LUCIAN STROCHI

CICATRICEA

Editura Virtual
2011
 -II-

ISBN(e): 978-606-599-499-7

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub
orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

 -III-

Cuprins

CAPITOLUL I ................................................................................................................................... 1

CAPITOLUL II................................................................................................................................... 8

CAPITOLUL III............................................................................................................................... 11

CAPITOLUL IV............................................................................................................................... 12

CAPITOLUL V................................................................................................................................. 17

CAPITOLUL VI............................................................................................................................... 20

CAPITOLUL VII.............................................................................................................................. 21

CAPITOLUL VIII............................................................................................................................ 24

CAPITOLUL IX............................................................................................................................... 29

CAPITOLUL X................................................................................................................................. 31

CAPITOLUL XI............................................................................................................................... 36

CAPITOLUL XII.............................................................................................................................. 38

CAPITOLUL XIII............................................................................................................................ 39

CAPITOLUL XIV............................................................................................................................ 44

CAPITOLUL XV.............................................................................................................................. 45

CAPITOLUL XVI............................................................................................................................. 50

CAPITOLUL XVII........................................................................................................................... 52

CAPITOLUL XVIII......................................................................................................................... 54

CAPITOLUL XIX............................................................................................................................ 56

CAPITOLUL XX.............................................................................................................................. 60

CAPITOLUL XXI............................................................................................................................ 61

CAPITOLUL XXII........................................................................................................................... 64

CAPITOLUL XXIII......................................................................................................................... 70

CAPITOLUL XXIV......................................................................................................................... 72

CAPITOLUL XXV........................................................................................................................... 74

CAPITOLUL XXVI......................................................................................................................... 76

CAPITOLUL XXVII........................................................................................................................ 78
CAPITOLUL XXVIII...................................................................................................................... 86
 -IV-

CAPITOLUL XXIX......................................................................................................................... 90

CAPITOLUL XXX........................................................................................................................... 93

CAPITOLUL XXXI......................................................................................................................... 95

CAPITOLUL XXXII........................................................................................................................ 97

CAPITOLUL XXXIII.................................................................................................................... 101

CAPITOLUL XXXIV.................................................................................................................... 103

CAPITOLUL XXXV...................................................................................................................... 106

CAPITOLUL XXXVI.................................................................................................................... 109

CAPITOLUL XXXVII................................................................................................................... 112

CAPITOLUL XXXVIII..................................................................................................................117

CAPITOLUL XXXIX.................................................................................................................... 119

CAPITOLUL XL............................................................................................................................ 121

CAPITOLUL XLI........................................................................................................................... 125

CAPITOLUL XLII......................................................................................................................... 129

CAPITOLUL XLIII........................................................................................................................ 133

CAPITOLUL XLIV........................................................................................................................ 136

CAPITOLUL XLV.......................................................................................................................... 138

CAPITOLUL XLVI........................................................................................................................ 142

CAPITOLUL XLVII........................................................................................................................147

CAPITOLUL XLVIII..................................................................................................................... 156

CAPITOLUL XLIX........................................................................................................................ 158

CAPITOLUL L............................................................................................................................... 162

CAPITOLUL LI.............................................................................................................................. 168

CAPITOLUL LII.............................................................................................................................171

CAPITOLUL LIII............................................................................................................................174

CAPITOLUL LIV............................................................................................................................176

CAPITOLUL LV............................................................................................................................. 178

CAPITOLUL LVI........................................................................................................................... 181

CAPITOLUL LVII.......................................................................................................................... 184

CAPITOLUL LVIII........................................................................................................................ 189

CAPITOLUL LIX........................................................................................................................... 192

 -V-

CAPITOLUL LX............................................................................................................................ 195

CAPITOLUL LXI........................................................................................................................... 200

CAPITOLUL LXII......................................................................................................................... 203

CAPITOLUL LXIII........................................................................................................................ 205

CAPITOLUL LXIV........................................................................................................................ 210

CAPITOLUL LXV..........................................................................................................................217

CAPITOLUL LXVI........................................................................................................................ 223

CAPITOLUL LXVII...................................................................................................................... 226

CAPITOLUL LXVIII..................................................................................................................... 231

CAPITOLUL LXIX........................................................................................................................ 237

 CAPITOLUL I

„Timpul nu mai era al meu. Începusem să nu mai dorm şi ăsta era primul semn al morţii. Mi-
am închipuit întotdeauna viaţa ca pe un răboj; cineva punea pe lemn, în dreptul fiecărei zile, semnul.
Erau semne ale vieţii; şi acum va trebui să le pun şi pe ale morţii. Eram moartă cu adevărat? Gândul
nu mă înspăimânta. Uitasem să mor? Nici gândul ăsta nu mă înspăimânta. Trebuia totuşi să mor. Nu
de boală sau de bătrâneţe. Din datorie. Iată, bărbatul meu s-a făcut străveziu. Abia îl mai văd când
închid pleoapele. Nu mai are putere să mă strige. E orb, surd şi mut. Va trebui să mă duc după el. Să-i
spun. Ce să-i spun? Că am terminat, eu, ceea ce trebuia să facem împreună. Şi-a dorit întotdeauna o
casă. Să fie a lui sau a noastră? Nu mi-a spus. N-a mai apucat s-o termine. Am terminat-o eu. Eu şi cu
doi fii ai mei. Ceilalţi s-au risipit în lume. Nu trebuia să-i las să plece? Trebuia.
I-am lăsat să plece, pentru că ştiam că-i pot întoarce oricând din drum. Acum vor trebui să se
întoarcă. E gata şi casa. Vor trebui să se întoarcă cu toţii.»
— De ce nu te bucuri, mamă? Astăzi am plătit ultimul om. De astăzi casa e a noastră cu
adevărat.
— De ce să mă bucur? Unde sunt fraţii tăi? Dacă nu se bucură ei, de ce să mă bucur eu?
— Lasă, mamă, vor veni şi ei şi se vor bucura.
— Când?
— Am să-i chem eu. Vor veni cu toţii.
— Să-i chemi. Să le spui că e gata casa, că am câte o odaie pentru fiecare dintre ei şi că nu pot
să mor, până când nu vor veni să mă vadă. Aşa să le spui.
„Oare îi voi putea aştepta? Nu sunt prea departe, îi simt. Nu mă doare nimic, dar bărbatul meu
se face tot mai străveziu. Acum nu-i mai simt nici răsuflarea”.
— Şi când trebuie să plec?
— Mâine. Te pregătesc eu. Să pleci mâine, să ai timp să te întorci, să le spui că nu mai dorm,
de când e gata casa. Şi n-o să dorm, până când nu vor veni ei acasă. Pe toţi să mi-i aduci...
— Am să-i aduc pe toţi. Am să le spun tot ce mi-ai spus.
„Oare îi voi putea aştepta?” Nu sunt departe, îi simt. Şi dacă vor veni, vor veni cu toţii. Bărbatul
meu se face tot mai străveziu. Şi băiatul meu cel mare. Şi-a pierdut şi numele. Nu-l mai văd nici în vis.
Am spus că nu dorm, dar, de visat, visez. Când n-o să mai visez, atunci o să fie greu.
Încep să-mi uit trupul. Astăzi o mână, ieri un picior. Am avut un gând ciudat: copiii mei, cei
pe care îi ştiu atât de bine, dacă s-ar fi născut mai târziu sau mai devreme, ar fi fost aceiaşi? Sau: ar
mai fi fost aceiaşi, dacă i-aş fi făcut cu un alt bărbat? (Iartă-mă, bărbate, pentru gândul ăsta, care nu-i
al meu).
Ce-o să le spun, când se vor întoarce? „Iată casa noastră. Pentru fiecare din voi am înălţat câte
 -2-

