Tiroida

Tiroida este poziţionată în regiunea cervicală anterioară, în faţa traheei, fiind accesibilă
examinării clinice. Este formată din doi lobi şi un istm. Histologic, tiroida este formată din
foliculi ce conţin coloid tiroidian. Foliculii tiroidieni sunt formaţi din celule dispuse pe o
membrană bazală, la polul apical au microvilozităţi, iar în interior reticul endoplasmatic,
mitocondrii, lizozomi. Între foliculii tiroidieni sunt dispuse celule C, parafoliculare.
Tiroida este implicată în producerea hormonilor tiroidieni în foliculii tiroidieni (T4 = tiroxina
(prohormon) şi T3 = triiodotironina, hormonul activ), dar şi a calcitoninei, hormon
hipocalcemiant, în celulele C, parafoliculare.
Metabolismul iodului
- aportul minim de iod pentru menţinerea unei funcţii tiroidiene normale = 180 μg/zi dar
aportul optim = 500 μg/zi.
- iodul circulă în sânge sub trei forme: a. iod anorganic; b. iod organic ne- hormonal sub
formă de MIT şi DIT c. iod organic combinat în hormoni tiroidieni (T3 şi T4)
- aportul alimentar de iod: plante (cereale) provenind din zone bogate în iod, săruri marine
şi animale marine
Biosinteza hormonilor tiroidieni
- are loc în celulele foliculare tiroidiene ce prezintă următoarele funcţii:
a. Captează iodul din sânge şi îl transportă către coloidul tiroidian unde este utilizat
pentru sinteza hormonilor tiroidieni.
b. Sintetizează tireoglobulina (TG) şi favorizează captarea iodului în compuşi organici.
c. Secretă hormonii sintetizaţi prin detaşarea lor de tireoglobulină (TG) şi lansarea în
circulaţie
Sinteza hormonilor tiroidieni include următoarele etape:
1. Captarea iodului (I-)- în glanda tiroidă iodul este de 50 de ori mai concentrat decât în
sânge. Captarea se realizează la nivelul polului bazal al tireocitelor printr-un proces
activ, contra unui gradient de concentraţie şi electric. Este mecanismul de transport
activ prin simport cu Na+ (transportorul NIS - 2 Na+ /I-), energia necesară transportului
fiind furnizată de hidroliza ATP-ului în prezenţa ATP-azei Na +/K+ dependente.
Transportul activ poate fi blocat, fie prin blocarea ATP-azei, fie prin inhibiţie
competitivă prin anumiţi anioni monovalenţi cu structură şi talie similară (exemplu

1
 perclorat, tiocianat) şi este stimulat de TSH-ul hipofizar. Iodul trece în coloid cu
ajutorul schimbătorului de ioni (I-/Cl-) – pendrina- localizată în membrana apicală a
tireocitelor.

2. A doua etapa este oxidarea iodului (I-) la iod atomic (I0) sub acţiunea tireo
peroxidazei (TPO). Doar I0 poate intra în compuşii organici şi poate servi la sinteza
hormonilor tiroidieni. Prin blocarea acţiunii peroxidazei se blochează sinteza
hormonilor tiroidieni.

3. Organificarea iodului – iodul este înglobat în compuşi organici – el se fixează pe

reziduurile tirozinice care sunt ataşate de tireoglobulină. Tireoglobulina se
sintetizează în ribozomii celulelor tiroidiene plecând de la aminoacidul tirozină. Apoi
este transportată la aparatul Golgi unde este împachetată în vezicule şi apoi este
eliberată în coloidul tiroidian prin exocitoză (în prezenţa TSH). Veziculele secretorii
cu TG conţin şi TPO integrată în membrana veziculară (cu domeniul catalitic spre
interiorul veziculei). Când veziculele fuzionează cu membrana apicală, domeniile
catalitice sunt expuse în lumen şi oxidează I - la I0 în prezenţa H2O2. E necesară şi
prezenţa unei alte enzime „dual oxidase 2” (DUOX2 e tot o proteină membranară), ce
utilizează O2 pentru a forma H2O2 .
Iodul se poate fixa în poziţia 3 a tirozinei formând 3 monoiodotirozina (MIT) sau se
poate fixa în poziţiile 3 şi 5 ale tirozinei formând 3,5 diiodotirozina (DIT). Acest
proces este activat de TSH.

