Tema :Noi modele de crestere economica(impactul capitalului uman)

1.Modelul lui R. Solow şi încercările de a-l aplica ţărilor în curs de dezvoltare

Critica instututională a teoriei creşterii economice nu a ramas neobservata de
neoclasici. Un impact deosebit de mare asupra lor a avut-o teoria capitalului uman,
pe care ei au incercat să o includă in modelele lor.
Teoriile neoclasice de creştere economica au primit fundaţie solidă datorită muncii
lui Robert Solow.
Robert Solow a demonstrat că instabilitatea echilibrului dinamic al modelelor
keynesiste a fost in primul rind cauzată de imposibilitatea inlocuirii reciproce a
resurselor. Prin urmare, in loc de funcţia lui Leontiev, el a folosit funcţia de
productie a lui Cobb - Douglas, in care, după cum ştim, munca şi capitalul sunt
inlocuitori.
Y (t) = A (t) K (t) α L (t) 1 - α 0 < α < 1
Modelul clasic Solow provine din scăderea productivităţii capitalului, returnări
constante la scară (suma coeficienţilor K şi L este egal cu 1), rata constanta de
eliminare (amortizare) şi lipsa de lag-uri de investiţii.
Interschimbabilitatea factorilor de producţie se explica nu numai prin condiţii
tehnologice, dar, de asemenea, prin ipoteza neoclasica de concurenţă perfectă pe
piaţa resurselor.
Deoarece in modelul Solow se presupune o rată constantă de ieşiri, ea este
proporţională cu capitalul şi poate fi desenata ca un fascicul emergent ce porneste
din origine. In conditiile de echilibru, investiţiile sunt egale cu ieşirile. Creşterea
ratei de economisire pe termen scurt va conduce la o creştere economică mai
rapidă şi va continua pina cind economia va ajunge la un nou punct de echilibru
stabil.
In ciuda avantajelor evidente, modelul Solow are o serie de neajunsuri. Nu există
nici o indoială că nici acumularea, nici creşterea ratei de economisire nu explică
mecanismul de creştere economică continuă. Ele doar arată posibilitatea de a trece
de la o stare de echilibru la alta.
Iata de ce Solow introduce in model creşterea populaţiei şi progresul tehnologic.
Dacă dorim nu numai sa menţinem nivelul actual al productivităţii muncii, dar, de
asemenea, sa sporim eficacitatea acesteia, este necesar să se aloce fonduri
suplimentare p/u a creşte rata de capital - muncă. Toate acestea conduc la faptul că
unghiul de inclinaţie a fasciculului care iese din origine ar include nu numai
eliminarile (δ), dar si rata de creştere a populaţiei (n) şi progresul tehnic (g).
Modelul Solow defineşte un echilibru stabil pe termen lung, acesta datorindu-se
progresului tehnologic care este singura bază p/u crearea bogăţiei durabile. Intre
timp, p/u politica economică, este important in primul rind aspectul pe termen
scurt: dinamica producţiei şi nivelul de trai pe termen scurt.
Multe dintre variabile (s, δ, n, g) sunt determinate in modelul Solow ca fiind
exogene, astfel incercarile de imbunătăţire in continuare a modelului au fost
asociate cu transformarea acestora in endogene. In plus, modelul are un caracter
destul de general şi nu ia in considerare o serie de piedici reale ale creşterii
economice (sociale, ecologice, etc).
In ciuda acestui fapt, au fost intreprinse mai multe incercări p/u concretizarea lui in
"lumea a treia". Să analizam unele dintre ele. Evident, majorarea ratei de creştere a
populaţiei va duce la scăderea nivelului satabilităţii intensităţii capitalului
(raportului munca-capital). Ratele ridicate de creştere a populaţiei sunt tipice ţărilor
in curs de dezvoltare. Nu e de mirare că in "lumea a treia", ritmul mai mare de
creştere a populaţiei conduce la faptul că nivelul constant al raportului capital-
muncă se stabileste la un nivel mai mic decit in ţările dezvoltate.
