Atitudinea Sfinților Părinți față de eretici și

minciuno-învățători: Din toate puterile să îi

dăm pe față
Pentru a înțelege că nu este deloc greșit să îi criticăm folosind cuvinte aspre pe păstorii
și învățătorii vicleni și înșelători, care conduc poporul în cursa otrăvită a ereziei, vă
invităm să citiți câteva exemple relevante din îndemnurile Sfinților Părinți, care ne arată
că avem datoria de a nu tăcea, de a-i da pe față și de a-i osândi cu toate puterile
noastre pe toți cei care învață erezia, oricât de abil ar fi ea camuflată.

Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi
eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne
vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim
părtaşi pieirii lui”. [1]

Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să
vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi
mincinoase”. [2]

Cuviosul Ghenadie Scholarul: „Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat
cugetul Dreptei Credințe.” [3]

Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce
şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor
eres!”. [4]

Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe
neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte
frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”. [5]

Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea

acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi
potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la
Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se
liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele.(…) Că mai
bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de
Dumnezeu pentru a se uni cu ei”. [6]

Iată și ce spunea Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:

„Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis
Mântuitorul, «neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce

1
dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu ei. (…) Dar nici
un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul care
îndrăzneşte să spună aceasta.”

Iar Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o
datorie a tuturor ortodocșilor:

„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind
duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura
sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile,
numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-
slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru
greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei
au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi
cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau
fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a
păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că
vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din
mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon,
Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut,
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de
la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul
Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie,
Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul
Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au
înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură
de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine
sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în
mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:

„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă

întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în
lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se

scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:

„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se
ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor
care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi
nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei
către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu

2
ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice
dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de
diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii
Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.”

[1] Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

[2] Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

[3] Epistola profetică şi întristătoare a Cuviosului Ghenadie Scholarul, scrisă în luna

noiembrie 1452

[4] Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei

[5] Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

[6] Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri

Adepții compromisului NU merg pe linia Sfântului

Maxim Mărturisitorul

„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din
lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de
aceea lumea vă urăşte.” (Ioan 15, 18-19)
„Oamenii aceştia, cu o credinţă slabă şi plină de compromisuri, sunt creștini în primul
rând ca să se „simtă bine” şi să fie încurajaţi în lumea aceasta. Ei fac toate lucrurile „bune”
după măsura lumii, se simt cucernici şi sunt ferm convinşi că vor primi răsplată bogată după moarte.”
„Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta iar lumea nu o poate suporta – nici măcar
printr-un singur reprezentant al ei şi nici măcar pentru o singură clipă. Lumea poate să-l
accepte numai pe Antihrist, acum sau oricând.” (Cuviosul Serafim Rose)

Mare este ispita slavei deșarte și a trufiei care a dus la cădere și pe îngeri. Iată ce ne
spune Sfântul Luca al Crimeii despre această patimă cumplită care conduce la cugetare
eretică și dorința obsesivă de cinste și de a ocupa primul loc.

3
„Ce este duhul iubirii de stapanire? Este nazuinta de a avea intaietate, de a
stapani asupra altora, de a ocupa primul loc. Aceasta nazuinta spre intaietate
l-a pierdut pe arhanghel – capetenia tuturor ingerilor – si l-a facut satana, l-a doborat
din cer.
Iubirea de stapanire este cea care i-a manat pe toti ereticii, care au vrut sa
se inalte mai presus de Biserica lui Hristos punand gandirea lor in locul
invataturii acesteia sau sa se faca mai-mari in Biserica.
Domnul Iisus Hristos a osandit iubirea de stapanire – patima de a stapani – in
cuvantarea Sa impotriva carturarilor si a fariseilor, a fatarnicilor. A osandit
patima lor de a fi cei dintai, dorinta lor de a avea locurile de frunte la
ospete, de a fi salutati ca niste conducatori ai poporului.
Vedeti ca iubirea de stapanire – patima de a avea influenta,patima de a
ocupa primul loc – este potrivnica duhului Evangheliei, duhului sme-
reniei. ”
https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/02/19/sfantul-luca-al-
crimeii-talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-dumnezeu-celor-mandri-le-sta-
impotriva-iar-celor-smeriti-le-da-har/
Adepții compromisului însă pretind neîncetat să li se acorde cinste și respect. Degeaba
s-au ostenit ani de zile, dacă nu au ochi să vadă ce e în sufletul fraților pe care în
continuu îi osândesc. Degeaba toată această trudă dacă au mândrie și dispreț și judecă
niște neputințe firești… Cine nu a bârfit, cine nu a clevetit, cine nu s-a mâniat, cine nu
a greșit niciodată față de vreun frate, să arunce cel dintâi cu piatra… aceste
patimi ne stăpânesc pe toți. Ei însă nu văd pericolul ereziei și al comuniunii cu
ereticii, nici nu îi doare sufletul că ierarhii fățăresc ortodoxia și încheie
înțelegeri cu blestemații eretici, batjocorindu-L pe Mântuitorul. Pentru ei
niște fățărnicii omenești sunt mai importante decât Adevărul…

