Sunteți pe pagina 1din 9

BOGDAN AL IV-LEA LĂPUŞNEANU (1568 – 1572)

Fiul cel mare al lui Alexandru Lăpușneanu, considerat întotdeauna


legitim, deşi s-a născut înainte de căsătoria tatălui său cu Ruxandra (1538-
1570), fiica lui Petru Rareș, care a avut loc abia în ianuarie 1556 („în acest
an s-a cununat cu doamna sa Roxanda, în anul 7064 luna întâia", spune
inscripţia unui epitaf dăruit cu acest prilej de Lăpuşneanu mănăstirii sale
Slatina) a văzut lumina zilei în august 1554. Cronicarul oficial al lui
Alexandru Lăpuşneanu, Eftimie, cel mai bine informat izvor contemporan,
indicând chiar şi luna calendaristică, mărturiseşte că „fiind în al doilea an al
domniei, lui Alexandru voievod i s-a născut un copil scump şi prea dorit şi
fiu prea iubit, Bogdan voievod, în luna august" (Cronicile slavo-române, p.
116, 125; i se spune, de altfel, „copil", adică fiu născut în afara căsătoriei,
cum şi era pe atunci). In urma acestei naşteri, la 3 septembrie 1554,
Lăpuşneanu a întemeiat mănăstirea Slatina, între cele două evenimente fiind
desigur o legătură.
Preotul armean din Cameniţa Podoliei, care l-a cunoscut aici pe
Bogdan la 17 septembrie 1571, afirmă că atunci acesta era "de abia de 17
ani, însă avea un corp regulat şi era frumos".
La 20 august 1571, G. Vasari, secretarul ungur al episcopului catolic
de Cameniţa, relata legatului papal din Polonia că voievodul Bogdan, care
ţine "legea greacă", este favorabil ajutorării celor de credinţă catolică, "şi este
de circa optsprezece ani" (et est annorum circiter decern et octo). E vorba
deci de o aproximaţie apropiată, care astfel nu contrazice primele două
relatări mai exacte.
Tot de o aproximaţie este vorba şi în relatarea târzie a lui Grigore
Ureche, pentru care Bogdan vodă era "cocon brudiu" (necopt), "de 15 ani" la
ridicarea în domnie, la 1568 (Letopiseţul, p. 193), de unde ar rezulta anul
naşterii 1553, foarte apropiat de cel adevărat.
In realitate, la luarea domniei, în martie 1568, Bogdan Lăpuşneanu
avea doar 13 ani şi 9 luni, fiind, aşadar, minor, chiar după concepţia de
atunci. Un frate vitreg mai mare, Ionaşcu, fiu nelegitim al lui Alexandru
Lăpuşneanu, care, după obicei, îl trimisese un timp ostatec la
Constantinopol, murise însă de curând, la 1566-1567, şi oricum el nu ar fi
avut dreptul la tron cât timp trăiau descendenţii legitimi ai tatălui său.
S-a susţinut mai demult că în 1566 el s-ar fi aflat la Moscova, ca rudă
pe linie maternă a soţiei ţarului Ivan cel Groaznic, Elena Glinski, stăpânind
chiar o feudă, Luh.
Înainte de 5 martie 1567, căzând „în boală rea şi de moarte şi
prevăzându-şi moartea", Alexandru Lăpuşneanu a convocat sfatul domnesc
lărgit pentru 9 martie. In cadrul acestuia, la fel ca odinioară bunicul
său Ștefan cel Mare, el a cerut membrilor, înalte feţe bisericeşti şi dregători
de toate gradele, să-l aleagă pe fiul său Bogdan drept moştenitor al tronului

