Teatrul dramatic ''Elvira Godeanu'' – Tg.

Jiu

DESPRE UN IDOL ŞI UN ION ANAPODA

după G. M. Zamfirescu

- O comedie cu gust de ciocolată amăruie şi parfum romantic -

Stagiunea: 2018 - 2019

 DISTRIBUŢIA

1. STĂVĂROAIA, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă.

2. MIOARA, o nepoată frumoasă şi proastă.

3. FROSA, idolul din vis.

4. ION, un om anapoda.

5. VALTER, un băiat deştept.

6. ACTORUL (Aristotel Matac).............................................

Un spectacol în două părţi şi 14 scene.

Adaptarea şi scenariul dramatic: Radu Botar.

Motto-ul spectacolului:

'' În întuneric creşte lumina. ''

 PARTEA ÎNTÂI

Spaţiu unic: un teatru... Într-o atmosferă demodată şi de cavou al unei inimi

piose. Un contrast între odinoară şi acum, între tinereţe şi ultimul popas al
declinului. Transparenţă. Un salon încăpător cu uşi la patru camere,
oglindă, masă, scaune, o mică sofa, panoplie cu armele răposatului maior
Stavăr, cuier-pom pentru haine, un tablou uriaş al aceluiaş defunct maior, ca
un sfânt protector al casei, în dreptul unei ferestre uriaşe, albăstrii, prin care
se vede cum, la lumina unui felinar rutund ca o lună plină, suspendat aidoma
timpului, ninge încet... Sentimentul unei lumi pierdute şi a unui univers
infinit... O împletire între real şi suprareal... De aici, de dincolo şi de
pretutindeni...Ori de nicăieri...

ÎNCEPUTUL: Faţada teatrului, foayerul, tapetat complet cu afişul (tablou)

al spectacolului. Pe foayer şi pe sală, muzică ambientală, relaxantă. Poate
chiar sonorităţi de cafe-concert(?)... ACTORUL, îmbrăcat elegant şi
impecabil, aidoma unui Frank Sinatra şarmant şi seducător, primeşte
spectatorii, socializând, empatizând de o manieră curtenitoare şi jovială.
Amfitrion! Când toată lumea este în sală, fiecare pe locul său, ACTORUL
urcă pe scenă. La faţă de cortină, într-o parte, se află un cuier-pom pe care
sunt atârnate elemente de costume: o eşarfă, un palton, o pălărie, un fular,
etc. Acestea fac parte din costumele personajelor care vor prinde viaţă şi vor
evolua pe scenă după ridicarea cortinei. În partea opusă se află gongul
tradiţional pe care tot ACTORUL îl va bate; pe rând, în introducerea pe care
o va face, jucând, într-un scurt monolog, toate personajele, aşa, ca o mică
prezentare a identităţii lor. După cel de al treilea gong, cortina se ridică
încet dezvăluind privitorului o atmosferă îngheţată peste un decor
transparent şi aerisit. Ninge. Undeva, în spate, într-un tablou uriaş cu un
felinar suspendat ca o lună, grup statuar cu umbre peste care cad feeric fulgi
de nea... ACTORUL întră în acest holospaţiu! Cu prezenţa sa, prin mişcările
şi gesturile pe care le trăieşte, însufleţeşte... Felinarul - lună începe să se
mişte ca un clopot într-un dangăt lent, surd. Şi ninge!... Muzica universului
inundă complet, treptat, spaţiul, odată cu ridicarea -vie!- a cortinei... Grupul
statuar al ''umbrelor'' (toate personajele spectacolului) prinde viaţă... După
care, disipându-se, vor apărea pe rând în scenă... În lumină... Din întuneric
creşte lumina!... ACTORUL iese, având pe cap şi pe el paltonul lui Ion cel
anapoda... Intră Frosa în activitatea ei de fiecare zi... Cenuşăreasă!...

TEXTUL ACTORULUI (la faţă de cortină): Bună seara... Vă mulţumim că

aţi venit la teatru, că sunteţi din ce în ce mai mulţi cei care veniţi la această
întâlnire cu frumosul, cu emoţia, cu puterea cuvântului şi dimensiunea tăcerii,
cu vibraţia şi privitul în suflet, cu râsu'-plânsu'... Spectacolul va fi... De fapt,
spectacolul, este! El a început chiar din clipa în care aţi păşit în interiorul
acestui spaţiu al regăsirii şi al trăirii... Iar respirările, bătăile inimilor, privirea,
şoapta, eleganţa şi zâmbetul sufletelor dumneavoastră întregesc acest magic
ritual al intrării într-o poveste; azi, despre un Idol şi un Ion anapoda...
(Actorul ridică de jos, de lângă arlechin, tradiţionalul gong. Îl bate cu
elengaţă şi cu discreţie, de două ori, apoi îl aşează la piciorul cuierului-pom
care pare, aşa cum e pregătit, un personaj... Şi, folosindu-se de elementele de
costumaţie aşezate pe el, începe să joace, cu o maximă disponibilitate şi
expresivitate histrionică, toate personajele care vor apărea în spectacol, în
ordinea intrării lor în scenă.) '' Ce-i, cine-i acolo? Ptiu, că iar mi-ai smuls
inima de spaimă.... Ce-i, ce s-a întâmplat?... Nu-i nimic, săru' mâna. A venit
dânsu' de la bancă... Ba nu, zău, că nu-ş ce să mai zic! Faci ce faci şi mă treci
prin răcorile morţii. Da' ce-ai rămas aşa?... Lasă-mă, Froso, că-mi vine să
plâng! Mai bine mă călca tramvaiul sau mă intoxicam, la prânz, cu
ciuperci!... Patru, şi toate frumoase!.... Cum, iar scandal la mine în casă?!...
Pe covorul cumpărat de răposatul maior Stavăr!... Tanti doarme?... Dorm: şi
tanti şi Frosa. Numai Ion, mi se pare... Frig, ilustrisimă mică, nu-i aşa?...''
(Oprindu-se brusc din joc!) Dar asta e altceva... (Pe cap poartă pălaria iar
pe umeri paltonul lui Ion. Aruncă în aer un pumn de confetii, ca o pulbere
magicică şi, într-un gest ritualic, se întoarce cu spatele la public. Bate al
treilea gong... Cortina se ridică încet.... Actorul păşeşte în interiorul acestui
holospaţiu care se dezvăluie... Spectacolul continuă! După ce Actorul îşi face
ieşirea din scenă, cu toate elementele de costume folosite, la el, apare Frosa,
deja obosită de atâta muncă. Observă mobilele în dezordine. O apucă
disperarea. Merge direct la cuierul pom -ieşind şi reintrând în holospaţiu!-
Este al doilea personaj, după Actor, la care se distinge limpede această
intrare şi ieşire dintr-un spaţiu real în unul ireal. Ia cuierul-pom şi-l duce la
locul lui; într-un colţ, la fereastra mare albăstrie...)
SCENA 1. (Ion, Frosa)

FROSA(deja obosită de atâta lucru, intră şi începe să aranjeze mobilierul,

să-l şteargă de praf cu cârpa veşnic nelipsită din dotare, ordonând spaţiul ca
după o cureţenie generală): Of, doamne, zi de zi aceeaşi treabă! Oricât faci
mâine e iar la loc şi o iei de la capăt. (Ion intră de afară, cu paltonul pe el şi
pălăria pe cap, nins, cu o serivietă într-o mână şi nişte discuri de vinil cu
muzică, în altă mână, atent, dar mai degrabă abătut. Lunatic. Se loveşte de
mobilier şi în scurta busculadă creată scapă discurile pe jos pe care, din
aceeşi agitaţie spontană, le calcă în picioare spărgându-le. Dezastru! Frosa,
speriată, îl vede pe Ion căzut în genunchi adunându-şi discurile sfărâmate.)
Ptiu, drace, că iar mi-ai smuls inima de spaimă! Ai venit, ''dânsule'', de la
bancă, de parcă vii de pe lună. Ba nu, zău, că nu-ş ce să mai zic! Cum intri pe
uşă faci ce faci şi mă treci prin răcorile morţii. Că iar era să-mi stea inima-n
loc! (Ion nu are nici o reacţie. Frosa, apropiindu-se de el.) Da' ce-ai rămas
aşa?

ION(distrus): Lasă-mă, Froso, că-mi vine să... să... să plâng! Uite. Pagubă şi
nenorocire. Mai bine mă călca tramvaiul sau mă intoxicam, la prânz, cu
ciuperci!

FROSA: Păcatele mele, da' ce-ai făcut?

ION: Patru, şi toate frumoase! Patru, şi le caut de o lună! Abia le-am găsit,
după ce am răscolit toate magazinele din centru; într-o prăvălioară din cartier.
Patru – frumoase, scumpe şi uite-le acum: fărâme... Mai bine mă călca
tramvaiul...

FROSA(dimpotrivă, are motive să se bucure): Acu' am înţeles şi spui drept:

mai bine că s-au spart! Ori... te pomeneşti că iar ai adus în casă...

ION: Patefonul? Sigur că l-am adus doar nu era să-l las cadou reparatorului.

FROSA: Vai de mine, că iar ai să faci balamuc. Iar o s-o doară capul pe
stăpână şi să vezi supărare la domnişoara, ca să nu mai vorbim de conaşul
Valter!
ION(speriat): Ssss, taci, sau mai domol, cu surdină la limbă, că eu te aud şi te
înţeleg şi fără... (O apucă de mână şi o aduce mai lângă el, într-o parte, ca
să-i mărturisească o taină.) Nici n-au să afle că mi-am adus patefonul de la
reparat, că n-am să mai cânt... Adică, o să cânt eu, aşa... dar... n-au să audă, că
nu mai am ac de metal. M-a învăţat vânzătorul de la care am cumpărat
discurile, să pun un vârf de scobitoare în loc de ac. Da. Şi cântecul, m-a
asigurat el, o să se audă ca un vis, numai pentru mine... Nici o frică, Froso,
eu, nu voi, am scăpat de balamuc.

FROSA: Noi am scăpat, matale ai scăpat – cum o fi, totuna... numai să n-o
mai aud pe cucoana, pe domnişoara şi pe conasu' Valter...

ION(tainic): Hm, parcă ştiu eu ce-i muzica – ce hrană a sufletului, ce apă vie
pentru gând, ce aromă de strugure pentru simţire...

FROSA: O fi cum zici matale, ''dânsule'', că eu sunt proastă şi n-am mai

văzut struguri cu cântec înăuntru, da' e vorba că, dacă nu le place lor, ce să-i
faci?

ION: Vezi, tocmai asta nu înţeleg eu sau, dacă înţeleg, mă mâhneşte adânc!
La urma urmei, puţin îmi pasă de hahalera de Valter. Suntem amândoi chiriaşi
aici şi fiecare e liber, la el în cameră, să trăiască aşa cum crede. Dar o femeie
respectabilă ca madam Stavăr şi o fiinţă dulce ca Mioara, pentru care sunt în
stare să mă arunc în foc... Să nu le placă lor muzica, să nu simtă ele că...

FROSA(categorică): Stai, soro, că domnişoara asta a spus: muzica e una şi

patefonu' alta! Lor nu le place cutia aia care urlă ca un câine turbat...

ION(jignit): Pardon, ca să fiu sincer, nici mie nu-mi plac toate metehnele lor
şi le rabd! M-ai auzit pe mine să mă plâng de dureri de cap după ce o aud pe
Stăvăroaia vorbindu-mi ore în şir de pintenii şi pampoanele pe care le purta
răposatul la paradă, de crizele lui de ficat şi pietre la rinichi, de calul bălan cu
picăţele pe burtă pe care l-a încălecat răposatul acum un sfert de veac? Dar
Mioarei cune-i face toate poftele, acasă, pe stradă şi la bancă şi cine se
supune la toate capriciile ei de copil răsfăţat? ''Dânsu''! Mai mult! Toţi în casa
asta îmi zic ''dânsu'', un fel de ăsta sau ăla, un om de pe stradă, fără nume,
fără identitate, ca şi cum Ion ar fi o vorbă de ruşine... Dar scârba de Valter?
Îmi pare rău că-i zic scârbă dar e un nerecunoscător de prima clasă! Azi şi-a
dat arama pe faţă şi... nu-l mai cunosc! Cum s-o întoarce acasă, îi trag o
răfuială de-o să mă ţină minte toată viaţa, şi pe urmă nu-i mai vorbesc, în cel
mai bun caz pentru el, până poimâne la şapte şi patruzeci şi cinci de minute,
când plecăm la bancă.

FROSA(panicată): Feri, sfântule! Asta ne mai lipseşte acum: ură şi scandal!

ION(la rându-i panicat): Mai domol, fato – cu surdină la limbă să n-audă

Stăvăroaia, că iar o apucă migrena! M-ai înţeles anapoda, ca întotdeauna. Am
vrut să spun numai că fiecare din noi avem metehne: gazda cu pintenii şi cu
calul bălan, eu cu muzica, tu cu fisticurile şi acadelele pe care le rumegi...

FROSA(atinsă): Acu' de ce te legi de mine? Ce ţi-am făcut? De ce îşi baţi joc

de mine?

ION: Dar nici nu mi-a trecut pringând aşa ceva. Am vrut numai să te
comving că...

FROSA(aproape plângând de supărare): Că ce? Ce? Că muncesc, singură, în

toată casa asta, de mă seacă la inimă uneori – şi poftim acum, în loc de
mulţumire...

ION(cu un surâs amar): Mă mir că nu spui că tot eu am adus şi iarna de

afară...

FROSA: Ba bine că nu! Ţi-a spus domnişoara, când ai plecat la bancă, să nu

iei galoşii că se strică vremea şi n-ai asculta-o! Pacoste! Numai ponoase...

ION(trist): Nu ne mai înţelegem.... (Adună de pe jos discurile făcute

ţăndări.) Mai bine să-mi văd de necazuri... (Oftând.) Ce minunune de discuri,
ce muzică şi ce nenorocire... (Se duce încet spre camera lui...) Să nu mă
chemi la masă. Spune-i doamnei Stavăr, dacă o întreba de mine, că o rog să
mă scuze dar... nu mă simt tocmai bine. După masă, dacă... întâmplător mai
rămâne o cafeluţă şi pentru mine...
FROSA: Să vedem, dacă...

ION: Sau, mai bine... lasă că-mi fac eu.

FROSA: Ba să te astâmpări matale – că iar pătezi faţa de masă!

ION(îngândurat): Adevărat! Te pomeneşti că iar pătez faţa de masă... Mai

bine renunţ... (A pornit să intre în camera lui, dar abia ajuns în prag
încremeneşte, pentru că...)

FROSA(cu un strigăt de deznădejde): Vai de mine, ai intrat cu galoşii...

ION(n-a înţeles): Cum?

FROSA(disperată): Of, că nu mor, să scap odată, fi-mi-ar viaţa...

ION(speriat şi nedumerit): Ce-am făcut, păcatele mele?

FROSA: Poftim de ce muncesc, de ce-mi rup oasele! (Cu necaz mare.)