In anii 80 - 90 au existat numeroase incercări de a clarifica şi completa modelul
Solow. Cu toate acestea, acest lucru ridică o serie de probleme legate atit de
modelul in sine cit şi de testarea lui cu ajutorul datelor statistice.
Utilizarea lui in stare pură p/u ţările in curs de dezvoltare nu pot da aceleaşi
rezultate ca şi in ţările dezvoltate, p/u că modelul pune accentul pe tehnologii
intensive in capital (tipice p/u ţările avansate) şi baza p/u progresul tehnic este
vazută, mai ales in creşterea raportului de capital-muncă.
Rezultatele analizei empirice susţin intru totul modelul clasic Solow. Cu toate
acestea, nu putem spune că această testare empirică ne poate satisface pe deplin. In
special, evaluarea impactului economiilor şi ratei de creştere a populaţiei apte de
muncă s-au dovedit mult mai bune decit modelul anticipat.

2.Extinderea modelului ui R.Solow pe contul acumularii capitalului

a)Modelul lui R. Lucos
Ultimii ani se caracterizează prin creşterea rapidă a investiţiilor in om. Capitalul
uman a crescut intr-un ritm mai rapid decit cheltuielile fizice, iar suma totală a
cheltuielilor in serviciile de educaţie, sănătate şi asigurare socială mai mult de 3 ori
au intrecut in Statele Unite, in 1990, investiţiile in producţie.
Sub notiunea de capital uman se intelege suma totală a tuturor calităţilor
productive ale lucrătorului, de exemplu include acumularea de cunoştinţe, abilităţi
precum şi motivaţia şi energia care sunt utilizate p/u producţia de bunuri.
Principalele forme de investiţii in capitalul uman sunt, de obicei: educaţia,
invăţămintul, asistenţa medicală, precum şi intreaga gamă de costuri legate de
pregătirea unei persoane p/u procesul de producţie (inclusiv căutarea informaţiei
necesare, migraţia in căutarea locului de muncă, etc). La fel ca si in
cazul capitalului fizic, formarea capitalului uman necesită atit de la individ cit şi de
la societatea intreaga un cost considerabil. Ar fi imposibil efectuarea acestor
cheltuieli daca capitalul uman nu ar fi văzută ca o rezerva care se poate acumula şi
deveni o sursă de venit mai mare in viitor.
In ţările dezvoltate, există o relaţie stabilă intre nivelul de educaţie şi veniturile
obţinute pe parcursul vieţii. Daca persoanele cu studii primare au obţinut in 1990
in Statele Unite in timpul vieţii lor venituri in suma de 756 mii dolari, atunci
persoanele cu studii superioare – 1 720 000 dolari. Diferenţa este de aproape 1
milion de dolari. Trebuie de remarcat faptul că in ultimii 30 de ani, diferenţa de
venit intre cele două grupuri extreme nu s-a schimbat.
Conştientizarea inca in anii 60-70 a rolului capitalului uman a condus la o largă
raspindire a programelor de investiţii in el. In ţările in curs de dezvoltare, acest
lucru s-a exprimat, in primul rind, in dezvoltarea invăţămintului primar şi
secundar, care era privit ca factor principal al cresterii productivităţii muncii.
Intradevăr, lichidarea anafalbetismului este un factor important in ridicarea
productivităţii naţionale a muncii. Nu este surprinzator ca multe ţări in curs de
dezvoltare au legat de dezvoltarea invăţămintului speranţele lor p/u o depăşire
rapidă a inapoierii şi dependenţei economice.