1
şi i-a dat acestuia „schiptrul singurei stăpâniri", simbolul intern al domniei
autocrate, renunţând astfel el însuşi la tron. O însemnare slavonă pe un
Sbornic slavo-român din Transilvania mărturiseşte că „în anul 7076 (=
1568), luna martie, în 9 zile primi domnia dreptcredinciosul Ion Bogdan
voievod al Ţării Moldovei fiul preacucernicului Alexandru numit monahul
Pahomie".
Chiar înaintea acestei date, Alexandru Lăpuşneanu a trimis o solie la
Poartă, cerând sultanului să acorde domnia Moldovei fiului său cel mare
Bogdan, chiar "în timpul vieţii sale, fiind el fără putere" (Hurmuzaki, III , p.
578). Apoi, după sfatul domnesc lărgit de la 9 martie, s-a călugărit şi la 11
martie a închis ochii.
După moartea fostului domn boierii nu şi-au ţinut întru totul
cuvântul, unii susţinând candidatura marelui vornic al Ţării de Jos Ionaşcu
Zbierea. Bogdan Lăpuşneanu se considera însă voievod, intitulându-se ca
atare („Bogdanus, Dei gracia Wayvoda verusque heres regni Moldavie et
cetera") la 16 martie 1568, două zile după înmormântarea tatălui său, a
cărui moarte o anunţa atunci saşilor bistriţeni (Hurmuzaki, XVI , p. 628-
629). In cadrul adunării elective, care a urmat la o dată necunoscută, dar
apropiată în timp, Dumitru marele hatman şi Gavrilaş mare logofăt s-au
ridicat însă împotriva lui Zbierea, a cărei candidatură a fost respinsă şi
sfatul domnesc l-a "ales" domn pe Bogdan (Călători străini, II, p. 391).
Se pare că au fost şi unele neînţelegeri şi cu fratele său Petru (Mihail-
Petru), îndepărtat la Bârlad, de unde, temându-şi viaţa, a fugit la Poartă.
Fiind prea tânăr, „brudiu" (necopt), cum spune Grigore Ureche (Letopiseţul,
p. 193), vreme de doi ani şi nouă luni, până la 12 noiembrie 1570, când a
murit de boală, doamna Ruxandra a executat o adevărată tutelă asupra
fiului ei. "Era ocârmuitoarea domniei mama lui, Roxanda, iar îndrumători
erau Gavriil logofătul şi Dimitrie hatmanul şi doamna cârmuitoare peste toţi
— subliniază Azarie — Căci era cu minte de bărbat, cu suflet mare,
împodobită cu înţelepciune [...] împreună fiul şi mama au stăpânit doi ani şi
nouă luni" (Cronicile slavo-române, p. 135, 147). Grigore Ureche preia
această apreciere, rezumând-o doar.
Deşi la moartea soţului ei nu avea decât 30 de ani, doamna Ruxandra
"era foarte neputincioasă cu trupul şi întotdeauna îşi odihnea corpul pe
aşternut moale" (Azarie). A murit la 32 de ani, răpusă de o boală cronică
necunoscută şi, desigur, slăbită de multele naşteri, lăsându-l pe tânărul
Bogdan voievod la numai 16 ani singur, cu un sfat domnesc în care de la
începutul domniei se înfruntau pentru întâietate orgoliile unor mari
dregători şi înalţi prelaţi (Călători străini, II, p. 392).
Încă de la 24 martie 1564 Alexandru Lăpuşneanu stabilise printr-un
testament ordinea succesiunii la tron a fiilor săi, pe care îi socotea legitimi,
în frunte cu Bogdan, propunându-le acestora pentru respectarea voinţei sale
sprijinului înaltei Porţi şi al sultanului, şi numai dacă Poarta nu-i putea