Galoşii! Nu vezi că ai intrat cu galoşii?! Of, of, of!... Toată lapoviţa s-a scurs
pe jos! Iar spăl şi curăţ – ca să nu mai vorbim de supărarea stăpânei când o să
afle.

ION(tresărind): De ce să afle, de la cine să afle? Să nu-i spui, te implor să

nu... Recunosc... frumuşico... sunt vinovat! Am uitat. Venisem aşa de fericit
că am găsit discurile cu muzica pe care mi-o doream atât de mult şi aşa de
nerăbdător să o ascult că... am uitat de galoşi... Iartă-mă, Froso, lasă că
şterg... am eu cârpă şi... (Intră precipitat la el în cameră.)

FROSA(disperată maxim): Aşa, acum ai intrat şi dincolo cu galoşii! Ce om,

sfântule mare, ce om anapoda!...
SCENA 2. (Ion, Frosa, Stăvăroaia)

(Stăvăroaia, atrasă de gălăgia provocată în salon, intră deodată cu Ion care

revine din camera lui cu o cârpă în mână gata să se apuce de şters urmele
lăsate de galoşi. Rămâne, fâstâcit şi interzis, în cadrul uşii, tablou...)

STĂVĂROAIA(cu atitudine şi glas de stăpână a casei): Cum, iar scandal la

mine în casă?

FROSA(lacrimogen): Păi cum să nu... săraca de mine, dacă...

ION(intervine repede, vinovat, către gazdă): Am... galoşii... am intrat cu

galoşii murdari...

FROSA: Toată lapoviţa....

STĂVĂROAIA:... Pe covorul cumpărat de răposatul maior Stavăr?! Dar

bine, dumneata mi-ai profanat una dintre cele mai scumpe amintiri!
(Răstindu-se la Frosa.) Nu sta, Froso, că mă superi! Du galoşii ''dânsului''
afară şi pune mâna pe cârpă! (Frosa se execută, bombănind uşor, şi începe să
cureţe prin tot spaţiul.)

ION(după ce îşi bagă în buzunar cârpa lui cu care nu mai ştie ce să facă,
trist): Sunt tare supărat, madam Stavăr. Azi, pe unde am fost, ce-am făcut,
numai ponoase şi pagubă... şi certuri... De nu mi-ar fi ruşine aş plânge ca un
copil.

STĂVĂROAIA: Un copil bun de tras de urechi şi un om anapoda, da.

ION: Da, sigur... Tor aşa a strigat şi Frosa adineauri: că sunt un om anapoda...

STĂVĂROAIA(ofensată): Te rog să nu mă compari pe mine cu Frosa, că

nu-s dispusă!

ION(cu uimire): Eu să?... Pot să jur, doamnă, că nici prin gând nu...
STĂVĂROAIA(enervată): Să lăsăm jurământul că e monedă fără valoare.
Te-am făcut ori nu, adineauri, om anapoda?

ION: M-ai făcut, madam, şi eu nu m-am supărat...

STĂVĂROAIA: Mi-ai răspus ori nu că tot aşa ţi-a zis şi Frosa?

ION(sincer): Păi, dacă aşa a fost...

STĂVĂROAIA(exasperată): Eşti extraordinar! (Frosa a terminat de curaţat

şi iese.) Eşti pur şi simplu extraordinar! Te ascunzi ca un ipocrit, sub masca
unui copil nevinovat, şi-i arunci omului în faţă, cu imbecilitate, cele mai mari
obrăznicii! Asta, să fim înţeleşi, ţi-o spun fără supărare.

ION(cu amărăciune): Bine, cel puţin, că mi-a rămas şi mie o mângâiere...

(Sincer.) Vezi, madam Stavăr, asta mi-a fost spaima şi grija de fiecare clipă:
să nu-i supăr pe oameni, să nu las, pe unde trec, o umbră strâmbă! M-am lăsat
umilit, uneori; am tăcut, am dat ultimul leu ca să scap un om, oricare, dintr-
un necaz sau să-l salvez pe un prieten dintr-o încurcătură. Şi care mi-a fost
folosul şi unde am ajuns? Unii mi-au scos vorba că sunt un om anapoda, alţii
mă fac prost şi chiar imbecil când le spun adevărul... Chiar şi Frosa, uite,
pentru că nu am luat-o niciodată la rost, ca Valter, mă ia peste picior şi strigă
la mine! Asta n-ar fi nimic însă sunt momente când se cam umple paharul şi
nu mai rezişti aşa cum sunt şi zile blestemate când te urmăreşte pacostea la
fiecare pas. Nu, madam Stavăr, nu sunt nici ipocrit şi nici imbecil. Sunt trist
numai, că am avut doar pagube azi şi amărăciuni şi m-au pândit pacostele la
fiecare pas: am luat galoşii, ca să se strice la comandă frumuseţea de vreme,
era să mă calce tramvaiul, aici am murdărit covorul şi am spart o minune de
discuri de vinil, o raritate, iar la birou, colac peste pupăză, m-am supărat pe
Valter, fără să i-o spun şi am primit un avertisment în scris de la ''Moartea
obosită'', pentru neglijenţă...

STĂVĂROAIA: Care... ''Moartea obosită''...?

ION: Subdirectorul băncii! Noi aşa l-am poreclit, că e ca o arătare, iar când
îngână ceva, îi clănţăne dinţii. Nu pot să-l sufăr! Şi asta... nu din cauza
averismentului scris. Am eu un alt motiv, mult mai serios...

STĂVĂROAIA(surâzând): Oricum, mult mai serios ca motivul supărării pe

Valter...

ION: Valter... m-a mâhnit adânc, într-adevăr... dar pe el nu pot să-l urăsc. Îl
cunosc de mult, am împărţit împreună atâtea şi atâtea, aşa că... (Punând
capăt.) Mai bine să nu mai vorbim! (Reintră Frosa.)

FROSA: Punem masa, că e opt?

STĂVĂROAIA: A venit domnişoara?

FROSA: Nu. Nici domnişoara, nici conaşu' Valter.

STĂVĂROAIA(către Ion): Au rămas la bancă?

ION(încurcat): Nu... Adică, da, mi se pare că... Mai bine să-i întrebăm, când
s-or întoarce că eu...

STĂVĂROAIA(râzând): Stai liniştit, omule, că n-o să mă formalizez dacă

s-au dus la o plimbare prin parc, ori să mănânce o prăjitură sau să vadă un
film. Poate chiar un spectacol la teatru! Lasă-i să se distreze, să se simtă bine,
că sunt tineri.

ION(efort să pară vesel): Nu-i aşa? Tineri, sănătoşi, nepăsători, frumoşi...

FROSA: Atunci... ce facem cu masa, că nici ''dânsu'' nu mănâncă?

ION: Adevărat. O rugasem pe Frosa numai să... o cafeluţă, dacă rămâne,

întâmplător... Nu mă simt tocmai bine.

STĂVĂROAIA(atinsă): Daaa, iar nu ţi-e tocmai bine? Pardon, atunci. N-ar

fi fost nevoie să inventezi o minciună, pe care mi-ai mai spus-o şi alaltăieri şi
ieri, ca să înţeleg că îţi... displace să... mai joci cărţi cu mine. Mult mai logic
era să te întrebi dacă mie îmi face plăcere să am, al cărţi, un partener aşa de...
anapoda! (Enervată, porneşte spre camera ei.) Froso, pui de cafea când s-o
întoarce domnişoara şi... dacă nu se supără ''dânsu'', stinge lumina, că e
scumpă... (Iese furioasă.)

FROSA(supărată şi ea din pricina Stăvăroaiei): Ştiam că ai s-o superi!...

Asta nu mai e casă, e balamuc. N-am mai văzut aşa ceva de câmd mama m-a
făcut... (Iese.)

ION(singur şi abătut): Da... Mai bine mă călca tramvaiul... (Intră în camera

lui.)

TRECERE 1. (Scena îngheţată, ca la început. Numai felinarul-lună clipeşte

în noapte... Se mişcă la fel, într-un dangăt surd de clopot... În noaptea
albastră ninge cu aceeşi fulgi mari. Se aude, ca în vis, muzica universului...
E miezul nopţii... Umbre dansând!...)

SCENA 3. (Mioara, Valter)

(Cei doi au intrat fără să mai aprindă lumina, atenţi să nu facă zgomot.
Valter, în timp ce caută să se convingă dacă dorm sau nu cei din casă, o
ajută, galant, pe Mioara să se dezabieze. Îşi pune şi el paltonul cu pălăria pe
cuier.)

MIOARA: Tanti doarme?

VALTER: Dorm... Şi tanti şi Frosa... Numai Ion, nu ştiu... (Oftează necăjit.)

MIOARA(cu o uşoară enervare): Taci... Stai lângă mine... (După o scurtă

pauză.) De ce oftezi? Valter, nu fi copil. Ţi-am spus că...

VALTER(nemulţumit): Orice mi-ai fi spus, Mioara: inutil. Nu pot. Încerc să

mă stăpânesc şi nu pot.

MIOARA: Copilule! Valter, să ştii că mă supăr dacă nu încetezi. Ţi-am cerut

ajutorul ca unui frate simpatic şi înţelegător.

VALTER: A doua oară te rog să nu mi-l mai ceri. N-o să mai fiu dispus să fac
pe santinela, prin sălile de aşteptare ale cinematografelor sau să mă
neurastenizez prin patiserii, căscând, cu ochii în tavan, în timp ce scumpa
mea prietenă admiră, trei ore şi mai bine, un film şi ascultă complimentele
unui...

MIOARA(râzând): Aşadar, nici mai mult nici mai puţin: scenă de gelozie!

VALTER(nestăpânit): În definitiv, parcă scârnăvia asta de Ion nu mi-a făcut o

scenă la fel în birou, când i-am spus c-o să rămânem în oraş? Se speriase
prostul că o să te cuceresc cu o floare şi o prăjitură.

MIOARA(surprinsă): Valter! (Se uită adânc în ochii lui Valter.) Nesuferitule!

(Merge spre camera ei.)

VALTER: Mioara...

MIOARA(părând că nu-şi poate stăpâni plânsul): Te rog să mă laşi în pace!

VALTER: Mioara, să mor dacă... (Mioara iese fără să-l mai asculte.)

SCENA 4. (Valter, Ion)

VALTER(un moment, surprins, în faţa uşii camerei Mioarei... Apoi merge la

uşa camerei lui Ion şi, cu hotărâre, bate, încet, mai tare): Ioane! Mă...
scumpule...

ION(de partea cealată a uşii, în cămaşă de noapte albă, cu scufie pe cap şi

în papuci de casă): Cine-i acolo?

VALTER: Eu, ''dânsule'', ce dracu – nu mă mai cunoşti?

ION: Nu mai cunosc pe nimeni! (Brusc, intră.) Mă mir că mai ai nas să-mi
vii la uşă, hahaleră ce eşti tu de hahaleră!

VALTER(revoltat, dar reţinut, de frică să nu trezească lumea): Dar bine, mă,

tu nu înţelegi că doresc să mă explic, să te conving că nu am nici o vină?

ION: O fi, dar acum n-am timp – că m-am culcat. Lasă că-mi explici
poimâne, la ora şapte şi patruzeci şi cinci de minute.(Intră iar ăn camera lui.)

VALTER(interzis câteca clipe, apoi bate iar la uşă): Ioane! Mă, Ioane!
Dă-mi o ţigară cel puţin, omule...

ION(din cameră): Pentru tine n-am!

VALTER(scos din fire): Nu face, mă, figuri că să mor eu de nu sparg uşa! Ce,
vrei să scol toată casa? Nu-mi mai pasă de nimeni şi de nimic! Ori îmi dai o
ţigară şi vii să stăm de vorbă, ori fac un scandal monstru!

ION(reapare în uşă, cu un efort vizibil să pară crunt şi de neînduplecat):

Bine, mă, om nerecunoscător, chiar nu mai ai nici un pic de obraz de mai ai
tupeul să-mi apari în faţă? Şi când, mă, când? La miezul nopţii!... Nu ţi-am
spus încă de la birou, că minimum treizeci şi şase de ore n-o să te mai
cunosc? Te anunţ că în noaptea asta mi-am recăpătat viaţa, i-am făcut bilanţul
şi rezulatat concludent: de azi înainte m-am hotărât să nu mai fiu un om
anapoda – prin urmare, să nu mai fiu bun şi nici amabil. Şi acum, că te-am
pus în gardă... (scoate din buzunarul cămăşii tabachera şi i-o întinde),
poftim, ia o ţigară...

VALTER(plăcut surprins): Om de mare omenie eşti tu, mă, Ionică... (Recită

glumeţ în timp ce îşi aprinde o ţigară.) ''Iese tata în balcon şi mă strigă...
măăă, I-on! Pesemne că am făcut ceva de mă strigă tata aşa... Că de nu
făceam nimică, mă striga?... Măăă, I-onică!...''

ION(categoric): Te rog! Nu mă mai... Gata. Fără poezie.

VALTER: Fără poezie viaţa e pustie...

ION: Poftim, ia o ţigară... Şi dă-mi tabachera, că n-am chef de taifasuri la ora
asta.

VALTER(sincer şi cu un început de ''mea culpa'' în glas): Ascultă,

''dânsule''...

ION: Nimic. Finiş!

VALTER(îl cunoaşte foarte bine şi atunci joacă ultima carte fără frică):
Atunci poftim! (Îi dă tabachera.) Mersi şi somn uşurel! Am terminat şi eu cu
tine! Să mai aştepţi tu mult şi bine o vorbă de la mine... scumpule...

ION: Mai ai nas să te superi!

VALTER: Mă rog, domnule finiş şi lasă-mă în pace – că nici eu n-am chef de

taifas.

ION: Puţin îmi pasă!Am terminat cu prietenia? Bun. (Pauză.) Până una alta,
lasă goangele şi adu-ţi aminte ce mi-ai făcut la bancă. Tu, să fii fost în locul
meu, m-ai fi luat la palme, că te cred capabil de orice insultă.

VALTER: Eşti neserios. Era aşa de uşor să înţelegi că nu sunt eu vinovat.

ION: Nu încerca să te aperi, că nu mă convingi. Faptele te dau de gol. Am

crezut în tine, Valtere. Un pic de bun simţ dacă ar mai fi în tine ar trebui să te
cutremuri pentru că ai stins în mine flacăra prieteniei. De acum încolo încep
să fiu mort. (Pauză. Apoi cu dojană şi tristeţe.) De ce m-ai înşelat, Valtere –
de ce nu mi-ai spus că te duci cu Mioara la cinematograf?

VALTER(surprins): Cine ţi-a spus că... am fost cu Miora la...?

ION: Am vrut să mă conving de adevăr. V-am urmărit! Fii liniştit că nu i-am

spus nimic Stăvăroaiei. După cum vezi eu – şi ca duşman – tot prieten ţi-am
rămas, deşi m-ai mâhnit atât de tare, Valtere...

VALTER(înduioşat): Ioane... te rog... ascultă-mă.

ION: Bine, dar să fii sincer.

VALTER(cu hotărâre): Sincer, prietene, cât se poate de sincer! Scurt. Trebuie

să luptăm împreună pentru prestigiul nostru, care este serios ameninţat. Dar
mai întâi jură-mi că va rămâne taină de mormânt tot ce îţi voi spune.

