ŞTEFAN RAZVAN (6-12 mai – 1 septembrie 1595)

A fost o figură aparte între domnii Moldovei, care nu şi-a indicat

niciodată originea. E cunoscut mai mult sub numele turcesc de Răzvan (în
turc. Rădvan, Râdvan, provenind din limba arabă, în care înseamnă „cel
acceptat”), apelativ neobişnuit în onomastica românească, în care a intrat nu
atât datorită lui, ci mai bine-zis personajului literar imaginat de B.P. Haşdeu
în drama sa (Răzvan Vodă (1867), numită apoi Răzvan şi Vidra (la ed. a III-a,
1869), mult jucată în secolul XIX, începând din 1867, dar reluată şi în
veacul XX, când pentru prima dată numele Răzvan, care nu era creştinesc şi
nici tradiţional, s-a răspândit la români.
Până acum s-a crezut că Ştefan a fost numele său domnesc, luat, aşa
cum se obişnuia în astfel de cazuri, o dată cu ridicarea în scaun, mai ales că
era un nume domnesc tradiţional şi de rezonanţă în onomastica domnească
a Moldovei. În realitate, menţionăm acum că acesta era numele său de botez
(un botez târziu, cum vom vedea, care era cunoscut înaintea ridicării în
scaun. Astfel, la 6/16 august 1594, în actul prin care Aron vodă acceptă
condiţiile tratatului de alianţă cu imperialii, al treilea între boierii martori
apare „Ştefan Răzvan comandantul călăreţilor şi pedestraşilor din ţara
noastră” (Stephani Rezwan Generalis equitum etpeditum regni noştri) 1. Cu o zi
în urmă, la 5/15 august, „Stephanus Rezvan, Hathman”, cum semnează el
însuşi cu litere latine, dovedind o bună ştiinţă de carte, scrie din Iaşi
consilierului imperial B. Pezzen despre trimiterea lui M. Tolnay,
comandantul gărzii domneşti, la împăratul Rudolf II2. De altfel, şi ulterior, în
referirile la vremea dinaintea domniei sale, e numit tot „Capitan general
Stefano Risvan”3.
Desigur, ulterior, ca domn, el şi-a păstrat numele de Ştefan, care
amintea chiar în acea vreme de Ştefan cel Mare4 şi era socotit, oricum, nume
domnesc în Moldova. E adevărat că Ştefan era, deci, nume de botez primit
înaintea ridicării în scaunul domnesc, numai că botezul său nu a fost la
naştere, ci mult mai târziu, ca om matur, până atunci fiind cunoscut doar
sub numele turcesc de Răzvan (care nu era o poreclă, cum a crezut
cronicarul braşovean: „Stephanus quidam, cognomenato Rasvan”5, de altfel
mai mult folosit în relatările vremii decât cel dublu, Ştefan Răzvan. Ştefan,
simplu, nu i s-a spus niciodată la vremea sa înaintea domniei. Doar el însuşi
şi-a zis ca domn „Io Ştefan voievod”, fără a face niciodată vreo referire la tatăl

1
(A. Veress, Documente, IV, p. 97)
2
Hurmuzaki, XII, p. 7
3
A. Veress, op. cit., p. 254
4
(„Ştefan vodă de odinioară, slava vitejească şi numele căruia trăieşte şi acum şi până va fi această lume", cum
mărturisea la 15/25 decembrie 1593 agentul imperial, căpitanul Valentin Prepostvari; ibidem, p. 49, 54
5
Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, Braşov, 1847, p. 121
său6, şi, desigur, supuşii l-au numit oficial în timpul scurtei sale stăpâniri
„domnii nostru Ştefan vodă”7.
Despre originea acestui interesant personaj, al cărui loc de naştere nu
e cunoscut („obscuro loco natus”, spune cronica braşoveană8), ne relatează
însă chiar contemporanul şi fostul său domn, Mihai Viteazul, care îl
cunoştea bine, pentru că Răzvan provenea din Ţara Românească. Într-o
discuţie cu trimisul polon Lubienecki, Mihai îi relata acestuia, la 17/27 iulie
1595, că „este un trădător care a mâncat pâinea mea, nu este ţăran liber
(nickmiecz) de-al meu, ci legat de glie (zagrodnik), supus mie, dacă ai mai fi
rămas câtva timp pe lângă mine, aş fi trimis după maică-sa la ţară, ca să afle
cine este. El mi-a furat 6000 de zloţi roşii, când l-am trimis la Ţarigrad. Iar
acum zice că-mi este frate”. Deplângând scoaterea din domnie a lui Aron
vodă, Mihai Viteazul arată că: „îmi este greu să mă încred în acest ţigan
(cziganinowy), voievod al Moldovei; mai întâi m-a trădat pe mine pe când mă
slujea, după aceea l-a trădat pe Aron, domnul său, şi s-a aşezat în scaunul
lui”9.
Aşadar, după Mihai Viteazul, Ştefan Răzvan era ţigan, supus al său
din Ţara Românească, pe care l-a folosit într-o misiune la Constantinopol, cu
care prilej i-a furat 6 000 de galbeni, o sumă însemnată la acea dată, se
înţelege, fără a se mai întoarce în Ţara Românească. Conform obiceiului
românesc, chiar dacă numai unul din părinţi era ţigan, copilul moştenea
obligatoriu această condiţie, ceea ce explică absenţa căsătoriilor mixte până
la dezrobirea ţiganilor.
Originea ţigănească a lui Răzvan e însă menţionată, ceea ce nu s-a
observat până acum, şi în alte izvoare ale vremii. Chiar în anul 1595 de care
a fost vorba, apărea lucrarea polonului Martin Broniowski10, după care
Ştefan Răzvan era din neamul „filistinilor sau ţiganilor” (Phylistini vel
Cyngani). Autorul acestei constatări, cuprinsă, de altfel, într-o lucrare
extrem de interesantă, deşi puţin cunoscută, era probabil înrudit, dar nu
trebuie confundat cu acel căpitan polon Broniowski ce pleca de la Suceava la
regele Poloniei la începutul lui 1598, pentru care Ieremia Movilă cerea
protecţia cancelarului şi hatmanului J. Zamoyski la 29 decembrie 1597/8
ianuarie 1598, în virtutea slujbelor acestuia pentru Republică şi în calitate
de „căpitan al său” în Moldova11, adică rotmistrul Cristofor Broniowski, care

6
D.I.R., A, XVI-4, p. 120, 122-126, 130; Hurmuzaki, XII, p. 78
7
Hurmuzaki, XII, p. 730
8
Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, p. 121
9
Varianta polonă în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, p. 102-103, 106-107; cea latină la Aurel Decei, în
Literatura română veche (1402-1467), II, Bucureşti, 1919, p. 28, 30, unde se arată că Răzvan era „de neam
ţigănesc"
10
Tartariae descriptio, Koln, 1595, p. 17
11
(Hurmuzaki, Supliment, III, p. 441-4
a jucat un rol însemnat în bătălia de la Areni, fatală lui Răzvan12. Iar în
instrucţiunile marelui sol polon la Poartă, S. Gulski (Golski), din vara lui
1597, Răzvan era numit „tâlhar ţigan”, care a pus mâna pe Moldova13. De
altfel, şi cancelarul, mare hatman, Jan Zamoyski îl considera ţigan. După
continuatorul cronicii lui Joachim Bielski, în răspunsul dat unui sol al lui
Sigismund Bathory, în prima jumătate a lui septembrie 1595, el ar fi spus,
în legătură cu numirea lui Ieremia Movilă, că: „nu poate principele şi nici
nimeni altul să condamne faptul că polonii voiesc să aibă o vecinătate cum
au avut-o şi mai demult cu moldovenii, decât una cu păgânii sau cu ţiganii.
Căci se spune că acest Răzvan era ţigan”14. Categoria este însă mărturia lui
Reinhold Heidenstein, secretarul regelui Poloniei, trecută până acum cu
vederea, despre Răzvan, care avea „mamă româncă” (matre Valacha), în timp
ce tatăl era dintre cei „care se numesc obişnuit ţigani” (quos Ciganos vulgo
vocatant)15.
Dacă mama era dintr-un sat muntean, cine era însă tată său? Mai
întâi, pornind de la o scrisoare polonă din Liov, de la 11/21 mai 1595,
conform căreia cazacii şi comandantul gărzii ungureşti l-au înlocuit pe Aron,
urmând să aducă la domnie pe „Ştefan, al lui Petru [loc rupt] fiul, din Piatra
(Kamienia) împăratului creştin”. N. Iorga considera că acesta era Petru
Şchiopul16. Trei decenii mai târziu, Iorga credea că Răzvan trebuie să fi
invocat o origine domnească, deşi nu ni s-a păstrat de la el nici un act
solemn, care să-i menţioneze tatăl. Cum Miron Costin arată, din auzite, că
împotriva lui Aron s-ar fi ridicat doi boieri: Ştefan Radul vornicul şi Răzvan
hatmanul, cel dintâi înlocuindu-1 în scaun17, altfel spus, făcând din Ştefan
Răzvan două personaje, N. Iorga socotea de astă dată că tatăl acestuia ar fi
fost unul din domnii sau pretendenţii munteni cu numele de Radu18.
Evident, ambele ipoteze nu au aici un temei, prima pleacă de la un simplu
zvon, iar a doua de la o premisă falsă.
Cheia enigmei se află însă în altă parte. A scăpat atenţiei cercetătorilor
perioadei o relatare din 2/12 ianuarie 1596 a bailului veneţian de la
Constantinopol, Marco Venier, către doge, din 2/12 ianuarie 1596, în care
acesta scria despre sosirea la Poartă a doi ceauşi trimişi de Hasan beilerbeiul
Rumeliei cu ştirea înfrângerii din decembrie 1595 a lui Răzvan de către
Ieremia Movilă cu ajutor polon. Între cei 800 de prizonieri s-a aflat şi Răzvan
(despre a cărui execuţie turcii încă nu aflaseră), care, acum urmează ştirea