o odaie. Toate la fel, ca să nu vă certaţi. Şi eu sunt mama voastră. Uitaţi-vă bine la mine, să nu mă
uitaţi prea uşor. Eu v-am născut, eu v-am alăptat, eu v-am hrănit. Aţi crescut. Acum... „
— Mamă, am terminat treaba pe-afară...
— Bine. Stai acum şi te odihneşte. Stai pe lângă mine; s-ar putea să am nevoie de tine. De
mâine ai să-mi rămâi numai tu... acasă.
— Bine, mamă. Dar mai e ceva: Calul...
— Ce-i cu el?
— Şi-a rupt piciorul. Nu mai e nimic de făcut.
— Împuşcă-l.
— O să-l împuşc. Nu vrei să-l vezi înainte...
— Nu. Mi-e mai uşor aşa. Nu-mi place să văd pe nimeni înainte de moarte.
— Bine, atunci mă duc afară...
— Du-te. Dar sapă dinainte groapa. O să-ţi fie mai uşor pe urmă.
— Aşa am să fac.
„Unii spun că moartea e un cal alb. Şi calul meu e alb. Şi acum moare. Să omori moartea. Ce
să însemne asta? Prea multe lucruri ciudate se petrec acum. Dacă nu pot dormi, înseamnă că sunt mai
vie decât atunci când puteam să dorm. Şi atunci, dacă sunt mai vie decât vie, înseamnă că sunt mai
aproape de moarte. Gândurile se împletesc ca şerpii. Nu e bine. Gândurile trebuie să fie limpezi, ca
cerul. Numai că nici cerul nu e senin întotdeauna. Nouă copii. Îţi trebuie curaj pentru asta - cred unii.
Cred asta numai cei care n-au avut copii. Să-i naşti nu-i atât de greu. Te obişnuieşti. Nici de crescut
nu mai e atât de greu. Se cresc unii pe alţii. Poate m-am lăcomit. Poate mi-ar fi ajuns numai trei sau
patru. Eu am vrut nouă. Am vrut nouă copii, chiar de pe atunci când nu ştiam ce e aia să ai copii.
Dacă mă gândesc bine, nu-mi pare rău. Numai că s-au cam risipit. Mi-au rămas numai doi pe lângă
casă. Mâine pleacă şi cel mic. Câţi dintre ei se vor întoarce cu adevărat? Să stea aici, în casa asta, pe
care am construit-o pentru ei. Voi apuca să-mi văd nepoţii? Nu cred. Ce proastă sunt: mă gândeam
că o să-mi rămână casa pustie. Am uitat de nepoţi. O casă, oricât de mare ar fi ea, tot se umple până
la urmă de copii.”
— Noapte bună, mamă. Mâine trebuie să plec devreme...
— Noapte bună. Nu-ţi fie teamă. Îţi pregătesc tot ce-ţi trebuie...
„Nu ştiu cum s-a întâmplat să fie aşa. Poate a prins din urmă soarele luna. Am văzut-o pe cer,
ziua-n amiaza mare, albă ca o seceră. Am mai văzut-o şi altă dată şi nu m-am înspăimântat. Numai
că atunci se întorcea în fiecare noapte, la locul ei, să strălucească. Acum nu s-a mai întors. De asta e
atât de neagră noaptea. Acum deosebesc mai bine stelele după sclipirea lor. Spun oamenii că, atunci
când moare un om, cade o stea. Eu nu cred. Dacă ar fi aşa, atunci stelele de sus ar fi numai oameni
vii. Numai că oamenii vii trăiesc aici, pe pământ. Eu cred că stelele sunt ochii morţilor care ne-au
 -3-