ION(intrigat): Bine, mă, poftim: jur!

VALTER: Aşa, acum fii calm şi ascultă-mă. Mergând spre bancă, după prânz,
Mioara m-a anunţat că o să-mi ceară un serviciu... un sacrificiu. Despre ce
anume era vorba mi-a spus doar cu câteva clipe înainte de ora şapte: s-o
conduc în oraş, dar să nu spun la nimeni, şi cu atât mai puţin ţie, unde o să
mergem şi vom face.

IONA(surprins neplăcut): Aşadar... taine faţă de mine? (Privind spre camera

Mioarei.) Buuuun, domnişoară Mioara!

VALTER: Mi-ai promis să fii calm...

ION(docil): Sunt calm...

VALTER: Prin urmare, învăţat de Mioara, te-am lăsat să aştepţi în birou, am

coborât cu ea pe scara de serviciu şi fără să ne vadă cineva, ne-am strecurat
pe străzi lăturalnice...

ION: Ştiu. Până la cinematograf. Eram după voi. Vă urmăream. Când v-am
văzut intrând, am înţeles şi m-am retras.

VALTER: Ai răbdare, că abia acum începe tragedia. La bilete, Mioara mi-a

cerut să cumpăr doar unul. Pentru ea. Apoi m-a rugat să n-o conduc în sală ci
s-o aştept, că vine numaidecât, la patiseria de alături.

ION: Şi tu ai lăsat-o să intre singură?

VALTER: Ce era să fac? Mi-a spus că trebuie să-i spună ceva foarte urgent
unei prietene, care o aşteaptă în sala de cinema. Am crezut-o. Şi am
aşteptat-o... Trei ore!... Şi am turbat când am văzut-o - repet: după trei ore!-
ieşind din cinematograf alături de?!.... ''Moartea obosită''!

ION(i se pare imposibil aşa ceva): Ce, mă, eşti nebun? Mioara? Tocmai cu
un strâmb şi un tâmpit?...

VALTER: Cum te văd şi cum mă vezi, aşa i-am văzut.

ION(revoltat): Şi nu l-ai luat la palme?

VALTER: Pe subdirector? Ioane... Şi pe lângă asta, cu ce drept? S-au

despărţit la ieşire.

ION(iluminat): Stai, Valtere – stai că abia cum înţeleg ce-a fost cu

avertismentul scris. Azi după-amiază mă duc la birou la ''Moartea obosită'' cu
o corespondenţă şi... cum intru, dau de Mioara. Răsturnată în fotoliu ronţăia o
bomboană şi-l asculta, zâmbitoare şi îmbujorată până la urechi, pe
subdirector. Nu ştiu ce-i şoptise scârba dracului până atunci dar îi prinsese
mâna şi i-o mângâia libidinos. Îi curgeau balele. Am simţit în momentul acela
că-l urăsc şi, întors la birou, ca să mă răzbun, am luat registrul de evidenţe şi
i-am încurcat zece coloane de cifre dup care i l-am dus să-l vadă, ca o
provocare. Am aşteptat să strige la mine, să facă o criză de isterie, ca să pot
să-i dau cu ceva în cap. Dar a ridicat numai din umeri şi... după câteva ore mă
trezesc cu un avertisment. Când mă potolisem! (Privind iar spre camera
Mioare.) Aşadar, domnişoara... pentru care ne-am sacrificat de atâtea ori, la
orice oră, ne sfârâmă inimile... Îşi bate joc de noi?...

VALTER: Las-o, mă, pe Mioara, că e zburdalnică şi nimic altceva. Nu e

vinovată ea dacă...

ION(nervos): Cum o să fie Mioara vinovată când un dobitoc ca tine, cu banii

unui imbecil ca mine, îi cumpără bilet la cinema şi i-o duce plocon unei
scârnăvii?

VALTER: Stai, n-o lua iar anapoda, că nu avem nici un inters să ne certăm
tocmai acum. Pe drum am căutat să stau de vorbă cu ea dar nu m-a înţeles. E
eterna poveste cu o fată frumoasă şi săracă, pe care o încânţi cu o promisiune
de avansare şi cu strălucirea unui inel cu piatră falsă.

ION(revoltat): Cum? A primit Mioara un inel de la...?

VALTER: Stai, zăpăcilă, că n-au mers atât de departe! Până una alta doar i-a
promis... Dar fireşte că la primul salariu o să i-l ofere iar noi o să rămânem cu
buza umflată în faţa faptului împlinit. N-ar fi ruşinos, pentru noi, mă, să ne-o
fure de sub nas?

ION: Şi tocmai cine?

VALTER: Vezi? Tocmai cine! Un slut, un ramolit, un... un... o... frecţie... o
acritură...

ION: Te cred! Scârba dracului, nici biletul la cinema nu i l-a plătit!... (Brusc,
şi-a adus aminte.) Hahaleră care eşti tu de hahaleră! Să nu te mai prind că-mi
ceri bani că te iau la palme!

VALTER: Aşa, mă mir că nu ieşi în stradă să strigi că ţi-am rispit averile...

Mai spui de subdirector că e avar! Fii şi tu odată, omule, deştept ca mine şi
înţelege că, mai presus de banii tăi, e vorba de prestigiul nostru. Ar fi ridicol
să ne lăsăm învinşi de cretinul ăla de subdirector. Mioara mi-e dragă.... Ne e
dragă la amândoi, că te-am văzut cum suspini şi cum oftezi... Aşa că mai bine
hai să ne dăm mâna şi să încercăm acum, cât mai e vreme, s-o recâştigăm pe
Mioara. Pe urmă o să ne înţelegem noi, că oameni suntem nu... O să mă doară
sau o să te doară o renunţare, pentru că va trebui să renunţăm unul din noi în
favoarea celuilalt dar învinsului îi va rămânea cel puţin bucuria că Mioara e a
celui mai bun prieten – pentru că noi, ''dânsule'', suntem prieteni, nu? Ne-ar
pupa cămila şi mâţa ne-ar scuipa-ntre sprâncene dacă n-am fi, tocmai acum.

ION(convins, cu un gest aproape patetic): Amice, te-am înţeles, şi sunt

dispus la orice jertfă!

VALTER: Bun! Atunci începem lupta?

ION: S-a făcut! Dar... cum începem?

VALTER: Foarte simplu: eu o duc la cinema şi tu îi cumperi inele.

ION(perplex; apoi): Deştept eşti, mă, Valtere, că mă laşi pe mine cu ponosul,

ca să tragi tu folosul – şi prost eşti, mă, Valtere, dacă tu crezi că leafa mea
poate învinge sălăroiu' subdirectorului. Noi o să-i oferim un inel şi ''Moartea
obosită'' o maşină, o vacanţă exotică, o vilă, ca să nu mai vorbim de haine,
parfumuri şi de toate micile nimicuri cu care ameţeşti atât de uşor o fată ca
Mioara.

VALTER(desumflat): Adevărat! Ce ne facem, atunci?

ION(protector): Fii pe pace, că amicul tău n-o să doarmă noaptea asta. Am să

încerc şi eu o dată să fiu al dracului, crud şi machiavelic, cum se spune! Până
una alta, treci şi fă nani, puişor, că eşti cam palid şi tras la faţă. Dimineaţă am
să-ţi spun cum vom proceda. Am să te învăţ eu ce să faci, prieten drag...
ticălos. (Ies fiecare în camerele lor, cu o mişcare, un gest, oarecum ritualic,
al prieteniei care-i uneşte.)

TRECERE 2. (După o noapte de ninsoare abundentă, ca de vis...)

SCENA 5. (Ion, Valter... Frosa... Mioara)

ION(iese din camera lui pregătindu-se de plecare; trece pe la uşa lui Valter
şi bate, la început cu sfială, apoi ceva mai stăruitor): Valter! Mă, n-auzi?
Valtere... Tiii, ce somnolenţă şi ce insolenţă de animal... Doarme ca pocu-n
cucuruz... (Insistă.) Valter! Scoală, mă, hahaleră letargică!

VALTER(de la el din cameră): Cine-i acolo?

ION: Poftim... (Tare.) ''Baiazid cu trei coroane puse una peste alta'',
imbecilule! Ai uitat că avem de mers în oraş? Să ştii că dacă nu vii repede,
plec singur.
VALTER(tot din cameră): Stai că vin imediat! (A intrat Frosa care, auzind
gălăgie, s-a pregătit să-l ia la rost pe Ion.)

FROSA: Iar scandal! Oamenii încă dorm!...

ION(neintimidat, dimpotrivă): Ascultă, să nu te mai prind că te amesteci unde

nu-ţi fierbe oala, da? Şi mai ales să faci bine să nu uiţi cu cine vorbeşti, ai
înţeles?!

FROSA(surprinsă dar cu atitudine): Ascultă, ''dânsule'', să nu strigi la... eu,

că...

ION(înaintând ameninţător spre ea): Nu cumva te-ai supărat, Dulcinee cu

conci? Să nu crâcneşti, să nu latri că te muşc de beregată şi-ţi zboară ceva în
cap! Ai auzit?

FROSA(acum intimidată cu adevărat): Am vrut să... coniţa doarme şi... dacă

facem gălăgie...

ION(pe acelaşi ton): Să-i fie ţărâna uşoară dacă doarme, că nu-mi pasă! Cui
nu-i place să se mute sau, dacă e... proprietar, să-şi astupe urechile!

FROSA(speriată): Sfântule din cer, când o auzi coniţa...

ION: Să audă! Că nu mai sunt dispus să mă las călcat pe bătătură! Iar ţie nu-ţi
mai permit să fii obraznică – mai ales cu mine şi când sunt acasă!

FROSA: Eu, păcatele mele...

ION: Să nu te mai prind că te iau la palme! Te plesnesc de auzi câinii în

Mesopotamia!

FROSA: Conaşule, eu... să mor dacă...

ION(n-a auzit bine): Cum?

FROSA: Conaşule...

ION(măgulit): Aşa, vezi!.... Cum?

FROSA(umilă): Conaşule...

ION. Aşa, conaşule!... (Se uită trimfător la ea.) Şi încă ceva: să nu mai fii
urâtă, să nu-mi mai ieşi în cale ca o sperietoare, că te fac paparudă! (O
analizează dându-i târcoale.) Ce-i cu conciul ăsta în vârful capului, ce-s
obrajii ăştia de vaselină şi ochii ăia rotunzi de broască? (Frosa încearcă să
spună ceva.) Nici o vorbă! (Cu bunăvoinţă autoritară.) Să vii la mine, când
m-oi întoarce din oraş, să te învăţ cum să corectezi natura. Aşa. Acum... (ia o
atitudine imperială şi comandă cu un gest impresionant) fă-mi repede o
cafeluţă!

FROSA(ieşind fâstâcită): Momentan, conaşule! Cum ai zis matale:

momentan o fac... (Ion rămâne în acea poziţie statuară.)

VALTER(intră grabnic, îl vede şi izbuneşte în râs): Ce-i cu tine, mă, ce-ai

rămas aşa, ca o statuie a libertăţii, în piaţa unui oraş provincial?

ION(părăsind atitudinea): Valtere, mă, îmi vine să plâng şi să râd... Abia

adineauri, strigând la Frosa, am înţeles ce ministru sau ce dictator am
sugrumat în mine, ca un dobitoc, atâţia ani, numai de dragul încăpăţânării de
a fi şi a rămâne un... biet om... cumsecade... Valtere, mă, filozofii au perfectă
dreptate când spun că omul este un animal foarte curios! Ai văzut-o pe Frosa?
A fost suficient să mă răstesc o dată la ea, ca s-o trimit titirez să-mi facă o
cafeluţă. Tot aşa de uşor mi-ar fi fost s-o conving să sară de pe casă ori să
mânânce coropişniţe. Patru ani de când stau aici, am încercat să trezesc în ea,
cu vorbă bună, un pic de bun-simţ şi de conştiinţă. Şi iată că tot ce n-am făcut
în patru ani cu duhul blândeţii, am reuşit adineauri, cu o ameninţare de
parlagiu şi un gest atât de ridicol, că mă simt prost...

VALTER: Bine, mă, aşa o fi – dar ce legătură are asta cu somnul meu?

ION(se uită grăbit la ceas): Repede! Dă zor, Valtere, că ne compromitem

iremediabil în faţa unor persoane respectabile şi ne stricăm planurile...

VALTER(îmbrăcându-se cu nedumerire): Ce plan şi ce persoane, mă,

''dânsule''?

ION(tainic): Ssssst!... Cu surdină la limbă, animal curios!... Ai uitat de planul

nostru machiavelic?

VALTER: Cum să uit, mă, se poate? Azi-noapte m-am gândit aşa de mult şi
de profund, că – la un moment dat- începuse să mă usture creierii...

ION: Dă-i încolo de creieri, că numai necazuri îţi fac. Ţi-am spus azi-noapte,
că am eu grijă să mă gândesc şi pentru tine... Planul machiavelic!... Nu mă
întreba cum şi în ce fel, că n-avem timp. Te lămuresc eu pe drum. Hai!...

VALTER: Gata. Numai să-mi iau haina... (Iese în camera lui. Intră Frosa cu
cafeaua. Face impresia că-i e frică să se mişte ori să spună ceva. Ion o
priveşte cu milă dar şi cu o oarecare satisfacţie.)

FROSA(umilă şi timidă): Cafe-feluţa matale.

ION(încercând să rămână serios): Pune tava pe masă. (Frosa se supune.)

Şezi. (Frosa se aşează pe un scaun.) De când... (şi dintr-o dată, cald şi
blând, aşezându-se lângă ea)... de când n-ai mai băut tu o cafeluţă cu
caimac? Poftim, Froso, bea-o tu pentru mine... (Frosa şovăie, el se încruntă.)
Ce, aştepţi să te rog a doua oară? Să nu mă superi! (Frosa bea cu timiditate
din cafea. Ion, cu aceeaşi bunătate caracteristică.) Dulce, nu-i aşa? Şi
aromată? Poftă bună şi... spune, Froso, nu-i mai bine şi mai frumos aşa, cu
vorbă bună, decât să strigăm unii la alţii, ca smintiţii?

FROSA: Dacă spui matale, sigur.

ION(cu o oarecare tristeţe): Ţine minte şi tu, Froso, ce i-am spus adineauri şi
aiuritului ăsta de Valter: omul e un animal foarte curios. Aşa, fată – ăsta-i
adevărul... Frusinel cu conci...
FROSA(tresărind, aproape cu panică dar şi cu o oarecare iluminare): Să
nu-mi mai spui Frusinel? Cineva care... (Efort să-şi amintească.) E aşa de
mult de atunci... şi nu pot, nu mai pot să-mi aduc aminte... Ştiu numai atât: că
am fost adusă de undeva, în casa lor, când eram mică. Aici am trăit şi am
crescut, servitoare... (plânge)... şi nu pot, nu pot să-mi aduc aminte...

ION(o mângâie înduioşat): Mai bine, e mult mai bine aşa, Frusinel. Un om
care ştie să uite, cum ai uitat tu, n-are nici păreri de rău şi nici mustrări. Poate
să-şi înceapă viaţa oricând...

