaţie, nu
de Sibiu...). Oricum: tu aveai (în corespondenţă) nostalgia Sibiului în care
făcuseşi ceva – şi cum! Şi ce! – dar, iată, timpurile nu mai îngăduiau; eu,
venit în timp după tine, am trăit cu ciuda, mînia că „generaţia” mea (care ştia
din povestire, ce era, ce făcuse, a ta) nu poate nici măcar începe...
Pînă una­alta, te îmbrăţişez şi­ţi doresc sănătate.
Cu drag,
Paul

Paris, 5 iulie 1989
 Dragă Nego,

Îţi răspund atît de tîrziu, pentru că pe – aici bate un vînt de nebunie (şi
unde­i vîntul, hop şi eu!).
Aşadar: mai întîi îmi cer iertare pentru reproşul – nemeritat –pe care
ţi­l făcusem, în legătură cu absenţa de la colocviul Eminescu. Povestea a fost
aşa:   Tudoran   mi   s­a   plîns   că   nici   nu   pusese   bine   piciorul   pe   pămîntul
Europei, că un bun amic al lui l­a şi luat la rost – că ce caută el, băiat bun,
„cu legionarii”, la un colocviu al unui antisemit. Mi­a mai spus Tudoran că
aceeaşi persoană (Shafir, prin telefon, de la München) a zis că „ pe Nego l­a
descurajat (de a participa)”. Asta­i. Nu are legătură cu ofensa pe care eu ţi­
am... administrat­o (încă o dată, scuze), dar chiar ieri Shafir a fost şi pe l­a
mine. Şi el a deschis discuţia despre colocviu – fireşte, n­am ratat ocazia. L­
am pus la punct – în general şi în special. În primul rînd, reproşul lui „de
căpătîi”   la   adresa   lui   Tudoran:   de   ce   se   încurcă   cu   legionarul   ...   „de   la
Madrid...” – dar nu­i (mai) ştia numele!; după ce l­am lăsat o vreme, l­am
scos din încurcătură: Răuţă. „Aşa, legionarul Răuţă – cel care scrie articole
legionare   la  Cuvîntul   Românesc”   .   I­am   explicat,   ca   la   clasa­ntîia:   nu
cunoaşte numele „acuzatului”, apoi îl acuză... pe nedrept: Răuţă nu scrie la
C.R , pentru că ... nu scrie (din lene, desigur) . Apoi i­am adus aminte că eu
am fost bun prieten cu legionarul Cuşa – cu care şi Ierunca a fost prieten
pînă   la   moarte.   Păstrînd   proporţiile,   sînt   în   bune,   în   corecte   relaţii   şi   cu
legionarul Răuţă – ceea ce nu înseamnă că îi împărtăşesc „doctrina” (şi nici
el   pe   a   mea   –   dacă   am   una...).   În   al   treilea   rînd:   este   (era)   vorba   de
Eminescu, nu de Codreanu – cu ce drept se dă el de ceasul morţii, ca să­i
culpabilizeze pe prietenii săi ? Participarea, „alături” de cineva, la o ceva, nu
înseamnăză participare de pe aceleaşi poziţii (ar fi şi plicticoasă o asemenea
eventualitate). Asta­i poveste cu Shafir.
Revin   la...   mioile   noastre:   de   cînd   cu   „Uniunea”,   s­a   dus   dracului
puţina „armonie” dintre scriitorii exilaţi. Pînă acum cîteva zile, scriitorii, în
exil, se certau în doi, în trei, pe chestii personale – gagici, bîrfe, presupuneri.
De   acum   cîteva   zile,   am   intrat   în   rîndul   lumii   (exilate):   ne   certăm   pe...
principii organizatorice, mă rog frumos : Uniune sau ne­Uniune? Contra­
uniune sau para – uniune? Cine intră (de drept), cine nu poate (pe drept!)
pătrunde în­rîndurile­ încă nu s­a ajuns la cearta pe scaune, dar să nu zicem
hop, pînă... nu ne­am certat.
Fireşte,   principiul   era   bun,   era   de­dorit,   era   necesar;   fireşte,   într­o
lume normală, am fi discutat cum s­o numim, cum s­o structurăm, pe cine să
alegem în fruntea (sau pe capul nostru) şi, desigur, scopul ei, dar nu Uniune
de dragul de a ne afla în treabă, de a ne satisface nevoia de a trăi neapărat
„organizaţi”.
A fost cum a fost (nu ştiu cum) şi ce a fost (nu ştiu decît frînturi) –
oricum, ceea ce s­a reuşit, s­a reuşit: 
1.Au şi scriitorii români exilaţi un motiv „serios” să se certe, să se
excludă (înainte de a se fi... inclus), etc.
2.Monicii au intrat în – hai să nu zic: panică, dar nelinişte: li s­a părut
că totul a fost făcut cu un singur scop: să­i neutralizeze (cel puţin ) pe ei – şi
fapta lor de 4 decenii. Monica a văzut (vede, în continuare), un complot şi
cîteva zeci de complotişti. Şi eu – pe lîngă Marie France Ionesco şi Alain
Paruit – am încercat să „filtrăm” informaţiile sigure; să dăm o interpretare
benignă unor malignităţi (astfel resimţite de Monici); să „apărăm”, în faţa
lor,   persoane   care   n­ar   merita   –   oricum,   să   le   „despuiem”   de   intenţia
complotativă – şi aici apar, persistă trei nume: Ţepeneag, Breban şi bulă de
Nedelcovici, ţapul ispăşitor al... dezumflării (deocamdată) a „Uniunii”.
Monicii sînt răniţi profund şi, vai, statornic. Secretul în care a „lucrat”
Nedelcovici (la, probabil, ordinul ţepeneag)  a produs ravagii – sincer să fiu:
nu doar în sufletul sensibilizat al Monicilor. Scrisoarea ta către mine (din 22
iunie a.c. ) a fost limpede şi nu mi­a provocat nici călduri, nici friguri, ca să
zic   aşa:   îmi   scriai   că   se   vîntură   ideea   unei   uniuni,   ţie   ţi­a   comunicat­o
Ţepeneag, dar ai mai auzit­o şi­n alte părţi – şi mă îndemnai şi pe mine să
fac­parte...   Însă   Monicii   au   înţeles   altceva   din   mesajele   tale   –scrise,
telefonice; sînt convins, nu e vina ta – dar nici a lor că au... înţeles din ceea
ce le vei fi spus (probabil, mai pe larg, ceea ce mi­ai scris şi mie), ei, zic, au
„interpretat”   informaţiile,   prefăcîndu­le   în   ştiri   sigure   cu   privire   la   un
complot. Biata Monica, în starea de oboseală, epuizare, în care se afla deja,
se teme că Uniunea aceea – lua­o­ar dracu!, fiindcă uite ce a dat! – este
îndreptată numai împotriva lor.
În acest stadiu ne aflăm, pe­aici. Marie­France, pe partea ei, Alain pe
a   lui,   încearcă   să   verifice   „informaţiile”,   ca   să­i   liniştim   pe   Monici,   să­i
calmăm, să­i reînsănătoşim.
Din nefericire, dacă Uniunea (încă) nu s­a făcut, s­a desfăcut puţinul
care ne mai ţinea la suprafaţă şi alături de şi aşa puţinii prieteni. 
Să sperăm că lucrurile se vor lămuri – dar rănile...

Cu prietenie, Paul.