Păstorul zise: ,,Cinel-cinel, Nu ghici-ndată

Copilei june de lângă el. Rumena fată

Două steluțe cu raze line Și pe sân fraged fu sărutată.

Lăsat-au cerul plin de lumine.

Și pe-a ta frunte ele-au căzut.

Ghici, drăguliță, că le sărut.

Nu ghici-ndată

Gingașa fată

Și pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: ,,Cinel,

Copilei blânde de lângă el.

O vezi închisă, rumenă floare,

Cum se deschide, vezi lăcrămioare,

Și pe-a ta față ea s-a născut.

Ghici, drăguliță, că o sărut!

Nu ghici-ndată

Vesela fată

Și pe guriță fu sărutată.

Păstorul zise iară: ,,Cinel,

Copilei mândre de lângă el.

Albe, rotunde, două-aripioare

Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,

Și tu-n robie le-ai tot ținut.

Ghici, drăguliță, că le sărut.

Stupul lor de pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă

De trei plopi înalți, de nea,

Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Și-a căzut și peste ele

Iarna, grea ca un plocat,

Cu chenar de peruzele.

Înlăuntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze

Și făcând un singur trup

Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună

Pentru stupul împlinit

Cu felii de miere bună.

Pe seară, la geamuri, un nour violet și de aramă,

Pe drum, l-aceeași oră, se târâie un lanț de fier,

Și coincidențe aranjate pe-o tristă gamă –

Azi iar mi-i frică..și cred, și sper..

O zi fără anotimp și ordine militară,

Și prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,

Însă produsele au început să dispară –

Și mulți au plecat, și noapte se lasă.

Cu toții spun că bine le-a făcut

Sau că un geniu se va naște –

Iat studiul crește cu tactul tăcut..

O ființă supremă, dintre noi, ne cunoaște.

E temnița în ars, nedemn pământ,

De ziuă, fânul razelor înșală;

Dar capetele noastre, dacă sunt,

Ovaluri stau, de var, ca o greșeală.

Atâtea clăile de fire stângi!

Găsi-vor gest închis, să le rezume,

Să nege, dreaptă, linia ce frângi:

Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă de clopot

și-n zvonuri dulci

îmi pare

că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunul din margine de codru,

de ce mă-nvinge

cu aripi moi atâta pace

când zac în umbra ta

și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?

O, cine știe? – Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

și liniștea

ce voi gusta-o între scândurile lui

o simt pesemne de acum:

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –

și mut

ascult cum crește-n trupul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru.

,,Dragul dulce-al vieții mele ,,Ce zici tu, o, neferice,
La oaste s-a dus, Mândrul meu iubit!

Și de-atuncea soare, stele, Așadar eu nu-ți voi zice:

Toate au apus! Bine ai venit!

Mâna mea l-a lui plecare Dar de nu poți fără mine

Calu-i a-nfrânat. În lume-a trăi,

Și-ntr-o dulce sărutare La bătaie eu cu tine,

Inima mi-a dat. Haide, voi veni!

Astfel cântă Mărioara Amândoi pe cai s-aruncă

Dup-al ei iubit, Și prin noapte zbor,

Și pe față-i lăcrămioara Și trecând prin verdea luncă

Dulce a-nflorit. Cântă cu amor:

Însă iată că sosește ,,Dacă nu poți fără mine

Mândrul ei amor În lume-a trăi,

Și în noaptea ce domnește Pentru țară, eu cu tine

Spune al său dor. Dulce voi muri.

,,În câmpia sângeroasă

Frații mi-am lăsat

Și la tine-a mea frumoasă,

Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,

Înger ce iubesc!

Fără tine-n astă lume

Nu pot să trăiesc.
El de măriri deșerte, de faimă, nu visează,

Domnia n-o râvnește, de curte stă străin.

Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,

Pe toți îi miluiește, cunună, creștinează.

Dar armele iubește și caii, des vânează,

Și-mbelșugata-i viață își toarce firul lin,

Mărinimos și darnic, cu cugetul senin,

El tot mereu petrece și bea și ospătează.

Așa un veac trăit-a, voios și înțelept,

Și când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,

L-a plâns ca pe-un părinte mulțimea îndurerată;

Și dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,

În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,

Și tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi șoptesc.

Avea Ileana ochi de soare Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

Și galben păr, un lan de grâu; Și-n drumul lui umblând de-atunci

Vestmânt avea țesut în floare Simțea de-ajuns frumoasa fată

Și-un brâu purta pe-ncingătoare, Că viața noastră nu ni-e dată

Cum n-a mai fostpe lume brâu. De dragul unor flori din lunci.

Era de aur pe tot locul, Din ochi albaștri de cicoare

Un fulger pe-al ei trup încins. Pe sânu-i alb de ghiocel

El noaptea da lumini ca focul, Curg lacrimi calde-acum! O doare,

Și-n brâu sta fetei prins norocul Ei inima de drag îi moare,

Precum e-n talismane prins. Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Vrăjit era că, de-l va pierde, -,,Atâta dragoste nebună!

Norocul ei să piară-n veci, Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi-

Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Visarea ta la ce ți-e bună?

