Sunteți pe pagina 1din 4

Gestionarea deşeurilor menajere în România

Conform cerinţelor legislaţiei UE, documentele strategice naţionale de


gestionare a deşeurilor cuprind doua componente principale:
- strategia de gestionare a deşeurilor – este cadrul care stabileşte obiectivele
României în domeniul gestionarii deşeurilor.
- planul naţional de gestionare a deşeurilor - reprezintă planul de implementare a
strategiei – conţine detalii referitoare la acţiunile ce trebuie întreprinse pentru
îndeplinirea obiectivelor strategiei, la modul de desfăşurare a acestor acţiuni, inclusiv
termene şi responsabilitatea
PLANUL NATIONAL DE GESTIONARE A DESEURILOR a fost elaborat
pentru perioada 2003 – 2013, în baza prevederilor legislaţiei europene în domeniu:
 Directiva Consiliului UE 75/442/EEC privind deşeurile
 Directiva Consiliului UE 91/156 care amendează directiva
75/442/EEC
 Directiva Consiliului UE 91/689/EEC privind deşeurile periculoase
transpuse în legislaţia româneasca prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului 78/2000
privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea 426/2001
Elaborarea Planului Naţional de Gestionare a deşeurilor are ca scop crearea
cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de
gestionare a deşeurilor, eficient din punct de vedere ecologic şi economic.
Conform prevederilor OUG 78/2000 (MO 283/22.06.2000) privind regimul
deşeurilor, modificata şi aprobata prin Legea 426/2001 (MO 411/25.07.2001), Planul
Naţional de Gestionare a Deşeurilor se aplică următoarelor categorii de deşeuri
solide şi lichide:
- deşeuri municipale (menajere şi asimilabile din comerţ, instituţii şi servicii);
- nămoluri de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti;
- deşeuri din construcţii şi demolări;
- deşeuri de producţie nepericuloase şi periculoase;
Sunt exceptate de la prevederile prezentului Plan Naţional următoarele tipuri
de deşeuri:
- deşeuri radioactive
- roci şi deponii de sol, precum şi depozite de resurse minerale rezultate de la foraje,
din prospecţiuni geologice şi operaţiuni de exploatare subterană a bogăţiilor
subsolului (inclusiv cariere de suprafaţă);
- carcasele de animale şi dejecţiile animaliere;
- efluenţii gazoşi emişi în atmosferă;
- apele uzate;
- deşeurile de explozibili expiraţi.
Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor se aprobă prin Hotărâre de Guvern
şi se revizuieşte o data la 5 ani.
Obiectiv global
Planul naţional de gestionare a deşeurilor stabileşte obiectivele strategice pe
care trebuie să le îndeplinească România, precum şi măsurile necesare în următorii
20 de ani, în domeniul gestionării deşeurilor.
Obiectivele specifice
1. Stabilirea obiectivelor şi ţintelor generale pentru gestionarea deşeurilor;
2. Stabilirea obiectivelor şi ţintelor specifice privind gestionarea anumitor fluxuri
de deşeuri;
3. Stabilirea obiectivelor şi ţintelor generale pentru gestionarea deşeurilor
periculoase;
4. Stabilirea obiectivelor şi ţintelor pentru gestionarea anumitor tipuri de deşeuri
periculoase

Principiile care stau la baza activităţii de gestionare a deşeurilor


1. Principiul protecţiei resurselor primare – este formulat în contextul mai larg al
conceptului de “ dezvoltare durabila” şi stabileşte necesitatea minimizării şi
eficientizării utilizării resurselor primare, în special a celor neregenerabile, punând
accentul pe utilizarea materiilor prime secundare.
2. Principiul măsurătorilor preliminare – corelat cu principiul utilizării BATNEEC
(“Cele mai bune tehnici disponibile care nu presupun costuri excesive”), stabileşte ca,
pentru orice activitate (inclusiv pentru gestionarea deşeurilor), trebuie sa se tina cont
de următoarele aspecte principale: stadiul curent al dezvoltării tehnologiilor, cerinţele
pentru protecţia mediului, alegerea şi aplicarea acelor masuri fezabile din punct de
vedere economic.
3. Principiul prevederii – stabileşte ierarhizarea activităţilor de gestionare a
deşeurilor, în ordinea descrescătoare a importanţei care trebuie acordata: evitarea
apariţiei, minimizarea cantităţilor, tratarea în scopul recuperării, tratarea şi eliminarea
în condiţii de siguranţă pentru mediu.
4. Principiul “poluatorul plăteşte”, corelat cu principiul responsabilităţii
producătorului şi cel al responsabilităţii utilizatorului, stabileşte necesitatea creării
unui cadru legislativ şi economic corespunzător, astfel încât costurile pentru
gestionarea deşeurilor sa fie suportate de generatorul acestora.
5. Principiul substituţiei – stabileşte necesitatea înlocuirii materiilor prime
periculoase cu materii prime nepericuloase, evitându-se astfel apariţia deşeurilor
periculoase.
6. Principiul proximităţii – corelat cu principiul autonomiei stabileşte ca deşeurile
trebuie sa fie tratate şi eliminate pe cat posibil pe teritoriul naţional şi cât mai aproape
de sursa de generare; în plus, exportul deşeurilor periculoase este acceptat numai
către tarile care dispun de tehnologii adecvate de eliminare şi în condiţiile respectării
cerinţelor privind comerţul internaţional cu deşeuri.
7. Principiul subsidiarităţii (corelat şi cu principiul proximităţii şi al autonomiei)
stabileşte acordarea competentelor astfel încât deciziile în domeniul gestionarii
deşeurilor sa fie luate la cel mai scăzut nivel administrativ faţă de sursa de generare,
dar pe baza unor criterii uniforme la nivel regional şi naţional.
8. Principiul integrării stabileşte ca activităţile de gestionare a deşeurilor fac parte
integrantă din activităţile social-economice care le generează.