12
Kronika polska Marcina Bielskiego (Cronica polonă a lui Martin Bielski), III, ed. J. Turowski, Sanok, 1896, p. 1
745-1 747; Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii, p. 219,224
13
Ilie Corfus, Documente [...] Secolul al XVI-lea, p. 379, 382; idem, Intervenţia polonă în Moldova şi
consecinţele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul cu turcii, în „RdI", XXVIII (1975), nr. 4, p. 533
14
Kronika polska Marcina Bielskiego, p. 1 732. Cf. şi P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 136
15
Rerum polonicarum ab excessu Sigismundi Augusti libri XII, Franffurt, 1672, p. 315
16
Hurmuzaki, XI, p. XCIV
17
cf. Letopiseţul, p. 43-44
18
Originea lui Ştefan Răzvan, în „AAR", M.S.I., S. III, t. XI, 1930, p. 158, 160
nouă, „trebuia să fie adus aici (la Poartă — n.a.) pentru a primi pedeapsa de
a se fi făcut creştin din turc cum a fost mai întâi” (che doveva esser condotto
qui a ricevere il supplicio d'esserai fatto Christiano di Turco che era prima)19.
Aşadar, Răzvan fusese mahomedan, şi se ştie că trecerea la creştinism
a unui credincios al lui Allah se pedepsea atunci cu moartea. Dar relatarea
de mai sus nu e unică. A scăpat, de asemenea, atenţiei cercetătorilor
perioadei şi preţioasa mărturie din 1596 a noului sultan Mehmed III, care,
într-o scrisoare către regele Poloniei, a cărui traducere a fost prezentată
acestuia în iunie aprobând executarea de către Ieremia Movilă a lui Răzvan
care „a primit ceea ce merita”, afirmă limpede că acesta „a fost spionul şi
renegatul nostru” (byî szpiegem y renegatem naszym)20. Nu ştim la ce
angajament al lui Răzvan faţă de Poartă face referire sultanul, dar e clar că
acesta îl acuza de a fi renegat credinţa în Allah! Se explică astfel atitudinea
categoric antiotomană a lui Ştefan Răzvan din anii 1594-1595, „renegatul”
pentru care nu mai exista posibilitate de împăcare cu Poarta.
Cum mama sa era dintr-un sat aservit din Ţara Românească, rezultă
că tatăl era „turc”, adică de credinţă islamică, altfel spus, ţigan mahomedan,
deoarece, în realitate, Mihai Viteazul nu precizează că mama sa ar fi fost
ţigancă, cum au interpretat fără temei toţi istoricii de până acum ai
perioadei. Este foarte posibil să fi fost unul dintre acei creditori de la sudul
Dunării, care însă din vremea Mihneştilor bântuiau prin satele din Ţara
Românească, împrumutând bani cu camătă. Sigur nu era un ţigan din
spaţiul românesc, pentru că atunci atât el cât şi fiul său ar fi fost robi şi
ambii nu ar fi ajuns la poziţiile însemnate în raport cu sultanul, respectiv în
Moldova. Se explică astfel numele turcesc Răzvan, neîntâlnit la români în
acea vreme şi nici după aceea, cunoaşterea desigur a limbii turce, pentru
care Mihai Viteazul l-a folosit pe Răzvan într-o misiune la Poartă, cum am
văzut.
Numai că această misiune, nu a avut loc în timpul domniei lui Mihai,
care începe efectiv în Ţara Românească în octombrie 1593, cum, de
asemenea, s-a crezut eronat până acum, ci în vremea când acesta a fost
locţiitor al unchiului său Iane Cantacuzino în bănia Craiovei, înainte de
toamna anului 1592. Cu cei 6 000 de galbeni furaţi lui Mihai cu această
ocazie Răzvan nu s-a mai întors în Ţara Românească, ci, ulterior, la Poartă,
a intrat, desigur, în slujba lui Aron vodă, al cărui om de încredere a ajuns în
scurt timp, şi alături de care a venit în Moldova în toamna anului 1592. O
însemnare în cadrul unei cronici braşovene menţionează, fără alte desluşiri,
că Răzvan a mai slujit în Moldova lui Petru Şchiopul în chip de curier, poate
cu prilejul retragerii acestuia din domnie, spre Austria, în august 1591 (cf.
infra), sau chiar mai devreme, fugind cu o seamă de bani turceşti prin Ţara

19
Hurmuzaki, IV2, p. 212
20
Hurmuzaki, Supliment, III, p. 410, 412
Bârsei până la Codlea, „unde tezaurul a fost furat”21. Să fi fost tot un gen de
„serviciu” ca cel făcut peste puţin timp, în 1592, cum am văzut, lui Mihai
Viteazul? Nu ştim nici când s-a botezat, sub numele creştinesc Ştefan,
desigur însă, după ce Mihai l-a trimis la Constantinopol, pentru că nu se
putea duce aici în chip de renegat al credinţei islamice. Foarte probabil, tot
după botez s-a căsătorit cu o jupâneasă, numită, cum vom vedea mai jos,
Maria sau Marica.
Cert este că Răzvan a luat parte alături de Aron vodă la lupta
împotriva lui Petru Cazacul, şi apare astfel cu prima dregătorie cunoscută,
cea militară de agă, la 27 noiembrie/7 decembrie—2/12 decembrie 1592,
când socotelile oraşului Cluj înregistrează trecerea sa prin oraş în drum spre
Sigismund Bathory22, ca prim sol al lui Aron vodă. Principele transilvan
confirmă în decembrie 1592 primirea solului, Răzvan aga, care îi aducea 10
000 de taleri „pentru mulţumirea oastei noastre” care participase la
înscăunarea lui Aron, şi îl numeşte pe trimisul acestuia „boerul Măriei Tale”
şi „omul Măriei Tale”23.
Desigur, de acum datează legătura care se va dovedi tot mai strânsă
între Răzvan şi principele Transilvaniei, dar şi cariera sa dregătorească
alături de Aron vodă, care îl va duce curând până între fruntaşii sfatului
domnesc. Din 28 martie/7 aprilie 1594, după documentele interne păstrate,
el apare în sfatul domnesc ca „portar de Suceava”24, „căpitan general”, zis şi
„hatman” sau „general al călăreţilor şi pedestraşilor” din întreaga ţară, ceea
ce corespunde vechii dregătorii moldovene a portarului Sucevei25, iar nu
doar în calitate de comandant al gărzii domneşti ungureşti care era
ardeleanul Mihail Tholnay26, cum se afirmă eronat în istoriografia
perioadei27. După R. Heidenstein ar fi slujit în oastea de pedestraşi a regelui
Ştefan Bathory28.
Ştefan Răzvan participă activ în vara lui 1594 la tratativele lui Aron
vodă cu imperialii pentru aderarea la Liga Creştină29, şi apoi din toamna
aceluiaşi an şi până în primăvara lui 1595, în calitate de comandant al
armatei moldovene, care număra 14 000 de oameni, la campaniile
antiotomane asupra Tighinei, Chiliei, Cetăţii Albe, Ismailului şi nordului

21
Simon Massa, Marcus Fuchs, în Quellen, V, p. 278; Chronicon FuchsioLupino-Oltardinum, I, p. 121
22
Ştefan Meteş, Domni şi boieri din ţările române în oraşul Cluj şi românii din Cluj, Cluj, 1935, p. 23
23
A. Veress, Documente, III, p. 325-326
24
D.I.R., A, XII-4, p. 105, 106, 117; cf. şi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi
Moldova. Sec. XIV-XVI, Bucureşti, 1971, p. 342
25
Hurmuzaki, XI, p. LXXXV
26
ibidem, XII, p. 7, 21, 41-42; A. Veress, Documente, IV, p. 97, 254
27
Începând chiar cu R. Heidenstein, secretarul regelui Poloniei, Hurmuzaki, XI, p. 204; N. Bălcescu, Românii supt
Mihai voevod Viteazul, în Opere, III, Bucureşti, 1986, p. 61; A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, III,
ed. a IV-a, p. 145; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giuresciî, Istoria românilor, II, Bucureşti, 1976, p. 315-316
28
Rerum polonicarum, p. 315
29
Hurmuzaki, XII, p. 7; A. Veress, op. cit., p. 95-97
Dobrogei30. Dar în acelaşi timp, de la începutul lui decembrie st.n. poartă şi
tratative directe cu Sigismund Bathory31, foarte probabil fără ştirea lui Aron
vodă32.
În cele din urmă, mizând totul pe ajutorul principelui ardelean,
Răzvan se alătură, dacă nu cumva chiar el îl iniţiază, complotului pentru
răsturnarea lui Aron vodă, din care mai făceau parte Mihail Tholnay,
comandantul gărzii ungureşti, şi vistierul Caloghera, grec din Creta33.
Venind cu lefegii unguri ardeleni de la asediul nereuşit al Tighinei,
după o luptă victorioasă cu o oaste turco-tătară, undeva în preajma cetăţii
(24 aprilie/4 mai 1595), s-a îndreptat direct spre Iaşi, desigur ştiind de
sosirea aici a trimisului lui Sigismund Bathory, Cristofor Kereszturi, cu
misiunea de a lămuri poziţia lui Aron vodă faţă de principele ardelean. În
faţa refuzului acestuia de a se supune lui Sigismund, Ştefan Răzvan l-a
declarat trădător, arestându-1 în noaptea de 25 aprilie/5 mai pe 26 aprilie/6
mai 1595, şi a doua zi, cu fiare la mâini şi picioare, l-a trimis în
Transilvania, cu o escortă de 400 de unguri34.
Cronica Buzeștilor contemporana evenimentelor si preluată de
Letopisețul Cantacuzinesc redă succint episodul înlăturării lui Aron Voda.
„…îl agiunse para mincinoasă si năpaste. Că trimisă Bator Jicmont craiu(
principele Transilvaniei Sigismund Bathory) de-l legară cu doamna-sa şi-i luă
toată averia lui şi-l scoaseră din ţara lui cu rușine, şi-l băgară în temniță în
cetate în Venti (Vinţu de Jos, jud. Alba) şi-i tăiară toţi boierii şi toate capetele în
luna lui aprilie în 23 de zile fiind cursul anilor 7103. Şi pusă domn în locul lui
unul ce era aga la Aron vodă, anume Răzvan şi-i schimbară numele de-i
puseră Ştefan Vodă să fie domn Moldovei”.35
Îndată, punându-1 ca atare pe Sigismund Bathory în faţa faptului
împlinit, Ştefan Răzvan s-a proclamat domn la Iaşi, sub numele său de
botez, Ştefan vodă. Faptul a avut loc în săptămâna dintre 26 aprilie/6 mai,
data expedierii lui Aron în Transilvania, şi 2/12 mai 1595, când se ştia
despre aceasta la Alba Iulia (A. Veress, op. cit., p. 219, 254; Lupta pentru
unitate naţională a ţărilor române 1590-1630. Documente externe, ed. Radu
Constantinescu ş.a., Bucureşti, 1981, p. 22-23, 179), două zile mai târziu