4. Condensarea (conjugarea) oxidativă – cei doi compuşi iodaţi (MIT şi DIT) se pot
condensa între ei, proces realizat pron intervenţia TPO. Când o moleculă de MIT se
cuplează cu una de DIT se formează T3 = triiodotironina iar când se cuplează două
molecule de DIT se formează T4 = tetraiodotironina sau tiroxina. Prezenţa TSH-ului
este necesară pentru realizarea acestor procese. T3, T4, MIT şi DIT împreună cu TG
formează coloidul tiroidian. Acţiunea TPO de cuplare a reziduurilor tirozinice nu se
realizează dacă acestea nu sunt iodate. Hormonii tiroidieni sunt inactivi în coloidul
folicular, legaţi de TG, până cand sunt desprinşi prin hidroliză.

2
 5. Secreţia hormonilor tiroidieni - la polul apical al celulei tiroidiene are loc procesul
de captare a particulelor de coloid (T3, T4, MIT, DIT şi TG) prin endocitoza
veziculelor, proces ce necesită prezenţa TSH-ului. Aceste vezicule intră în celule şi
se deplasează către polul bazal. De aceste vezicule se ataşează lizozomii şi îşi varsă
conţinutul enzimatic în vezicule, iar enzimele lizozomale detaşează hormonii (T3 şi
T4), MIT şi DIT de TG. Hormonii T3 şi T4 trec din celule în sânge, în prezenţa TSH-
ului. Mecanismul nu este cunoscut cu certitudine, dar se presupune că este vorba de
implicarea transportorului MCT-8 (monocarboxylated transporter 8).

MIT şi DIT suferă un proces de deiodare printr-o deiodaza (deiodinaza), rezultând iod
şi tirozină, care redevin disponibili pentru o nouă resinteză hormonală, şi sunt transportaţi
către coloid. Iodul este transportat către coloidul tiroidian de către pendrina. Valorile
normale în plasmă sunt de 8 μg % pentru T4 şi 0,15 μg % pentru T3.

Intervenţia TSH în reglarea biosintezei hormonilor tiroidieni

Concentraţia plasmatică a T3 şi T4 este menţinută relativ constantă
- TSH intervine în următoarele procese realizate în tiroidă:
a. Accelerează captarea iodului în celula foliculară
b. Intensifică sinteza TG
c. Intensifică sinteza MIT şi DIT
d. Intensifică sinteza T3 şi T4
e. Stimulează lansarea T3 şi T4 în circulaţie
f. Creşte fluxul sanguin în glanda tiroidă.
g. În exces, determină hiperplazia glandei

Mecanismul de acţiune al TSH-ului - este un hormon polipeptidic ce acţionează pe un receptor

situat pe faţa externă a membranei celulei foliculare, pe membrana bazolaterală, cuplat cu
proteina Gαs, cu activarea consecutivă a adenilat ciclazei şi hidroliza ATP-ului în cAMP,
mesager secund responsabil de acţiunea hormonului.