FROSA: Atunci... de ce a strigat o nebună la mine că sunt... copil din flori?

ION: Pentru că ştia că ai fost născută din dragoste adevărată, că numai

sufletul tău poate să nască o dragoste tot aşa de adevărată.

VALTER(care reintră grăbit, din camera lui): Gata!

ION: Bun... (Frosei.) Să faci, Frusinel, un pic de căldură şi la mine, că la

noapte am chef să ascult muzică... (Trăgându-i cu ochiul.) Ştii tu cum! (Către
Valter.) Hai repede că ne compromitem iremediabil.

MIOARA(iese din camera ei, privind surprinsă la cei doi aflaţi pe picior de
plecare): Frumos! Cavalerii se duc singuri la plimbare...

VALTER: Te supăra?

MIOARA: Dimpotrivă.

VALTER(ironic): Prefer să mă duc cu el la cinematograf decât să fac pe

sentinela...

MIOARA(ofuscată): Eşti... stupid, şi... nesuferit, şi... măgar!

ION(intervenind împăciuitor): Vă rog, fără incidente care pot avea urmări

regretabile! (Către Valter, tainic.) Repede, pierde-vară, că nu mai ajungem la
timp... (Mioarei, cu o uşoară tuşă ironică.) Nu te supăra, păpuşe mică şi
scumpă, Valter a glumit. Glumă proastă de simplu funcţionar la bancă, dar ce
să-i faci? Aşa-i el: inteligent şi spiritual. Glumăcios! (Râde tâmp.) Adevărul e
că ne ducem la... morgă. Am avut un prieten bun, care s-a sinucis din...
dragoste. Tâmpitu'. Adora o fată frumoasă şi proastă – cum sunt, pardon,
aproape toate fetele frumoase.

MIOARA(atinsă): Nu fi obraznic, ''dânsule'', că te fac... măgar şi pe tine...

ION: Fă-mă!...

MIOARA: Măgarule!

ION: Că nu mă supăr. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă mai supără.

Sigur, afară de hahalera asta de Valter-santinela... (Cei doi bărbaţi-copii
încep să râdă după care iau o atitudine teatrală şi... cu gest pe măsură.) Mai
bine...''du-te la mănăstire!...'' (Frosei.) La revedere, Frusinel – şi... nu uita:
diseară învăţăm să corectăm natura şi să începem să silabisim întâia carte.
Numai aşa, Frusinel, ai să înţelegi de ce omul e un animal curios... (Şi înainte
de a ieşi, împreună cu Valter, mai reiau o dată atitudinea teatrală ca pentru a
saluta.) ''Du-te ma mănăstire!... (Cei doi ies râzând.)

MIOARA(furioasă): Ce imbecili! Asta n-am să le-o iert niciodată! (Intră

nervoasă la ea în cameră.)

FROSA(rămasă pe scaun, privind printre lacrimi, în gol): Nu pot – nu mai

pot să-mi aduc aminte...

TRECERE 3. (S-a înserat... Ninge feeric! Felinarul-lună aprins, pluteşte.)

SCENA 6. (Mioara, Stăvăroaia... Frosa)

(Mătuşa şi nepoata au băut cafele. Stau la masă şi caută în ceşti semnele

norocului şi ale nefericirii. Stăvăroaia e bine dispusă şi pare mai tânără.
Odihnită! Mioara, dimpotrivă, e tristă, indispusă, abătută. Ca şi cum i s-au
înecat corăbiile...)
STĂVĂROAIA(cu o jenă prefăcută): Ba nu, zău, inimoară, că e nebună
ceaşca asta! Poftim, în zăţălău' ăsta gros îmi arătă că-mi cade dragoste şi bani
– crai nou pe drum de zi, cu ochii verzi! Da' ştii ce bine-mi arată? Fotografie,
nu alta: cu nas, cu frunte, cu...

MIOARA: Ai spus ceva, tanti?

STĂVĂROAIA: Păi da!...

MIOARA: Scuză-mă, tanti, dar... mă... mă gândeam la... Frosa...

STĂVĂROAIA(mirată): Frosa?

MIOARA: La ce-ai spus odată. Că e dobitoacă pentru că numai dobitoacele

nu ştiu să plângă.

STĂVĂROAIA: Lemn câinesc, dragă: îl smulgi din pământ şi nu simte. Mi-a

adus-o răposatul, când era mică. A spus că e o nepoată orfană de la ţară, că-i e
milă s-o lase printre străini şi... aşa... şi pe dincolo... Am pus-o la muncă!
Doar nu era s-o ţiu prinţesă. Să ştii că am dus cu răposatu' o căsnicie model.
Libertate şi discreţie absolută: eu cu ale mele, el cu ale lui – numai vecinii să
nu afle! (Râde.) Parcă nu m-am prins că e copilul lui din flori. Aşa că să nu
mai dezgropăm morţii! Mai bine, inimoară, dă-mi ceaşca să văd ce-ţi cade.

MIOARA(îi dă ceaşca): Necazuri, tanti: doi câini, o cruce şi o inimă. Adică:

nenorocire sigură!

STĂVĂROAIA(expertă, studiind ceaşca): Mde, fetiţo, câini parcă ar fi, da'

cruce nu văd. (Mai atentă.) Adevărat că unul din câini are o inimă în vârful
cozii dar javra asta mică de aici, numai cruce nu pare să ducă în gură.

MIOARA: Cruce, tanti! Nu vezi că are şi raze?

STĂVĂROAIA(îndoielnic): Ştiu eu? O fi semănând a cruce, dar mai curând

pare să fie rândunică sau locomotivă. Oricum, nu te frământa, drăguţo, că
asta n-are nici o importanţă. Cruce ori locomotivă la fel zic: călătorie
sprâncenată duşmanilor!

MIOARA(cu un oarecare năduf): Duşmanii mi-i cunosc eu bine.

STĂVĂROAIA: Lasă-i încolo, puică, de duşmani, că tot ce e în fundu' ceştii,

cum s-ar spune la voi în bancă: punem la dosar! Să vedem, mai bine, ce-i pe
margini... (Cu puţină nemulţumire de ceea ce vede.) Ar fi o supărare – un fel
de necaz care te apasă pe suflet. Te-ai certat cu cineva sau o să te cerţi. Noroc
că, după furtună, vine şi vremea bună. Uite, din partea asta, care e necazul, se
desprinde aşa – ceva subţire ca un fum sau un şarpe – adică petrecere – şi
tocmai sus, unde e capul şarpelui sau fumul se face fundă, legând de aripi un
porumbel între un leagăn şi un... şi un...ceva... Care parcă ar fi vultur, de n-ar
semăna cu o cămilă. Asta va să zică, puică dragă, că persoana cu care te-ai
certat ţine mult la tine şi are gânduri serioase. Porumbel cu fundă e logodnă
pe curând, iar leagănul înseamnă nuntă cu spor la casa omului.

MIOARA(curioasă): Dar cămila, tanti – ce rost o fi având cămila?

STĂVĂROAIA: Dacă-i semn rău, te faci că n-o vezi sau o asemeni cu o

broască, adică: vreme bună – sau cu o ghindă, semn că un om cu gheb o să se
poarte cu tine ca un porc. Asta-i.

MIOARA(nestăpânindu-se): Asta nu se poate! Subdirectorul este un om

distins şi manierat. Mi-a declarat solemn, la cinematograf, că are gânduri
serioase cu mine. Sparge ceaşca, tanti, că-i mincinoasă! Valter s-a purtat ca
un porc, cu el m-am certat. Să ştii că mă mărit cu omul cu gheb!

STĂVĂROAIA(surprinsă): Vai de mine, ce vorbă-i asta, inimoară?

MIOARA: Nimic, tanti...

STĂVĂROAIA(autoritară): Mioara, mă cunoşti şi la inimă şi la carcter!

Sunt duioasă şi de treabă cu cine mi-e drag şi sunt categorică şi inconciliabilă
cu cine mă supără şi mă calcă pe bătătură! Adică: să nu mă minţi că e prăpăd!

MIOARA: Dar te asigur, tanti, că n-a fost nimic... că încă... nimic serios.
STĂVĂROAIA: Orice nenorocire, în dragoste, începe cu ceva neserios.
Poftim, ca să te convingi: ai ajuns să te cerţi cu Valter, ca să nu mai vorbim
de nebunia cu măritişul tău cu individul cocoşat şi de întâlnirea cu
subdirectorul băncii. Mioara, dă-o-n fras! Nu mă supăr că ai avut o
convorbire amicală şi secretă cu el. Dar nu într-un local public, să te vadă
vecinii. Aşa ceva se face acasă, sau, mai tainic, într-o grădină publică, în clipa
în care răsare luna şi e întuneric... Puţin romantism, ce mama sărăciei! Nu te
arunci aşa, hop-ţop... dă-o-n colo, că se interpretează!... Dacă mă întrebai pe
mine, nu te încurcai aşa de rău. Te lauzi că eşti fată modernă? Atunci te
poftesc să nu mai fii prostuţă altă dată şi să mă-ntrebi cum şi ce fel, în amor –
că am experinţă, hă-hăăăă!... De pe vremea lui Burebista... (Râde.)

MIOARA(prefăcută): Tanti, mă faci să plâng...

STĂVĂROAIA: Plângi, dă-ţi drumu', revarsă-te şi pe urmă spune. (Mioara

şovăie.) Aştept! Să nu-mi ascunzi nimic, că e pericol. Te aduc eu pe drumul
bun. Auzi colo, la dânsa gust: să se mărite cu un cocoşat. Admit să stai de
vorbă şi... ceva mai mult, cu un om superior ca subdirectorul, dar în nici un
caz...

MIOARA(nu-şi poate stăpâni râsul): Dar bine, tanti, subdirectorul e omul cu

gheb din ceaşcă!...

STĂVĂROAIA(interzisă pe moment): Nu se poate! Imposibil! Cine a mai

văzut ofiţer, mitropolit şi subdirector de bancă serioasă, cu cocoaşă!... La
urma urmei, am să-l pui între scânduri şi să vezi ce om falnic fac din el.
Ţeapăn. Lumânare. Stâlp, ce mai! Numai să aibă ceva bani puşi deoparte – că
altmiteri sunt vremuri grele şi gaia vă mănâncă, maică!

MIOARA: Are tanti! Mi-a promis o barcă cu motor, cadou de logodnă şi o

maşină sport pe care să o conduc singură, cadou de nuntă.

STĂVĂROAIA: Aşa noroc, bambina mamei, mai rar! Spune repede, cum a
fost?

MIOARA: Să vezi, tanti. Alaltăieri, mă anunţă secretarul, în şoaptă, că mă

pofteşte domnul subdirector la el în birou. Mă duc. Şi fără nici o introducere:
''Nu vrei o bomboană, domnişoară?'' ''Cum să nu, mulţumesc!'' El surâde şi eu
mă roşesc. Şi aşa, din vorbă în vorbă... mă asigură că o să fiu avansată şi
începe apoi să-mi spună că e singur şi trist, că-i de mult în căutarea unei fiinţe
care să-l poată înţelege, că are o inimă nobilă şi... două milioane de lei numai
în acţiunile băncii...

STĂVĂROAIA: Inima ca inima – dar milioanele erau un argument...

MIOARA:... un argument aşa de serios, tanti, că am simţit momentan şi dintr-

oadată un interes deosebit pentru destinul nefericit al acestui om superior şi
i-am spus că ador... cinematograful! Vroiam să-l cunosc şi în intimitate.

STĂVĂROAIA(tresărind): Cum în... intimitate?

MIOARA: Adică în oraş, trecând pe lângă vitrinele magazinelor şi a

bijuteriilor. Ştii dumneata metoda!

STĂVĂROAIA: Brava! Manieră la manieră – colegial dar de la distanţă...

MIOARA: Ca să-i arăt, totuşi, că nu sunt interesată, mi-am plătit singură

biletul la cinema şi ca să-l conving că sunt fată cuminte, am refuzat categoric
să merg cu el la restaurant. Ştiam că mă aşteaptă Valter la patiseria de alături.
De asemnea, tot ca să vadă ce caracter am, i-am interzis să mă conducă acasă
cu maşina. Tot de teamă să nu mă vadă Valter pe care-l rugasem să mă
aştepte. Refuzul meu l-a impresionat aşa de mult pe subdirector, că mi-a
mărturisit că are intenţii serioase cu mine. A rămas numai să vorbesc cu
dumneata şi să-i duc răspunsul, ca să mă ceară în căsătorie în mod oficial.

STĂVĂROAIA: Răspunsul meu? Mai întrebi, inimoară? Afirmativ, pentru

cele două milioane şi cu tandre mulţumiri pentru barcă şi automobil. Zău,
soro, că uneori eşti aşa de modestă şi de candidă, că-mi vine să plâng... dar
parcă mi-e frică... O veste ca asta, o fericire aşa de... Două milioane, o barcă
cu motor, un automobil...
MIOARA(cu surpriza plăcută păstrată la urmă): Şi o vilă cu ocazia întâiului
născut.

STĂVĂROAIA(în culmea fericirii): Vilă!... Visul meu!... O vilă cu balcon

mare, să stau în fotoliu şi să mă vadă toţi vecinii, aşa, ca pe o latifundiară!
Doamne, s-ar scutura şi maiorul Stavăr, în pozele lui de-a călare şi pe loc
repaus!... Lasă-mă, puică, să te strâng în braţe! (O sărută pe frunte.) Fata
mamii cea onestă şi cu noroc... (Sună soneria!... Cele două tresar surprinse.)

MIOARA: Cine-o fi?

STĂVĂROAIA: Dacă e subdirectorul? (Soneria!) Auzi, sunt sigură că-i el!

(Dintr-odată începe să se agite.) Fugi şi dă cu un pic de pudră!

MIOARA: Bine, tanti! (Soneria!)

STĂVĂROAIA(repede): Froso!... Toanta naibii, că n-aude. Froso, n-auzi?

FROSA(intrând în grabă): Da, coniţă.

STĂVĂROAIA(precipitându-se): Fugi că e cineva afară (Frosa fuge spre

uşă.) Stai! Şorţul, trage şorţul!Nu vezi ce dezmăţată umbli?... Stai!... Du-te
repede şi deschide!... Stai!... Fii atentă, că e o persoană distinsă!... Stai!... O
primeşti frumos, o pofteşti pe scaun...

FROSA(repede spre uşă): Bine.

STĂVĂROAIA: Stai!... Părul, zăluda naibii, strânge părul şi nu uita: îl

pofteşti frumos şi... gura, să nu te prind că-mi faci vreo încurcătură, că te
omor!

FROSA: Da, coniţa. (Fuge.)

STĂVĂROAIA: Stai!... Du-te! (Frosa iese în sfârşit!) Mioara, dă şi cu un pic

de ruj, că eşti fată onestă şi te prinde de minune.
MIOARA: Dau tanti, dau.

FROSA(reintră cu o scrisoare în mână): A fost un copilandru cu o scrisoare

pentru domnişoara...

MIOARA(deziluzionată): Nu se poate!