30
Hurmuzaki, XII, p. 26; A. Veress, Documente, IV, p. 175-176, 190-191, 198-199, 204, 215; Istoriceskie sviazi
narodov SSSR i Rumânii v XV — naceale XVIII v., I, Moscova, 1965, p. 203-205; Al. Ciorănescu, Documente, p.
107, 109-111, 113)
31
Hurmuzaki, XII, p. 21; XV1, p. 730
32
P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 134
33
A. Veress, Documente, IV, p. 254
34
Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi polonii — cu documente inedite în anexă —, Bucureşti, 1938, p. 208-209; A.
Veress, Documente, IV, p. 254. Cf. şi supra
35
Cronica domniei lui Mihai Viteazul (Cronica Buzestilor) in Literatura romana veche (1402-1647) introducere,
ediţie îngrijită şi note de G.Mihăilă şi Dan Zamfirescu vol. II, Editura Tineretului pag.91
scriind despre eveniment şi Andrei Taranowski de la Cameniţa36, foarte
probabil chiar pe 26 aprilie/6 mai 1595, sau a doua zi.
Cântecul de jăluire asupra ţării valahilor al preotului armean Hagop
din Tokat, contemporan evenimentelor, însă scris mult mai târziu, din
amintiri şi relatări, afirmă că Răzvan a luat domnia la 24 aprilie 1595: „s-a
aşezat în scaunul domnesc, şi a domnit asupra ţării II în 24 al lui april. De
la Paşte până la Sfânta Maria a fost domnul naţiunii valahe”37, dată de
regulă acceptată în istoriografia perioadei. Cum însă Hagop (1573-1680)
trăieşte în Polonia, din 1603 fiind parohul bisericii armeneşti din Zamosc38,
el redă datele după stilul nou, deci Răzvan s-ar fi urcat pe tron la 14/24
aprilie 1595, ceea ce nu se încadrează în cronologia evenimentelor relatată
îndată după petrecerea acestora, de Andrei Taranowski, aflat la Cameniţa
tocmai pentru a le urmări, şi nici în cea a raportului imperial din 2/12 mai
1595 de la Alba Iulia (Lupta pentru unitate naţională [...] Documente
externe, p. 23, 179). Dar chiar acceptând data de 24 aprilie pe stil vechi (4
mai pe stil nou), poate după amintiri sau informaţii vechi din Moldova,
oricum data urcării în scaun a lui Răzvan nu se potriveşte, dar în acest caz
ar fi foarte apropiată de cea reală, rezultată din scrisoarea lui Taranowski şi
raportul imperial amintit.
Menţionând că Răzvan a domnit de la Paşti, Hagop din Tokat nu face
decât să înregistreze relatări care circulau în Polonia în 1595. „După Paşti”
(în acest caz cel catolic, pe st.n. 26 martie, iar pe st.v. 20 aprilie 1595), la
ordinul principelui Transilvaniei, Aron a fost „arestat de unguri” şi trimis
legat în Transilvania. Palatul i-a fost jefuit, iar boierii credincioşi ucişi, se
relata din partea regelui Poloniei la Roma39. Hagop care îl considera pe
Răzvan „sfetnic” al lui Aron, arată că „era iubit de toţi; el era capul
călăreţilor”40, aceasta, fireşte, prin contrast cu Aron vodă cel socotit
„Cumplit” de toate categoriile sociale pentru politica sa fiscală
împovărătoare. Iar Nicolae căpitanul (pârcălabul) Hotinului, partizanul său,
relata căpitanului de Cameniţa că a fost ales de întreg poporul (adică de
diversele categorii de boieri) şi de negustori, de partea lui fiind în interior
aceştia, iar în exterior papa, împăratul creştin, ţarul moscovit şi principele
Transilvaniei, nu însă şi polonii41. La Alba Iulia era considerat un „boier de
vază”, „care boier îi este foarte plăcut principelui şi până acum i-a fost

36
Ilie Corfus, op. cit., p. 208-210
37
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre români. Aron vodă, Răzvan vodă şi Eremia Movilă într-un poem al
unui cronicar armean, în „AAR", M.S.I., S. III, t. XX, 1939, p. 306
38
ibidem, p. 298
39
Hurmuzaki, XII, p. 26
40
H. Dj. Siruni, op. cit., p. 305
41
Claudio Isopescu, Alcuni documenti inediţi della fine del cinquecento, în „Ephemeris Daco-Romana", Roma, II
(1924), p. 493; cf. şi p. 471
servitor vechi şi credincios”, de aceea acesta, cu voia sfatului domnesc, l-a
aşezat în scaun şi l-a şi proclamat domn, înainte de 2/12 mai 159542.
Noul Ştefan voievod emite primul său document intern păstrat la
16/26 mai 159543, dar Sigismund Bathory aşteaptă în zadar încă la 2/12
mai „articolele acordate de acel voievod şi ratificarea stărilor” (prin care
Ştefan Răzvan accepta condiţiile principelui), după care ar fi urmat
jurământul de credinţă şi redactarea tratatului definitiv44.
Încă de la 28 aprilie/8 aprilie 1595, Sigismund Bathory se intitula „din
mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine,
al Sfântului Imperiu roman...”45, lui Ştefan Răzvan fiindu-i destinată în fapt,
în concepţia sa, încă dinainte de 21 martie/ 10 aprilie 1595, funcţia de
„guvernator”46 sau „locţiitor” al său în Moldova, principele răspândind chiar
vestea falsă, care ajunsese însă până la Constantinopol, că împăratul Rudolf
II i-ar fi încredinţat Moldova şi Ţara Românească47.
Ştefan Răzvan, care şi-a luat însă în serios rolul de domn pe care îl
uzurpase în împrejurări neobişnuite (în fond, dacă fuseseră voievozi oameni
fără nici o legătură cu neamul domnesc al Bogdăneştilor, precum grecul
Despot, boiernaşul Ştefan Tomşa I, fraţii armeni ai lui Ion vodă cel Viteaz,
Ioan (Garabet—Nicoară) şi Alexandru Potcoavă, munteanul Petru Şchiopul,
ca să nu mai vorbim de cei de origine mai puţin cunoscută, ca însuşi Aron,
de ce nu ar fi şi un ţigan „turc” creştinat?), emite documente interne păstrate
(porunci domneşti) între 16/26 mai şi 12/22 iulie 159548.
Faţă de Sigismund Bathory nu lasă lucrurile doar la voia acestuia, ci
negociază. Îndată după ridicarea în scaun, trimite la principe pe ceilalţi doi
complotişti, oamenii săi de încredere, Mihail Tolnay şi Calogheră vistierul,
pentru a perfecta condiţiile „patronajului” (Patronati) principelui şi ale
confirmării sale49. Omul e însă prudent, astfel că, pe ascuns, desigur, scrie
şi sultanului despre cazaci şi intenţiile lor asupra Moldovei, iar
intransigentul Mehmed III chiar îi răspunde, confirmându-i primirea
scrisorii50.
Numai că steagul de învestitură îl va primi nu de la sultan, ci, după
modelul celui acordat de acesta, de la ... Sigismund Bathory! în urma
negocierilor cu oamenii săi, N. Tolnay şi grecul Caloghera, în schimbul
jurământului de credinţă, principele îi pregăteşte lui Răzvan, înainte de
11/21 mai 1595, diploma „patente di Vaivoda” steagul şi buzduganul de