3
Transportul hormonilor tiroidieni în sânge – sunt legaţi de 3 proteine diferite: TBG = thyroid
binding globulin - ce aparţine fracţiunii α1 globuline, ce transportă 2/3 T4 şi parte din T3;
prealbumina (transtiretina, TTR) şi albumina. Doar hormonii liberi sunt activi şi pot penetra
în celule şi inhiba TSH-ul. Anumite medicamente pot bloca fixarea hormonilor tiroidieni pe
proteine de transport ca de exemplu salicilaţii, medicamentele anticonvulsivante,
imunosupresoarele şi antidiureticele.
99.98% din T4 şi 99,5% din T3 sunt legaţi în plasmă de proteine de transport. Legarea e
importantă pentru: crearea unui rezervor de hormoni tiroidieni circulanţi, astfel încât
concentraţiile hormonilor activi să se schimbe foarte puţin în minute; creşterea T1/2 al
hormonilor (pentru T4 8 zile; T3 24 ore); rezervor de T4 în plasmă asigurând prohormonul
disponibil pentru formarea T3.
TBG în sânge creşte în sarcină, terapie per os cu estrogeni, hepatită, consum cronic de heroină -
creşte cantitatea totală de T3, T4, dar sunt legaţi de proteine; scade în administrare de hormoni
glucocorticoizi, sindrom nefrotic (scade cantitatea totală de T3, T4).
! E nevoie de determinarea T3 şi T4 libere (care nu se schimbă în condiţiile menţionate anterior)
¾ din T3 circulant provine din conversia periferică a T4, mai ales în ficat şi rinichi.
T3 – este de 2-4 ori mai activ decât T4 şi actionează mai rapid, T3 atingând efectul maxim în
câteva ore în timp ce T4 în câteva zile. T3 provine în proporţie de 20% din tiroidă restul de 80%
fiind produs la nivelul celulelor ţintă prin deiodarea T4. Importanţa deiodinării periferice (T4/T3)
este evidenţiată la persoanele tiroidectomizate, ce primesc T4 per os, iar nivelurile circulante de
T3 sunt normale.
Mecanismul de acţiune
Hormonii tiroidieni pătrund în celulă prin difuziune/difuziune facilitată. T3, T4 se leagă de
receptori ai hormonilor tiroidieni, deja legaţi de elemente de răspuns la hormoni tiroidieni (TRE).
Receptorii sunt legaţi mai ales ca heterodimeri cu receptorul retinoid X (RXR). Modifică apoi
transcripţia anumitor gene (activare sau inhibare).
Pe căi genomice influenţează în ribozomi sinteza de enzime şi noi proteine: pompa Na/K, enzime
gluconeogenetice, enzime respiratorii, lanţuri grele de miozină, receptori β1-adrenergici, etc.
Pot acţiona şi pe căi non-genomice (pot creşte fosforilarea oxidativă mitocondrială, canale
ionice, mesageri secunzi, proteinkinaze).

4
Efectele hormonilor tiroidieni
- sunt variate, dar extinse; nu există adevărate organe ţintă specifice
- acţionează asupra celulelor ţintă ca şi hormonii steroidieni
- au 2 efecte importante:
a. efect calorigen (producere de căldură)
b. efect pe procesele de creştere şi de diferenţiere celulară

Efectul calorigen
Hormonii tiroidieni cresc rata metabolismului bazal, efect evidenţiat în cazul excesului de
hormoni atât prin calorimetrie directă (măsurarea producerii de căldură), cât şi prin calorimetrie
indirectă (măsurarea consumului de oxigen). În caz de deficit al hormonilor tiroidieni rata
metabolismului bazal este scăzută. Hormonii tiroidieni cresc reacţiile oxidative (acţiune la
nivelul lanţului transportor de electroni) şi consumul de oxigen, crescând metabolismul celular.
Acest efect poate fi explicat prin stimularea metabolică a ciclurilor de catabolism şi de anabolism
(aşa cum sunt descrise mai jos), cu efectul net catabolizant al acestor hormoni, exacerbat în
condiţiile excesului hormonal.
În acelaţi timp au fost puse în evidenţă şi alte efecte ale hormonilor tiroidieni în celule:
intensificarea sintezei şi activităţii Na/K ATP-azei, creşterea numărului şi dimensiunilor
mitocondriilor şi intensificarea activităţii enzimelor care participă la fosforilările oxidative. T3 şi
T4 cresc în general consumul de oxigen în cursul activării schimburilor energetice şi favorizează
producţia de caldură, având rol important în termoreglare. Amploarea efectului calorigen depinde
de concentraţia de catecolamine în plasmă şi de valoarea iniţială a metabolismului bazal.
Hormonii tiroidieni cresc efectele termogenetice ale altor procese şi prin stimularea adrenergică
(nivelul hormonal e normal, dar sensibilitatea ţesuturilor la CA e crescută). În inimă, muşchi
scheletic, ţesut adipos, hormonii tiroidieni cresc expresia receptorilor β – adrenergici
(importanţă: administrarea de antagonişti β - adrenergici la pacienţi cu tireotoxicoză).
Catecolaminele singure, prin ele însele, nu au efect calorigen. În hipertiroidism sensibilitatea
organismului la adrenalină creşte, pentru că este stimulată sinteza de β adrenoreceptori. Când
metabolismul bazal are o valoare ridicată, efectul calorigen este mai crescut. Datorită
intensificării metabolismului, în organism se produce o cantitate mare de căldură, se produce
vasodilataţie cutanată, cu reducerea rezistenţei periferice şi aflux venos crescut. Toţi aceşti factori