2
ajuta, îi sfătuia să facă apel la împăratul Austriei, regii Poloniei, Franţei,
Angliei, sau la dogele Veneţiei (Hurmuzaki, III , p. 532). Oricum a variat apoi
în acte ordinea succesiunii fiilor săi, în concepţia lui Lăpuşneanu, Bogdan s-
a aflat mereu în frunte. Înaintea morţii, grijuliul părinte, renunţând la
domnie în favoarea acestuia, cum am văzut, consecvent concepţiei sale
asupra priorităţilor politice, s-a adresat înaltei Porţi pentru trimiterea
steagului de domnie. Din păcate n-a mai apucat să vadă solicitudinea cu
care Selim II a răspuns cererii sale, probabil temându-se, nu fără temei, de o
eventuală ingerinţă a Poloniei .
La 25 martie 1568, după numai 11 zile de la înmormântarea lui
Alexandru Lăpuşneanu, sultanul anunţa regelui Poloniei şi hanului
crâmlean că domnia Moldovei „a fost acordată fiului său Bogdan şi i s-a
trimis împărătescul nostru steag" (Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti,
I, p. 85-86). Însă tot cu această ocazie apare menţiunea pentru prima dată a
„dării firmanului" pentru domnie, deşi e prezentată ca un obicei "din zile
vechi".
De fapt, ceauşul Geafer, care aducea lui Bogdan confirmarea în
domnie, a plecat spre Moldova după 24 martie 1568, iar Sinan aga, care
purta steagul şi celelalte însemne de învestitură, la 11 aprilie. Oricum
pentru aceasta s-au plătit în secret marelui vizir Sokollu Mehmed paşa
30000 de ducaţi, iar tributul de 35000 de ducaţi a fost sporit cu 5 000 de
ducaţi (Hurmuzaki, III , p. 579).
Numai că Bogdan Lăpuşneanu n-a ştiut să profite de bunele relaţii cu
Poarta, moştenite de la tatăl său. Deşi a beneficiat de o educaţie aleasă,
Azarie relatând că împreună cu fratele său Petru „au fost bine crescuţi şi
daţi să înveţe cărţile şi învăţăturile ortodoxiei", „şi era un tânăr bine făcut şi
nu-i dăduse încă musteaţa; la început era cu suflet drept, învăţat în cărţi şi
nehrănind rele într-însul, ci milostiv şi blând, întru totul era următor în
obiceiuri învăţăturilor tatălui său, arătând şi vitejie, căci era cu inimă
vitează, învăţat în a învârti lancea şi a întinde arcul în coarde, aruncând
săgeata" (Cronicile slavo-române şi Grigore Ureche). Altfel spus, era un tânăr
cavaler învăţat şi bun mânuitor al armelor, după moda nobilimii polone din
epoca Renaşterii poloneze.
Dacă Lăpuşneanu fusese partizanul şi prietenul polonilor, fiul său
avea să îl întreacă în această privinţă. În 2 octombrie 1569 el semna un
tratat de închinare din cele mai înjositoare ca fond şi formă. Prin el Bogdan
se lega „cu jurământ către Dumnezeu şi către toţi sfinţii a păzi pacea,
credinţa şi curăţenia de suflet Maiestăţii Sale Regelui, prin oamenii şi prin
toate mijloacele sale; a sări în ajutorul Poloniei nu numai când va fi chemat
de Rege, dar şi când va fi chemat de hatmanii lui; că nu va face nici o faptă
chiar dacă ar fi în interesul Moldovei, fără învoirea regelui polon”, şi aşa mai

3
departe îndatoriri peste îndatoriri, lipsind echivalentul unor legături din
partea Poloniei.1
Ce decădere uriaşă în acest tratat, dacă îl asemănam cu cele de
dinaintea lui! Stefan cel Mare, după victorioasa luptă din Codrii Cosminului,
prin tratatul din 1499 se sustrăgea cu totul de sub suzeranitatea polonă.2
Apoi în tratatele mai vechi se vorbea de o alianţă contra Turcilor; în cel
cu Lăpuşneanu (Alexandru, n.n.) se păstrează asupra acestei chestiuni o
prudentă tăcere; în acesta al lui Bogdan al IV-lea Turcii sunt anume
exceptaţi din rândul duşmanilor. În sfârşit in tratatul lui Stefan cel Mare din
1499, aproape numai Polonii se obligau către marele domn; în cele
următoare se întâlneşte o deplină reciprocitate, pe când acel încheiat cu
Bogdan este plin numai de îndatoriri din partea Moldovei.3
Bogdan însă, în afară de relaţiile politice, avea o simpatie personală
pentru poloni. El se înconjură cu tineri poloni care-i țineau loc de sfetnici şi
cu care bătea halca toată ziua şi risipea averile în bancheturi şi desfrânări.
El îi promise surorile sale la doi nobili Poloni, Gaspar Panievski, fiul
starostelui din Zydacsow şi Christofor Zborowski, fratele voievodului
Cracoviei; iar el însuşi peţi pe fiica lui Tarlon purtătorul steagului oraşului
Leopold. Toate aceste simpatii atât de vii pentru poloni insuflă boierilor grija
ca el ar putea îmbrăţişa catolicismul către care el trebuia bine înţeles să fie
aplecat, spre a nu-şi supăra prietenii. Pentru a îndepărta acest presupus
deasupra sa, el, imitând pe Stefan Rareş, începu a prigoni pe armeni,
supunându-i la chinuri pentru a-i face să-şi lepede credinţa şi chiar luând
viaţa la mai mulţi din ei. Auzind însă Bogdan că viitorul sau cumnat
Zborovski era plin de datorii, şi că ar cere o zestre mare spre a-i lua sora, el
refuză să i-o mai dea.4
După moartea Ruxandei (1570), Bogdan devine conducător de sine
stătător. Relațiile lui cu boierii au devenit încordate, Bogdan începu să se
teamă că boierii îl vor ucide. Politica filopolonă, amestecul sfetnicilor poloni,
obligaţia de a întreţine oştile polone au stârnit nemulţămirea boierilor ţării,
în frunte cu Ieremia Golia Cernăuţeanul.
Însă tocmai această orientare spre Polonia i-a atras mazilirea din
partea Porţii, care nu era dispusă să cedeze nici o palmă din influenţa sa
asupra Moldovei. La care s-a adăugat şi nemulţumirea boierimii vârstnice,
înlocuită în anturaj şi favoruri, după moartea doamnei Ruxandra, de
adolescentul voievod de 16-17 ani cu tineri apropiaţi ca vârstă, îndeosebi
poloni, luându-şi în cele din urmă "sfetnici leşi", cu care risipea averea
domnească (Azarie, în Cronicile slavo-române, şi Grigore Ureche, Letopiseţul,
critică vehement această atitudine), astfel încât, după Ureche "năpusti