42
Lupta pentru unitate naţională [...] Documente externe, p. 23,179
43
D.l.R., A, XVI-4, p. 120
44
Lupta pentru unitate naţională [...] Documente externe, loc. cit.
45
A. Veress, Documente, IV, p. 216
46
Hurmuzaki, XII, p. 41; Călători străini, III, p. 475
47
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, p. 116, 118
48
D.I.R., A, XVI-4, p. 120, 122-126
49
A. Veress, Documente, IV, p. 254
50
Mihail Guboglu, Mihai Viteazul în documente turceşti, în „RA", LII (1975), nr. 2, p. 155
învestitură, promiţându-i un ajutor de 10 000 de scuzi pe an, leafa pentru
200 de călăreţi, dreptul de a avea un vistier al său, deci de a strânge venituri
interne, însă oprindu-1 de a da pedepse capitale şi a confisca averile celor
condamnaţi51.
Tratatul (convenţia) între reprezentanţii lui Ştefan Răzvan şi
Sigismund Bathory s-a încheiat însă la 24 mai/3 iunie 1595 la Alba Iulia.
Prin acesta Răzvan era socotit „locotenent”, adică cel care ţine locul, vasal al
principelui, dările se fixau de către dieta transilvană, voievodul primea o
sumă fixată de Sigismund, nu putea condamna vreun boier sau încheia
tratate externe fără aprobarea acestuia. Principele doar avea dreptul de a
numi căpitani în cetăţile şi castelele Moldovei, iar clerul de aici nu avea nici
un drept asupra credincioşilor ortodocşi din Transilvania52.
Aşadar, situaţia lui Ştefan Răzvan şi a Moldovei era încă mai scăzută
în raport cu Sigismund Bathory, decât cea a lui Mihai Viteazul şi a Ţării
Româneşti, fixată prin tratatul din 10/20 mai 159553. Răzvan, ca şi Mihai,
de altfel, nu putea nădăjdui decât la sprijinul militar al lui Sigismund
Bathory, care foarte curând se va dovedi iluzoriu. Oricum, un partizan al lui
Răzvan putea scrie acum saşilor bistriţeni, în legătură cu înţelegerea dintre
„craiul” Sigismund şi „domnu nostru Ştefan vodă”, că trecătorile dintre
Transilvania şi Moldova nu mai trebuie oprite, căci „iaste o ţară ca alaltă”54.
Dar cu ce preţ! Cel puţin în Moldova Sigismund Bathory era aproape de a-şi
impune ţelul, a cărui recunoaştere o cerea împăratului Rudolf II, spre a fi
„domn desăvârşit” şi a face aici ce doreşte55. Încă de la 15/25 mai 1595 se
raporta marelui duce de Toscana, din Alba Iulia, că principele „s-a făcut
stăpânul absolut al acelei provincii, şi a creat un voievod [...] şi acel voievod
poate fi înlăturat la bunul său plac, neavând nici o autoritate asupra morţii
supuşilor, nedispunând de bunuri, totul depinzând de el” (principe); noul
voievod având o „atât de puţină autoritate, cum nu ar mai putea avea
altcineva”, totuşi acceptând chiar în aceste condiţii, neobişnuite pentru un
observator străin, „steagul şi buzduganul” de învestitură pe care urma să i le
trimită principele56.
Şi pentru cronicarul braşovean Răzvan nu era altceva decât un boier
de frunte ajuns „guvernator suprem” al Moldovei57, iar pentru Edward
Barton, reprezentantul englez la Poartă, „locotenentul [...]principelui
Transilvaniei”58.

51
Hurmuzaki, XII, p. 50; A. Veress, Documente, IV, p. 223
52
Hurmuzaki, III1, p. 477-480
53
ibidem, p. 209-213; 472-476
54
Hurmuzaki, XV1, p. 730
55
Hurmuzaki, XII, p. 53
56
A. Veress, Documente, IV, p. 223
57
Quelien, V, p. 278
58
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, V, p. 108, 110
 Şi istoricul Neagu Djuvara, fără a-i acorda o prea mare importanţă, îl
descrie pe domnul Moldovei şi aliatul lui Mihai Viteazul ca pe: „alt bastard,
fiul unei țigănci răspunzătoare, probabil, de introducerea la noi a acestei
porecle iraniene, Rezvan, echivalentul Arhanghelului Gabriel”.59
O săptămână după încheierea tratatului de la Alba Iulia, la 31 mai/10
iunie 1597, Sigismund Bathory semna instrucţiunile către consilierul său
Gaspar Kornis, căpitanul de Hust, care pleca în Moldova, unde se aflau deja
4 000 de soldaţi ai săi unguri, sub conducerea căpitanului de Sebeş, G.
Borbely60, în afara celor din garda domnească, pentru a impune efectiv
condiţiile stăpânirii sale, aşa cum nu a putut face în Ţara Românească. În
faţa sfatului domnesc şi a ofiţerilor unguri din gardă, trimisul principelui
trebuia să-i dea lui Ştefan Răzvan diploma de învestire în domnie, steagul,
bastonul şi sabia, după depunerea jurământului de credinţă, în forma
stabilită de principe, cerându-le tuturor să-l asculte „ceea ce le va porunci
din voinţa noastră”. Jurământul trebuia apoi depus de toţi boierii şi slujbaşii
domneşti. După care Gaspar Kornis urma să aleagă un sfat de 12 boieri
pentru a conduce alături de voievod, punându-i încă o dată să jure credinţă
principelui, în scris, sub semnătură şi pecete. Ba încă în jurământul
slujbaşilor domneşti de toate gradele, aceştia trebuia „să nu se numească
slujbaşii voievodului ci slujbaşii Maiestăţii Sale domnului nostru”,
Sigismund Bathory. În sfârşit, veniturile ţării trebuiau atent reglementate
pentru a plăti şi a întreţine lefegiii unguri conduşi de Andrei Barcsai61.
Aşadar, o „dominaţie” (dominio) şi o „stăpânire aproape absolută” (l'imperio
cosi assoluto), la care Sigismund a fost împins de „linguşirile curtenilor”, şi
care au făcut ca moldovenii şi muntenii, cărora li se promiseseră condiţii mai
puţin riguroase, să fie „foarte dezgustaţi de principe”, cum relata la curtea
imperială de la Praga G. de Marini Poli, întors de la Alba Iulia, înainte de 29
iulie/8 august 159562.
În iulie 1595, un raport franţuzesc din Berna menţiona că principele
Transilvaniei a bătut medalii cu inscripţia latină, care în traducere franceză
suna astfel: „Sigismond Serenissime prince de Transylvanie, Valaquie et
Moldavie”63, iar legenda portretelor sale gravate în 1595 îl numea de
asemenea: „Serenissimus Sigismundus Transilvaniae, Valachiae et Moldaviae
princeps”64.
Acesta era, deci, planul înfăptuirii „Daciei ungureşti”, la care se referea
şi N. Iorga în 191965, plan reluat ulterior şi de Gabriel Bathory sau Gabriel

59
Neagu Djuvara “O scurta istorie povestita celor tineri”; Humanitas 2002; pag.114
60
Hurmuzaki, XII, p. 50; A. Veress, op. cit., p. 235,238
61
A. Veress, op. cit., p. 232-238
62
A. Veress, Documente, IV, p.249-250
63
Hurmuzaki, XII, p. 47
64
A. Sacerdoţeanu, Emil Vîrtosu, Unirea românilor 1599-1859-1918), Bucureşti, 1938,'pl. XXXIV
65
Soarta faimei lui Mihai Viteazul, anexă la Istoria lui Mihai Viteazul, II, Bucureşti, 1935, p. 175
Bethlen66, „plan dacic” care însă nu i-a aparţinut lui Mihai Viteazul, cum
cred eronat mulţi istorici români.
De altfel, cum vom vedea mai jos, pe steagul de învestitură acordat de
Sigismund Bathory lui Ştefan Răzvan capturat de poloni în bătălia de la
Areni, figura semnificativ inscripţia: „Sigismundus Rex Ungariae”.
Înfeudarea Moldovei faţă de Sigismund Bathory era totală, şi nu era
un Mihai Viteazul ca în Ţara Românească, să o scuture! Oricum, această
situaţia nu putea dura multă vreme.
Îndepărtarea din domnie a lui Ştefan Răzvan s-a datorat cancelarului
şi marelui hatman polon Jan Zamoyski. Acesta nu putea accepta intrarea
Moldovei sub stăpânirea lui Sigismund Bathory, şi prin el şi intermediul Ligii
Creştine, sub dominaţia Casei de Austria, care încă mai ridica pretenţii la
coroana polonă. Ca reprezentant al intereselor şi „libertăţilor” nobilimii
polone mici şi mijlocii, Zamoyski era un inamic declarat al Habsburgilor şi al
celor care colaborau cu aceştia în lupta antiotomană. Fie ei Sigismund
Bathory, Mihai Viteazul sau Ştefan Răzvan67. El nu putea accepta dispariţia
„statului tampon” al Moldovei şi chiar al celorlalte două Ţări Româneşti, care
protejau Uniunea polono-lituană de turci, fiind de părere că apărarea ţării
sale de otomani trebuie să se facă la Dunăre. Nu-i agrea pe turci, dar prefera
menţinerea de relaţii paşnice cu aceştia, prin intermediul unui domn al
Moldovei supus atât Coroanei polone cât şi Imperiului otoman, cum se
statornicise în vremea lui Sigismund II August şi Suleiman Magnificul,
evitând contactul direct cu stăpânirile Porţii68. Or, tocmai acum, prin
intrarea în Liga Creştină şi participarea lui Aron şi a lui Ştefan Răzvan la
luptele acesteia, Moldova era vizată pentru transformarea în „paşalâc”. Deja
Ahmed beiul de Tighina şi Chilia, fiul unei surori a hanului Gazi Ghirai69,
era destinat să primească „steagul Ţării Moldovei”, în calitate de beilerbei al
acesteia, şi unchiul său, hanul Crimeii, s-a pus în mişcare ca să-l aşeze în
scaun70, fiind mai puţin interesat în ajutorarea lui Sinan paşa în Ţara
Românească.
În aceste condiţii, de comun acord cu regele Sigismund III Vasa, cu
seimul general polon şi cu dietinele (sejmki) provinciale din Lituania, care au
aprobat contribuţia pentru mobilizarea oştii71, J. Zamoyski şi-a pus în
aplicare planul său, expus regelui ultima dată la 14/24 iunie 1595, de a opri
expediţia hanului crâmlean în Moldova, unde trebuia instalat în grabă un

