Raţionalismul modern în arhitectură

Raţionalismul reprezintă un sistem bazat pe ideea raţiunii ca izvor al

cunoaşterii autentice şi culte, prin opoziţie cu sistemele bazate pe revelaţie sau pe
sentiment.

Ca teorie a originii cunoaşterii, raţionamentul se află în opoziţie cu

empirismul, curent ce face să derive toate ideile noastre din experienţă. Filosofi
precum Platon, Decartes sau Kant susţin punctul de vedere raţionalist conform
căruia dacă ne descoperim ideile „în contact” cu experianţa, ele nu purced mai puţin
din spriritul nostru şi nu pur şi simplu din obişnuinţă şi repetarea situaţiilor.

Raţionalismul, ca şi teorie a actului de voinţă, se opune voluntarismului, care

vede o impulsie iraţională la originea oricărei acţiuni umane: pentru raţionalist, artistul
care creează o sculptură, de exemplu, ar reproduce un model pe care el l-ar avea în
spirit; pentru voluntarist, care în acest caz are dreptate, nu există model înainte de
creaţie, iar „proiectele nu se dezvoltă decât în eboşe” (Alain). Acţiunile umane se
disting ca fiind de tip raţional de exemplu cele industriale şi de tip voluntarist, adică
majoritatea acestora. În ceea ce priveşte religia, raţionalismul pretinde că toate
ipotezele credinţei sunt analizabile şi că în acest sens putem dobândi o cunoaştere
perfect clară (Malebrache).

Augste Comte, fondatorul a ceea ce s-a numit „Şcoala pozitivistă”, a introdus

ideea că ştiinţa, în evoluţia sa, parcuge trei stadii: primul, cel teologic (sau fictiv)
oferă explicaţii supranaturale fenomenelor naturii, întinzându-se de la animism, la
credinţa în zei, până la monoteism; stadiul metafizic, în care locul lui Dumnezeu este
luat de principii abstracte, logice; cel de-al treilea stadiu, cel pozitiv sau real este cel
in care tot ceea ce ţine de metafizică este eliminat, de primă importanţă fiind
imperativul ştiintificităţii.

Dezvoltarea ştiinţelor naturii şi a tehnicii în secolele al XIX-lea şi al XX-lea a

dus la naşterea ştiinţelor specializate. Noul mod de a filosofa s-a format în strânsă
legătură cu progresele vizibile în domeniul ştiinţelor exacte, mai ales cu cele ale
matematicii şi fizicii. Alături de ştiintele specializate, filosofia nu mai are posibilitatea
de a emite enunţuri justificabile despre realitate. Astfel, se împarte în certetare
fundamentală, teoria ştiinţelor şi logică. Metafizica este alungată din filosofie, căci
prin gândire pură nu se pot emite afirmaţii despre realitate. Această cerere de
justificare şi fundamentare obligatorie a fiecărei teze are ca finalitete eliminarea
specilaţiei şi a poeziei din filosofie. Locul legilor esenţiale este luat de ipoteze, a căror
corectitudine poate fi verificată prin observaţie şi experiment. Exactitatea absolută ia
locul cunoaşterii absolute.

Această nouă atitudine este resimţită, desigur şi alte domenii ale vieţii, în
viaţa personală, în educaţie, dar şi în curentele artistice, în special în arhitectură.
„Peste tot simţim aceeaşi atitudine fundamentală, acelaşi stil de gândire şi de muncă.
Este spiritul care caută pretutindeni claritate, recunscând în acelaşi timp ţesătura
complicată, niciodată pe deplin elucidată, a vieţii...”(R. Carnap).

În ceea ce priveşte domeniul arhitectural, în cardrul mişcării moderne, a luat

fiinţă un nou stil, anume cel ale cărui principii erau întemeiate pe raţionalism. L.
Wittgenstein a afirmat că „lucrul asupra filosofiei este – ca de multe ori lucrul în
arhitectură – mai degrabă lucrul asupra noastră înşine. Asupra propriei mentalităţi.
Asupra felului în care vedem lucrurile. (Şi asupra a ceea ce cerem de la ele).”
Wittgenstein a fost şi cel care a proiectat casa Margaretei Stoneborough din Viena,
ducând până la ultima consecinţă accesibilă gândirii dependenţa, din punct de
vedere optic, dintre matematică şi structură.

Ca şi curent arhitectural, modernismul se caracterizează prin respingerea

tradiţionalului, îndepărtarea de acesta fiind făcută prin adoptarea unor noi principii
definitorii care stau la baza creaţiei. Ruptura de tradiţie se concretizează prin apariţia
unui nou vocabular de forme arhitecturale care se cer a fi simple, geometrice.
Arhitectura trebuie să existe prin mijloace proprii: spaţiu, structură, materiale,
rapoarte volumetrice. Cel mai concludent exemplu al influenţei raţionalismului asupra
mişcării arhitecturale moderniste este acela că accentul cade pe funcţiune. Obiectivul
principal încetează a mai fi obţinerea unor forme frumoase din punct de vedere al
clasicismului, ci obţinerea unor structuri care să răspundă în primul rând utilităţilor
vieţii cotidiene. Funcţiunea devine cea care dictează forma. Consecinţă a acestui
principiu este renunţarea a ornamente, prezente până acum la toate edificiile clasice.
Afolf Loos redactează în 1908 articolul intitulat „Ornament sau crimă”, în care cere cu
vehemenţă epurarea arhitecturii prin totala eliminare a ornamentului.

Şi noţiunea de frumos capătă noi înţelesuri, născându-se direct din

respectarea cerinţrlor arhitecturale ale fiecărui obiect arhitectural. Desigur, noile
sensuri au fost uneori prost înţelese, ajungându-se până la manierismul repetării
aceloraşi formule structurale sau asamblarea în mod mecanic a studiilor de
funcţionalitate. Rezultatul final a fost crearea unor case lipsite de orice fel de
expresie, fenomen ce poartă numele de „funcţionalism primitiv”.
 Raţionalismul a existat în arhitectura modernă sub diferite forme. Astfel, se
poate vorbi despre raţionalism organic (Frank Lloyd Wright), raţionalism metodologic-
didactic (Walter Gropius), protoraţionalism (Adolf Loos), raţionalism empiric (Alvar
Alto) şi raţionalism formal (Le Corbusier).

Probabil cea mai impozanta personalitate a modernităţii a fost cea a lui Le

Corbusier, cel care a definit arhitectura ca fiind un „joc savant, corect, magnific al
volumelor asamblate în lumină”.

Concluzionând, se poate afirma că arhitectura raţionalistă modernă a

actualizat triada definită de Vitruvius: utilitas, firmitas, venustas, punând însă pe
primul loc componenta utilitas, sub denumirea de funcţiune. În acest fel, triada poate
fi redefinită acum funcţiune dominantă, struncură performantă şi formă determinată
de funcţiune şi soluţie tehnică.

Horghidan Alexandra

12A