1
Xenopol….vezi desktop
2
Idem
3
Ibidem.
4
Ibidem.

4
trebile ţarâi, că pre cât îl iubiia întâi, pre atâta îl urâsă apoi". Toate acestea
erau adevărate, de vreme ce le confirmă întru totul relatările independente
ale unui contemporan avizat, precum polonul Leonard Gorecki, care vorbeşte
de dispreţul lui Bogdan faţă de turci, de nemulţumirea sultanului Selim
pentru pacea perpetuă încheiată cu regele Sigismund II August, de ura faţă
de el a boierilor moldoveni "pentru că se dăduse cu totul în amiciţia
polonilor, le făcuse stipendii militare şi-i ţinea la el cu multă libertate" (Al.
Papiu Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, III).
Motivele imediate ale mazilirii lui Bogdan Lăpuşneanu erau legate de
conflictele cu ceauşii turci trimişi mereu pentru a-l aduce la ordine,
înlocuirea gărzii turceşti, moştenite de la tatăl său, cu 400 de călăreţi poloni,
şi a unor dregător bătrâni cu străini (poloni), rudele celor îndepărtaţi sau
chiar ucişi plângându-se la Poartă.
Înainte de 15 iulie 1571, Bogdan Lăpuşneanu s-a retras de la Iaşi la
Hotin, unde a rămas până înainte de 29 decembrie, din cauza conflictului
deschis cu boierii, dintre care unii doreau în ascuns venirea pretendentului
Ion, susţinut de Poartă, şi unde ar fi vrut să se căsătorească cu fiica
cancelarului polon Valentin Dembinski. La 22 septembrie 1571 soseşte la
Cameniţa, unde rămâne trei zile, întărindu-şi legăturile cu polonii, revenind
apoi la Hotin, unde a adunat 3000 de poloni, cu care ar fi vrut să se întoarcă
la Iaşi, pentru a înfrânge pe boierii care doreau instaurarea pretendentului
susţinut de turci, refuzând să se întâlnească la Iaşi ca ceauşul trimis în
noiembrie 1571 la reşedinţa domnească pentru cercetarea situaţiei.
Abia în a doua jumătate a lui decembrie 1571 Bogdan Lăpuşneanu a
primit la Hotin delegaţia boierilor partizani ai Lăpuşnenilor, în frunte cu
mitropolitul, care după ce a jurat de trei ori că nu vor atenta la viaţa sa, l-au
determinat să revină la Iaşi, înainte de 29 decembrie 1571. Toate acestea,
căci „umbla pe aici şi pe acolo, plimbându-se pe la marginile Ţării Leşeşti,
supărând pe cei înţelepţi şi pe popor", l-au determinat pe sultan, care, în
plus, nu era de acord cu căsătoria lui Bogdan cu o nobilă poloneză, să-l
înlocuiască în domnie cu vărul său Ion (viitorul Ioan Vodă cel Viteaz) în
cursul lunii decembrie 1571.
La 1 ianuarie 1572 un sol muntean îl anunţă pe Ştefan Bathory că
trupele turceşti din sangeacurile de la hotar se adună la Dunăre pentru a-l
însoţi pe Ion şi domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea, trebuia
să-l ajute la luarea domniei în Moldova. Episodul care urmează, părăsirea
domniei de către Bogdan Lăpuşneanu, e greu de desluşit, din punctul de
vedere al acestuia.
Deşi noul domn Ion vodă plecase din Adrianopol spre Moldova la 31
ianuarie 1572 cu ieniceri şi spahii, şi este dificil de crezut că Bogdan nu ştia
despre aceasta, totuşi, în loc să strângă oaste pentru a încerca o împotrivire,
după 20 ianuarie 1572, când se mai afla la Iaşi, el a plecat în Polonia spre a