66
Cf. Kopeczi Bela, Hungariatol Daciaig (Dacia a 15-17 szdzadi magyar torteneti e's politikai gondolkozăsban)
[Dacia din Ungaria (Dacia în secolele 15-17 în istoria şi gândirea politică maghiară)], în „Europa Balcanica-
Danubiana-Garpatica”, 2A, Annales, Cultura, Historia, Philologia, Budapesta, 1995, p. 34-67
67
P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 132-135; Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul
românesc în Evul Mediu, Bucureşti, 1998, p. 153-156
68
Constantin Rezachevici, op. cit., p. 154-155
69
Hurmuzaki, XI, p. 294
70
A. Veress, Documente, IV, p. 274; Ilie Corfus, Intervenţia polonă în Moldova, p. 528
71
Hurmuzaki, Supliment, III, p. 346-347; Ilie Corfus, Mihai Viteazul, p. 16-18, 212-213
voievod vasal Poloniei, luând-o înaintea turcilor, ajutând în acest fel,
chipurile, şi Creştinătatea72. De altfel, şi ulterior, la începutul lui 1596, în
senat (sfatul regelui) Zamoyski a justificat expediţia sa în Moldova prin
necesitatea, atât pentru Polonia cât şi pentru Liga Creştină, opririi tătarilor.
Regele însuşi i-a cerut să nu cumva să se unească cu Răzvan, care avea şi el
cu totul peste 15 000 de oameni, pentru că acesta e răzvrătit în potriva
Porţii, şi astfel s-ar călca pacea cu aceasta73.
Zadarnic scrie Ştefan Răzvan regelui Poloniei, declarându-i credinţă74,
acesta îl învinuieşte de tot felul de rele, justificând faţă de Rudolf II, la 18/28
iunie 1595, acţiunea polonă gata să înceapă în Moldova75. Nici sprijinitorul
său, Sigismund Bathory, nu a fost menajat. Polonii au protestat când, după
îndepărtarea lui Aron vodă, acesta şi-a luat titlul de „domn şi stăpânitor al
Moldovei şi Ţării Româneşti”76, stârnind, la vremea aceea, se spunea,
„invidia” regelui Poloniei77.
Nici scrisorile şi soliile repetate cu cereri de ajutor împotriva tătarilor
adresate de Ştefan Răzvan lui J. Zamoyski în iulie-august 1595 nu s-au
bucurat de vreun răspuns78, iar după continuatorul cronicii lui Joachim
Bielski, răspunsurile marelui hatman ar fi fost mereu negative, la cererile
sale de ajutor Răzvan fiind sfătuit să nu se apuce de luptă cu turcii, pentru
ca nici ţara sa „să n-o piardă şi apoi nici pereţii la a noastră să nu-i
aprindă”, cerându-i-se „să se retragă la timp cu ungurii săi în Ardeal”79. La
16/26 august 1595, oastea marelui hatman a ajuns la Uscie, pe malul
nordic al Nistrului, moşia pe care era găzduită familia Movileştilor. În
dimineaţa următoare a trecut fluviul în Moldova, poposind la Vorniceni. A
înaintat în zilele următoare pe la Cosăuţi, Teţcani, Racovăţ, Tabăra pe Prut
(19/29 august—23 august/2 septembrie 1595), poposind la 25 august/4
septembrie pe moşia urmaşilor lui Ion Moţoc, unde Jan Zamoyski a numit
domn al Moldovei pe Ieremia Movilă, fost mare vornic, care plecase în
Polonia cu fraţii şi întreaga sa familie împreună cu Petru Şchiopul în 1591,
unde în 1593 primise indigenatul, devenind nobil polon. A doua zi, oastea
polonă poposi lângă Iaşi, pe Jijia, iar la 27 august/6 septembrie 1595

72
Ilie Corfus, op. cit., p. 215-216
73
Ilie Corfus, Intervenţia polonă în Moldova, p. 530
74
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre români, p. 307
75
Hurmuzaki, XII, p. 74-75
76
Claudio Isopescu, Alcuni documenti inediti..., în „Ephemeris Daco-Romana”, II, p. 493
77
A. Veress, Documente, IV, p. 224
78
A. Veress, op. cit., p. 246-247; Claudio Isopescu, Alcuni documenti inediti della fine del cinquecento, în
„Diplomatarium italicum”, Roma, I (1925), p. 390-391, 393,401-402; Hurmuzaki, XII, p. 98, nota 3; Ilie Corfus,
Jurnalul expediţiei polone în Moldova din 1595, în „RA”, XXXII (1970), nr. 2, p. 529, 536-537, idem, Luptele lui
Mihai Viteazul cu turcii în lumina unor noi surse polone”, în Mihai Viteazul. Culegere de studii, Bucureşti, 1975,
p. 153
79
Kronika polska Mar cina Bielskiego, III, p. 1726-1730
Ieremia Movilă şi-a făcut intrarea solemnă în reşedinţa domnească, distrusă
de cazaci în vremea lui Aron vodă80.
Ştefan Răzvan s-a aflat la Iaşi cel puţin până la 15/25 iulie81 —16/26
iulie 1595, când îl anunţă pe J. Zamoyski că, primind scrisori cu cereri de
ajutor de la Mihai Viteazul, şi aflând că principele Sigismund Bathory va
porni în persoană împotriva turcilor în Ţara Românească, va face şi el acelaşi
lucru82. Apucase până la acea dată să bată o mică monedă, un gros, după
model polonez, cu inscripţii cu litere latine, având pe avers chipul său, de
altfel, singurul cunoscut, cu coroană regală, iar pe revers, în afara
inscripţiei, un cap de bour între două roze, în registrul superior, iar în cel
inferior, într-un scut triunghiular, cu menţiunea anului 1595 la partea
superioară, herbul polon Ostoja: o spadă între două semiluni andosate83.
Care este raţiunea prezenţei insolite a acestui herb pe moneda lui Ştefan
Răzvan, ce relaţii au existat între acesta şi clanul Ostoja, nu se ştie, însă o
legătură trebuie să fi existat.
La 17/27 august 1595, când armata lui J. Zamoyski trecea Nistrul,
intrând în Moldova, Sigismund Bathory pleca în campania de la Alba Iulia
spre Ţara Românească, unde după această dată trebuia să sosească şi
Ştefan Răzvan84. Între timp, după 16/26 iulie 1595, domnul Moldovei a
părăsit laşul, stabilindu-şi tabăra pentru concentrarea oştii în apropiere,
lângă apa Jijiei. Aici a primit noi cereri de ajutor de la Mihai Viteazul şi
Albert Kiraly, comandantul trupelor ardelene din Ţara Românească, după
trecerea Dunării de către oastea lui Sinan paşa (24 iulie/3 august— 26
iulie/5 august), neîndrăznind însă să pornească spre Ţara Românească
înainte de a obţine permisiunea scrisă a lui Sigismund Bathory85. Astfel că
Mihai Viteazul a obţinut biruinţa de la Călugăreni (13/23 august 1595) fără
ajutorul lui Ştefan Răzvan şi a suzeranului său Sigismund Bathory, trebuind
însă ulterior să se retragă spre Rucăr, în aşteptarea acestora, punându-şi
tabăra lângă Stoeneşti, la sud de Rucăr, lângă Cetatea lui Negru Vodă de pe
valea Dâmboviţei.
În aceste condiţii, cu sau fără aprobarea lui Sigismund Bathory, cu
trei zile înainte de proclamarea lui Ieremia Movilă ca domn al Moldovei, la 25
august/ 4 septembrie 159586, aşadar, la 22 august/1 septembrie, când
oastea polonă ajunsese la Ştefăneşti pe Prut (ibidem), Ştefan Răzvan a
părăsit tabăra de pe Jijia, cu 16 000 de călăreţi şi pedestraşi (şi alte relatări