5
vor suprasolicita miocardul, produc tahicardie şi pot determina modificări ducând chiar la
insuficienţă cardiacă (!administrare β – blocante) .
Creşte în acelaşi timp activitatea Na/K ATP-azei, prin creşterea sintezei de noi subunităţi şi
inserarea lor în membrană. T3 stimulează transcripţia genică pentru subunităţile α şi β ale Na/K
ATP-azei, cu creşterea consumului de O 2. Prin creşterea activităţii pompei se consumă
suplimentar ATP, iar pentru resinteză creşte consumul de O 2 şi producerea de căldură. (În mod
normal nu apar modificări ale Na şi K în plasmă, pentru că apar compensator scurgeri de Na şi K
în/din celulă).
! Producerea de căldură ar putea fi legată de influenţarea unei proteine mitocondriale,
termogenina (UCP – uncoupling protein 1), pusă în evidenţă la rozătoare, în ţesutul adipos brun,
şi care decuplează fosforilarea oxidativă de generarea de ATP. Această proteină este practic un
canal de H+ situat în membrana internă mitocondrială. Are rol în producerea de căldură la nou-
născut.

Efectele metabolice ale hormonilor tiroidieni - ei acţionează pe toate metabolismele:

1. Metabolismul glucidic: hormonii tiroidieni cresc absorbţia glucozei în tractul
gastrointestinal, intensifică mobilizarea glucozei din glicogenul hepatic şi intensifică
gluconeogeneza (cresc disponibilul de aminoacizi şi glicerol necesari pentru gluconeogeneză
şi induc expresia unor enzime gluconeogenetice); în mod normal glicemia nu creşte, datorită
acţiunii compensatorii a insulinei.
2. Metabolismul lipidic - au un efect lipolitic prin degradarea trigliceridelor în ţesutul
adipos, cu formare de acizi graşi şi glicerol; au şi efect lipolitic indirect deoarece cresc
concentraţia plasmatică de AG şi oxidarea lor (prin creşterea efectului altor hormoni cum
sunt CA); reduc nivelul colesterolului şi trigliceridelor plasmatice. Cresc numărul de
receptori în celulele hepatice pentru lipoproteine cu densitate joasă (LDL) şi au şi efect
lipogenetic, deoarece cantităţi normale de hormoni tiroidieni sunt necesare pentru sinteza
normală a acizilor graşi în ficat. În cazul nivelurilor crescute de hormoni tiroidieni, efectul
lipolitic este predominat.
3. Metabolismul proteic – stimulează sinteza de enzime şi proteine, dar în acelaşi timp
intensifică catabolismul proteic, mai ales în muşchi, efectul net fiind catabolizant. Datorită
catabolismului proteinelor musculare, la hipertiroidieni apare miopatia tireotoxică

6
 manifestată prin senzaţia de oboseală, scăderea masei musculare, slăbiciune musculară,
creşterea eliminării urinare de azot.
4. Metabolismul vitaminelor – în ficat doar în prezenţa hormonilor tiroidieni carotenul se
transformă în vitamina A. În absenţa hormonilor tiroidieni carotenul se depozitează în piele
dându-i o coloraţie galbenă.
5. Tubul digestiv – favorizează tranzitul intestinal
6. În sânge – participă la reglarea hematopoiezei şi metabolismului fierului (anemie!).
7. Pe aparatul CV – au efecte similare stimulării β-receptorilor adrenergici din miocard,
favorizând efectul cronotrop şi inotrop pozitiv al catecolaminelor. Cresc debitul cardiac
(cresc frecvenţa cardiacă şi volumul bătaie prin intermediul receptorilor β1 adrenergici). În
miocard, hormonii tiroidieni controlează expresia unei izoforme specifice a lanţurilor grele
de miozină, asociată cu activitate crescută a actinei, dar şi a Ca 2+-ATPazei, având ca efect
global scurtarea mai rapidă a fibrelor miocardice şi creşterea contractilităţii.
8. Aparat respirator – determină intensificarea ventilaţiei pulmonare.
9. Creşterea – sunt sinergici cu STH-ul şi somatomedinele promovând creşterea osului;
prezenţa hormonilor tiroidieni în cantităţi normale este necesară pentru sinteza normală de STH.
b. Efectele asupra creşterii şi diferenţierii celulare
T3 şi T4 stimulează creşterea şi maturarea, în special pe structuri cu un înalt grad de diferenţere,
cum sunt cele din sistemul nervos. Efectul se manifestă şi asupra oaselor.
În SNC lipsa hormonilor tiroidieni la nou născut produce: reducerea densităţii neuronilor
corticali, anomalii în dezvoltarea sinapselor şi insuficienta mielinizare a nervilor.
Toate aceste modificări duc la retard în creştere şi maturare, la întârzierea dezvoltării nervoase
putând merge până la cretinism. Dacă hipotiroidismul este recunoscut şi tratat în 7-10 zile după
naştere, dezvoltarea, inclusiv cea mentală, se vor realiza normal. Dacă hipotiroidismul devine
manifest, anomaliile în SNC sunt ireversibile. La adulţi hipotiroidismul determină un număr
crescut de anomalii ca apatie, lentoare în mişcări, alterarea memoriei şi reducerea capacităţii
mentale.
Excesul de hormoni la adult duce la stări de iritabilitate, insomnie, fugă de idei, transpiraţii,
anxietate şi panică. Aceste efecte se explică prin faptul că hormonii tiroidieni sensibilizează
formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral la catecolaminele circulante. La nivel intracelular,
efectul asupra creşterii şi maturării se explică prin acţiunea hormonilor asupra sintezei de ADN,