lăsat. Când desfaci un mormânt, n-ai să găseşti niciodată ochii la locul lor. Numai oasele. Şi ochii
strălucesc mai tare sau mai slab, după cum a fost omul şi după cum a murit. Şi după cât de departe e
de aici. Acolo unde sunt mai multe stele, au fost bătălii. Au murit mulţi oameni acolo. Unde sunt pete,
acolo sunt cimitire. Dar dacă aş fi acolo, morţii de aici n-ar arăta tot aşa, ca nişte stele? Poate că privit
de acolo şi pământul nostru e străveziu.”
„Dormi fiule. Îl privesc cum a adormit. Visează. Ochii-i închişi tresar, urmăresc ceva. Ţine
pumnii strânşi. Am un băiat frumos. Oare va reuşi să aducă pe cineva înapoi? Oare el, ultimul născut,
se va întoarce? Îl vor asculta şi îl vor crede ceilalţi? I-am pregătit totul. Haine şi merinde şi bani. Am
să-l aştept. Sigur se va întoarce. Numai că n-aş vrea să se întoarcă singur. Măcar fata să se întoarcă
înapoi. Nu pot să adorm. Să fie un blestem? Nu mi-am alungat copiii; ei au vrut să plece. Timpul
nu mai e al meu. Aşa cum nici trupul nu mai este al meu. Mi-au mai rămas gândurile. Măcar ele să
fie ale mele. Mâna stângă a amorţit şi s-a uscat. Ca o creangă de copac, pe care n-o să mai crească
frunze şi muguri şi flori şi fructe. Acum mâna s-a uscat ca o funie. Ies din casă şi mi se pare că sunt
o limbă de clopot. E poleit cu negru clopotul meu şi a început să se ducă poleiala. Poate că lumea era
la început strălucitoare, ca o singură stea. Apoi am poleit-o cu negru. S-o putem vedea. Să nu ne mai
doară strălucirea ei.” Acum clopotul a început să-şi piardă poleiala. De asta apar stelele. Sau poate că
toate stelele nu sunt decât o singură stea. Clopotul e mut. Bate rar: o dată pe zi. Se ridică atunci buza
clopotului. Se face ziuă. Se lasă buza clopotului. Şi atunci e noapte.
De ce mă mişc atât de mult, de ce nu-mi găsesc starea? Vin din pereţii clopotului sunete. Sau
poate eu mă lovesc de pereţii de aer şi sunetele vin sau pleacă. Oare le mai aude cineva? Eu nu le
mai aud. Aşa se întâmplă cu toţi cei care stau sub un clopot când bate. Sunt o limbă de clopot. Copiii
mă acoperă cu trupurile lor, mă apără de pereţii de aer. Altfel m-aş toci prea repede. Mai sunt şi alte
clopote. Toate clopotele dorm îngropate în alte clopote. Numai clopotul meu nu doarme. Îmi aud tot
mai clar bătăile inimii. Sângele meu e un râu, trece peste oase, cum trece râul peste pietre. Susură, se
risipeşte, intră în pământ, în plante, în nori, în animale, în oameni. Inima bate tot mai tare. Bate pielea
mea ca piua. Pielea se strânge, devine tot mai tare. N-o mai răneşte nimic. Nu mi-e frică. Aştept. Asta
trebuie să fac: să aştept. Să-i aştept şi să le spun: „Iată casa noastră. Nu vă certaţi; fiecare are câte
odaie. Stăpâniţi-o în pace.” Să fie numai asta? Numai de asta îi aştept? Sau mi-e teamă să nu li se fi
întâmplat ceva? Năframa n-are nici o picătură de sânge. Fiul meu doarme acum frumos. Zâmbeşte.
Cui? A crescut, nu-l mai pot cuprinde dintr-o singură privire. E ascultător, nu iese din cuvântul meu.
Aşa au fost toţi; acum s-au risipit. De şi-ar găsi şi el un rost. Nu l-am mai mângâiat de mult. Nu mi-
am prea mângâiat copiii. Poate a fost mai bine aşa. Nu mai pot să plâng. Mi-au secat lacrimile. Mi s-a
limpezit privirea. Numai că e mai aspră acum. Poate că bătrânii nici nu mai plâng, sau dacă plâng,
plâng fără vreun motiv anume.
Timpul nu mai e al meu. Nici bărbatul nu mai e al meu. Nici copii mei nu mai sunt ai mei. Nici
 -4-

viaţa mea nu mai e a mea. Mi-a mai rămas casa. Şi moartea. Şi câteva gânduri. Bărbatul meu e tot mai
străveziu. Şi fiul meu cel mare e tot mai străveziu. Şi eu sunt tot mai străvezie. Poate de asta mi-am
pierdut somnul şi lacrimile. Oare nu cumva am murit şi eu? Poate nu sunt decât visul copiilor mei; sau
visul de moarte al bărbatului meu. Sau poate sunt visul lucrurilor care s-au obişnuit cu mine de atâta
vreme. Poate de asta nici nu mi-e frică de moarte. Unui mort nu-i este frică de moarte. Cuvintele mele
nu mai au putere. Sunt moi, se lovesc de pereţi şi cad. Aşa cum arunci în zid o bucată de lut. Pentru o
clipă s-ar lipi de zid, apoi se răzgândeşte şi cade. Nici eu nu mai am putere. Casa asta m-a supt. M-a
supt pe dinăuntru şi pe dinafară. Şi iată-mă acum, străvezie, ca o fereastră. N-am ascuns averi. Pentru
că n-am avut. Copiii ştiau asta. Cel mai bine m-am înţeles cu Petre. De asta a şi rămas pe lângă mine.
Îi place pământul. Ar ara tot pământul. Ar ara totul. L-am întrebat ieri: „Dacă aş vrea să fiu îngropată
în mijlocul câmpului, ai trece primăvara peste mormântul meu?” Mi-a răspuns: „Aş trece. Şi nu te-ai
supăra pentru asta.” Am râs: ce puteam să-i mai zic?
Se face ziuă. Acum se face ziuă mai repede. Noaptea e noapte şi ziua e zi, fără vreo trecere
printre ele.
— Ce-i, Petre?
— M-am sculat. Mai am de arat câteva brazde şi gata.
— Îţi place?
— Ce?
— Să ari.
— Până ieri nu m-am gândit la asta. Îmi plăcea să muncesc, îmi plăcea să fiu obosit, să
mănânc bine, să dorm bine, s-o iau a doua zi de la capăt. Ieri m-am urmărit. Aveam parcă un gând
care nu era al meu...
— Adică?
— Mă priveam ce fac. Munceam şi mă priveam. Ţineam strâns coarnele plugului şi mi se
părea că duc o roabă. Grea, parcă duceam aur. Se hurduca roaba; se hurducau şi minele mele. Roaba
mergea singură. Trebuia numai să mă ţin de ea şi s-o ţin, să n-o las o clipă. Apoi alte gânduri...
— Ce gânduri?
— Ţineam strâns coarnele plugului şi credeam că sunt coarnele unui taur înfuriat, care vrea
să vină peste mine, să mă calce, să mă zdrobească.
— Şi ce-ai făcut?
— Am vrut să-l răstorn şi să-l înjunghii. L-am şi răsturnat. Numai că atunci a strălucit ceva
şi am văzut fierul plugului...
— Poate ai febră.
— Întotdeauna când ar, am febră. Altădată mi se pare că stau pe loc, mă proptesc bine în
picioare. Cel care aleargă sub mine e pământul. Vine spre mine şi eu îl calc în picioare şi trec mai
 -5-