Studiul impactului capitalului uman şi contribuţia sa la creşterea PIB-ului a fost
făcut in anii 80 - 90 de mai multi economisti. Una dintre primele studii a fost
realizat in 1988 de către R. Lucos. El utilizează o funcţie cde producţie de forma:
Y= Ka
(hL)1−a, unde: h-capitalul uman pe locuitor
El presupune că acesta evoluează conform ecuaţiei următoare:
βh= (1-u) h, unde u – timpul consacrat muncii, iar 1-u timpul alocat formării
profesionale. In consecinţă, acesta din urmă majorează rata de creştere a capitalului
uman βh/h= (1-u), dar şi a venitului intr-un mod permanent.
Datorită existenţei externalităţilor capitalului uman, "economia lui Lucas" nu este
neapărat eficientă.
b)Modelul lui G. ManKiw, D. Romer, D. Weil
G. Mankiw, Romer D. şi D. Weil au oferit, de asemenea, soluţia la aceasta
problema. In modelul Solow, ei au divizat capitalul in fizic şi uman.
Prin testarea empirică G. Mankiw, D. Romer şi Weil D. masoară capitalul uman
(şcoala), ca un procent din populaţia inscrisa in invăţămintul mediu (12-17 ani),
inmulţită cu ponderea populaţiei scolare care a atins virsta de muncă (15-19 ani).
Această abordare care ignoră in mod constient contribuţia invăţămintului primar şi
superior, desigur, este departe de a fi de necontestat. Cu toate acestea, in orice caz,
este de mare interes, deoarece reflectă problema alegerii elevilor de liceu, care se
confruntă cu o reală alternativă: să continue formarea sau să inceapă a lucra.
Intr-adevăr, resursele umane in multe ţări in curs de dezvoltare, determină
conţinutul şi etapele de dezvoltare socio-economică. Ţara care nu este in stare să
dezvolte cunoştinţele şi abilităţile oamenilor este sortită eşecului. Capitalul şi
pamintul sunt factori pasivi, iar oamenii (care au cunoştinţe profesionale generale
şi specifice), sunt factorii de crestere mai activi.
Fireşte, ei ar putea deveni astfel dacă se vor dezvolta nu numai in sistemul de
educaţie, dar, deasemenea, vor aplica aceste cunoştinţe in practică. Educaţia
reprezintă doar un factor potenţial, o condiţie esenţială p/u creşterea economică
viitoare. Ea devine o sursă de dezvoltare numai atunci cind poate fi folosita
productiv, adică atunci cind sint create condiţiile preliminare p/u punerea sa in
aplicare. Acest lucru este extrem de important, deoarece, la momentul de faţă in
sectorul educaţiei, in lumea a treia p/u invatamint se aloca o parte semnificativă a
cheltuielilor publice (de la 15 pină la 30% din totalul cheltuielilor bugetare).
Dezvoltarea, în această abordare, este înţeleasă ca acumularea de capital
uman în forma sa cea mai eficientă, atunci cînd sunt create premisele necesare
p/u punerea sa în aplicare în economia naţională.
Astfel, este foarte important si aspectul social al problemei, p/u că pină acum
ramine actuala problema cu privire la modul in care educaţia afectează rata,
proporţia şi natura dezvoltării socio-economice.
Va putea educaţie din "lumea a treia" sa reduca inegalitatea şi sărăcia? Este ea la
fel de eficace ca şi in ţările dezvoltate, şi de ce are loc fluxul celor mai calificaţi
lucrători din Europa şi America de Nord?
c)Impactul sistemului de învăţămînt
P/u ţările in curs de dezvoltare, extrem de relevanta este inca problema de
eliminare a analfabetismului.
Deşi procentul de analfabetism a scazut de la 60% in 1960 la 36% in 1990,
numărul absolut de analfabeţi din lume, a crescut in această perioadă şi spre
sfirşitul secolului XX a depăşit 1 miliard oameni.
In ciuda faptului că in ţările in curs de dezvoltare s-au făcut progrese semnificative
in invăţămintul primar universal, problema educaţiei in liceu, este in prezent destul
acuta. Rata abandonului ridicat in liceie in ţările in curs de dezvoltare, cu citeva
excepţii (Coreea de Sud, Peru, Algeria şi alte ţări) este incă ridicata.