80
Ilie Corfus, op. cit., p. 529, 537
81
Hurmuzaki, XII, p. 78
82
A. Veress, Documente, IV, p. 246-247; Claudio Isopescu, op. cit., p. 393
83
Pentru acesta cf. Stanislaw Hrabia Mieroszowski, Kilka sîow o heraldyce polskiej (Câteva cuvinte despre
heraldica poloneză), Cracovia, 1887, tabelul 8, fig. 13
84
A. Veress, op. cit., p. 268-269, 271-272
85
Hurmuzaki, XII, p. 96-97, relatare a unui informator ardelean din tabăra lui Răzvan, care trebuie datată
înainte de 17/27 august 1595, deoarece oastea lui J. Zamoyski e arătată încă la nord de Nistru
86
Ilie Corfus, Jurnalul expediţiei polone în Moldova, p. 529, 537
confirmă că Răzvan ar fi avut atunci 14 000 de călăreţi moldoveni şi 2 000
de pedestraşi unguri87, pentru a nu ajunge la o confruntare cu J. Zamoyski,
care, la 26 august/5 septembrie a sosit şi el pe Jijia, lângă Iaşi88. La aflarea
veştii despre proclamarea ca domn a lui Ieremia Movilă, cea mai mare parte
din însoţitori l-au părăsit pe Ştefan Răzvan, înapoindu-se pentru a trece de
partea noului domn, după cum relata la 2/12 septembrie 1595, din tabăra
ardeleană de la Braşov, Alfonso Visconti89. Astfel că Răzvan, trecând pe la
Trotuş, a ajuns în tabăra braşoveană a principelui doar cu un număr mic de
lăncieri. Şi cronicarul armean din Cameniţa ştie că, auzind despre intrarea
lui J. Zamoyski în Moldova, Răzvan „a fugit repede în Ungaria”90. Abia la
2/12 septembrie 1595, când Zamoyski a aflat ştiri sigure despre domnul
fugar, din tabăra polonă instalată la Ţuţora pe Prut a fost trimis în
urmărirea lui Răzvan Jan Gulski cu 500 de călăreţi91, polonii aflând între
timp că Răzvan ar fi avut circa 1 000 de pedestraşi unguri, 300 de husari de
acelaşi neam şi 50 de cazaci poloni, cu care se ascundea în pădurile de sub
munte, în aşteptarea unui ajutor de la Sigismund Bathory. Aflând însă
despre trimiterea lui Gulski cu 200 de husari poloni şi 300 de cazaci „cu câte
doi cai” (pentru deplasare rapidă), Ştefan Răzvan a trecut munţii în
Transilvania92. Folosind izvoare ardelene, Nicolae Costin notează că Răzvan a
intrat în Transilvania „pre la săcui cu 2300 de pedestrime şi 800 de călărime
şi cu 22 de pusei şi s-au tăbărât la cetatea Terhvara (Torcsvăr = Cetatea
Turcului, Bran — n.a.) între munţi...”93.
Aşadar, fostul domn a părăsit Moldova câteva zile după 2/12
septembrie 1595.
Deşi Ştefan Răzvan a continuat să fie socotit de către aliaţii săi în
lupta antiotomană, Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, domn al Moldovei
până la moarte, la începutul lui decembrie 1595, Moldova având timp de trei
luni doi domni, unul în ţară şi celălalt aflat în campania antiotomană din
Ţara Românească, practic domnia sa a luat sfârşit îndată după plecarea din
tabăra de lângă Iaşi, la 22 august/l septembrie 1595, o dată cu proclamarea,
urmată peste două zile de ungerea noului domn, Ieremia Movilă, în biserica
curţii domneşti de la Iaşi, la 27 august/6 septembrie 159594. Astfel se
explică de ce, contemporan evenimentelor, preotul armean Hagop din Tokat
relata, mai târziu, că domnia lui Ştefan vodă a durat până la „Sfânta Maria”,

87
A. Veress, Documente, IV, p. 276, 284
88
Ilie Corfus, loc. cit.
89
Călători străini, III, p. 478; cf. şi Hurmuzaki, XII, p. 103
90
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România, în „AAR”, M.S.I., S. III, t.
XVII, 1936, p. 281
91
Ilie Corfus, Jurnalul expediţiei polone în Moldova, p. 530, 538
92
Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 7321 733
93
Letopiseţul, p. 582
94
Ilie Corfus, loc. cit.
adică până la 8 septembrie st.n. 159595, datând evenimentul, după obiceiul
vremii, prin sărbătoarea religioasă cea mai apropiată.
Că este vorba de o părăsise a domniei o dovedeşte şi faptul că, o dată
cu plecarea din tabăra de lângă Iaşi, Răzvan şi-a trimis şi soţia, doamna
Măriuca, „cu odoarele” sale96, la adăpost în Transilvania, aceasta trecând pe
la 24 august/3 septembrie 1595 prin Sighişoara (Hurmuzaki, XII, p. 27). De
altfel, izvoarele contemporane vorbesc la unison despre fuga lui Ştefan
Răzvan înaintea oştii lui J. Zamoyski (ibidem, p. 103; Mihai Viteazul în
conştiinţa europeană, V, p. 123-124; H. Dj. Siruni, loc. cit.\ Ilie Corfus,
Intervenţia polonă în Moldova, p. 530), deşi Sigismund Bâthory a negat cu
tărie aceasta (A. Veress, Documente, IV, p. 276, 280). S-a vorbit chiar de o
urmărire a sa şi a celor 1 300 de oameni ai săi la trecerea munţilor în
Transilvania (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 137).
Ştefan Răzvan lăsase în loc pe „guvernatorul” şi generalul Gaspar
Kornis, trimis, cum am văzut, de Sigismund Bathory, despre care însă
acesta aflase înainte de 12/22 septembrie 1595 că fusese părăsit de
moldoveni (A. Veress, op. cit., p. 274-276, 278), şi desigur s-a retras în
Ardeal.
Împreună cu Sigismund Bathory, Răzvan a intrat în Ţara Românească
la începutul lui octombrie 1595 (ibidem, p. 289), cei 1 500 de lăncieri
conduşi de el alcătuind întotdeauna în marş centrul armatei creştine, a cărei
avangardă era condusă de Mihai Viteazul, iar ariergarda de Sigismund
Bathory (Călători străini, III, p. 546, 582, alte efective sub conducerea lui
Răzvan, p. 621). Participă la eliberarea Târgoviştei, la 6/16 - 7/17 octombrie
1595 (ibidem, p. 587; A. Veress, op. cit., p. 290-291. Cf. şi Radu Gioglovan,
Itinerarul expediţiei aliaţilor conduşi de Mihai Viteazul în octombrie 1595 de
la Bran până la Giurgiu., în „Bibliotheca Valachica”,Târgovişte, VII (1975), p.
43-47; Ion Emil Emandi, Participarea lui Ştefan Răzvan la luptele din anul
1595 purtate de Mihai Viteazul contra turcilor, în „MN”, 1978, p. 113-117).
Trece prin Bucureşti, de unde la 12/22 octombrie 1595, intitulându-se „din
mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei”, cere credinciosului său Cârstea
vornicul „care este de strajă la margine” spre turci, dar şi altor boieri ai săi,
cărora le scrie atunci, „să nu fugi nicăeri, nici să te alipeşti polonilor şi
cazacilor, căci ştii bine că polonii nu ne vor putea ţine piept, ci dă-i la
dracul”! La momentul potrivit, când va veni împreună cu „Craiul”, îi cere să-i
iasă înainte, „pentru că nu aţi fost câştigaţi de acei tâlhari de Ieşi, şi oricum,
se înţelege, dispune de forţe importante, de vreme ce nu i s-a putut împotrivi
puterea cea mare a sultanului (P.P. Panaitescu, Documente, p. 16-17. Altă
scrisoare adresată boierilor aflaţi cu Cârstea vornicul la hotare, sub data „2