departe. Uneori...
— Ce?
— Uneori cred că sunt pe mare. Privesc brazdele şi cred că sunt valuri.
— N-ai văzut niciodată valuri.
— Nu le-am văzut, dar mi le închipui. Numai că pământul are alte culori: mai multe. Fiecare
brazdă are altă culoare. Răsuflă greu pământul după arat, mai greu decât mine. Se întinde peste
câmpie o ceaţă pe care n-ai s-o vezi în altă zi. Decât atunci şi numai câteva ceasuri. Apoi pământul
îşi întoarce faţa...
— Cum adică?
— Se usucă brazda. Pământul îşi pierde culorile. Sau se amestecă, ele, culorile, până când se
fac toate cenuşii. Înainte însă am grijă să mă lungesc de-a lungul brazdei.
— Şi ce faci?
— Ce să fac? Respir. Numai atunci respir cu adevărat. De asta vin cu cămaşa mirosind a
pământ.
— Murdară.
— Nu e murdară. E aşa cum trebuie să fie o cămaşă după arat.
— Când am ales locul de casă...
— Tu l-ai ales...
— Da, eu l-am ales. Numai eu puteam să-l aleg. Trebuia ca pământul să primească casa. Tot
eu am săpat-o...
— Ştiu. Numai că o casă nu se sapă. Se scoate din pământ.
— Asta am vrut să spun şi eu. Am scos-o din pământ.
Îl privesc cu îngăduinţă:
— A voastră va fi după moartea mea. N-o iau cu mine. Atâta vă las. N-am nimic altceva. Şi
pentru că ai fost lângă mine, tu o să-ţi alegi prima odaie. Toate sunt la fel. Alegeţi-o pe care-ţi place.
Poţi să te şi muţi în ea.
— N-am să mă mut. Îi aştept şi pe ceilalţi. Aş fi vrut poate s-o facem altfel...
— Acum mi-o spui?
— Nu, casa e bună. O să ţină cât o să ţină neamul nostru. Aş fi vrut ca odaia mea s-o fac din
pământ. Să frământ lutul, eu, cu minele mele, să-l lipesc eu.
— Ştii bine că nu se putea. Am vrut să fie toate odăile la fel.
— Ştiu; şi dacă eu am scos casa din pământ, tu ai făcut-o. Nu e bine ca un gând să vină peste
alt gând, când gândul ăla nu-i al tău.
— Timpul nu mai e al nostru.
— Şi poate nici casa.
 -6-

— Să nu spui asta niciodată. Şi acum du-te.

— Mă duc. Mă aşteaptă pământul.
„Nu ştiu de ce, dar pe Petre nu l-am văzut nicicând străveziu. Înainte de a fi gata casa, l-am
visat că venise, cu calul nostru cel alb şi cu plugul şi vroia să-mi are casa. „Ce vrei să faci?” „Vreau
să ar casa.” „De ce ? “ „Să încolţească. Numai atunci ar fi a pământului.” M-am trezit, speriată, din
somn. Pentru că în somn îi dădusem dreptate.”
— Mamă, au început să apară morţii. Ce să fac?
— Opreşte-te.
— Nu mă pot opri. Trebuie să ar mai departe.
— Şi cum sunt?
— Morţii? Numai schelete. Sunt aproape roşii. Ca râşcovii, când îi frângi în mână. Oasele se
albesc repede, în câteva ore.
— Şi câţi sunt?
— Până acum peste douăzeci. Şi mai sunt şi mai în adânc.
— Pe cei din adânc lasă-i în pace. Pe ceilalţi... strânge-i în saci şi îngroapă-i la capătul tarlalei.
— Ca să-i îngrop, trebuie mai întâi să-i botez. Să-i dau fiecăruia câte un nume. Altul decât cel
pe care l-au avut. Şi nu ştiu dacă asta e bine.
— E bine. Dacă-i îngropi din nou, morţii nu se vor supăra. Se supără numai când n-au unde
dormi. Ca şi cei vii.
— Şi ce nume să le dau? Nu ştiu măcar care sunt bărbaţi şi care femei.
— Femeile sunt mai mici de statură.
— Şi dacă sunt copii?
— Copiii nu sunt nici bărbaţi, nici femei. Aşa că nu greşeşti prea mult.
— Şi ce nume să le dau? Poate că sunt străini şi au alte nume. De-ale lor...
— Cine e îngropat pe pământul ăsta nu e străin. Dă-le nume de-ale noastre. Ion şi Ioana, Florin
şi Florica, Viorel şi Viorica. Numai numele copiilor mei să nu le dai.
— N-am să le dau. Nu vrei să mă ajuţi?
— Nu, eu păzesc casa. Nu e bine să fie casa pustie. Mai ales acum.
— Ţi-e frică?
— Nu. Niciodată nu mi-a fost frică. Nici pentru mine, nici pentru voi. Dar nu e bine să laşi
casa pustie. Aşa se spune.
— Şi crezi tot ce se spune?
— Nu cred. Dar mă supun unui gând pe care l-au gândit mai mulţi oameni. Un gând gândit de
mai mulţi oameni e un gând adevărat.
— Bine, mă duc. Am să fac aşa cum m-ai sfătuit.
 -7-

— Petre, m-am gândit la ceva. Ia unul din morţii ăia şi adu-l aici. Să-l zidim lângă zidul casei.
Poate ne apără mai bine casa. Vezi să fie femeie.
— De ce tocmai femeie?
— O femeie apără întotdeauna mai bine o casă.
— Aşa am să fac.
„Cum de au apărut tocmai acum scheletele? Doar Petre a trecut de atâtea ori peste ele. Poate
că acum a arat mai adânc. Sau poate că şi pământul a început să fie mai străveziu.”
 -8-