STĂVĂROAIA(acelaşi joc): Imposibil! Am avut o presimţire aşa de

puternică... Imposibil să nu fi fost el!

FROSA: Eu l-am cheamat în casă, dar el a zis: ''Fugi, fă, proasto!...'' Aşa că,
l-am alungat!

STĂVĂROAIA(supărată): Atunci... ce mi-ai rămas cu scrisoarea în mână, ca

o imbecilă? Dă-o domnişoarei şi dispari odată, că numai încurcături faci!
(Frosa i-a dat scrisoarea Mioarei şi iese.)

MIOARA(emoţionată): Dac-o fi de la subdirector? (Desface plicul

nerăbdătoare.)

STĂVĂROAIA(cu bucurie abia stăpânită): Să vezi minune că-i de la el!

MIOARA(care a citit, se prăbuşeste pe sofa, distrusă): Vai, tanti... Vai, tanti,

ce lovitură... Citeşte dumneata ca să vezi că necazul din ceaşcă n-a fost
minciună... (Îi dă scrisoarea.)

STĂVĂROAIA(citind): ''Scumpă, frumoasă şi stimată domnişoară: Avem

fiecare câte un înger păzitor şi un înger păzitor v-am fost şi subsemnatul, în
seara când te-am văzut la cinema, în tovărăşia unui individ care, dacă e
subdirector de bancă, nu e mai puţin, cum îl arată şi cocoaşa, un intrigant, un
siluitor şi un mizerabil, că şi-a lăsat nevasta şi copiii ca să vă acapareze şi să
te facă victima lui – el, şarpe veninos iar dumneata o biată turturică. Fereşte-
te de mizerabil şi mă mir că tanti a dumneavoastră, care se pretinde femeie
inteligentă şi e văduvă de brav ofiţer român, doarme ca o ţoapă proastă şi te
lasă să te pierzi cu atâta condamnabilă uşurinţă. Încă o dată, fereşte-te şi la
revedere. Un vecin binevoitor.''
MIOARA(plângând): S-au dus, tanti: şi milioanele şi barca cu motor!

STĂVĂROAIA(brusc, eroic): Ia stai, soro, fir-ar mă-sa cu belciug în nas, că

– la urma urmei – scrisoarea asta e o anonimă. Este? Ba bine că nu! Atunci de
ce supărare şi lacrimi? N-avem decât să ne... cu anonima – avea răpăsatu' o
vorbă, ce să facem cu ea... şi gata! Parcă văd c-a scris-o o stricată, o fufă
geloasă pe norocul tău (Sună soneria! Stăvăroaia tresare.) Froso!...
(Mioarei.) Şterge repede lacrimile, păpuşico! (Soneria sună din nou. Apare
Frosa.) Mişcă, Froso, mai repede!

FROSA(uşor disperată): Cine-o mai fi, sfântule din cer? (Porneşte spre uşă.)

STĂVĂROAIA: Stai, nebuno! (Frosa s-a oprit.) Dacă o fi iar o haimana cu o

anonimă, să-l iei la palme, ne-am înţeles?

FROSA(lămurită): Bine! Las' că dacă-i vorba de palme... (Iese.)

MIOARA(cu teamă): Tanti, am o presimţire că... iar o supărare.

STĂVĂROAIA: Fii fără grijă, maică! N-ai auzit ce i-am spus Frosei? La
palme pur şi simplu...

FROSA(revine cu o carte de vizită în mână): E unu' bătrân de stă să cadă.

Zice că scrie aici cine-i şi ce treabă are.

STĂVĂROAIA(a citit cartea de vizită): ''Aris... Aristotel Matac, pensionar...

Vreau s-o întreb ceva foarte urgent pe domnişoara, despre domnul subdirector
de la bancă.'' (Mătuşa şi nepooata se privesc şovăielnic.)

MIOARA: Ce zici, tanti?

STĂVĂROAIA(mai uitându-se o dată la cartea de vizită): Aristotel, care...

s-o întrebe ceva urgent... subdirector... domnişoara... (Se aude iar soneria!)

MIOARA(cu hotărâre): Pofteşte-l, Froso!

STĂVĂROAIA(repede): Da să nu ne laşi singure cu el! Stai aici şi... la cel
mai mic semn că... îl iei la palme şi-i spui că nu e nimeni acasă. (Frosa iese.)

SCENA 7. (Stăvăroaia, Mioara, Frosa, ''Aristotel''- Actorul)

ARISTOTEL(de afară): Frig, ilustrisimă mică, nu-ai aşa?

FROSA(de afară): O fi – da' să laşi galoşii aici, că se supără cucoana!

ARISTOTEL(de afară): Aşa? Poftim, îi las! (În scenă intră ACTORUL...

înntruchipându-l pe Aristotel, un bătrân, fost ofiţer, cu o căciulă de miel pe
cap, cu o manta militară plină de decoraţii şi insigne, ca o vitrină, cu mănuşi
de lână fără degete, fular şi baston. Surd, vorbind mereu tare şi într-un vădit
accent cazon însă cu un ton familiar şi dezinvoltură în gesturi. Merge puţin
adus de spate... Dar, din când în când, în jocul lui, mai iese din rol în uşoare
alunecări civile. Când intră salută, cu amploare şi respect, portretul
maiorului Stavăr... După care se întoarce descoperindu-se celorlalţi. Se
prezintă!... Şi începe să ocupe spaţiul.... Până îşi găseşte locul care să-i
convină; pe scaun, la masă.): Sărutăm mânuşiţa, onorată doamnă! (I-o
sărută, apoi dă mâna cu nepoata.) Omagiile mele, frumoasă domnişoară!
(Priveşte prin încăpere.) Da, da, e plăcut aici şi cald – aşezare familiară,
serioasă, temeinică, pe care nici moartea bunului meu prieten, maior Stavăr
(se ridică brusc şi salută iar tabloul cu acelaşi gest larg), n-a clătinat-o...
Toată viaţa mea, respectabilă doamnă şi frumoasă domnişoară, am dus dorul
unui cămin ca al dumneavoastră. Uite ce mare plăcere să te aşezi comod pe
un scaun ca ăsta (merge şi se aşează pe un scaun la masă), să faci o ţigară,
aşteptând fireşte o cafeluţă cu caimac şi împăcat cu gândul că toate trec, toate
se duc... (Recitând.) ''Vezi, rândunelele se duc...'' (Observă că nu obţine nici
o reacţie.) Vezi!?... Se duc!!...

STĂVĂROAIA şi MIOARA(ca la corul şcolii): ''Se scutur frunzele de

nuc...''

ARISTOTEL(fumând): Aşa... Ţi-aduci aminte, respectabilă doamnă, când...

când... a primit Stavăr calul bălan cu picăţele pe burtă? Pe vremea aia era la
modă cântecul ăsta... ''Vezi rândunelele se duc...'' (Oftând.) S-au tot dus
rândunelele de atunci şi s-au tot întors! Numai noi, când plecăm, nu ne mai
întoarcem... (Tare, Frosei.) Nu căsca ochii la mine, femeie! Ţi-am spus că
aştept o cafeluţă cu caimac! (Către Mioara şi Stăvăroaia care au rămas în
piciare una lângă alta.) Mă rog, poftiţi, luaţi loc.

FROSA(rămasă în spatele lui Aristotel, Stăvăroaiei): Ce fac, îl iau la palme?

STĂVĂROAIA(cu un efort de adresare şi sfială, datorită surprinzătoarei

situaţii): Cum doreşti matale...

ARITOTEL(tare): Cum?!

STĂVĂROAIA(tare): Cum doreşti matale cafeluţa?!

ARISTOTEL(la fel de tare, se prezintă): Aristotel Matac!

STĂVĂROAIA(tare): Cafeluţa!! Cum o doreşti?! Subţire, dulce sau...?!

ARISTOTEL(tare): Buuună! Cu caimac, domană, şi în ceaşcă specială, cu

semilună, ca pe timpul turcilor cu fes şi şalvari!

STĂVĂROAIA(Frosei): Ai auzit, Froso? Cu caimac şi ceaşcă specială, şi

semilună... (Frosa iese, fără să-şi ia ochii de la musafir.)

ARISTOTEL(fumând, le întinde chiştocul de ţigară): Fumaţi?

MIOARA: Nu, mulţumesc.

ARISTOTEL(cu convingere): E bună!... La necaz şi la dureri de măsele.

STĂVĂROAIA: Mulţumim, dar... nu suferim.

ARISTOTEL: Să nu zicem vorbă mare, că tot aşa de încrezător era şi maiorul

Stavăr (se ridică şi salută tabloul apoi se reaşează), în destinul lui şi totuşi a
murit mai repede decât ne aşteptam noi (râde tâmp, ca de o glumă; ia
scăpat!), bunii lui prieteni.

STĂVĂROAIA(îşi face curaj): Dacă nu te superi că întreb, stimate domn,

când şi în ce împrejurări l-ai cunoscut pe răposatul?

ARISTOTEL(tare, întreabă la rându-i): Când?! (Apoi.) Aaa, când?... Când,

doamnă... e inutil să vă spun, că nu-i o plăcere să dezgropi amintiri. Un
singur adevăr rămâne: că l-a, cunoscut şi apreciat la superlativ. Păcat! Acum
ar fi fost cu siguranţă... ăăă... cu siguranţă... general de brigadă... ăăă... Da.

STĂVĂROAIA: Da... ăăă... Sigur că ar fi fost... Mă mir numai că... nu mi-a

vorbit niciodată de un prieten aşa de bun ca dumneavoastră.

ARISTOTEL: Sunt sigur că v-a spus, dar el avea atâţia prieteni, că ar fost
imposibil să le reşineţi numele la toţi. Pe lângă asta, Aristotel Matac e ceva
care... nu spune nimic. Inima!... Inima lui Aristotel Matac însă e... altceva!...
Da... Tocmai inima asta m-a adus acum aici.

FROSA(reintră cu cafeaua pe tavă): Caimac este da'... cu semilună, ceaşcă,

nu se găseşte la noi.

ARISTOTEL: Nu face nimic.(Ia cafeaua şi o bea dintr-o dată.) Mulţumesc.

(Îi întinde chiştocul.) Fumezi?

FROSA: Feri, doamne!

ARISTOTEL: Nu? Păcat! Bun, tare bun, pentru... pentru... Să le întrebi pe

dumnealor pentru ce. Acum poţi să pleci. (Frosa nu se mişcă.) Să pleci!!...
Am o taină cu... (gest către cele două femei) şi... (Frosa vrea să iasă dar
Stăvăroaia îi face semn să rămână locului.) Aşa! (Cu mare satisfacţie îşi
continuă recitalul, ridicându-se pentru a fi mai convingător şi luând în
primire spaţiul.) Acum o ţigară bună şi... să revenim la subdirector.
Frumoasele mele interlocutoare, iată despre ce e vorba. Am... o fată...
Marioara... Mare, frumoasă, licenţiată, cuminte, imaculată şi devreme acasă...
(Râs scurt.) Că mă preocupă viitorul ei, nu-i nevoie să vă mai spun şi să vă
conving. Dar în legătură cu acest viitor, sunt dator să mă interesez cu
pregădere de trecutul şi mai ales de prezentul unui om: subdirectorul de la
bangă... bancă!...

MIOARA(palidă): Dar bine...

STĂVĂROAIA(pălind şi ea): Nu înţeleg, ce legătură are...

ARISTOTEL: Are, pardon! Iar legătura e simplă şi logică. Am auzit că

domnişoara e funcţionară şi prietena lui – sigur, mai presus de suspiciune – şi
am venit, ca la un izvor sigur de informaţie, să vă întreb: are avere? Ar fi
capabil să-i ofere, unui îngeraş ca Marioara, o barcă cu motor şi...

MIOARA(lovită, în pragul leşinului, cade moale pe sofa): Vai, tanti!...

STĂVĂROAIA(cu disperare şi speriată de starea nepoatei): Domnule, nu

înţeleg de ce... ai venit tocmai la noi...

ARISTOTEL(angelic): Dar bine, stimată doamnă, cum era să nu vin dacă

subdirectorul mi-a cerut fata în căsătorie!...

MIOARA(în chinuri, pe sofa): Vai, tanti, ce catastofă!

STĂVĂROAIA(repede, lângă nepoată împreună cu Frosa, încercând să o

resusciteze): Fetiţo... Mioara, mamă... (Către Aristotel, nestăpânită.)
Domnule, eo nesimţire să... (Frosei.) Froso! Repede, un pahar cu apă...
Mioara, dragă... (Tare, furioasă la culme, lui Aristotel.) Poftim, aici nu-i birou
de informaţii!...

ARISTOTEL(cu un aer de uimire şi inocenţă): Doamnă, nu înţeleg de ce...

(Frosa a revenit cu un pahar cu apă pentru Mioara.)

STĂVĂROAIA(scoasă din fire): Ce nu-nţelegi, domnule?! Cum ai putut să

crezi, domnule Aristotel şi mai cum îşi zice...

ARISTOTEL: Matac. Aristotel Matac...

STĂVĂROAIA: Matac, Macac sau cum ţi-o zice, că un cocoşat ca
subdirectorul poate să-i ofere Marioarei dumitale o barcă cu motor, un
automobil şi o vilă? Ce cap de gâscă sau răţoi ai avut, domnule, să te laşi
amăgit de un... de un... siluitor – ca un prost...

ARISTOTEL(mimând ofensa): Pardon, doamnă, dar nu permit...

STĂVĂROAIA(furibundă): Gura!!! Să nu mai aud un cuvânt, că te fac

ordonanţă şi te lipesc de zid!...

ARISTOTEL: Doamnă...

STĂVĂROAIA(căpităneasă): Am zis gura!... Şi te poftesc... afară!!!

SCENA 8. (Stăvăroaia, Mioara, Frosa, Ion, Valter)

(Intră în fugă Ion şi Valter. Valter merge direct la Miora. I-a tăiat faţa, cum
s-ar spune, lui Ion. Stăvăroaia, brusc, are şi ea ameţeli şi început de leşin...
Se abandonează, cu nevinovăţie şi ascunsă plăcere, braţelor lui Ion şi a
mângîierii, plictisite şi înfrânte, a acestuia, invidios pe abilitatea lui Valter.)

VALTER: Ce s-a întâmplat?

ION: Cine-i individul ăsta?

STĂVĂROAIA(cu disperare sporită): Salvaţi-ne! Suntem nişte biete femei,

fără apărare!

VALTER: Ce cauţi aici, domnule?

ION: Cine ţi-a permis?

ARISTOTEL(apărându-se de formă): Domnilor, îmi pare rău – am venit să

cer nişte informaţii... (Valter şi Ion îl iau pe sus.)
VALTER: Afară!

ION: Să nu te mai prindem pe aici că...

VALTER: Borfaşule, răpănosule, te dăm pe mâna poliţiei! (Cei doi l-au scos
din scenă pe ACTORUL- Aristotel. Apoi, de la uşă, înapoi, acelaşi joc între
cei doi:Valter se duce repede la Miora înaintea lui Ion. Iar acesta se
resemnează lângă Stăvăroaia care savurează momentul.)