H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre români, p. 306

95

Kronika polska Marcina Bielskiego, p. 1 730; Reinhold Heindenstein, în

96

Hurmuzaki, XI, p. 295

octombrie, Bucureşti”, în D.I.R., A, XVI-4, p. 130. De fapt, data pe st.v. era
12 octombrie, cf. şi Hurmuzaki, XII, p. 214, nota 1).
Într-adevăr, Ştefan Răzvan ia parte apoi la luptele antiotomane de la
Dunăre şi Giurgiu, începând de la 17/27 octombrie 1595, fiind numit de un
participant toscan chiar „domnul Moldovei care conduce armata”, poate
pentru că în marş conducea centrul armatei creştine (Călători străini, III, p.
592).
Pregătirea mai întâi diplomatică a campaniei pentru redobândirea
scaunului Moldovei, care s-a sfârşit însă cu moartea lui Ştefan Răzvan. a
început îndată după părăsirea Moldovei de către acesta. La 8/18 septembrie
1595, Sigismund Bâthory şi agentul italian Simon Genga au pornit o
violentă campanie diplomatică împotriva acţiunii lui J. Zamoyski,
adresându-se membrilor Ligii Creştine: la Roma, Mantua, Toscana, Praga,
Madrid etc. (A. Veress, Documente, IV, p. 274-282,283-285; P.P. Panaitescu,
Mihai Viteazul, p. 139), stârnind mai ales la Roma un puternic curent
împotriva cancelarului, mare hatman (Hurmuzaki, XII, p. 162-165; A.
Veress, op. cit., p. 288).
Întors la Braşov din campania din Ţara Românească împotriva lui
Sinan paşa, Sigismund Bâthory ar fi vrut să treacă el însuşi în Moldova, de
unde J. Zamoyski se retrăsese, pentru a reinstaura pe Ştefan Răzvan. Dar la
5/15 noiembrie 1595 consiliul de război a hotărât că va trimite doar 2 000
de călăreţi „împreună cu principele făcut de el”, care ar fi avut şi el 2 000 de
oameni 0Călători străini, III, p. 573). La 12/22 noiembrie, din tabăra de la
Braşov, Răzvan a expediat scrisori către cei pe care îi considera credincioşii
săi din Moldova, anunţându-şi apropiata sosire (ibidem, p. 400). În sfârşit,
„dieta” (de fapt consiliul lărgit) de la Braşov, din 16/26 noiembrie 1595 a
hotărât trimiterea lui Ştefan Răzvan în Moldova cu cei 1 000 de pedestraşi şi
600 de lăncieri ai săi şi trupe ardelene, între care se afla şi căpitanul Albert
Kirâly, în total 5 000 de oşteni, pentru a-1 alunga pe Ieremia Movilă (ibidem,
p. 554. Efective exagerate, 6 000 de unguri şi 2 000 de moldoveni în
Hurmuzaki, XI, p. 304). Fireşte, Sigismund Bâthory, întâmpinat în drumul
de la Braşov la Alba Iulia „nu ca un domn şi stăpân”, ci ca un „Cezar
triumfător” (A. Veress, Documente, IV, p. 310), nu avea nici un interes să se
aventureze într-o nouă campanie în Moldova, care, după retragerea lui J.
Zamoyski, nici nu părea prea dificilă. Pentru el era vorba de o „recuperare a
acelei provincii”, de unde, după acordul dintre poloni şi turci, aştepta o
ameninţare pentru hotarele Transilvaniei (ibidem, p. 318).
Drept urmare, la 17/27 noiembrie 1595, Ştefan Răzvan a pornit de la
Braşov spre Moldova [Călători străini, III, p. 459. Data pe stil nou (!), după
vreo relatare externă, a plecării lui Ştefan Răzvan în campanie apare şi în
cronica munteană: „la noemvrie 27 deni, leatul 7105” (1596!) (Istoria Ţării
Româneşti, ed. 1960, p. 64)], fără Sigismund Bâthory, dar în fruntea celor 5
000 de oşteni amintiţi, siguri pe ei şi încărcaţi de trofeele cu care se
întorceau din campania victorioasă împotriva lui Sinan paşa din Ţara
Românească (cf. şi A. Veress, op. cit., p. 314). Cu aceştia a trecut munţii pe
la Oituz, la 19/29 noiembrie (N. Bălcescu, Românii supt Mihai voevod
Viteazul, ed. cit., p. 147), poposind în Moldova la 23 noiembrie/3 decembrie
1595. Îl însoţeau şi o seamă de boiernaşi moldoveni, precum un anume
Costiul, care ulterior a pierdut o parte din satul Boţeşti, care „fusese luată
de cătreă Eremia Moghilă voievod pentru hiclenie, când a venit Costiul cu
Răzvan voievod asupra ţării noastre „ (D.I.R., A, XVI-4, p. 148; Gh.
Ghibănescu, Surete şi izvoade, V, Iaşi, 1908, p. 122, 128).
Continuatorul anonim al cronicii lui Joachim Bielski afirmă, ceea ce
nu s-a ştiut până acum, că în aducerea lui Ştefan Răzvan în Moldova, în
toamna lui 1595, un anumit rol a jucat şi grecul Nichifor Parasios, zis şi
Dascălul. Acesta, trimis de Sinan paşa, dar prezentându-se şi ca sol al
patriarhului Constantinopolului, a sosit în tabăra de la Ţuţora a hatmanului
J. Zamoyski, la 15/25 octombrie 1595, după numirea ca domn a lui Ieremia
Movilă (Ilie Corfus, Jurnalul expediţiei polone din Moldova din 1595, în „RA”,
XXXII (1970), nr. 2, p. 535, 545; Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 360-365; N.
Iorga, Nichifor Dascălul exarh patriarhal şi legăturile lui cu ţările române
(1580-1599), în „AAR”, M.S.I., S. II, t. XXVII, 1905, p. 188). A urmat acţiunea
sa în favoarea lui Ştefan Răzvan, care a dus la arestarea lui şi închiderea la
Hotin, de unde însă a fugit în Rusia Roşie. În sinodul din Brzesc, la 6
octombrie st.n. 1596, Nichifor a fost acuzat de trimişii regelui Poloniei „că l-a
adus pe Răzvan în Moldova şi că s-a înţeles cu duşmanii noştri” (ai
polonilor). În seimul de la Varşovia din martie 1597, Ostrogski, voievodul
Kievului, a fost pus în imposibilitate de a-1 mai apăra, şi Nichifor, acuzat pe
baza unor scrisori capturate în Moldova, a fost arestat şi închis la Varşovia
şi apoi la Malbork (Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 771, 1 773, 1
781), unde ulterior a fost ucis.
Îndată, Stanislaw Chanski, comandantul trupelor polone lăsate de J.
Zamoyski în Moldova pentru apărarea lui Ieremia Movilă, a trimis o trupă de
câteva zeci de călăreţi pentru a stabili contactul cu inamicul, a obţine ştiri
despre acesta şi a-1 hărţui. Comandantul acesteia, Tworzyjanski, şi-a
îndeplinit cu succes misiunea, întârziind totodată înaintarea inamicului şi
după continuatorul lui Joachim Bielski: „întâlnindu-se în luptă cu Răzvan
însuşi, care urla şi striga împotriva hatmanului nostru (J. Zamoyski — n.a.)
şi a polonilor, trimiţându-i în Podolia la gâşte, la găini şi vite sterpe” (Kronika
polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 745). Între timp, alte unităţi („roate”)
polone, venind de la Cameniţa şi din interiorul Podoliei, treceau Nistrul,
îndreptându-se spre Suceava, reşedinţa lui Ieremia Movilă.
La 1/11 decembrie 1595, S. Chanski a stabilit cu Ieremia, la Suceava,
planul de luptă, seara întorcându-se Tworzyjanski lângă cetatea de scaun,
cu ultimele ştiri despre oastea lui Răzvan, care venea pe urmele sale. În
cursul nopţii de 1/11 spre 2/12 decembrie a avut loc sfatul de război al
polonilor, a căror oaste era doar cu puţin mai mică, se pare, decât cea a lui
Răzvan (Kronika polska Marcina Bielskiego, p. 1 745-1 746), ţinând seama
că avea alături şi pe moldovenii lui Ieremia Movilă (P.P. Panaitescu, Mihai
Viteazul, p. 139).
În dimineaţa zilei de marţi 2/12 decembrie 1595 a apărut lângă
Suceava oastea lui Ştefan Răzvan, iar Ieremia Movilă şi S. Chanski au ieşit
din cetate pentru a nu fi asediaţi aici, hărţuind întreaga zi oastea
transilvană, aflată la o milă şi jumătate de reşedinţa domnească. Între timp
a sosit ultima întărire a polonilor, polcul (regimentul) de lăncieri al
starostelui Cameniţei, Jan Potocki, care împreună cu pedestrimea,
archebuzieri şi cazaci au fost ascunşi într-o vale la flancul drept; aceştia vor
realiza surpriza şi vor aduce victoria a doua zi.
Bătălia hotărâtoare a avut loc la 3/13 decembrie 1595, după chiar
mărturia comandantului polon S. Chanski [Ilie Corfus, Mihai Viteazul şi
polonii, p. 218, 222. Pentru data luptei cf. şi Dimitrie Dan, Das landtăflische
Gute „Tatarasch und Areni” und betreffenden Urkunden und Schriften
Chronologisch zusammengestellt von Stadt- Vorstande un Suczawa, 1887;
H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre români, p. 312, dicuţii bibliografia
privind data luptei). Unele izvoare socotesc începutul bătăliei cu Răzvan de
la data primelor hărţuieli din ziua de 2/12 decembrie, cf. relatarea lui
Ieremia Movilă din 6/16 decembrie 1595 [Hurmuzaki, Supliment, II1, p.
371-373); Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 746-1 747. Hagop din
Tokat indică corect până şi ziua de săptămână: „Era a doua zi a lui
decembrie H Marţi de dimineaţa” (pe stil vechi, dovadă că relatarea o avea de
la un moldovean), însă comprimă sub această dată, ca şi continuatorul lui
Joachim Bielski, ambele zile de lupte (H. Dj. Siruni, op. cit., p. 307). Ca
atare, la o serie de istorici ai perioadei (cf. P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p.
139 etc.), bătălia apare sub data eronată de 12 decembrie st.n. 1595].
Locul luptei a fost „în câmpul Sucevei” (Hagop din Tokat, la H. Dj.
Siruni, loc. cit.), „la Suceava” (Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 64), la
sud-est de cetatea domnească, „ la sat la Areni [...] la câmpu, despre Şcheia,
pe suptă un mal ce ieste alăturea cu drumul Băiei” (Miron Costin,
Letopiseţul, p. 46. Cf. şi Mircea Ignat, Contribuţii la cunoaşterea movilelor
funerare militare în Evul Mediu (Săpăturile arheologice de la Movila lui
Răzvan, în „Suceava”, VIII (1981), p. 101-109), şi după o înfruntare îndârjită
de vreo „trei ceasuri” (Hagop din Tokat, la H. Dj. Siruni, loc. cit.), timp în
care un cal a fost ucis sub Răzvan, dar şi Ieremia s-a aflat la centrul trupelor
adverse, soarta bătăliei a fost decisa de rezerva trupelor polone ascunse încă
din ajun la „aripa dinspre Şcheia”, un ultim atac polono-moldovean punând
pe fugă trupele lui Răzvan (îndeosebi S. Chanski, la Ilie Corfus, loc. cit.-,
Kronika polska Marcina Bielskiego, III, loc. cit.-, Miron Costin, loc. cit.-,
Hurmuzaki, XII, p. 237; N. Bălcescu, Românii supt Mihai voevod Viteazul,
ed. cit., p. 148-150. Cf. şi Hurmuzaki, XII, p. 199-200, 228).
 Au fost capturate multe prăzi, între care şi „comori de-ale lui Aron”
sau capturi turceşti, inclusiv cămile, şi numeroase steaguri, între care „şi
acela, pe care l-a dat voievodul Ardealului lui Răzvan pentru domnia asupra
Moldovei”, desigur, cel pe care figura inscripţia „Sigismundus Rex Ungariae”,
„trei dinţi de argint (stema Bathoreştilor — n.a.) şi o inimă mare aurită în
vârful lui” (S. Chanski, la Ilie Corfus, loc. cit:, A. Veress, Documente, V, p. 5;
Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 747-1 748). După o ştire
franceză, polonii ar fi capturat şi un gonfalon cu stema Bathoreştilor,
timbrată de o coroană regală, şi având inscripţia „Rege al Poloniei, principe
al Transilvaniei, şi Moldovei şi Valahiei” (Hurmuzaki, XII, p. 237).
Fugarii, îndreptându-se spre Transilvania, au fost urmăriţi şi ucişi de
ţăranii moldoveni pe câmpuri sau în pădure, până la apa Bistriţei (S.
Chahski, Ia Ilie Corfus, loc. cit.-, Kronika polska Marcina Bielskiego, III, loc.
cit.). Ştefan Răzvan a fugit şi el spre Ardeal, urmărit de poloni. Într-un sat
spre munte şi-a schimbat hainele cu altele ţărăneşti, dar ţăranul care l-a
ajutat, conducându-1 pe cărări neştiute, sfătuit de un altul, care l-a
înspăimântat cu răzbunarea polonilor, l-a predat urmăritorilor (Hurmuzaki,
XII, p. 237; Istoria Ţârii Româneşti, ed. 1960, p. 64; N. Bălcescu, op. cit., p.
150). Prinderea sa a avut loc a doua zi după lupta de lângă Areni, la 4/14
decembrie 1595. În aceeaşi zi în care a fost capturat, a fost dus înaintea lui
Ieremia Movilă la Suceava, împreună cu alţi 14 boieri prizonieri, în straiul
ţărănesc, cu căciulă pe cap, şi aruncându-se în genunchi a cerut iertare.
Îndată însă noul domn, care doar cu o zi în urmă îşi temuse propriul cap,
cum a mărturisit lui J. Zamoyski (Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 371-372),
mustrându-1, l-a pus în fiare, şi a poruncit să i se taie nasul şi să fie tras în
ţeapă. În timp ce „el privea din ţeapă încă viu”, alături a fost decapitat fratele
său „hatmanul” şi alţi boieri ai lui Ştefan Răzvan, unii fiind traşi în ţeapă,
aflaţi printre cei 200 de prizonieri căzuţi în mâna lui Ieremia Movilă (Ilie
Corfus, op. cit., p. 218, 222; Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1 748;
Hurmuzaki, loc. cit.; IV2, p. 218; XI, p. 304; XII, p. 237; A. Veress,
Documente, V, p. 1, 3-4; H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre români, p.
307; idem, Mărturii armeneşti despre România, p. 282; Istoria Ţării
Româneşti, ed. 1960, p. 64; N. Bălcescu, op. cit., p. 150. Cf. şi Hurmuzaki,
III1, p. 505, III2, p. 162; Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, I, p. 123).
Miron Costin descrie şi el prinderea Ștefan Răzvan: „L-au prins oștile lui
Ieremii-Voda și pre Răzvan şi l-au adus la Ieremie-Voda. Stă movila și acum
pe drumul Baiei de la Suceava, care se pomenește Movila lui Răzvan până
astăzi.” (Letopiseţul, p. 46)
Despre fuga spre Transilvania şi moartea sa, relatează Cronica
Buzestilor: „dede dosul a fugi pana la un sat anume Măneşti, şi acolo fu prins
Stefan vodă de nişte ţărani şi ducându-l la Ieremia vodă puţină vreme au fost
viu, apoi l-au înţăpat Ieremia vodă si oastea au pierit cu totul“.97
Tot în această bătălie a pierit şi viteazul Albert Kiraly, căpitanul secui
care îi fusese atât de folositor lui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni,
dar şi în luptele anterioare.
Se pare că după moarte capul lui Răzvan a fost în continuare expus
„într-un par împotriva cetăţii”, cum suna tradiţia culeasă de Miron Costin în
a doua jumătate a secolului XVII, ce nu mai ştie însă despre tragerea în
ţeapă, la care se referă toate mărturiile vremii respective, şi plasează bătălia
de la Areni cu două zile mai târziu, la 5 decembrie st.v. 1595 (Letopiseţul, p.
46). Astfel că istoricii care s-au limitat a prelua doar datele furnizate de
cronicar au denaturat sfârşitul lui Ştefan Răzvan.
Oricum, Ştefan Răzvan este singurul pretendent domnesc din istoria
Ţărilor Române executat prin ţeapă de rivalul său victorios, pretendenţii din
familiile domneşti fiind întotdeauna înlăturaţi prin decapitare (nici măcar
Vlad Ţepeş nu s-a abătut de la această regulă). Prin tragerea în ţeapă,
pedeapsă infamantă, Ieremia Movilă voia, desigur, să sublinieze că ţiganul
turc Răzvan nu era de neam domnesc, aspirând la o poziţie socială la care
nu avea nici un drept. Boierii săi, inclusiv fratele lui, fiind decapitaţi,
execuţie la vremea respectivă rezervată în primul rând nobilimii.
De altfel, Ieremia Movilă nu a informat niciodată pe J. Zamoyski şi nici
pe regele Poloniei, suzeranul său, despre executarea lui Răzvan, solii săi
relatând celui din urmă doar despre tăierea nasului acestuia, astfel că
Sigismund III Vasa s-a mulţumit, la cererea nunţiului papal, Germanico
Malaspina. să ceară lui Ieremia doar să nu-l predea turcilor, în rest lăsându-
i libertate de a dispune de soarta lui (A. Veress. Documente, V, p. 3-4).
Discuţii sterile la începutul lui ianuarie 1596. Nefericitul Răzvan era de mult
mort.
În schimb, principele Sigismund Bathory a fost impresionat de
tragerea în ţeapă a protejatului său Ştefan voievod, ca şi de înţelegerea
polonilor cu tătarii şi cu sultanul, renunţând la voiajul incognito pe care
vroia să-l facă în 1596 în Italia, la Roma, Loretto şi Florenţa (ibidem, p. 1). S-
a arătat, de asemenea, receptiv faţă de văduva lui Ştefan Răzvan, doamna
Măriuca (sau Maria, zisă şi Vidra, o boieroaică ambiţioasă, nepoata boierului
Onciu Moţoc), trimisă de soţul ei în Transilvania, cum am văzut, încă de la
sfârşitul lui august—începutul lui septembrie 1595, căreia i-a întărit
posesiunea acordată soţului ei, satul românesc Zăpârţ (astăzi Băbdiu) din
comitatul Solnocul Interior, aflat lângă dealul Bobâlna, între posesiunile
mănăstirii ortodoxe de la Vad, sprijinite de domnii Moldovei, la nord, şi