CAPITOLUL II

Mă agăţasem de lâna lui, era imens, un pod peste apa neagră şi stătută, atât de neagră, încât
uneori părea albastră; mă agăţasem de lâna lui, firele de lână erau groase cât funiile, sau poate că
cineva torsese lâna, direct din blană, nu ştiu, atunci nu mă gândeam la nimic, vroiam doar să scap
cu viaţă; fiara era atât de mare, încât nu-i vedeam marginile, lâna alcătuia un zid, m-am agăţat cu
disperare de blana lui, aşa cum te agiţi, uneori, copil, de o funie, pentru a sări apoi, de pe ea, în alt
loc; fiara m-a simţit şi a început să alerge. Totul era să nu-mi dau drumul, apele vijelioase m-ar fi
înghiţit imediat, nu vroiam să mor, strigasem chiar, poate că strigătul meu fusese auzit şi atunci fiara
se pusese în mişcare; alerga uşor, era atât de uriaşă, încât aproape nu-mi dădeam seama că aleargă
cu adevărat. Doar când sudoarea începu să-mi curgă, ploaie de aur, pe mâini, pe faţă, pe tot corpul,
mi-am dat seama că goana nebună nu avea să dureze la infinit, că fiara avea să obosească şi ea după o
vreme; mi-aş fi dat drumul acum, dar nu ştiam cât de aprigă e fuga, un salt sau un zbor. Firele de lână
erau de aur şi metalul, care altădată mi-ar fi mângâiat degetele, acum mi le însângera; îmi însângera
şi palmele şi încheieturile mâinilor, căuta parcă să-mi găsească venele. Vroia să mă ucidă şi atunci mi-
am dat drumul într-o surpare blândă şi, pentru o clipă, picăturile din sudoarea lui mi s-au părut stele;
mai apropiate, mai mari, mai strălucitoare, mai vii ca oricând. Cădeam şi atunci i-am văzut botul
negru ca o fereastră de cer şi cornul lui răsucit aplecat spre mine, de argint, neapropiindu-se totuşi de
mine, ci depărtându-se, rotitor depărtându-se, ca un început de lume, mi s-a părut atunci că nu face
altceva decât să-şi ia avânt, să mă izbească mai bine, am strigat cu bucurie, nu cu durere, răstignită cu
spatele pe nisipul fierbinte al plajei şi berbecul a trecut peste mine, cufundându- se în mare, stârnind
valuri albe şi negre, turme întregi.
Singură, pe plaja pustie, privindu-mi mâinile însângerate, tăiate în metalul galben al lânii;
o pâclă vânătă se risipea cu repeziciune; din golurile formate, năvăli taurul; şi el imens, puternic, o
singură fibră; un taur de fier ar fi îngenuncheat în faţa lui; am ridicat mâinile, poate a rugă, poate
încercând să opresc privirea aceea teribilă, sfredelitoare: fruntea îi era o stâncă, iar ochii, cuiburi
însângerate, în care se roteau ţestoase tragice. M-a văzut şi s-a repezit spre mine. Am încercat să scap
cerând nisipului să-mi primească tiparul trupului. Cornul taurului m-a căutat, răscolindu-mi pântecul
o dată, de mai multe ori. Apoi, mugind, a dispărut după faleză.
De fapt născusem doi prunci gemeni, răsturnaţi în stânga şi în dreapta mea; nu mă mai durea
nimic; dacă aş fi strigat, aş fi strigat de mirare sau de bucurie, nu de durere.
Gemenii îşi agitau braţele, nu erau braţe de copii, cerând îndurare, ci cleşti pietroşi, căutând
să-mi mai sfâşie, încă o dată, pântecul. M-am retras îngrozită, picioarele nu mă ascultau, mă ajutam
de coaste şi în curând şi coastele înfloriră în sânge. Odgoane uriaşe se agitau prin aer, scăpate din
strânsoare sau încercând să mă biciuiască. Am închis ochii, aşteptându-mi sfârşitul.
 -9-

Am adormit, cred; când m-am trezit, o pătură gălbuie mă acoperea; am încercat s-o dau la o
parte. Era prea grea sau eram prea sleită de puteri. Un tunet prelung sparse aerul în cioburi mari, apoi
cioburile, lovindu-se unele de altele, se spărgeau în aşchii albe, tăioase, prelungi. Am închis din nou
ochii; cu mâinile am încercat să trag pătura, prea grea, dar oricum pătură, peste mine, să uit, să nu
mai ştiu de nimic, să nu mai văd nimic. Mâinile mele au întâlnit lâna: tot aspră, tot metalică, de aur
tors, poate.
Leul se ridică în patru picioare; picioarele erau coloane de templu; doar coada, agitându-se
nervoasă, un şarpe uriaş, orb, necăutând nimic în nisip; doar liniştea picioarelor acelea, prea puternice,
de care nu mă mai temeam; eram adăpostită de trupul împietrit al leului, picioarele erau, într-adevăr,
coloane de marmură albă-gălbuie, străbătută de vinişoare roşii şi albastre. Am părăsit templul, fără
grabă, aproape cu regret, mă simţeam apărată acum, îmi era doar teamă că templul acela suspendat
să nu se prăbuşească. Am mers în timp, vreme de un ceas sau două, fără să privesc în spate, de parcă
m-aş fi temut ca nu cumva privirea leului de piatră să mă împietrească şi pe mine...
N-am împietrit. Am înflorit. Mai întâi sânii au înmugurit, apoi au plesnit în flori mici şi roşii.
Şi braţele s-au umplut de frunze. Nu-mi mai era frică de starea mea; ştiam că e trecătoare. Îmi era
frică doar să nu vină albinele. Au venit, roiuri întregi: m-au acoperit. Abia atunci mi-am dat seama
cât eram de goală.
A venit apoi animalul acela ciudat, cum nu mai văzusem încă. Cu o piele fină, mai albă decât
a mea, cu un corn în frunte.
Mi-a atins sânul drept cu cornul. A început să curgă laptele. Era un lapte uşor, mai uşor decât
aerul. S-a ridicat în sus până la stele, închipuind stelele. Sânii mei se umflau de lapte. Animalul
plecase. Nu-mi mai cerea nimeni laptele. Sânii ajunseseră cât cimpoaiele. A trebuit să-mi ridic în
lături braţele. Un vânt pe care nu-l vedeam, nu-l simţeam, îl auzeam doar, venind de undeva din
adâncurile pământului, mă răstigni.
Mă înclinam într-o parte şi alta, fără motiv; umbra mea, propria mea umbră, era mai grea
decât mine. Ştiam că mă voi prăbuşi, dreaptă, aşa cum se prăbuşesc copacii. Am adormit din nou. Sau
mă făcusem numai că dorm.
N-am simţit fiara apropiindu-se. Mergea încet, nisipul ridica o uşoară trâmbă din cauza zecilor
de picioare, mici şi repezi. Îşi purta coada ca pe un steag. Când am văzut-o, era deja lângă mine.
M-am răsucit cu greu, încercând să mă apăr. Gheara din coadă îmi străpungea sânul stâng. Am vrut
să strig, dar aerul era leneş, de vată. Sânge, otravă şi lapte ţâşniră din sânul meu. Aveam să mor şi
nu-mi părea rău. Cât poate un om să îndure?!?
Gonind din răsputeri, burta calului aproape atingea pământul, se apropia de mine călăreţul
negru. Şi-a încordat arcul. A tras: săgeata a şuierat prin aer, apoi s-a înfipt adânc în fiară, străbătând-o.
Vârful săgeţii mi-a atins şi mie sânul drept. Acum sânii mei se goleau repede, fără zgomot, parcă ar
 -10-

