Robert Șerban -”Piper pe limbă”

Cartea „Piper pe limbă” a apărut din fascinația pe care scriitorii au manifestat-o asupra
jurnalistului, Robert Șerban. Este o carte clară, subtilă, nu una lipsită de formă și coerență. Cele
14 interviuri cu personalități ale Banatului, printre care Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Viorel
Marineasa etc, pun cu adevărat „piper pe limbă” cititorului. Nu numai că prin această carte
Robert Șerban urmărește să-și împrietenească cititorii cu scriitorii și să-i inducă în mraja
literaturii, dar reușește într-un mod spectaculos să prezinte lectorului omul dincolo de meseria
sa.
Interviurile, exceptând unul singur, au fost găzduite de revista „Luceafărul”, în perioada
1997-1999. Fiecare dinte acestea încep cu o scurtă biografie a intervievatului. Deși, la începutul
cărții, Robert Șerban menționează clar că aceste intervuri sunt cu oameni care trăiesc în Banat,
nu ezită însă să includă în scurta prezentare de început și locul de origine al interlocutorului.
Interviurile nu au șapou, dar au titluri sugestive, precum: „Mi-e frică de inteligențele frigide”
(Adriana Babeți), „Ei bine,-mi place să grațiez” (Șerban Foarță), „Nu cred că un poet scrie din
frustrare” (Marcel Tolcea) etc. De pildă, interviurile sunt însoțite de poza fiecărui interlocutor.
Așa cum am menționat mai sus, „Piper pe limbă” este o carte clară și subtilă, deoarece
Robert Șerban știe exact ce vrea, începându-și interviurile cu întrebări foarte ușoare, libere, ce
inițial nu dau senzația că din simplele întrebări va ajunge la chestiuni serioase. Spre exemplu,
interviul cu Adriana Babeți, începe banal, aș spune :„Cum vă alintau părinții când erați copil?”
De altfel, din răspunsul la întrebările ușoare face trimitere la noțiuni seriose, mai exact de la o
păpușă la Gheorghe Gheorhiu-Dej. În unele dintre interviuri, interlocutorii par destul de degajați
în preajma jurnalistului, deschiși. Se conturează personalitatea unor oameni cărora le place să
povestească, dar sunt și câteva excepții. Livius Ciocârlie este una dintre excepțiile remarcate.
În primul rând, la primul contact vizual, expresia feței scoate la iveală un om dur, un om mai
închis. Una dintre întrbările lui Robert Șerban chiar face trimitere la răceala acestuia „Aveți o
anumită răceală...”, iar răspunsul intervievatului subliniază și mai clar că nu este tocmai
sensibil „Nu pot să trăiesc normal în prezent, nu pot să reacționez ca un om sensibil la ce se
întâmplă cu mine și, din păcate în jurul meu...”.

În ceea ce privește documentarea, nu există reproș. Robert Șerban este curios și arată
acest lucru, pătrunde în secretele meseriei și află părți nevăzute ale intervievatului „Știu că
sunteți un om nemulțumit de modul în care s-a împlinit destinul unor prieteni de-ai
dumneavoastră, scriitori și ei, sunteți nemulțumit de propria evoluție. Nici viața culturală a
Timișoarei nu vă încântă foarte tare.” (Eugen Bunaru). De altfel, există și întrebări indiscrete,
prin care scoate în evidență o anumită stare a scriitorului, sau chiar îl poate provoca „Nu de
puține ori afișați o anume aroganță. Când ați căpătat-o?” (Marcel Tolcea). Interviurile permit
întrebări și răspunsuri lungi care ating mai multe subiecte, însă Robert Șerban ajunge la scopul
stabilit prin folosirea întrebărilor de cățărare „Deci nu ați prelungit cu de la sine putere
momentul debutului?”(Viorel Marineasa). Rămânând tot în sfera întrebărilor, pot afirma că
jurnalistul utilizează destul de des întrebări de informare: „Câtă autobiografie este în
Zigguratul”? (Paul Eugen Banciu), sau chiar de confirmare „Să înțeleg că de fapt visul de care
vorbeam este, în cazul dumneavoastră, un coșmar?” (Paul Eugen Banciu) . Prin aceste interviuri
cititorul intră în două lumi. Una a scriitorilor, a oamenilor de prestigiu, iar alta a omului de rând.
Pătrunderea lectorului în aceste două lumi este posibilă, întrucât cartea nu abordează strict
profesia, din contră, aș putea spune că acordă mult spațiu și timp vieții personale. Un exemplu
elocvent îl reprezintă interviul cu Eugen Bunaru, din care aflăm lucruri piperate „Știu că în
tinerețe ați fost un iubitor și un practicant al boxului. Cum se împăcau efuziunile lirice cu
împărțirea pumnilor?”. În crearea
interviurilor, reportofonul i-a fost martor. Ar fi putut ca spusele intervievaților sau multitudinea
detaliilor despre viața personală, să nu le prezinte în întregime, dar faptul că a știut unde și când
să intervină, s-a legat de răspunsurile interlocutorilor și a ajuns unde și-a propus, nu i-a adus
dezavantaje. Cu siguranță, dacă s-ar fi axat doar pe latura profesională, iar întrebările ar fi fost
strict legate de profesie, nu ar mai fi existat „piper pe limbă”. Iar, prin faptul că a pus la
dispoziția cititorilor informații personale despre interlocutori, și chiar informații prețioase „Știu
că țineați un jurnal. Cât de...intim este? Îi sunteți fidel? Îi acordați timp în fiecare zi? Va vedea
lumina tiparului acestui jurnal?” (Cornel Ungureanu), cititorul și-a putut forma o părere despre
omul-scriitor și despre omul obișnuit. Uneori avem senzația că oamenii asemeni celor
intervievați de Robert Șerban nu au probleme, sunt perfecți și norocul le surâde la fiecare pas,
dar „Piper pe limbă” arată de fapt altceva. Arată oameni care s-au luptat cu viața și au învins.