97
Cronica domniei lui Mihai Viteazul (Cronica Buzestilor) in op.cit., pag.96
domeniul Lona, acordat de principe lui Mihai Viteazul.98 Văduva, având şi
un fiu, urmaşul lui Ştefan Răzvan, al cărui nume însă nu s-a păstrat
(Hurmuzaki, IV1, p. 288), stăpânea şi satul Rogoz din Ţara Lăpuşului, la
nord-est de Târgu Lăpuş, care aparţinuse mai demult posesiunii
moldoveneşti cetatea Ciceu. După 1602-1603, când doamna văduvă pierde
stăpânirea celor două sate, numele ei şi al fiului ei se pierd (Nicolae Edroiu,
Posesiunile transilvănene ale lui Ştefan Răzvan, domnul Moldovei (1595) şi
ale văduvei sale, doamna Măriuca, în „AMN”, nr. 26-36 (1994), nr. II, Istorie,
p. 513-520. Cf. şi A. Veress, Documente, V, p. 158-159. N. Iorga, Istoria
românilor, V, ed. a Il-a, p. 280, nota 132, crede că s-ar fi recăsătorit în
Ardeal după moartea soţului ei).
Încă din timpul vieţii, Ştefan Răzvan a intrat în conul de umbră al lui
Mihai Viteazul, chiar încercarea sa de redobândire a tronului Moldovei de la
începutul lui decembrie 1595 a fost socotită de diverşi observatori ai vremii
drept o campanie a domnului muntean, al cărui „locotenent”, chipurile, ar fi
fost (Hurmuzaki, IV2, p. 69-73, 212; A. Veress, Documente, IV, p. 322; Mihai
Viteazul în conştiinţa europeană, V, p. 124).
Oricum, mormântul nu i se cunoaşte. Va fi fost oare în acelaşi cimitir,
de mult dispărut din marginea Sucevei, care a adăpostit iniţial şi rămăşiţele
lui Despot vodă? Cine mai ştie...

98
Dupa un studiu facut de profesorul dejean Kiss Francisc, s-a consemnat existenta vaduvei lui Razvan, Vidra,
cu 400 de ani in urma, in satul Babdiu, din judetul Cluj. In acele vremuri se obisnuia ca domnitorii sa detina o
proprietate ca loc de refugiu intr-o tara vecina. Dupa toate probabilitatile, in Transilvania, Stefan Razvan avea
satul Zapart (astazi Babdiu, comuna Bobalna). Date fiind noile imprejurari ostile vaduvei lui Razvan - pe numele
adevarat Maria sau Mariuca, dupa cum apare in documente - , pe la 1596 aceasta s-a refugiat pe aceasta
proprietate. Femeie apriga si iute la manie, nu era insa iubita de nemesii romani peste care stapanea, acestia
facand numeroase plangeri la principele Transilvaniei. Mai putin bogata decat se visa, Maria a murit la o data
nestiuta. Numele ei a disparut din documente incepand cu 1631. Totusi, posteritatea o va cunoaste mereu ca
pe Vidra lui Razvan din "Razvan si Vidra". (din saptamanalul Clujeanul, 2003)