5
se căsători cu fiica lui Jan Tarlo, stegarul de Liov. Să fi fost aceasta doar o
retragere deghizată?
La 15 februarie 1572, la Constantinopol, se ştia că "era fugit" (era
fuggito) (A. Veress, Documente, I, p. 308). De aceeaşi părere este şi Azarie,
care spune că auzind de sosirea rivalului său la Dunăre „a plecat de bună
voie şi s-a dus fugind în ţări străine" (Cronicile slavo-române, p. 136, 149).
Doar Grigore Ureche crede că ar fi vrut să încerce o împotrivire cu ajutorul
polonilor, zădărnicită de iuţeala cu care a înaintat Ion vodă (Letopiseţul, p.
195). Oricum, domnia sa luase sfârşit, chiar dacă Azarie socoteşte că
stăpânirea sa a durat până în aprilie 1572 [după moartea mamei lui a
domnit singur „un an deplin şi patru luni" (Cronicile slavo-române, p.
136,149), aşadar, până în aprilie 1572, după ultima sa încercare de a
redobândi domnia].
In realitate, înainte de 28 februarie 1572, la Varşovia, se ştia că
"sărmanul Moldovean care venea să se căsătorească cu consimţământul
regelui", cu logodnica sa pe care o găsise în Rusia (Roşie, Halici), „la trecerea
râului Nistru a fost atacat de domnul Cristofor Zborowski, urmărit şi închis",
trebuind să-i plătească pentru răscumpărare 12000 de taleri şi să-i promită
cumnatului acestuia, Panievski, 13000 de taleri. Zborowski, logodnicul
surorii lui Bogdan, fusese chipurile jignit de ruperea logodnei la cererea
fostului domn al Moldovei, dar mai pe urmă s-a aflat că era plătit de Ion
vodă, toată acţiunea fiind de fapt o atragere în capcană a tânărului domn.
Fiind priceput în mânuirea armelor, Bogdan s-a împotrivit capturii, fiind
rănit îndeosebi la cap.
A rămas în captivitate circa o lună, după care, cu ştirea regelui
Sigismund II August şi cu sprijinul lui N. Mielecki, hatmanul Coroanei şi
voievodul Podoliei, şi al hatmanului cazacilor nizovi (zaporojeni), Temriuk
Piatigoreţ, în martie-începutul lui aprilie 1572 a organizat o expediţie în
Moldova, pentru redobândirea tronului; la 11 aprilie 1572 ştiindu-se la
Varşovia că acesta izbândise. Indată un sol polon a plecat la Poartă, stăruind
în a doua jumătate a lui aprilie pentru reîntronarea lui Bogdan. În cele din
urmă însă, după mijlocul lui aprilie, Ion vodă cu ajutoare turceşti, tătăreşti
şi muntene a izbutit să-şi înfrângă rivalul lângă Ştefăneşti, iar turcii au
trecut Nistrul, pustiind Podolia.
Cum turcii s-au grăbit, la începutul lui mai 1572, dar şi mai târziu, tot
mai imperativ, să ceară la Varşovia extrădarea lui Bogdan Lăpuşneanu,
afirmând însă că l-au iertat, la cererea regelui Poloniei care, la sfârşitul lunii
afirma că nu ştie unde se află acesta, fostul domn al Moldovei nu s-a mai
simţit în siguranţă în Polonia. In cele din urmă, cu ştirea lui Sigismund II
August, care nu voia să-l predea sultanului, cu puţin înainte de moartea
regelui (7 iulie 1572), a trecut în Transilvania, cu gând să ajungă în Ungaria
Superioară, sub oblăduirea împăratului Maximilian II. La 27 august 1572 se
ştia la Constantinopol despre înapoierea ceauşului cu scrisoarea regelui