Daca in ţările dezvoltate, a ajuns in mijlocul anilor '90 la 14-17 ani, atunci in cele
mai multe ţări in curs de dezvoltare nu a ajuns incă pina la 10. O rată ridicată a
abandonului este o consecinţă nu a retardarii mintale a copiilor care au părinţi
săraci, ci costurile de oportunitate mai mari p/u cei săraci la invăţămintul primar şi
secundar. Copiii din familiile sărace deja de pe bancile şcoalare ar trebui să aducă
o contribuţie mai mare la bugetul familie decit copiii cu părinţi bogaţi.
O altă problemă este calitatea educaţiei. Faptul este că in anii 70 - 90 accent se
punea pe creşterea numărului persoanelor incadrate in formare, in timp ce
problema calităţii invăţămintului a rămas in umbră. Prin urmare, in multe ţări in
curs de dezvoltare, şcoala nu este doar o reflectare a inapoierii, dar, de asemenea,
(din cauza calităţii slabe a educaţiei), si un factor de consolidare a ei.
Nivelul de alfabetizare a sexului feminin, dorinta de invăţămint şi continuarea a lui
in majoritatea ţărilor in curs de dezvoltare sunt, de regula, mai mici decit cele ale
bărbaţilor. Obtinerea diplomei de studii superioare de catre femei are consecinţe
sociale şi economice importante. Femeile cu studii superioare se căsătorească mai
tirziu, au mai puţini copii, mai mult se ingrijesc de sanatatea lor, le oferă o educaţie
mai bună. Nu intimplator multe organizatii naţionale şi internaţionale considera ca
fiind cele mai importante investiţii - investiţiile in educaţia femeilor ocupate de
educaţie tinerei generaţii. Prin urmare, alfabetizarea femeilor este o sarcina foarte
actuala din lumea a treia.
Deoarece cele mai multe servicii educaţionale sunt oferite in prezent de către stat,
apare o dorinţă
naturală de a obţine aceste beneficii intr-o sumă maximă, indiferent de marimea de
intoarcerea a lor.

Obtinerea diplomei de studii superioare este acel bun public, care mareste decalajul
dintre beneficiile private aşteptate şi costurile private. Caracteristic este ca
beneficiul privat creşte intr-un ritm mai rapid decit costul privat.
Relaţia dintre beneficiile publice şi costurile publice – este alta. Beneficiile sociale
cu majorarea timpului de invăţare nu creşte la fel de repede ca şi creşterea
costurilor sociale. In prezent, beneficiul social maxim este atins undeva la nivelul
invăţămintului secundar.
In ţările in curs de dezvoltare, invăţămintul superior este extrem de scump,
rascumpararea are loc mult mai tirziu. In plus, există un risc de "exod al creierelor"
din tarile sărace in ţările bogate, deoarece salariile sunt mult mai mari in Europa şi
America de Nord.
O altă problemă importantă este problema numita "emigrare interiora" atunci cind
oamenii nu părăsesc ţara lor saraca si incep să trăiască mai mult şi mai mult ghidati
de valorile şi standardele din ţările bogate. " La şcoală, economiştii predau lectii si
sunt ocupati de cercetarea modelelor matematice complexe de economie
competitivă, care nu există in ţările in curs de dezvoltare, in timp ce problemele
legate de sărăcie, şomaj, dezvoltarea integranta a satelor nu le trezeste interesul.
Criteriul de succes in tot felul de astfel de activităţi este nu investirea in
dezvoltarea ţării, ci nota ridicata a oamenilor de stiinta veneraţi in ţările dezvoltate.
De multe
ori publicarea lucrărilor cercetătorilor din ţările in curs de dezvoltare in Jurnalul
International, sau o invitaţie dea participa la o intilnire cu experţi din Londra, Paris,
New York şi Moscova sunt considerate mai importante decit rezolvarea cu succes
a oricarei probleme locale tehnologice, agricole, medicale sau ecologice".