fi fost plini cu aer. Parcă se dezumflau două cimpoaie, neapăsate de mâini. Călăreţul nu s-a oprit nici
măcar o clipă; din goană văzându-i, mi se părea că acum călăreţul şi calul sunt totuna. Cu greu, m-am
ridicat în picioare. M-am refugiat într-o peşteră de pe faleză. Tălpile îmi sângerau. M-am retras în
umbră. Am adormit din nou.
M-a trezit limba aspră, ca o pilă, a ţapului. Îmi lingea rănile. Şi rănile se vindecau repede.
Vântul s-a pornit fără veste. Ţapul a fugit, caraghios, cum fug caprele, parcă ar fi vrut să înşele saltul
cenuşiu al unui lup sau umbra roşie a unui râs.
Odată cu vântul s-a pornit surparea. Peştera se golea de nisip. Am început să alunec repede, tot
mai repede. Păream într-o imensă pâlnie, scurgându-mă spre mijloc. Nisipul a început să se umezească.
M-am trezit apoi în apă. Nu ştiam să înot, dar am învăţat repede.
Înotam, nu cum înoată oamenii, ci ca un peşte plat, leneş, cu picioarele aproape lipite, unduindu-
mi tot trupul însă. Când mi-am întors privirea, am văzut că în locul picioarelor aveam, albastră, o
coadă de peşte. M-am înfundat şi mai mult în apă. M-am izbit cu fruntea de o piatră ascuţită.
Am strigat şi m-am trezit. În frunte aveam un cucui şi cămaşa de noapte era complet udă.
N-am mai închis ochii toată noaptea. Iar dimineaţa, m-am ridicat uşor din pat, am făcut câţiva
paşi până la fereastră. Ştiam că de acum trebuie să mă pregătesc de moarte. Şi mai ştiam că, până când
moartea va veni, dorită, aşteptată de pleoapele mele arse de insomnie, nu aveam să mai dorm. Aveam
să veghez şi să priveghez, aşteptându-mi fiii.
 -11-

CAPITOLUL III

Atunci a început de fapt spaima mea. Lor nu le-am spus nimic; nu aveau cum să mă înţeleagă.
Le-am spus că voi muri şi ei m-au crezut. M-au crezut, pentru că glasul meu era hotărât, deşi ochii
mei erau tulburi. Poate că mă spălasem pe faţă cu apa morţilor. Poate că şi tinereţea are semnele ei,
cu ajutorul cărora desluşeşte taina morţii. Poate că au crezut că, răpind somnului dreptul lui asupra
trupului meu şi asupra gândurilor şi visele mele, mai târziu (şi totuşi în curând) va trebui să-i plătesc
vamă. Mă înspăimânta sau nu moartea? Greu de spus. Trebuie să ne obişnuim cu moartea. Şi asta o
facem de la început, din copilărie. Cucerisem totul.
Cucerisem totul: cerul, pământul, timpul. Aveam deci dreptul, ca fiind cea mai bătrână fiară,
să pot dormi. Cât de lung va fi somnul? E, somn sau altceva? Cucerisem pământul şi cerul prin
fiii mei, prin zodiile lor. Înnegrisem cerul: pământul devenise străveziu. Aveau ei oare să citească
Marea Carte? Sau genele şi pleoapele şi luminile ochilor le erau deja arse? Sau Cartea se va surpa
mereu, blând, cum se surpă nisipul cel mai fin într-o pâlnie? Oare rândurile şi semnele fi-vi-le înţelese
cândva? Unde voi fi eu atunci? Dar oare va trebui să fiu undeva?
 -12-

