Psalmul 101 este conceput sub forma unui dialog cu Dumnezeu, dar nu pe un ton solemn ci pe unul

firesc, prietenesc.

Divinitatea este rugata sa-si plece auzul spre incercarile vietii traite de psalmist, care simte poverile
asupra spiritului sau.

Poetul este coplesit de efemeritatea vietii, de zilele care trec risipindu-se precum "fumul", de increderea
daruita inainte de forta tineretii, de batranetea ce-i transforma oasele "in scrum", de necazurile care i-au
"secat" inima precum fierul coasei taie firul de iarba.

Suspinurile si tristetea l-au epuizat, lipindu-i pielea de oase, in timp ce singuratatea ii napadeste inima,
iar umbrele trecutului il fac sa imbratiseze culmile efemeritatii.

Autorul percepe aceasta relatie, dintre el si divinitate asemeni uneia parinteasca, in care poate sa ceara
tatalui, cu incredere, tot ceea ce doreste. Astfel, observam ca in prima parte a Psalmului se defineste
relatia de tata si fiu, prin cererile poetului de a-si intoarce fata spre el, de a-i asculta durerile inimii, in
rugaciunile pe care de multa vreme le aduce in fata Sa.

Psalmistul utilizeaza figuri de stil ca: inversiunea "mi-asculta", comparatia "si ca corbul cel de noapte", si
repetitia "iarba taiata", pentru a oferi muzicalitatea si ritmicitate intregii creatii.

Totodata, prin aceste figuri de stil si imagini artistice, precum cea auditiva: "Si strigarea mea sa mearga",
vizuala: "Ca o vrabie ramasa/ In substresina de casa", psalmistul isi expune sentimentele si tristetile
resimtite in intreaga lui vietuire.

Consider ca intreaga creatie sublineaza nevoia omului de divinitate, aceasta fiind completarea fiintei
pentru a fi un intreg absolut, perfect.
Scurtă prezentare: Acest psalm reprezintă o rugăciune a omului suferind. Este un strigăt către
Dumnezeu al celui doborât de boală, de febră, care, în necazuri fiind, trebuie să suporte şi
uneltirile vrăjmaşilor săi. O tradiţie creştină veche atribuie acest psalm rugăciunii lui Hristos,
rostită în vremea Sfintelor Patimi. Aceasta este rugăciunea săracului când se mâhneşte şi înaintea
Domnului îşi pune gândurile sale; este potrivită oricărui om care se luptă cu felurite primejdii.
(Fericitul Teodoret al Kirului). Prin „sărac" trebuie să înţelegem pe omul care are trebuinţă de
ajutor de la Dumnezeu (Cuviosul Eftimie Zigabenul). Sfinţii Părinţi văd semănate în această
cântare davidiană mai multe profeţii despre Hristos. Este corect ca acest psalm să fie încadrat în
rândul celor penitenţiali, deoarece personajul central recunoaşte că suferă din cauza păcatelor
sale.

Cuvinte cheie: boală, suferinţă, uneltiri ale vrăjmaşilor, scăpare din primejdii.

Impărţire: lamentare cu privire la suferinţa proprie (v. 1-13); lamentare cu privire la suferinţa
întregului popor credincios şi a cetăţii Sionului (v. 14-24); Domnul este invocat ca ajutor tare şi
împlinitor al celor ce ţin de sfârşitul veacurilor (v. 25-29).