ION(cu dublu sens, privind spre Valter): Ce măgar! (Apoi , mângâind ca o

scândură, mâna Stăvăroaiei.) Lasă că l-am învăţat noi minte!... Dar la urma
urmei, ce-a fost, madam Stavăr?

STĂVĂROAIA(cu durere de zile mari): Cămila de subdirector, ghebosu'

naibii, un măgar şi un vampir – ne întinsese o cursă...

ION(exagerând mirarea): Ce spui, madam Stavăr? (Către Valter.) Ascultă,

Valter, ce minune: subdirectorul e o cămilă, un ghebos, un măgar şi un
vampir...

VALTER(grav): Ştiam! Am spus, dar nu am fost ascultat. Prin urmare: nu mă

amestec în afaceri de familie. (Se îndreaptă spre camera lui.)

ION(la fel): Doamnă, având în vedere cele afirmate de bunul meu amic, vă
prezint omagiile mele şi mă retrag. (Se îndreaptă spre camera lui.)

VALTER(din uşa camerei lui): Tot ce pot să vă spun e că vampirul de la

bancă a fost însurat de patru ori şi are doi copii din flori la orfelinat.

STĂVĂROAIA(stupefiată): De patru ori... şi doi la orfelinat!

ION(din uşa camerei lui): Ţin să adaug că subdirectorul, deşi se pretinde

milionar, îşi lasă mama cerşetoare la uşa bisericii şi că nici acum nu s-a
lămurit încă adevărata cauză a morţii bunului său părinte...

FROSA(făcându-şi cruci mari): Bate-l, sfântule din cer!

MIOARA: Vai, tanti!...(Cade moale în braţele Frosei.)

FROSA(ţinând-o greu pe Mioara): Pune umăru', cucoană, că nu-i glumă!

STĂVĂROAIA(speriată şi disperată): Fata mamei, ce nenorocire!... Hai,

Froso, ajută-mă s-o ducem în camera ei...

VALTER(vrând să ajute şi el): Un moment, madam, să...

ION(îl opreşte cu un gest ferm şi supărat în timp ce femeile se chinuiesc să

iasă): Mă, caracudă sentimentală, te dai de gol tocmai acum... (Femeilor, cu
o ironie mascată.) Uşor, doamnele mele, şi nu uitaţi să-i daţi cu oţet de
trandafiri pe la nas şi tâmple, că face bine – mai ales în probleme de inimă şi
de conştiinţă!... (Celei trei femei ies în camera Mioarei.)

VALTER(impresionat de cele întâmplate): Eşti măgar, ''dânsule''- măgar cu

coadă, copite şi urechi! Ai împins gluma prea departe. Am înţeles chestia cu
anonima, dar gluma asta sinistră cu cabotinul de la teatru...

ION(înţelept şi superior): Ştiam, eram sigur că n-o să mă înţelegi – umanitate

obtuză... (Cei doi se despart intrând fiecare în camerele lor. Felinarul de
afară începe să lumineze în aceeşi nefirească legănare şi suspendare... Ninge
feeric... În toată scenă este viu doar acest imens tablou al iernii căzute peste
viaţă. O umbră se insinuează prin dreptul uriaşei ferestre, pe interior. În
contre-jour-ul creat nu poate fi identificată decît după atitudinea pe care o
are faţă de tabloul maiorului Stavăr, pe care îl salută cu gest larg, şi după
felul cum merge sprijinindu-se în baston. Este ACTORUL – ''Aristotel''! Se
întoarce şi înaintează încet, în personaj, venind spre rampă... Lumina
înaintează în faţa lui pe când în spate, cu fiecare pas făcut, se întunecă.
Atunci când ajunge în dreptul arlechinilor, la linia imaginară a oglinzii
scenei, se opreşte ezitant... )

ACTORUL – ''Aristotel'': ''Pe lângă asta, Aristotel Matac este ceva...

altceva...'' (Şi păşeşte dincolo de graniţa imaginară, într-un fel anume – la fel
cum a şi intrat la început de spectacol- ieşind astfel din holospaţiul acestei
poveşti. Continuă apoi, brusc, replica, pe un ton foarte civil, cu adresare
directă publicului.) Nu înseamnă nimic mai mult decât... ce poate să propună
o poveste ''despre un Iodol şi un Ion anapoda''... Aşa că, deocamdată, pentru
un sfert de ceas... pauză! Puteţi să vă destindeţi... (ACTORUL se îndreaptă
spre una din marginile scenei unde îl aşteaptă... masa de machiaj... Pe
sfertul de ceas al pauzei iese, la vedere, din personajul ''Aristotel''... Lumina
de pauză. Pe sală şi pe foayer se insinuează aceeşi muzică de cafe-concert pe
care au fost primiţi spectactorii. Atmosferă de sărbătoare; eleganţă şi
rafinament.)
 PARTEA A DOUA

(Sfertul alocat pauzei spectacolului s-a scurs!... ACTORUL este cu aceeaşi

eleganţă în costumaţie şi atitudine, ca la început, gata pregătit să
''reactiveze'' spaţiul şi viaţa spectacolului pentru a-l lăsa să ajungă la un
final. Pe durata pauzei a fost ajutat spre a reveni la forma iniţială de către
o... cabinieră. Ca la teatru! Nimeni alta decât... ''Frosa''... Muzica
ambiantală dispare încet, concomitent cu gongul pe care ACTORUL îl face
din nou să se audă... Înainte de al treilea gong, cu o mişcare surprinzătoare
în agilitate şi mobilitate, foarte expresivă, ca un dans în arenă, singur,
ACTORUL se lansează într-un monolog... Pare dintr-o altă piesă, alt
spectacol!...)

ACTORUL(histrionic): ''Furtuna era năpraznică în pădure dar ghioceii îşi

tremurau clopoţeii în soarele torid de vară, care – deşi era furtună
prevestitoare de nenorociri, pentru castelul de pe vârful muntelui – rămăsese
pe cer, ca să se convingă diabolicul Bill că planul lui criminal, de a o răpi pe
contesă, nu va reuşi în ziua răzbunărilor. ,,O, conte ticălos – şopti Bill
cavernos, luându-se la întrecere cu urletul furtunii ce smulgea frunzele
îngălbenite de toamnă – o, conte, care nu ţi-a fost milă de sora mea, suava
Bella... Suava Bella avea impresia lucidă că i s-a luat o pânză de pe figură şi
că vede lumea într-o lumină de paradis. Aşa a fost lumea, se întreba ea – şi eu
nu am ştiut. Dar mai frumoasă mi se pare acum, după ce am stat atâta timp în
întuneric...''(Pe mijlocul scenei, în faţa cortinei, bate al treilea gong!...
Cortina se ridică uşor. Muzica universului îşi revarsă sonorităţile magice.
Fereastra mare, albăstrie, lasă să se vadă din nou cum ninge feeric iar
felinarul-lună se mişcă uşor... ACTORUL face trecerea în holospaţiul
poveştii despre un Idol şi un Ion anapoda, cu aceeşi eleganţă şi expresivitate
în mişcare, ca la început. Pe mica sofa, Frosa, cu o carte în mână... Mai
către uşa Mioarei, în picioare şi cu ochii pe ceas, Ion. Sunt opriţi într-un
timp şi un spaţiu!... ACTORUL trece, cu un oarecare amuzament şi chef de
joacă, pe la fiecare... Apoi, mulţumit, iese dar înainte ''aprinde'' lumina...
Scena capătă iar viaţă... În acelaşi decor doar că a trecut o săptămână de la
ultimele evenimente... Povestea continuă!...)
SCENA 9. (Ion, Frosa... Stăvăroaia)

(Frosa citeşte dintr-o carte. Cu o oare care greutate stâlcind unele cuvinte
necunoscute în vocabularul ei de până acum, accentuând greşit. Ion o va
întrerupe, pronunţând cuvântul corect, cuvânt pe care Frosa îl va repeta,
docilă, continuând lectura. Lecţia de citire!...)

FROSA(citind): ''Furtuna era năpraznică în pădure dar ghioceii îşi tremurau

clopoţeii în soarele torid de vară, care – deşi era furtună prevestitoare de
nenorociri, pentru castelul de pe vârful muntelui – rămăsese pe cer, ca să se
convingă diabolicul Bill că planul lui criminal, de a o răpi pe contesă nu va
reuşi în ziua răzbunărilor.'' (Cu sfială, ca o elevă.) Am citit bine?

ION: Foarte bine, Frusinel – mai departe...

FROSA(continuă): ''O, conte ticălos – şopti Bill cavernos, luându-se la

întrecere cu urletul furtunii ce smulgea frunzele îngălbenite de toamnă – o,
conte, care nu ţi-a fost milă de sora mea Suava Bella...'' (Întrerupându-se.)
''Dânsule'', nu-i aşa că un conte e un erou din roman şi că un erou e – cum
s-ar spune – un conte din roman? Nu-i aşa că acum nu mai sunt proastă ca
înainte?

ION(uitându-se la ceas): Proastă n-ai fost niciodată, Frusinel.

FROSA: Ba da. M-au prostit ele, cu munca şi cu certurile, cu ''toanto'' şi cu

''nepriceputo'', că altă vorbă bună nu mi-au spus, de când m-au adus aici. Dar
acum simt eu bine că e altceva, că se petrece ceva cu mine. Nu ştiu cum să
spun, dar mă simt altfel şi pentru că nu ştiu cum îmi vine să plâng şi îmi face
bine.... Matale, ''dânsule'', care eşti aşa de bun, de ce nu vrei să spui ce-i cu
mine şi cu viaţa mea?

ION: Pentru că nu ştiu. Nu fii tristă, poate că-i mai bine aşa. Odată ai să
citeşti o carte cu o Suava Bella în care ai să te recunoşti. Ai să spui: ''Uite, aşa
sunt eu, ca fata din roman'', şi de atunci încolo n-ai să te mai simţi nici
singură şi nici fără rost pe lume.
FROSA(fericită): Ar fi aşa de bine, aşa de frumos! (Nerăbdătoare.) Să citim
că şi aici e o Suava Bella. (Frosa reia cititul, Ion se uită cu nerăbdare la
ceas.) ''Suava Bella avea impresia lucidă că i s-a luat o pânză de pe figură şi
că vede lumea lumea într-o lumină de paradis. Aşa a fost lumea, se întreba ea
– şi eu n-am ştiut. Dar mai frumoasă mi se pare acum, după ce am stat atâta
timp în întuneric...'' (Ridică ochii de pe carte şi rămâne pe gânduri privind în
gol cu un zâmbet pe faţă.)

ION(plimbându-se nervos): Bestia, până la ora asta şi să n-o aducă pe Mioara

acasă!

FROSA(tresărind): Ai spus ceva?

ION(încurcat): Nu... nu am... mă gândeam... şi... nu... nu am... Nimic...

STĂVĂROAIA(intrând, o vede pe Frosa): Froso! Cum, iar cu cartea în

mână? (Apoi îi arată ce are în mână, adică: un ruj, un creion de sprâncene, o
cutie cu pudră etc.) Şi cu astea ce-i?

FROSA(panicată): Vai de mine!

STĂVĂROAIA(autoritară): Să ştii că mă superi! Să nu te mai prind cu

dresuri şi găteli, că te mânjesc cu funingine şi te leg de felinar, să te vadă
toată lumea! (Frosa, vinovată, iese precipitată. Stăvăroaia îi arată lui Ion.)
Poftim! Pudră, ruj, creion de sprâncene... la Frosa!

ION: E femeie şi ea, madam Stavăr – şi tânără...

STĂVĂROAIA(categorică): Tocmai pentru că e ''femeie'' şi mai ales

''tânără'', n-am chef să-mi adune la uşă toate haimanalele!

ION: Asta nu, se înţelege, dar... o pieptănătură mai îngrijită şi un pic de

pudră...

STĂVĂROAIA(care e pudrată supraexagerat): Admit, dar cu măsură, că

altminteri devine paiaţă... Oricum, să ştii că Frosa a început să fie, parcă,
ceva mai puţin toantă şi mult mai harnică.

ION(se bucură): Da, da – e o schimbare. Renaşte. Creşte o altă Frosă cu alt

suflet. Şi radiază!... Eu sunt vinovat. Frosa de acum e... opera mea.

STĂVĂROAIA: Da?... (Glumind ironic.) Am să te pun să scuturi şi să ştergi

praful, în locul Frosei, când şi-o lua nasul la purtare...

ION(zâmbind): Am să-l scutur, am să-l şterg şi la nevoie am să spăl şi vasele!

O faptă bună merită orice sacrificiu. (Se uită spre camera Mioarei... Pauză.)

STĂVĂROAIA: Tot singur?

ION(resemnat): Ce să fac? Valter s-a dus s-o ia pe domnişoara... Nu ştiu de

ce or fi întârzâind atâta...

STĂVĂROAIA: Poate că Mioara face ore suplimentare...

ION(apatic): Da... Îmi pare rău, madam Stavăr, de lacrimile de acum o

săptămână...

STĂVĂROAIA: Cum să nu plâng, când ajunsesem la un pas de dezastru?

Doamne, ce nenorocire putea să fie!..

ION: Nu v-am promis tot sprijinul meu? A doua zi am rugat-o pe

doamnişoara Mioara să-şi semneze demisia de la bancă – o demisie scrisă de
mine în termeni drastici – iar apoi am plecat la minister, să intervin la cei în
măsură, pentru mutare. Acum, când o ştim departe de ademenitor, nici o
grijă! Oricum, pentru a evita o eventuală întâlnire cu sinistrul personaj de la
bancă, am hotârât ca o zi să fie însoţită la noul birou de mine, iar o zi de
Valter.

STĂVĂROAIA(patetică): Te rog să crezi că m-ai cucerit, cu energia şi

cavalerismul dumitale protector. Dealtfel...(cu o uşoară pudoare ca de fată
mare) nu ştiu cum să mă exprim, ca să mă înţelegi, dar eu – de mult...
ION(surprins): Nici dumneata nu ştii să te exprimi? (Generos şi cu
speranţă.) Atunci să ne ajutăm reciproc. Spune, madam Stavăr, despre ce-i
vorba?

STĂVĂROAIA(privindu-l galeş): Dar să nu te superi.

ION: Cum să mă supăr? Poftim, ca să nu te intimidezi, închid ochii. (Închide

ochii. Pauză. Îi deschide. Stăvăroaia se uită la el la fel de galeş dar mai de
aproape.) Nu te mai uita aşa la mine, madam, că mă fâstâcesc – şi tocmai
acum, când sunt gata să-ţi fac o mărturisire foarte importantă...

STĂVĂROAIA(râzând): Bată-te norocul, că fricos mai eşti!

ION(apărându-se): Pardon! Numai asta nu! Eu, fricos? Nu mă cunosţti!... Nu

mă cunoşti! Adevărat că, uneori, sunt... un om cumsecade... (Cedează.)
Numai în faţa femeilor am fost şi am rămas un mototol. Din cauza asta nu s-a
ales niciodată nimic... Mi se pare că am început să fiu neserios... Scuză-mă,
madam Stavăr, dacă ţi-am făcut, cum s-ar spune, o... confidenţă...

STĂVĂROAIA(topită de drag): Tot o confidenţă am vrut să-ţi fac şi eu

adineauri.