CAPITOLUL IV

Fratele său nu-i spusese mare lucru: „să nu te grăbeşti” - când ştia prea bine că trebuia să se
întoarcă cât mai repede. „Să nu te grăbeşti. Şi pământului îi trebuie un an până să...(făcuse un gest
nehotărât)... şi doar pământul e cel mai harnic dintre noi.” „Şi cum o să-i găsesc? Ştiu doar câteva
zvonuri...” „Ajung. Numai să mergi pe jos. Singurul drum adevărat e cel pe care-l străbaţi pe jos, cu
piciorul. Cei care străbat munţii nu se rătăcesc tocmai de asta. Şi muntele are atâtea poteci. Şi apoi
cu piciorul poţi ajunge oriunde.” Plecase. Cu o mare îndoială în suflet, dar plecase. Nu-şi luase rămas
bun. Mormăise doar ca pentru sine: „Mă întorc. Mă întorc cât pot de repede. Fraţii mei...” Vru să-mi
mai spună ceva, dar renunţă. Trebuie să înceapă cu Manole. Despre el se aflaseră cele mai multe veşti.
Ar fi putut trăi şi aici foarte bine, era meşter, avea căutare. Ridica într-o noapte o casă. Se crucea
lumea. Nu li se părea lucru curat. Aşa că, deşi mulţi îl regretară („Unde mai găseşti meşter ca el, să-ţi
ridice o casă într-o zi”), (nu spuneau „noapte”, deşi Manole lucra mai mult noaptea, ziua se odihnea,
noaptea nu te tulbură privirile curioşilor, e mai multă linişte - mărturisise odată - nu spuneau „noapte”
dintr-o superstiţie pe care nimeni nu şi-o puteau explica), toţi răsuflară uşuraţi când Manole şi ai lui
(erau printre ei şi alţi meşteri poate la fel de buni, dar lumea nu-i ştia, veneau de departe, doar Manole
era din sat, era de-al lor, cu alte cuvinte) plecaseră fără veste, tot într-o noapte, desigur, lăsându-i cu
buza umflată pe cei care ţinuseră la preţ; Manole nu le lua mai mult decât alţii, dar li se părea prea
mult pentru o singură zi, o noapte mai bine-zis, nu era o treabă cinstită să câştigi mai mult decât popa
cu ajunul, şi popa e popă, şi ajunul e odată pe an, aşa că rămăseseră doar cu locurile de casă însemnate
cu ţăruşi şi cu sfoară şi ia-l pe Manole de unde nu-i, plecase spre sud, acolo se construia mult acum,
despre el se ştiau destule tocmai pentru că oamenii nu-l puteau uita, aveau nevoie de el şi de meşterii
lui, numai că Manole primise o „comandă” importantă (unii spuneau „poruncă”): să ridice zidirea
într-un an de zile şi, pentru prima dată, se părea că Manole nu avea să reuşească, se apropia anul, dacă
nu cumva chiar se împlinise, e drept că în construcţii o zi-două, o lună, uneori nici un an nu contează,
numai că acum era vorba de cuvântul lui Manole, cuvânt dat, pe care nu putea să şi-l ia înapoi; unii
clătinau din cap, „aici era mare şi tare, că era singur, acolo sunt mai mulţi şi nu e aşa de uşor să fii cel
mai bun”, de parcă Manole s-ar fi luat la întrecere cu cineva, mai ales că nimeni nu ştia ceva precis,
poate că Manole şi terminase lucrarea şi plecase mai departe, numai că, de când e, aşa e lumea, cum
apare unul mai bun, mai nu ştiu cum, e gata să se lege de orice: „cântă bine, nimic de zis, şi din gură şi
din vioară, dar are nevastă şchioapă”; aşa că nu avea de ales, trebuia să se ia după zvonuri; spera într-
un fel, deşi îi părea rău ca frate-său să nu fi terminat lucrarea, să-l găsească acolo. Îşi făcu socoteala,
avea de mers trei zile şi trei nopţi, cu puţine opriri - cât să-şi tragă sufletul nu mai mult- , cu somnul
avea s-o rezolve într-un fel, nici maică-sa nu dormea de atâta timp, avea să se odihnească după ce-i va
găsi pe toţi (sau măcar pe câţiva dintre ei). Drumul cobora pe nesimţite, traversa râuri, râpe şi păduri,
 -13-

altădată ar fi stat să privească pe îndelete de jur-împrejur: acum se grăbea, cu tot sfatul lui Petre:
„Poate că are şi el dreptatea lui”; numai că îi venea greu să se hotărască: dacă s-ar fi oprit o singură
dată, avea să se oprească mereu. Când ajunse la carieră avu primele veşti sigure: „Da, de aici a luat
marmură. Asta acum vreo două luni. Acum mai are zugrăveala subţire pe dinăuntru. Mergea greu
pentru că nu avea tot ce-i trebuie. Ca să ţină, culorile trebuie amestecate cu cenuşă de porumbel şi de
vâsc şi cu sânge de femeie însărcinată întâia oară. Şi mai sunt şi altele pe care numai Manole le ştie.”
Vorbeau frumos de el, era un meşter mare, cel mai mare, dar vorbeau de el cu un soi de spaimă
şi de îngândurare, pe care el n-o înţelegea. Când aflară că e fratele lui, limbile începură să se dezlege.
Şi spuneau multe: Manole se însurase, nevasta sa avea să aibă şi un copil, o chema Ana, era o fată
de-a lor, o ştiau bine, o luase dintr-un sat de sub munte, o luase când venise să tocmească marmura,
îi plăcuse şi o luase cu el, şi Ana îl plăcuse, plecase fără să se uite îndărăt, numai că acum se auzise
că Manole îşi zidise nevasta în zid, sau că ea, văzând că Manole nu mai are de gând să isprăvească,
îşi tăiase venele şi sângele ei „de femeie însărcinată întâia oară” se amestecase în văpseala lui şi că
după asta Ana murise; poate că nu era nimic adevărat din toate astea, poate că Ana îşi luase lumea-n
cap, aşa se întâmplă de obicei cu femeile tinere, le vine mai greu să-şi aştepte în linişte bărbatul acasă
(aici câţiva râseră zgomotos), sau se dusese la vreo rudă de-a ei să nască, i se apropia sorocul şi nu
vroia să-l încurce pe Manole cu treburile astea femeieşti, pe care nici un bărbat nu poate să le rezolve:
oricum, acuma Ana nu mai era cu Manole, Manole era acum tăcut, nu mai vorbea cu nimeni, cineva îl
întrebase de ce tace atât de mult, că înainte era mereu vesel şi cu zâmbetul pe buze şi Manole zâmbise
întâi, apoi spusese încruntându-se: „culorile au nevoie de linişte, să nu se trezească” şi rămăsese la fel
de mut ca înainte.
Mai auzise şi altfel de vorbe, ce nu se potriveau deloc între ele: că Manole avea să plece mai
departe, că avea să facă o altă lucrare, mai grea şi mai frumoasă decât cea de acum, care avea să-l
ţină acolo doi ani, nu unul singur; că, dimpotrivă, se certase cu meşterii lui şi abia aşteptau toţi să se
termine lucrarea asta, să se despartă, fără duşmănie, dar şi fără păreri de rău, de parcă nici nu s-ar
fi cunoscut, că Manole ar fi cheltuit deja banii şi ceruse alţii şi fusese refuzat şi acum stătea pe loc,
pentru că nu mai avea cu ce să plătească oameni şi scule, vopsele şi var; şi încă altele. Oricum, nici una
din veşti nu-i spusese că Manole plecase mai departe; dacă avea să se grăbească, cu siguranţă că avea
să dea peste el. Îşi luase rămas bun de la oameni şi plecă. Acum veştile veneau şuvoi peste el - semn
că nu mai avea mult. Toţi vorbeau de construcţie: aşa ceva nu mai văzuse nimeni, nici pe aici, nici
pe aiurea. Bătrânii clătinau din cap: „Prea s-a cocoţat Manole ăsta şi Ziditorului nu-i place trufia. Nu
degeaba i-a pedepsit el pe cei cu turnul lui Babel, de le-a luat minţile şi le-a amestecat limbile.» „ Şi
Manole şi-a pierdut minţile. Vrea să-l înfrunte pe Dumnezeu.” Alţii erau bucuroşi: „Vor veni şi la noi
oameni din alte părţi să vadă minunea. Manole a găsit un izvor care tămăduieşte toate bolile şi acum
zideşte pentru el o fântână. Se zice că unul din meşterii lui, unu” Ciungu, şi-a cufundat ciotul în izvor
 -14-