Paul Eugen Banciu, este una dintre personalitățile încercate de viață. Chiar de la începutul
interviului povestește despre operația pe care a avut-o la vârsta de 29 de ani, operație care a durat
șase ore jumătate, din care nu era sigur dacă v-a scăpa. Și chiar întrebarea jurnalistului „Sunteți
unul dintre cei mai fataliști oameni pe care i-am cunoscut. Chiar dumneavoastră recunoașteți că
sunteți „negru”. Unde își are originea această fatalitate?” face trimitere la o parte a vieții nu
tocmai strălucită. Cuvintele „fatal” și „negru” ridică un semn de întrebare asupra lectorului.
Însă, nu rămâne nimic nedeslușit, pentru ca Paul Eugen Banciu mărturisește, printre altele, <<
... „Negreala” pornește de la o experiență biologică foarte dură, dar și de la un fel de invers al
destinului, care m-a urmat din copilărie...>>. Nu pot afirma că Robert
Șerban folosește doar întrebări lungi pentru a obține o detaliere de la interlocutor. Utlizează și
întrebări scurte, cum ar fi ”Sunteți un ficțional sau un realist?”, unde cred că interlocutorul ar
putea răspunde simplu, prin „ficțional” sau „realist”, însă menționez că acest răspuns este unul
foarte elaborat. Țin să precizez de altfel, că in cazul fiecărui intervievat folosește pronumele
personal de politețe „Între dumneavostră și membrii cenaclului era o diferență de vârstă. Erați
mai mre cu cel puțin 10 ani decât ei. Simțeați diferența sau mai tinerii scriitori vă acceptaseră?
(Viorel Marineasa), „Rar am văzut un călător mai dezgustat de călătoria făcută, așa cum v-am
văzut pe dumneavostră...” (Mircea Mihăieș) etc.
Din foarte multe interviuri se remarcă, clar faptul că
interlocutorilor nu le lipsește plăcerea de a vorbi și chiar foarte mult, Șerban Foarță este una
dintre persoanele care povestește despe tot, despre locul unde a copilărit, strada, vechea
denumire a străzii, vecinii, gradele de rudenie etc. Însă, Livius Ciocârlie, excepția de care am
vorbit mai sus, pare iritat de întrebările ce i se adresează, dar la Robert Șerban nu se observă nici
cea mai mică intenție de a renunța. Este evident încă de la începutul interviului că Livius
Ciocârlie este dificil. Răspunsul „Mai întâi să facem o precizare. Convorbirea o înregistrăm,
deci nu procedăm ca mai demult, cu întrebări date înainte și cu răspunsuri scrise. Eu am propus
metoda veche, dar n-ați acceptat...” denotă faptul că la porțile acestui om trebuie bătut mult și
bine. Vasile Popovici, povestește la un moment dat: ” Profesorul care era să-mi fie fatal, din
două puncte de vedere, a fost Livius Ciocârlie. O dată pentru că era să mă pice la examenul de
admitere în facultate..” Robert Șerban a vorbit despre activitățile fiecăruia în parte, dar a scos în
evidență și lucruri pe care nu le poți afla foarte ușor. La un moment dat, chiar îi spune lui Șerban
Forțatu „Vă rog, continuați: sunt lucruri de care mulți nu au habar...”
Așadar, „Piper pe limbă” este o carte formată din 14 interviuri cu oameni
de renume, ce azi locuiesc în zona Banatului. Este o carte foarte subțire ca format, dar cu
informații prețioase. Citind o astfel de carte realizezi că orice om fie el scriitor, sau nu are o viață
tumultoasă, plină de peripeții, dar nu oricine poate să vorbească despre evenimentele din viața
lui ca și cum nu le-ar fi trăit el. Pe de altă parte, îți dai seama că nu ești singurul fermecător în
fața căruia femeile n-au cedat. Însuși, Marcel Tolcea povestește: <<...Prin `77-`78 nu știam cum
să-i spun unei femei că o iubesc. Stăteam în gazdă, undeva lângă cimitirul din Calea Șagului.
Persoana respectivă nu se lăsa deloc cucerită de farmecul meu. Într-o seară eram împreună în
camera mea și i-am spus că o iubesc. „Te rog să nu te joci cu vorbele mari”, mi-a replicat ea.
„Uite, i-am spus eu, dacă e adevărat că te iubesc să-mi spargă cineva în clipa asta geamul.” Și
exact în clipa aia cineva mi-a spart geamul! Era vecinul de la etajul unu, cu care aranjasem toată
povestea, potrivindu-ne ceasurile...>>