6
Poloniei în care acesta se scuza că retrăgându-se Bogdan în Ungaria, nu mai
stătea în puterea sa să-l predea sultanului. Turcii mai aflaseră că din
Polonia fostul domn al Moldovei trecuse prin Transilvania, fiind capturat,
după porunca sultanului, de oamenii voievodului Ştefan Bathory de la care
însă l-a răpit căpitanul imperial de Satu Mare (de fapt 27 de poloni, ajutaţi
de germani, care l-au dus la Satu Mare sau la Caşovia). "Dacă e aşa — scrie
sultanul împăratului, cerând extrădarea lui Bogdan în virtutea tratatelor —
aceasta dovedeşte că el părăseşte Poarta noastră, de la care înaintaşii lui au
avut atât bine, şi rătăcind din ţară în ţară, cu toată iertarea noastră stăruie
în faptele sale rele".
Fireşte, imperialii au refuzat să-l predea, lansând zvonul, care circula
la Constantinopol la 3 noiembrie 1572, că a fugit la ţarul moscovit. In
realitate, la 10 decembrie 1572 Bogdan se afla la Caşovia, cerând colonelului
Hans Rueber, comandantul armatei imperiale din Ungaria Superioară,
ajutoare pentru o expediţie în vederea redobândirii Moldovei. Memoriul său
semnat „Bogdan Despothovicz", probabil pentru a crea o legătură cu Despot
Vodă, favoritul imperialilor, cuprindea nu mai puţin de 18 puncte.
Imperialii nu aveau decât să se descurce cu imputările turcilor pentru
răpirea lui Bogdan. In contextul presiunilor Porţii pentru extrădarea lui
Bogdan Lăpuşneanu din august 1572, alternate cu promisiuni de
redobândire a domniei, dacă se prezintă la Poartă, venite în 1572-1574 din
partea marelui vizir Mehmed Sokollu, care îi era rudă pe linie maternă,
urmate de înlocuirea în domnie a lui Ion vodă cel Viteaz cu Petru Șchiopul,
la 18 martie 1574, Bogdan începe să se agite. La începutul lui aprilie 1574 la
Poartă se vorbea serios de readucerea sa în domnia Moldovei, şi el trece
înainte de 18 aprilie 1574 pe la curtea imperială din Viena (A. Veress,
Documente, I, p. 25). De fapt, în ianuarie 1574, când marele vizir i-a cerut
principelui Ştefan Bathory să-l trimită pe Bogdan la Poartă pentru a-i acorda
domnia Moldovei, principele declarând însă că acesta părăsise reşedinţa sa
de la Eperjes (Presov, în Slovacia), fiul lui Alexandru Lăpuşneanu a trecut,
desigur fără să ştie, pe lângă cea mai însemnată ocazie pentru a redobândi
scaunul Moldovei.
La Viena a luat însă legătura cu solii ţarului moscovit Ivan cel
Groaznic, o altă rudă a sa pe linie maternă, şi cum la Constantinopol din a
doua jumătate a lui aprilie 1572 totul se redusese din nou la chestiunea
extrădării sale, a hotărât să plece la Moscova.
La 18 mai 1574, la Poartă, se credea că e undeva în Germania. De fapt
era în drum spre Danemarca. Boierii din anturajul său, Petru Albotă, Andrei
Buzdugan şi loan Ştefan, cereau şi ei la 27 mai 1574 permis de liberă trecere
spre a se înapoia acasă. Turcii nu l-au putut împiedica să plece la Moscova.
Cel puţin un timp i-au pierdut urma, şi la 13 iulie 1574, la Poartă, se credea
că de la Viena a trecut în Polonia, apoi în Boemia sau în Germania. In
realitate, după ce trecuse prin stăpânirile regelui Danemarcei Frederic II,