Înainte păreau mai interesați de compromisurile cu ereticii, dar de când

(pseudo)teologii apărători ai ecumeniștilor, precum pr. Theodoros Zisis, pr. Matei
Vulcănescu, Mihai Chirilă și alții asemenea lor le-au strecurat prin cuvinte
meșteșugite, frumos ambalate, gustul pentru toleranță față de erezie, au
îmbrățișat cu totul calea laxistă a compromisurilor infinite cu erezia, fără să le pese că ar
putea să își piardă sufletele.
Ei nici nu au timp, și nu îi interesează lucrul cel mai de căpătâi, să cerceteze cugetul
corect al Dreptei Credințe, cred că prin activitatea lor caritabilă de trezire vor salva
lumea, dar nu se gîndesc că s-ar putea să-și piardă sufletul dacă nu renunță la mândrie,
la osândire, și dacă nu vor căuta cu sinceritate adevărul de credință, cercetând
scrierile Sfinților Părinți. Ei ne osândesc că nu ne ocupăm mai mult cu lupta împotriva
sistemului și ne disprețuiesc tocmai pentru că cercetăm de unii singuri, cum putem,
unde se află adevărul, atât, călăuză având scrierile Sfinților, fără a lua totul de-a gata de
la alții. Trebuie să ne ocupăm mai mult și cu celelalte pericole și nu facem îndeajuns, dar
dacă ne-am pierdut credința, am pierdut totul…
Sunt atât de nepăsători, încât spun minciuni și nedreptăți fără să le pese. Noi NU
negăm harul din Sfintele Taine, nu hulim și nu avem intenția de a crea nicio
schismă. Noi afirmăm că ignoranța nu e o scuză pentru comuniunea cu erezia, și că în
cazul copiilor e altă situație, nefiind ei răspunzători. Sluga care nu va ști va fi bătută

4
puțin, deci e vinovată, dar pruncii sunt mici și nevinovați, nu încape comparație între
un copil nevinovat care este și botezat ortodox și un adult ignorant și lumesc.
Spun și se bat cu pumnul în piept că îl urmează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar
tocmai pe dos fac. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că nu îndrăznește să spună că
numai el se va mântui dar Episcopul Longhin și toți adepții compromisului ne
văd pe noi în iad. Ei își asumă comuniune cu Biserica Antiohiei, a Georgiei, a
Bulgariei, a Rusiei și cu episcopii ecumeniști eretici din aceste Biserici, întocmai pe dos
decât a mărturisit Sfântul Maxim, care a acceptat torturi și surghiun, pentru a nu fi în
unire cu patriarhul eretic și cu niciuna din Bisericile întinate atunci de monotelism:
“ -Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi,
unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe
comuniunea cu voi. Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr,
Sfântul Maxim nu a primit să semneze. Apoi a continuat:

-Dacă de dragul iconomei credința mântuitoare (ortodoxă) se amestecă cu credința

mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu,
nu unire.
…

Zis-au lui:

– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci
aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor
împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în
comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii
înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă
(Galateni 1,8).”
…

– Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.

Atunci el i-a spus:

– Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi

face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se
arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu
putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?
…

Şi cei ce veniseră spuneau că ei sînt trimişi de patriarh, şi au început a întreba pe sfînt:

„De care Biserică te ţii, de a Bizanţului, de a Romei, de a Antiohiei, de a

Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părţile
cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii

5
Biserici, apoi să fii cu noi, ca nu înstrăinată viaţă întru izgoniri începînd, să pătimeşti
rău.”
La acestea fericitul bărbat a răspuns:

„Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă şi mîntuitoare

mărturisire a credinţei; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit
„fericit” şi pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a
tuturor. Dar vreau să ştiu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile,
precum ziceţi voi, s-au unit şi nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine
alcătuită acea mărturisire”.
Atunci au răspuns trimişii:

„Deşi nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sînt
întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea
amînduror firilor într-o persoană”.

Iar sfîntul a zis:

„Două lucrări ziceţi că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană;
apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceţi la mijloc”.

„Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”.

Zis-a sfîntul:

„Singuri alcătuiţi o credinţă nestatornică şi pe Dumnezeu nu într-o fiinţă

Îl mărturisiţi a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învăţat de la
Sfinţii Părinţi a mărturisi aşa; iar vouă celor ce aveţi putere, faceţi ceea ce
vă place”.
Ei, neputînd la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui:

„Cel ce nu se supune, să fie anatema şi să sufere moartea cea hotărîtă lui”.

Iar sfîntul cu blîndeţe şi cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru
mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfînt”. Iar aceia
ducîndu-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul şi sfătuindu-se
împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe
sfîntul în surghiun, într-o oarecare cetăţuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la
fel şi pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai
îndepărtată a împărăţiei greceşti, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea
Perveris. La fel au făcut şi altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, şi a
fost cîndva în Roma slujitor, şi care a scris mai pe urmă viaţa acestui Cuvios Maxim.
Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.
Fragmente din procesul Sfantului Maxim Marturisitorul

6
Ereticii ecumeniști i-au prigonit pe toți acești ieromonahi și monahi care nu fac decât să
cerceteze cu ethos și cuget bisericesc învățăturile de credință – pe care voi în continuu îi
calomniați, i-au izgonit din mănăstiri, le-au distrus chiliile, sunt puși sub interdicția
consistoriilor și vizați de autorități – iar voi folosiți cuvintele cele mai josnice
(„personaje malefice”, „cuceritori fanarioți”), îi prigoniți și voi și ne disprețuiți pentru că
ne interesează în primul rând ceea ce ne este cel mai scump: Credința.