ION(surprins, perplex, interzis): Confi...? O confi... de la (Gest: de la

dumneata la mine?)

STĂVĂROAIA(râde): Ce om! Ţi se pare curios că o femeie...?

ION(cu un efort de a rămâne stăpân pe situaţie, minte): Curios? Deloc! Nu-i

prima oară când o femeie – adică e foarte natural ca... (Brusc, nerăbdător.)
Spune repede, madam, că mi-e frică să nu se întâmple ceva tocmai acum,
acum când... în sfârşit, am prins şi eu o confidenţă de aripă. (În clipa aceea,
zgomot. Sunt Mioara şi Valter veseli şi bine dispuşi.) Eram sigur!... Tocmai
acum! Domnişoara şi scârba de Valter! Tocmai acum l-a adus dracul! Am să...

STĂVĂROAIA: Dar ce-ai cu bietul băiat?

ION(mocnit): E un individ fără pic de bun simţ! Eu, când ştiu că au oamenii
să-şi facă o confidenţă, îi las singuri, nu mă reped cu copitele în sufletele
lor...

STĂVĂROAIA(face haz): Nu-i nimic, omule. Las' că-mi spui altă dată.

ION: Altă dată... da... Mă miram eu să am un pic de noroc...

SCENA 10 (Ion... Stăvăroaia, Mioara, Valter)

MIOARA(intrând sprintenă şi bine dispusă) : Bonsoir, tanti!

STĂVĂROAIA(o sărută pe frunte): Bună, sufleţel.

MIOARA(lui Ion): Bonsoir.

VALTER(Stăvăroaiei): Sărut mânuşiţa, doamnă.

STĂVĂROAIA(ameninţă în glumă): Ştrengarilor, haimanale prin oraş până

la ora asta?

MIOARA: E o vreme admirabilă. Simţi că viaţa e frumoasă!

STĂVĂROAIA: Frumoasă mai ales când eşti tânăr. Nu-i aşa, domnilor?

VALTER(afirmativ): În ce mă priveşte, doamnă...

ION(clocotind de supărare, lui Valter): Să nu mă enervezi! Să nu mă superi,

domnule, că fac scandal!

VALTER(surprins, dimpreună cu cele două femei): Dragă, nu înţeleg de ce...

ION: Nici un ''dragă''! Ce-i vrut să spui cu : ''în ce mă priveşte''? Că numai tu

eşti tânăr? Ia, te rog! Te rog, da?... Pot îndura multe dar... Aştept de trei ore!...
MIOARA(împăciuitoare): ''Dânsule'' dragă, Valter a vrut să spună...

ION(supărat): Ce-a vrut el să spună e una şi ce face e alta! (Lui Valter.) Aşa-i
că n-ai ce să răspunzi? Las' că mai vorbim noi! (Iese în camera lui. Ceilalţi
rămân nedumeriţi... Pauză.)

MOARA: Mă duc la culcare. Noapte bună, tanti.

STĂVĂROAIA(îmbrăţişând-o): Vise dulci, păpuşico.

MIOARA(din prag, lui Valter): Mâine mă conduci iar?

VALTER: Da, cu plăcere, dar... (Arată spre camera lui Ion.) Ar fi rândul lui,
mâine...

MIOARA: Mulţumesc! Să tacă tot drumul şi să se împiedice de toate beţele

de chibrit? Mai bine mă duc singură.

VALTER: Mioara, te rog să înţelegi...

MIOARA: Spune mai bine că nu-ţi mai face plăcere să mergi cu mine pe
stradă (Face pe supărata în timp ce Valter este derutat şi neputincios.)
Urâciosule, nesuferitule şi... animal curios! (Iese cu supărare afişată în
camera ei.)

STĂVĂROAIA(râzând): Bată-vă florile că de nebunatici mai sunteţi! (Lui

Valter, care a rămas mut.) Hai, soro, nu mai fi trist, că asta o face din
dragoste... (Vine lângă el.) Prefăcutule, nu te mai ascunde că te dau ochii de
gol!... Hai, du-te şi o împacă... (Aluziv.) Hai că vă las singuri... Noapte bună...
Împac-o bine şi repede că altminteri adoarme plângând şi iar îl visează pe
cocoşatu' de la bancă... (Râde cu subânţeles şi iese în camera ei. După o
scurtă pauză, cu mici ezitări, îşi face curaj şi se apropie de uşa camerei lui
Ion. Bate.)
SCENA 11. (Valter, Ion... Mioara)

VALTER: Ascultă, mă omule anapoda, am să-ţi spun ceva.

ION(apare în prag, supărat): Nu mai avem nimic să ne spunem! (Începe să-l

''alerge'' prin spaţiu. Valter se tot fofilează, evită, dându-se pe după mobile,
punând mereu între el şi Ion câte un scaun ca protecţie la avântul furios al
acestuia.) Am să-ţi fac o morală de-o să mă ţii minte cât trăieşti, mă,
hahaleră, ce eşti!

VALTER(ferindu-se): Bine, mă, fă-mi morală! Uite, recunosc şi îmi pare rău
dar aşa au fost împrejurările! Mioara a vrut la cinema, de acolo ne-am oprit la
un restaurant, că mi se făcuse foame şi, uite, aşa a trecut timpul...

ION: La mine de ce nu trece? Pentru că sunt un om de carcater şi nu pot să-

mi calc cuvântul şi nici jurământul pe care l-am făcut împreună, de a nu
încerca să furăm inima Mioarei prin mijloace machiavelice! Este?

VALTER: Este, mă, dar... cum era să-i spun că noi avem o înţelegere...

ION(corectându-l ferm): Un jurământ!

VALTER: Da. Ar fi râs de amândoi şi n-ar fi fost exclus să descopere apoi şi

farsa cu anonima şi cu actorul...

ION(îngândurat): Am înţeles... Da... Am... Da... Ai avut dreaptate. Scuză-

mă... (Îi întinde mâna.)

VALTER(strângându-i mâna prieteneşte): Redevenim prieteni şi... complici?

ION: Până la moarte.

VALTER: Bun. Acum ascultă-mă cu atenţie, pentru că am ajuns la un punc

mort: Mioara e în pragul sinuciderii!

ION(impresionat): Lasă, mă, gluma asta macabră.

VALTER: Bine ar fi să fie o glumă... Dar nu... Ştii ce mi-a spus? ''Colegele
mele se mai duc la dancing, la teatru, la concerte – au din ce să trăiască, nu ca
mine, o dată pe săptămână la cinema.

ION(îngândurat): Grav!

VALTER: Aşa că, mâine, o duc eu la un fresh, o cafea, un ceai... Dansant!

Restaurant şi apoi la teatru. E un spectacol nou despre un Idol care nu ştiu ce
face, cum face... Mi-a povestit ceva un amic. O comedie romantică. Merge.

ION: Bun. Poţi s-o duci, că nu mă supăr.

VALETR: Bravo! (Îi întinde mâna.) Ai rămas un domn! Acum, dacă nu te

superi, scoate banii!

ION: Care bani?

VALTER: Păi, nu ţi-am spus adineauri? Bani pentru dancing, restaurant şi

ţigări...

ION(după o pauză): Dă-mi patru perechi de palme, te rog, c-am fost prost!
Eram gata să te cred că eşti şi tu o dată dispus să faci un sacrificiu.

VALTER: Pardon! Fiecare ne sacrificăm în raport cu inteligenţa şi cu

celelalte resurse materiale de care dispunem.

ION(răbufnind): Care inteligenţă, mă, şi ce sacrificii – ca să nu mai vorbim

de celelalte resurse materiale? Ştii cât fac una şi cu una? Să nu-mi spui că
două că te fac dobitoc! Cinci mii fac, pui de lele, pentru că, până acum atât
ţi-am dat... Din economiile mele! Tu i-ai cumpărat, nu eu, cadouri peste
cadouri.... Cinci mii!...

VALTER(impertinent): Asta n-are nici o importanţă! Mai bine să ne felicităm

că scopul a fost atins.

ION: Aşa. Atunci să ne felicităm, da, acum, când nu mai avem nici un ban şi
să procedăm în consecinţă! Ai spus că, după ce scăpăm de subdirector, unul
din noi va fi dator să se sacrifice în favoarea celuilalt şi să renunţe la fată.
Prin urmare, e simplu: renunţi la Mioara ori tragem la sorţi!

VALTER(râzând ca de o glumă bună): Fugi, că eşti prost! Ce, mă, fata asta e
obiect de câştigat la zar? Hai, cucereşte-o dacă te simţi în stare! (Ironic.)
Dragostea e luptă, bătrâne... Dacă te crezi puternic şi irezistibil, s-o chemăm
pe Mioara, să-i spunem că o iubim şi s-o rugăm să aleagă. De acord?

ION(nenorocit): Dacă nu se poate altfel... La urma urmei...

VALTER(optimist): S-a făcut – numai să nu-ţi pară rău... (Merge spre camera
Mioarei.)

ION: Stai! (Valter s-a oprit.) De ce să-mi pară rău? Aşa de sigur eşti pe tine?
Greşeşti, puiule! Gata! Veni, vidi – şi aşa mai departe... Nu mai sunt timid!
Poţi s-o chemi. Ai pierdut. Am să-i vorbesc şi am s-o conving în câteva
secunde. Hai, spune-i c-o aştept. (Ia o atitudine hotărâtă.)

VALTER(uşor mirat, bate la uşa Mioarei): Mioara, fii bună – un moment, te

rog – că vrem să-ţi spunem ceva. (Mioara apare şi cu seninătate i se
adresează direct lui Ion, ignorându-l pe Valter.) Îmi pare bine că eşti aici,
''dânsule''. Voiam să-ţi spun că prefer să mă conduci de acum încolo numai
dumneata. Sper să nu mă refuzi.

ION(derutat, fâstâcindu-se): Domnişoară... pentru mine e o fericire să... şi...

noi avem un jurământ, de fapt un sentiment, mai ales, care – fiind şi el şi eu
la o răscruce a vieţii... Valter în special şi eu în primul rând...

VALTER(scurt): Pardon, vorbeşte numai de tine...

ION(nervos): Atunci... dacă te simţi aşa de tare... de ce n-ai pic de obraz şi nu

ne laşi singuri?

VALTER(cu nepăsare aparentă): Mă rog, dacă domnişoara ţine să vă las

singuri... (Mioara aprobă tacit.)
ION: Ce mai aştepţi?

VALTER(iese cu ciudă): Scârba!.. (Apoi se aşterne o pauză stânjenitoare.)

ION(atent): S-a... întâmplat ceva?

MIOARA(nervoasă): Să mă laşi în pace! Abia acum înţeleg că n-ai pic de

milă. Mă mir că nu l-ai luat şi la palme!

ION(uimit): De mine e vorba?

MIOARA: Da. Ai fost şi rămâi un om anapoda. Nu trebuia să-l dai afară!

ION: Dar am crezut că...

MIOARA: Am simţit nevoia să mă răzbun pe el pentru refuzul de a mă însoţi

la birou. Am vrut să-l fac gelos. Şi cum dumneara erai singurul bărbat în casa
asta...

ION(dărâmat): Da, sigur – îmi place că eşti sinceră... Nu mă supăr.

MIOARA: Asta ar mai lipsi acum: să te superi!

ION: Tocmai! N-am nici un motiv... Dimpotrivă, îmi vine să cânt de fericire,
să joc, să alerg şi iar să cânt, să simt cum îmi cresc aripi, să mă prefac în
bufniţă, să zbor pe fereastră şi să urlu într-un picior pe un felinar, noaptea.
Nu-i aşa că am fantezie şi mă pricep să fac pe nebunul?

MIOARA(prietenoasă): Vezi, acum te simt bun şi înţelegător... Spune-mi

sinver: nu-i aşa că Valter e un papă-lapte?

ION: Nu spun, că iar te superi...

MIOARA: Dar de ce tace... Nu spune nimic... De ce nu citeşte în ochii mei...

Să ştii că n-am să-i mai primesc nici un cadou.
ION(cu o ultimă speranţă): Nu-i aşa, Mioara, nu-i aşa că ochii pot spune ce
nu se poate dezvălui în cuvinte?... Priveşte-mă în ochi şi spune-mi: nu vezi
nimic în ei?... Nu simţi, nu înţelegi nimic?

MIOARA(apropiindu-se mult ca şi cum ar vrea să-l sărute, apoi, sec):

Absolut nimic... (Peste Ion cade cerul!)

TRECERE 4. (Scena 12, insert, decupată. Un coşmar! Ion, inert, pe un

scaun, într-un clopot de lumină. Umbre-personaje, marionete stricate ale
unui orologiu bătrân, invadează, ca nişte iele nebune, tot spaţiul, într-o
mişcare haotică şi în acelaşi timp riguroasă în mecanicismul ei. Vocile se
aud din depărtări, distorsionate... pe un fundal muzical confuz.)

SCENA 12. - insert- (Ion... Frosa, Valter, Mioara, Stăvăroaia)

VALTER: Froso! N-auzi? Unde dracu eşti? Froso!

FROSA: Viu – momentan – viu... Ce-o mai fi vrând, că m-au ameţit.

MIOARA: Froso! Vino repede!

FROSA: Numaidecât, domnişoară.

STĂVĂROAIA: Froso! Nu ţi-am spus să-mi aduci agrafa?

FROSA: Iaca, o aduc!

STĂVĂROAIA: Umblă repede, proasto, nu dormi.

MIOARA: Froso, mult mă mai ţii aşa, cu rochia desprinsă?

FROSA: Momentan, domnişoară, momentan!

VALTER: N-auzi, Froso? Ori vrei să te iau de conci!

FROSA: Vai de mine, ce oameni, că mi-au scos sufletul! Asta nu mai e
logodnă, e balamuc! Iaca viu! Matale, ''dânsule'', nu strigi la mine, nu-mi
ceri nimic? Taci aşa, n-auzi, nu vezi! E logodnă, nu înmormântare!

VALTER: Froso! Dă fuga la domnişoară!

FROSA: Iaca, mă duc!... (Brusc, coşmarul dispare exact aşacum a şi

început.)

SCENA 13. (Ion, Valter, Stăvăroaia, Mioara, Frosa)

STĂVĂROAIA(intră grăbită): Froso! Poftim, că iar nu e aici... Puişor, fii

bun şi prinde-mi copca asta afurisită.

ION(docil): Ai o rochie fermecătoare, madam Stavăr...

STĂVĂROAIA(femeie): Asta nu-i nimic... Să mă fii văzut la balul

prefecturii, acum zece ani, când m-am dus cu răposatu'...

MIOARA(venind din camera ei îmbrăcată în rochia de logodnă): Vine bine,

tanti?

VALTER(apărând şi el): Superbă.

STĂVĂROAIA(admirativ): Te cred! Minune albă, nu altceva...

MIOARA: Sunt fericită pentru că vă văd pe voi fericiţi.

STĂVĂROAIA: Hai, că e târziu!

VALTER: Eu numai să-mi iau haina şi sunt gata.(Merge în camera lui.)

STĂVĂROAIA: Froso!(Apare Frosa ştergându-şi mâinile cu un şervet.)