7
apoi pe la Rugodev (Narva) (13 iunie) şi Novgorod (29 iunie), la 10 iulie a
ajuns la Moscova, iar la 19 a lunii a fost primit în audienţă de Ivan cel
Groaznic. Ulterior, el însuşi a relatat că a fost primit de "marele cneaz nu
numai cu cinste şi cu bine, ci i s-a acordat din acea zi două moşii
importante, ca să-şi menţină rangul princiar, şi e onorat atât de mult încât
după marele cneaz e considerat al doilea după hanul tătarilor".
Bogdan Lăpuşneanu a rămas la Moscova din iulie 1574 până la
moarte, trei ani mai târziu. N-a renunţat nici aici la speranţa de a se întoarce
în Moldova, spionii imperiali urmărindu-i acţiunile şi el însuşi rămânând în
legătură cu Hans Rueber, comandantul imperial al Ungariei Superioare. De
altfel, chiar ţarul îi scria în 1575 lui Hans Rueber în problema ajutorării
„principelui moldovean Bogdan Despotovici".
Despre refugiul lui la Moscova ştiau, în octombrie 1574, atât boierii
moldoveni, care îl preferau noului domn Petru Şchiopul, cât şi autorităţile de
la Poartă, peste tot trecând drept un favorit al ţarului. Intr-adevăr, Ivan cel
Groaznic scrisese în noiembrie 1574 senatorilor poloni în legătură cu o soră
şi alte rude ale lui Bogdan, care se aflau pe lângă el, rugându-i să-i dea
acestuia un castel în Polonia unde ar fi putut că trăiască liniştit. Ţarul
însuşi îi dăruise două feude, între care Tarusa.
Tradiţia consemnată de Grigore Ureche spune că "bolnăvind de ochi"
nu se mai gândea la domnie (Letopiseţul, p. 196), ceea ce pare destul de
puţin probabil. Oricum, moartea sa în septembrie 1577 s-a datorat, foarte
probabil, rănii de la cap primite în timpul atacului lui Cristofor Zborowski
din februarie 1572. Prin testament lăsa dreptul de moştenire asupra
scaunului Moldovei lui Ivan cel Groaznic şi o samă de bogăţii pe care ţarul le
împărţise unor bisericii. Totuşi, urmaşii indirecţi au încercat să obţină cel
puţin o parte din averea sa. In 1598, cancelarul şi marele hatman polon Jan
Zamoyski îi scria lui Ieremia Movilă că Czolhanski, ginerele lui Orzechowski,
acesta din urmă, la rândul său, ginerele lui Alexandru Lăpuşneanu, vroia să
plece la Moscova pentru a cere lucrurile răposatului Bogdan. Zamoyski
observa că soţia lui Czolhanski, descendentă a lui Lăpuşneanu, "este
înrudită, după tatăl ei, Orzechowski din casa Fredro şi cu mine", şi cerea
sprijinul domnului Moldovei pentru această acţiune. Nu se ştie unde a fost
înmormântat Bogdan Lăpuşneanu, desigur însă că mormântul i s-a aflat la
Moscova.5
Pe de altă parte, deși nu se știe cine a fost soția lui Bogdan al IV-lea,
spre sfârșitul veacului a apărut un „fiu al său” și nimeni nu i-a contestat
pretenția de a fi fiul lui Bogdan Lăpușneanu. Acest Alexandru vodă, a domnit

5
O altă referinţă spune că în jurul anului 1575 , țarul rus Ivan cel Groaznic l-a acuzat de erezie şi ar fi ordonat să fie
cusut într-un sac și aruncat în apă.

8
nominal în Moldova în iunie 1592, căruia i s-a zis după firea și faptele
sale Alexandru cel Rău.

 Grigore Ureche Chronique de Moldavie. Depuis le milieu du XIVe siècle jusqu'à l'an 1594 Traduite et annoté par
Emile Picot Ernest Leroux éditeur Paris 1878. Réédition Kessinger Legacy Reprints (ISBN 9781167728846) p. 469-
473.
 (ro) Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor Volume II (1352-1606), Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 296-298.
 Jean Nouzille La Moldavie, Histoire tragique d'une région européenne, Ed. Bieler, (ISBN 2-9520012-1-9).
Gheorghe Pungă Istoria medievală a românilor , vol.2, Universitatea Al.I.Cuza, Iaș

S-ar putea să vă placă și