Să n-afle umbră-n codrul verde Vrei s-o visăm noi împreună?

Și verile să-i fie reci. Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Ea tremură zâmbind și geme:

Pândește brâul – l-ar fura. -,,Norocum meu întreg îl vrei!

Că lui de mult i-e fata dragă, Ea numai pentru brâu se teme,

Iar fata nu vrea să-nțeleagă, Că vor afla dușmanii vreme

Și el acum și-ar răzbuna! Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

Ea trece-n dulce nepăsare -,,De ce te temi? Ne vom ascunde

Prin lunci cu flori și doarme-n văi, În noaptea codrului umbros

Iar păzitor pe vânt îl are- Sub brazii fără grai, pe unde

Întreaga viață vis îi pare Nici ochi de om nu pot pătrunde,

Și joc își bate de flăcăi. Nici flori cu tăinuit miros.

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.

L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept

Cu sfinții între ștergare de galben borangic

Și sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mișcă văzduhul peste munți

Și se boltește-n sunet cât cerul de mărgean

De dincolo de lume te-ndeamnă să renunți

O taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strană vecernia-n sobor

Când intra în schit odată cu pasul serii lent

În murmure ca zvonul albinelor în zbor

Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odajdii, îmbălsămații tei

Vor îngâna soborul prin geamurile mici.

Eu recita-voi psalmul sublim 103,

Iar tu Lumina lină m-aș bucura să zici.

Când, la sfârșitul slujbei, vom săruta sfios

Argintul sfintei scoarțe de Evangheliar,

Ne va părea o clipă că ne-a zărit Hristos,

Mișcând încet perdeaua intrării în altar.

Capul cel de buâr a hiarî vestitî,

Sămneadză putere târâi nesmintitu.

Pre câtu-i de mare hiara și buiacî,

Coarnele-i pășune la pământ îș pleacî

De pre chip să vede buârul ce-i place

C-ar vrea-n toatî vremea să stea țara-n pace

Domnul Duca vodî de la Hs. Are

Agiutoriu pre stemî și ferințî tare,

Vinstita cruce și-n ceas de năvalî

A lui Hs. Maică îi dă sprijineală.

1682
Copii eram noi amândoi, Și împăratul broaștelor,

Frate-meu și cu mine. C-un oacoac de fală,

Din coji de nucă car cu boi Primi – porunce oștirilor

Făceam și înhămam la el Ca balta s-o răscoale.

Culbeci bătrâni cu coarne. Și am pornit război.

Și el citea pe Robinson, Vai! Multe broaște noi am prins

Mi-l povestea și mie; -Îmi pare chiar pe rege-

Eu zideam Turnul-Vavilon Și-n turnul negru le-am închis,

Din cărți de joc și mai spuneam Din insula cea verde.

Și eu câte-o prostie. Spre sar-am făcut pace.

Adesea la scăldat mergeam Și drumul broaștelor le-am dat.

În ochiul de pădure, Săltau cu bucurie,

La balta mare ajungeam Îbalt-adânc s-au cufundat

Și l-al ei mijloc înotam Ca să nu mai revie.

La insula cea verde. Noi am pornit spre casă.

Din lut acolo am zidit, Atunci răsplata am cerut

Din stuful des și mare, Pentru a mele fapte -

Cetate mândră la privit, Și frate-meu m-a desemnat

Cu turnuri mari de tinichea, De rege-n miazănoapte

Cu zid împreșurată. Peste popoare-ndiane.

Și frate-meu ca împărat Motanul alb cel vistier,

Mi-a dat mie solie, Mânzac cel chior ministru -

Să merg la broaște neîmpăcat, Când de la el eu leafa-mi cer,

Să-i chem în bătălie – El miaună sinistru.

Să vedem cine-i mai tare. Cordial i-am strâns eu laba.

Hai nani, nani, Adormi în caldu-ți leagăn, lumina mea, și taci -

Lumina mamii... Nu pot cânta și încă nu ești destul de mare,

Ca să-ți pot spune basmul cel nesfârșit în care

Să-ți cânt și-n seara asta, lumina mea, să-ți cânt... Se sting de frig și foame copiii cei săraci...

Dar uite-ncep un cântec și altu-mi vine-n minte, -

Și-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte

Și plânge așa cum plânge cumplitul ăst de vânt...

Hai nani, nani

Să-ți cânt, lumina mamii, și iar încep și iar

Cuvintele-și pierd șirul, - că vezi, în astă seară

I-atât de amarnic cântul ce-l spune vântu-afară,

De parcă-ar plânge-ntregul săracilor amar...

Dar tu aștepți un cântec – că tu ce știi de vânt!

Și ce să știi ce spune-n amarnica-i poveste?...

O, tu nu poți pricepe nimic din toate-aceste...

...Să-ți cânt și-n seara asta, lumina mea, să-ți cânt...

Hai nani, nani,

Lumina mamii...

...Și iar rămân de parcă nu mai găsesc cuvânt

Din tot ce-ți spun alt-dată în cântecele mele,

Și feți-frumoși, și zâne, și cer, și flori, și stele

Și-au amuțit povestea de parcă nu mai sunt...

Hai nani, nani...