Repede, ajut-o pe domnişoara să-şi pună pantofii!
FROSA: Gata, numai să las ăsta undeva... (Nu ştie unde să pună şervetul.)
Dacă nu te superi (i-l pune lui Ion pe umăr) ţine-l dumneata, că mă întorc eu
momentan să-l duc la ''murdare''... (Iese urmând-o pe Marioara la aceasta în
cameră.)

STĂVĂROAIA(luând şervetul de pe umărul lui Ion şi aruncându-l): Poftim,

obraznica!... Nu mergi cu noi?

ION(minte): Cum să nu, dar eu vin mai târziu pentru că... îmi place să merg
pe jos... Simt nevoia să fiu singur...

STĂVĂROAIA(se apropie cu înţelegere de el): Trist, nu-i aşa? Parcă eu nu

sunt tristă? Numai eu ştiu ce e aici, la mine în inimă... O pierdem pe Mioara!
Acum logodna, mâine nunta – şi o să ne lase singuri...

ION(cu tristeţe muzicală): Ce să-i faci, madam? N-ai ce-i face...

STĂVĂROAIA(ştergându-şi repede şi discret o lacrimă): N-are nici un rost

să plângem. Mai bine să dăm zor. Froso! (Apare Frosa din camera Mioarei.)
Aduca cravata ''dânsului''. (Frosa merge în camera lui Ion după cravată.) Să
mă laşi să te gătesc – că aşa mi-a plăcut să-l fac frumos şi pe dumnealui, fie-i
ţărâna uşoară... (Frosa e revenit cu cravata.) Vesta – şi umblă mai repede.
(Frosa iese. Stăvăroaia îi pune cravata lui Ion.) Aşa, să crape baborniţele
când ne-or vedea tineri şi frumoşi – că am nişte prietene, sări-le-ar... (Frosa
intră cu vesta.) Haina de ce n-ai adus-o?

FROSA: Păi, matale ai spus că numai...

STĂVĂROAIA: N-o să mergem cu ''dânsu'' numa-n vestă, proasto! (Frosa

dă să fugă repede să aducă haina.) Stai, unde dai buzna ca o zănatică?
Scutură haina, vezi să nu rupi nasturii cu peria, şi adu fularul. (Frosa merge
iar în camera lui Ion.)

ION(îmbrăcând vesta): Azi eşti foarte bună cu mine.

STĂVĂROAIA: Ştii... avem de discutat ceva foarte serios.

ION: Aşa? Atunci, poftim, că eu ascult ca un elev cuminte.

STĂVĂROAIA: Ştii că acum o săptămână... (Frosa apare cu haina, fularul

şi pălăria lui Ion – Stăvăroaia se enervează.) Da' nu te mai astâmperi, toantă
cu moţ? Mai lasă-ne, soro, că poate avem să ne spunem şi noi o intimitate.

FROSA(unică scuză): Păi, săru'mâna, am adus...

STĂVĂROAIA: Văd! (Ion ia haina şi o îmbracă în timp ce Stăvăroaia

continuă pe acelaşi ton.) Şi acum ce mi-ai rămas cu gura căscată! Pune
lucrurile pe scaun şi dispari! (Frosa iese repede.)

ION(înduioşat): Săraca! De ieri de la prânz, numai muncă – şi n-o scoatem

din toanto şi proasto. Poate că are şi ea suflet... E adevărat că am strigat şi eu
o dată la ea, dar apoi mi-a părut aşa de rău...

STĂVĂROAIA: Pricepe odată, omule, şi nu mai fi bun, că ţi-o iau toţi proştii
înainte. (Valter, iese din camera lui cântând şi merge în camera Mioarei.)

ION(urmărindu-l cu privirea): Să ştii, doamnă, că este o bucurie a durerii!

Nu-i Valter întâiul prieten pe care am să-l las fericit, la casa lui. Finiş... Mi-a
mai rămas numai dorul de ducă.

STĂVĂROAIA: Lasă-l încolo de dor! Unde să pleci? Cui să mă laşi singură,

după ce s-o mărita Mioara şi s-o duce la casa ei? Ne-am învăţat unul cu altul,
am început să ne cunoaştem gusturile şi toanele, m-am convins că eşti omul
pe care-l aştept, de când a murit...

ION(uimit până la prostie începe să râdă aproape isteric): Asta ai înţeles din
zbuciumul şi suferinţa mea, din tot ce ţi-am spus adineauri, din destinul meu
blestemat şi din tinereţea mea? (Ţipă.) Sunt tânăr, doamnă – tânăr şi
clocotind de dragoste, cum nimeni n-a mai fost! (Râde apucat. Atraşi de
râsul lui Ion, năvălesc precipitaţi în scenă, Miaora şi Valter, din camera
logodnicei şi Frosa, din camera stăpânei.)

VALTER, MIOARA, FROSA(nedumeriţi): Ce-i, ce s-a întâmplat? (Soneria!)

ION(auzind soneria): N-auziţi? Soneria! A venit maşina şi ne bucuram!
Repede, Froso: papucii de casă, că mergem la boiereală, şi trandafirii, să-i
punem la butonieră, ca să ni se pară că suntem fericiţi... (Frosa iese să vadă
cine e.)

MIOARA(nedumerită, arătând spre Ion): Tanti?

STĂVĂROAIA: Dă-l încolo de nebun. (Soneria se aude a doua oară apoi

claxonul unei maşini.)

FROSA(revenind de afară): Bine a zis ''dânsu'' c-a venit maşina.(Ca la

comandă, toţi încep să se agite vocal. Dau comenzi rapide şi scurte iar
Frosa, ca un titirez, începe să se mişte, executându-le.)

STĂVĂROAIA: Repede, Froso!

VALTER: Domişoară, Frosa, mănuşile! (Frosa aduce mănuşile, repede.)

STĂVĂROAIA: Froso, poşeta! (Frosa dispare să aducă poşeta şi revine

rapid.)

FROSA(alergând): Da, coniţă!

MIOARA: Las-o încolo de poşetă, tanti, că întârzâiem. (Frosa revine cu

poşeta.)

STĂVĂROAIA(gătită de plecare): Gata, putem merge.

VALTER(din uşă): Poftiţi, mai repede (Nepoata şi mătuşa au ieşit. Frosei.)

Mănuşile, toanto! (Frosa iese după mănuşi. Lui Ion.) Ce faci, mă, tristă
figură, nu vii?

ION(care până acum a privit mut, nemişcat, începe să se precipite): Ba da,

cum să nu? (Începe să se îmbrace cu paltonul, îşi pune pălăria...)

VALTER(ieşind): Zor, ''dânsule'', zor!(Frosa îl conduce.)

ION(precipitat): O secundă şi sunt gata! (Îmbrăcat, dă să iasă. Frosa îi iese
în cale venind de afară.)

FROSA(intră): Stai, nu mai da zor, c-au spus că n-ai loc cu ei în maşină. Li-i
frică să nu şifonezi rochia domnişoarei.

ION(nemişcat): Eram sigur!... Du-te spune-le că am să ajung mai târziu – o

să merg singur, pe jos... (Frosa iese. Ion merge abătut şi se aşează pe un
scaun privind în gol, rătăcit... Pauză...)

SCENA 14. (Ion, Frosa)

FROSA(revenind): Ce faci? Nu pleci?... (Ion tace şi priveşte în gol.) Ştiam

eu că nu te duci! Să vezi c-o să se supere domnişoara.

ION(obosit, neprivind-o deloc pe Frosa, suspendat în tristeţea gândurilor

lui): Adineauri, când m-a chemat Valter, m-am îmbrăcat fără să ştiu ce fac...
(Cu un zâmbet trist.) Pe urmă... n-am mai avut loc în maşină... Da... Mai bine
că s-a întâmplat aşa... Ce să caut eu cu ei...

FROSA: Nu înţeleg, da' să ştii că-mi pare bine că nu te-ai dus, pentru că...
pentru că... acum pot să-ţi arăt cum... cum... mă fac frumoasă, ''dânsule'',
noaptea, când nu mă vede nimeni şi mă culc aşa... Şi visez.... Şi plâng de
fericire... Asta e viaţa mea adevărată. Apoi mă gândesc dacă se poate aşa
ceva pentru că uneori mă tem fiindcă n-o mai simt deloc pe Frosa, fata
proastă şi cu conci... Ce-i făcut din mine, ''dânsule''?... (Pauză. Apoi, tainic.)
Acum, că nu-i nimeni acasă, am să îmbrac o rochie de-a domnişoarei, ca să
visez la noapte că... mă logodesc... (Emoţionată până la lacrimi.) Doamne,
de-ai şti ce fericită o să fiu!...

ION(duios şi amar): Bine, Froso, fă-te frumoasă şi fii fericită... Noapte bună,
fată...

FROSA(cu o uşoară cochetărie care o prinde): Mulţumesc

asemenea ,''dânsule'', şi să nu te culci, că viu să mă vezi gătită... (Iese repede
în camera Mioarei. De acolo i se aude doar cântecul vesel. Ion rămâne mai
departe, singur, ţintuit pe scaun, cu privirea în gol şi cu aceeşi amărăciune în
glas): Animal curios...

FROSA(amuzată, din camera Mioarei): ''Dânsule'', e adevărat că ţi-ai vândut

costumul de vară şi pardesiul, ca să aibă conaşul Valter cu ce să-i cumpere
domnişoarei pantofi de gală?

ION(surprins şi enervat): Nu-i adevărat! Cine ţi-a spus? E o minciună şi nu

permit nimănui... (Dă să intre peste Frosa.)

FROSA(panicată): Vai, să nu intri – nu intra peste mine, ''dânsule'', că sunt

numai în cămaşă!

ION(oprit în faţa uşii): Puţin îmi pasă de cămaşa ta! Cum ai ai putut să crezi
o minciună ca asta?

FROSA(candidă): Dacă-i minciună, de ce te superi?

ION(încurcat): Pentru că... pentru că... asta e... e ceva care... care mă priveşte
personal! Mă supăr când îmi place şi cum îmi place... (Revine la scaunul pe
care a stat.) Iar pe tine te poftesc să nu... să nu te mai prind că te amestesteci
în intimităţile mele.

FROSA(râzând): Prost ai fost, ''dânsule'' – ai fost aşa de prost că, azi-noapte,

am râs ca o nebună, cu capul ascuns sub perne, să nu mă audă Stăvăroaia!

ION(gest): Ascultă, nu permit... (Frosa continuă să râdă din camera

Mioarei. Ion e incapabil să mai protesteze... Se aşează frânt şi înfrânt pe
scaun, privind în gol.)

FROSA(intră complet schimbată... Imbrăcată în rochia Mioarei, cu părul

desfăcut, aşezat frumos pe umeri... Frumuseţe!... O fiinţă cu adevărat nouă,
alt mers, altă privire... ''Cenuşăreasa'' de până acum a dispărut... Intrând,
stinge lumina, dintr-o oarecare teamă... Îşi face curaj, pe un ton copilăros...):
Cu-cu!...
ION(chinuit în el): Întuneric... Se face în mine din ce în ce mai întuneric...

FROSA: Dacă vrei aprind la loc lumina... Am stins-o ca să nu mai strige la

mine Stăvăroaia că fac risipă de curent.(Întristată că Ion nu are nici o
reacţie, că nici măcar nu întoarce capul spre ea.) De ce nu te uiţi la mine, să
mă vezi?... Să mă vezi, ''dânsule''... frumoasă?... Nu... Să nu crezi! Am minţit
când am spus că am râs toată noaptea! Dacă vrei să ştii, am plâns când am
auzit că ţi-ai vândut hainele... Am plâns toată noaptea. Îmi era necaz...
(Plânge ţintuită în uşă. Un portret al frumuseţii triste!...) ''Dânsule'', să ştii
că, dacă nu te uiţi la mine mă duc să mă schimb la loc în Frosa cea urâtă,
proastă şi cu conci...

ION(mai departe în gândurile lui): Am înţeles!.. Poate că am fost, într-

adevăr, un mare prost... Iartă-mă, Froso... Sunt ca o lebădă care nu poate muri
pentru că nu are cu-i să-i spună întâiul şi cel din urmă cântec... Totul e de
prisos... (Se ridică şi se îndreaptă abătut spre camera lui... Când ajunge, la
rându-i, în cadrul uşii, glasul Frosei îl opreşte, ţintuindu-l... Un tablou al
uimirii mute în faţa miracolului!)

FROSA(cu glas de pe altă lume): Ioane...

ION(întorcându-se ca într-un vis; o mare de emoţie şi năucire revărsată

peste el): Cine... Cine eşti?...

FROSA: Eu... Frosa...

ION(în aceeşi stare): Tu?...

FROSA: Nu ţi-am spus că mă schimb? Te-am ascultat...

ION: Eu?... Am putut eu să... Doamne...

FROSA: Numai pentru tine m-am făcut frumoasă, Ioane... (Amândoi, într-o
atracţie irezistibilă, într-un dans divin, se apropie, se descoperă, se simt într-
o miraculoasă devenire în unul...)
ION(în transa minunii care se petrece): Numele meu... nimeni nu mi l-a
rostit până acum, în casa asta...

FROSA: Ioane...

ION: Aşa te visam, aşa te aşteptam în singurătatea mea, aşa te doream,

crescută din inima şi gândurile mele... E incredibil... Nu... Da...

FROSA: Da... Ioane, eu sunt un biet suflet care şi-a găsit un rost pe lume...
Asta e tot. Nu mai am ce să te întreb şi nici n-ar mai fi nimic să ne spunem...
Vreau doar să ştii că sunt atât de fericită!

ION(umbrit): Mi-e frică, Frusinel, c-ai venit prea târziu...

FROSA: Să nu-ţi mai fie, Ioane... Hai... Hai...

ION: Nu te mai las! Şi nu mai rămânem aici!

FROSA(cu obrazul scăldat în lacrimi): Ninge peste noi cu atâta fericire!...

Ioane... (Amândoi dansează în iubire şi minune...)

ION(o ridică în braţe): Doamne, de eşti acolo, în cer, sau numai un om

anapoda, care împacă oamenii, binecuvântă dragostea!...

FINAL: Afară ninge feeric... Felinarul se stinge uşor, concomitent cu

apariţia lunii pline care, dintr-un punct minuscul, fixat in mijlocul ferestrei
albăstrii, creşte, creşte, creşte până ocupă întreaga fereastră. Cei doi
dansează însoţiţi de toată muzica universului pogorâtă peste ei şi peste lume.
Un dans pe lună şi la lumina ei... Lună plină!... Plină de frumos şi de
explozia dragostei... Ninge acum peste tot universul! În această feerie,
umbra Actorului se insinuează, cu aceeşi impecabilă eleganţă... Se opreşte şi
priveşte o clipă dansul celor doi după care, cu un gest de magician, întoarce
tabloul maiorului Stavăr, din fereastră. Un alt tablou!... Un afiş! Afişul
spectacolului care tocmai s-a terminat: ''Despre un Idol şi un Ion anapoda''...
Mulţumit, iese în paşi de dans... Lumina apune discret... Cortina cade încet...
Muzica universului cuprinde totul...

Sfârşit