7
mARN, rARN favorizând astfel sinteza de proteine. Sistemul nervos autonom – hormonii
tiroidieni interacţionează cu SN simpatic, unele dintre efectele lor sunt similare cu cele ale
catecolaminelor pe receptorii β-adrenergici.
Reglarea secreţiei hormonilor tiroidieni. Concentraţia plasmatică a T3 şi T4 se menţine
constantă prin mecanisme de feedback negativ exercitate de hormonii circulanţi asupra TSH-
ului adenohipofizar şi asupra TRH-ului hipotalamic. TSH-ul la rândul său este influenţat de
TRH-ul hipotalamic.
TRH: produs în cea mai mare parte de nucleul arcuat şi eminenţa mediană din hipotalamus.
Receptorul TRH din adenohipofiză este proteină G cuplată cu fosfolipaza C, cu eliberare
consecutivă de IP3, eliberare de Ca2+ din depozite interne, creşterea sintezei şi eliberării de TSH.
TSH se leagă pe membrana bazo-laterală a celulelor foliculare, de receptori cuplaţi cu proteina
Gs, cu stimularea Gαs, activarea adenilat ciclazei şi formare de cAMP.
O creştere a concentraţiei de hormoni tiroidieni determină diminuarea sensibilităţii
adenohipofizei la TRH (prin scăderea receptorilor pentru TRH) cu scăderea consecutivă a
secreţiei de TSH şi o reducere a nivelurilor de T3 şi T4 în sangele circulant..
Feed-back negativ: există un senzor în celulele tireotrope adenohipofizare ce monitorizează
concentraţia T3 în celulele tireotrope. Mecanismele sunt directe (inhibă sinteza subunit α şi β ale
TSH) şi indirecte (scade numărul de receptori pentru TRH pe suprafaţa celulelor tireotrope).
Somatostatina şi dopamina inhibă secreţia de TSH, făcând celulele tireotrope mult mai sensibile
la acţiunea inhibitorie a T3 intracelular (rolul acestui mecanism este minor).
Secreţia de TRH poate fi egal modificată, de exemplu negativ prin T3 şi T4 (retroacţiune) sau
prin influenţe nervoase (efect pozitiv – frig, stres psihoemoţional).
Tulburări de secreţie
Un deficit de T3 şi T4 conduce la hipotiroidism care poate apare când tiroida hipertrofiată nu
poate furniza suficient T3 şi T4 = guşa hipotiroidiană. Această formă apare în condiţii
congenitale sua prin distrucţii inflamatorii. Hipertiroidismul apare în caz de tumori ale tiroidei
(nodul secretant) sau guşă difuză (boala Basedow). În acest din urmă caz Ig tireostimulante se
leagă de receptorii pentru TSH şi provoacă o creştere a producerii de T3 şi T4. Hiperfuncţia
produce creşterea metabolismului bazal, scădere ponderală, creşterea temperaturii corporale,
hiperfagie, tulburări vegetative ca tahicardie, tahipnee şi tulburări nervoase.