În prezent gestionarea deşeurilor în România stă sub semnul incertitudinii,


datorită în principal:
a. lipsa fondurilor – investiţiile alocate protecţiei mediului şi valorificării
deşeurilor reprezintă 1% din totalul investiţiilor, cu tendinţa de scădere;
b. lipsa reglementărilor juridice stricte şi a unei organizări manageriale;
c. lipsa unor contacte internaţionale durabile pentru cunoaşterea, asimilarea şi
aplicarea unor tehnologii şi soluţii moderne privind gestionarea deşeurilor.
Deşeurile nevalorificate din România sunt consecinţa nivelului tehnic şi
tehnologic. În primul rând , nivelul dotărilor tehnice este slab, utilajele sunt uzate fizic
şi moral şi în cea mai mare proporţie nu corespund cerinţelor unei activităţi moderne.
În general, rata de reciclare a deşeurilor depinde de:
- nivelul de dezvoltare economică a unei ţări;
- gradul de dezvoltare tehnică a industriei, din ţara respectivă;
- caracterul deficitar al resurselor (raport cerere – ofertă) pe plan
mondial.
Aproape 300 milioane tone pe an (la nivelul anului 1991), inclusiv steril în
halde, rămân deşeuri nevalorificate care poluează mediul.

Tabelul 1.2. Valorificarea deşeurilor solide din România

CANTITATE
CATEGORII DE DEŞEURI
MILIOANE TONE %
TOTAL DEŞEURI 292,5 100,00
Deşeuri care se valorifică integral,
din care: 12,7 4,34

- metalice 4,9 1,67


- nemetalice 2,1 0,72
- din agricultură 5,7 1,95

Deşeuri care nu se valorifică 279,8 95,66

Dacă se are în vedere ponderea totală a deşeurilor recuperate şi reciclate, la


nivelul anului 1991, aceasta a fost numai de 12,7 tone (4,3%).
Raportată pe locuitor, cantitatea totală anuală este de cca. 12 tone.
Evidenţierea anuală a 95,65% deşeuri rezultate şi nevalorificate, indică
importante rezerve de resurse secundare, considerate de specialişti ca adevărate
“mine de suprafaţă”, ce pot fi reintroduse în circuitul materiilor prime.

În prezent România se confruntă cu mari dificultăţi în ceea ce priveşte


gospodărirea directă a deşeurilor menajere, în principal datorită următoarelor cauze:
 nivel civic şi educaţional extrem de scăzut al populaţiei în probleme de viaţă, de
trai în colectiv şi de sănătate;
 lipsa totală de informare şi responsabilitate în ceea ce priveşte gospodărirea
incorectă a deşeurilor menajere şi în special efectul dăunător al acestora;
 proliferarea surselor şi tipurilor de deşeuri prin multiplicarea şi diseminarea
agenţilor economici în special în comerţul stradal şi în pieţe;
 creşterea impresionantă a volumului ambalajelor, în special a celor din hârtie şi
plastic, în circuitul de consum;
 reducerea semnificativă a circuitului de prelucrare a materialelor recuperate din
deşeuri şi a ambalajelor, atât în segmentul REMAT cât şi în cel comercial şi
privat;
 lipsă de transparenţă la toate nivelurile atunci când se promovează investiţii chiar
şi reduse de gospodărire a deşeurilor, astfel încât participarea populaţiei şi a
ONG-urilor este practic nulă, iar la soluţionări concrete au acces de multe ori
organizaţii şi/sau neabilitate şi puţin competente;
 lipsa de voinţă a Puterii Executive, Legislative, Judecătoreşti şi a organismelor de
finanţare de a acorda locul cuvenit problemelor de deşeuri menajere;
 abordarea de către mass-media a problematicii deşeurilor, de multe ori doar ca
subiect de senzaţie, localizat şi exacerbat fără a fi analizat cu concursul
specialiştilor sau a organismelor abilitate.

Referitor la situaţia actuală de valorificare a deşeurilor, aceasta se prezintă


astfel:
- deşeurile metalice feroase se valorifică într-un grad de 94,9%;
- deşeurile metalice neferoase se valorifică într-un grad de 97,45%;
- deşeurile de sticlă se valorifică cca. 93,2%;
- hârtia şi cartonul se recuperează cca. 56,6%, iar masele plastice cca.
84,9%.