şi i-a crescut mâna la loc. O să vină multă lume din alte părţi, să vadă minunea sau să se tămăduiască.
Mare meşter Manole ăsta.” Femeile erau însă înspăimântate: Manole fură fetele şi le zdrobeşte sânii
la uşi şi la ferestre. Fetele ţipă şi Manole râde: „Trebuie să fie multă jale aici; tot ce-am făcut eu e un
ţipăt, care trebuie umplut cu multă durere. Numai atunci când vor veni alţii aici, bolnavi, bătrâni şi
nefericiţi, o să-şi găsească liniştea. Am nevoie de ţipătul vostru să zidesc liniştea.” Numai că fetele
după asta nu se mai mărită.
Preoţii erau mânioşi: „Manole strică obiceiul pământului. Cine o să ne mai calce bisericile?
Poate babele surde şi chioare pentru care şi drumul până la biserică este prea lung şi care moţăie
tot timpul slujbei. Şi măcar de-ar fi făcut o biserică. Dar aşa...” Un singur om, un călător ciudat, ce
venea de acolo, îl privise în ochi şi-i spuse: „Dacă eşti cu adevărat fratele lui (nu-i prea semeni), află
că Manole e unul din acei artişti rari, care poate îmblânzi culoarea, piatra, lemnul şi fierul şi pentru
care nimic nu e imposibil. O fi având şi el păcate - nu zic ba - , dar oameni ca el nu se nasc de două
ori într-un veac.” Plecase strângându-i mâna şi el rămase cu strânsoarea în mână, de parcă acel călător
ciudat îi lăsase ceva în palmă, în afară de căldura şi repeziciunea de pasăre strânsă în pumn şi dintr-o
dată eliberată. Se simţea stingher de parcă primise de pomană, omul înşelându-se asupra lui şi asupra
straielor lui (ce-i drept, cam ponosite).
Se ridică hotărât: „Trebuie să mă răfuiesc cu fratele meu. Am să-i spun tot ce-am auzit de el.
Am să-l întreb şi de Ana şi de copil. Şi de...” Se opri totuşi sub un prun. Noaptea se prăbuşise peste el
pe neaşteptate. Adormi repede, frânt de oboseală, fără vreun alt gând.
Valea se deschidea acum brusc: se părea că cineva, un uriaş desigur, lovise puternic, cu muchia,
muntele. Aşchii de sânge îi intrase în palmă: din sângele scurs se născuse pârâul. „Poate e numai o
părere. Cine a văzut râu de sânge? Probabil ierburi roşii. Sau pietre roşii, de fier.” Fu aproape obligat
să ridice capul. Ca şi cum cineva l-ar fi tras de păr în sus. Atunci, în faţă, îl fulgeră, alb şi nemilos,
muntele. Îşi pierdu, pentru clipe lungi, vederea. Când îşi reveni, văzu că se înşelase. Nu era munte.
Era ea, lucrarea. Se simţi la început mândru, de parcă ar fi înălţat-o el. Apoi brusc, se posomorî. „E
multă trufie aici. Cui îi trebuie asta? “
Pe Manole îl găsi, la râu. Îşi spăla cu migală mâinile. Erau roşii de sânge. „De asta e roşie apa?
„ Îşi zâmbi: „Nu, nu de asta. Manole nu se spală mereu pe mâini.” Îl salută. Manole sări de pe mal, din
trei paşi fu lângă el. Îi frânse mijlocul: „Frate. Tu aici? Ce cauţi? Ce altceva să cauţi decât pe fratele
tău. Ce s-a întâmplat? Mama?” Dădu din cap: „Şi mama.” Era trist: altfel îşi imaginase întâlnirea.
N-ar fi putut spune cum anume. Un singur lucru ştia: oricum altfel. Îi spuse alb, de parcă ar fi vorbit
altcineva în locul lui: „Mama vrea să te întorci acasă.” Manole hohoti: „Să mă întorc acasă? Tocmai
acum? Nu se poate.” Reluă încăpăţânat: „Mama a terminat casa. Nu mai poate dormi. Dar nici nu
poate muri... până nu veniţi voi acasă.” Manole îl privi lung: „Bine. Mai vorbim noi. Acum urcă până
la mine.” „Dar unde stai?” „Unde stau? Ce întrebare!” Îi arătă lucrarea: „Acolo. Dorm pe schele. Nu-i