Cuprins

1. Istoric
1.1 Teoria meteorogenă
1.2 Teoria geogenă
1.3 Teoria genezei din aer
2. Descriere
2.1 Procesele fizice
2.2 Bilanțul hidric global
2.3 Rezervoare
2.4 Durate de înmagazinare
2.5 Cicluri biogeochimice
3. Mișcări neciclice
4. Modificarea ciclului apei
 Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de
circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de
radiația solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de
agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element
component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice,
dintre care cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care
se ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și meteorologia.
1. Istoric
Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria
omenirii.
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt
demne de menționat:
Teoria meteorogenă
Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința contemporană. Se
pare că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan din Colofon. Studiind diferite fosile,
Xenofan a dedus că într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care
ulterior a fost numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia
pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă a uscatului, el să
se regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările constituie originea norilor, din care
se produce apa de ploaie care în cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la
originea întregului proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de acești
nori. În sfârșit, după el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de nor. Deși ciclul solului
nu a fost confirmat ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte, descrierea ciclului apei este
în general corectă și rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect intuit.
Teoria geogenă
Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea că
pământul plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care plutește
pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel de infiltrație inversă. De la suprafața pământului, apa
se evaporă în atmosferă și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui ciclu,
însă sensul de mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din Milet și de Platon.
Teoria genezei din aer
Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia inițială
care, prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se transformă în foc. Diogene
din Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a aerului se
produce și nămolul din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naște
o succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria că apa ar fi
produsă din aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad pe sol și
alimentează râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei
așa cum este văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din atmosferă. O
asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea
când tot nămolul produs prin condensare era spălat în mare și era generată o nouă lume, geneză
care nu ar mai fi părut posibilă în cazul existenței unui ciclu închis al apei. Teoria lui Aristotel a
fost considerată valabilă de oamenii de știință până în secolul XVII.

2. Descriere
Procesele fizice
Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele
de apă se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin
diferite procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

 Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și a

altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare
a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces o constituie
energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin transpirația solului,
plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a animalelor, numită evapotranspirație.
Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din evaporare și numai 10% din
evapotranspirație.
 Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură, frig,
umiditate, vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului apei este
vorba despre procesul de mișcare a apei în stare solidă, lichidă sau gazoasă prin atmosferă.
Fără advecție, apa evaporată de pe suprafața oceanelor nu s-ar putea deplasa pentru a
ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitații.
 Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături
lichide de apă, formând nori sau ceață.
 Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe suprafața
pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind
zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.
 Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se
transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.
 Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul
plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea
de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de
densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin însemnați.
 Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în interiorul
solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.
 Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă) în
stare lichidă.
  Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața solului.
În această mișcare se poate face distincție între:
o scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de
obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa
provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii;
o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin
stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane
se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin infiltrație în râuri, oceane sau alte
rezervoare de suprafață.
 Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei subterane.
În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade sub
formă de precipitații pe pământ și apoi se scurge înapoi în oceane. Totuși moleculele de apă nu își
efectuează în mod necesar mișcarea în această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o
moleculă de apă poate să fi fost evaporată, condensată, precipitată și scursă de repetate rânduri sau
poate să fi urmat o cale mai scurtă și să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge
celelalte componente ale ciclului.
Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne
constantă. De asemenea, ca medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă înmagazinată
în fiecare din rezervoarele circuitului. Acest principiu se numește legea conservării masei.
Rezervoare
În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în
anumite elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare.
Cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care înmagazinează peste 97% din rezervele
de apă ale planetei. Următorul rezervor ca mărime îl constituie calotele glaciare din zonele polare
și ghețarii. În prezent, ele înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar acest procent
variază în timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale planetei. În perioadele diferitelor
glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de încălzire climatică au început
să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea duce la micșorarea relativă a acestui
rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea totală de apă care ia parte la circuitul apei în
natură.
În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate relativ
reduse. În această categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o parte din
precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc în perioada de primăvară.
Durate de înmagazinare
Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-
un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până
când îl părăsește. Timpul efectiv de înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite
foarte largi, unele molecule petrec în rezervor un timp mult mai scurt și altele un timp
considerabil mai mare. Durata de înmagazinare se numește uneori și durată de staționare sau
timp de staționare; acest termen poate însă da naștere la confuzii, deoarece în niciunul din
rezervoare moleculele nu sunt în stare staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la
diferite procese dinamice în cadrul fiecărui rezervor.
Umiditatea de la suprafața solului se menține în sol relativ scurt timp, în medie
aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subțire și migrează ușor fie spre
atmosferă prin evaporare și transpirație, fie se scurge spre râuri sau strate de adâncime. Apa de
foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi înmagazinată pe durate de peste
10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit de mare se numește apă fosilă. Din cauza
modificărilor care au loc în scoarța pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe perioade
atât de îndelungate să se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea împiedica
reîmprospătarea unor rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor rezervoare subterane
care nu existau înainte. În atmosferă apa care intră prin evaporație este înmagazinată pe perioade
scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se reîntoarce pe suprafața solului sau a oceanelor sub
formă de precipitații.
În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:
Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de apă
a fiecărui rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărțirea
volumului rezervorului prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor,
aceste debite trebuind să fie egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În
principiu, această durată ar reprezenta timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului,
dacă acesta ar fi gol și nu s-ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli
în întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă în special
pentru apele subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în
prezent utilizându-se izotopi radioactivi.
Cicluri biogeochimice
Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit apar
procese fizice, chimice și biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt, cel puțin în parte,
legate de ciclul apei sunt ciclul carbonului și ciclul azotului. Există însă și cicluri naturale pentru
alte elemente chimice.
În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite materiale solide
precum și gaze dizolvate. Unii compuși ai carbonulului și azotului, elemente importante pentru
organismele vii, sunt volatili și solubili, și de aceea se pot deplasa prin atmosferă și astfel crea
cicluri complete, asemănătoare cu cel al apei.
3. Mișcări neciclice
În unele părți ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanțe care însă nu iau
parte la întreg ciclul.
Precipitațiile care ajung pe suprafața solului conțin anumite substanțe gazoase sau solide
dizolvate. Apa care se infiltrează și trece prin zona nesaturată în apă a solului, antrenează
bioxidul de carbon din aerul care există între particulele solide ale solului și astfel își sporește
aciditatea. Această apă acidă intră în contact cu particulele de sol sau cu roca mamă și dizolvă
anumite substanțe minerale. Dacă solul are condiții bune de drenaj, apa subterană poate conține o
cantitate importantă de substanțe solide dizolvate, care în cele din urmă ajung în mare.
În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare interioară sau
într-o depresiune, în loc de a fi legate de oceanul planetar. Asemenea regiuni se numesc zone sau
bazine endoreice. În asemenea cazuri, nivelul mării interioare va menține echilibrul hidrologic,
astfel încât afluxul de apă din scurgerea de pe uscat și din precipitații pe suprafața mării
interioare să fie egal cu pierderile prin evaporare.
Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate, conținutul în săruri al
mărilor interioare și cel al oceanului planetar crește în mod continuu.
Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate. În
asemenea cazuri, ea va antrena și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la suprafața solului,
apa se va evapora, dar sărurile aduse de apă se vor depune la suprafața solului ducând progresiv
la o acumulare de săruri. Terenurile pe care se produc asemenea acumulări de sare se numesc
terenuri sărăturate sau sărături.
4. Modificarea ciclului apei
Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost identic cu
cel din diferite ere geologice. Modificările geologice ale circuitului apei se produc relativ lent.
Acțiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă,
despăduririle, extragerile de apă din cursuri de apă sau strate subterane și altele pot însă influența
circuitul apei atât la scară locală cât și la scară planetară. Disciplina care se ocupă cu studiul
influenței activităților umane asupra ciclului natural al apei și a măsurilor necesare pentru a nu
produce o dezechilibrare a acestui ciclu se numește gospodărirea apelor.
Bibliografie:

1. Broșură de educație ecologică. Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice

2. Educația STEM: Descoperă știința – Universul materiei
3. Pickering, W. R., Biologie 1 – Recapitulări prin diagrame. București: Editura All;
4. Știința – Idei fundamentale (Știința pe înțelesul tuturor). București: Editura Litera;
5. Youtube.com: Circuitul apei în natură
6. Web: Wikisource-https://ro.wikipedia.org/wiki/Circuitul_En_natur%C4%83
7. Web: 22 de curiozități despre apă http://atlas-geografic.net/curiozitati-apa/