Limbajul timpului si al spațiului

Limbajul timpului
Timpul este una din resursele deosebite ale existenţei umane. Calitatea utilizării eficiente a
acestei resurse defineşte nu numai individualităţi ci chiar şi civilizaţii ori culturi. Î n cultura
noastră, timpul este împărţit în ani, fiecare conţinând 365 de zile şi 6 ore, în vreme ce anul
musulman este cu 10-11 zile mai scurt. Pentru delimitarea evenimentelor istorice, anii, în cultura
creştină, sunt număraţi din anul naşterii lui Isus Hristos, în vreme ce calendarul musulman începe
din anul 622, anul în care Mahomed a fugit din Mecca la Medina. Există aşadar, diferenţe de
cultură în perceperea şi măsurarea timpului.
L i m b a j u l t i m p u l u i e s t e s t u d i a t d e ş t i i n ţ a n u m i t ă c r o n e m i c ă . Sunt studiate
diferitele moduri de utilizare a timpului, care depind nu numai de cultura ci şi de poziţia socială a
individului, de importanţa muncii sale pentru societate şi pentru sine, de respectul său pentru sine
şi pentru ceilalţi. De exemplu, timpul unui şef de stat este altul decât al unui om obişnuit, cel al
unui manager este diferit de cel al unui subaltern.
Utilizarea eficientă a timpului este o chestiune de educaţie, de nivelul de civilizaţiei a
societăţii ori comunităţii căreia îi aparţine individul. În procesul comunicării modul de folosire a
timpului este semnificativ din punct de vedere al efectelor sale. Dacă se stabileşte o întâlnire la o
anumită oră, după care această oră este modificată evident că este vorba de un mod de a
comunica ceva despre atitudinea celui în cauză faţă de întâlnire, faţă de cealaltă persoană, faţă de
sine şi importanţa care este acordată timpului. . Înterpretarea mesajului nonverbal legat de
organizarea timpului se identifică cu evaluarea comportamentului uman. Astfel,
interpretăm diferit situaţia în care un individ vine la serviciu mai devreme faţă de cea în
care acesta rămâne peste program.
În activitatea managerială în general şi în cea militară în special, problema utilizării corecte şi
eficiente a timpului constituie nu numai o problemă de cultură ori educaţie, ci una din
problemele deosebite ale deontologiei profesionale a celui în cauză. Punctualitatea, programul de
lucru bine fundamentat denotă respect faţă de sine si faţă de organizaţie, seriozitate şi încredere.
Respectarea timpului şi utilizarea eficientă a acestuia concură în mod indubitabil la creşterea
prestigiului individului asigurându-i totodată succes în carieră.
Timpul biologic ne poate ajuta sa evaluăm performanţa indivizilor şi perioada în care aceştia
funcţionează la capacitate maximă. În acest context, putem vorbi de indivizi care funcţionează
optim în prima parte a zilei acestea fiind persoanele matinale, sau dincontra, în decursul serii.
O zi sau o ora nu au aceeaşi semnificaţie pentru toată lumea. Timpul este perceput ca o
resursă personală limitată, de aceea modul în care alegem să îl folosim comunică atitudinea
noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Cu cât oamenii sunt mai siguri de ei
inşişi sau sunt plasaţi mai sus în ierarhia socială, cu atat se cred mai indrept ăţiţi să ia din
timpul celor cu care vin in contact.
În final putem spune că timpul, ca şi spaţiul, este un indicator important al sentimentelor,
atitudinilor şi opiniilor partenerilor de comunicare.
Limbajul spațiului
Limbajul spațiului reprezintă obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Eduard
Hall în anii '60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietățile educaționale ale spațiului, precum și
modalitățile de folosire optimă a acestor proprietăți.
Ideea de la care se pornește este că orice individ are tendința de a-și revendica un spațiu al său,
spațiul din jurul trupului său, pe care-l marchează imaginar, îl consideră drept spațiul său
personal, ca o prelungire a propriului său trup.
Încălcarea acestui spațiu lezează profund individul, creând disconfort, stânjeneală și chiar stări
conflictuale.
Fiecare individ tinde să mențină o distanță între el și celelalte persoane sau lucruri. Își creează
un “spațiu-tampon” de o anumită mărime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante
funcții psihosociale: de protecție, intimitate, siguranță, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ține la distanță” sau “prieten apropiat”, ilustrând faptul că relațiile
interumane se pot exprima spațial. Pentru persoanele străine sau neagreate păstrăm un spațiu mai
mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spațiu până la anulare.
Fiecare tip de relație presupune o distanță caracteristică între indivizi, orice încălcare generând
stress și blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim spațiul de comunicare are determinații culturale și
sociale specifice.
În lumea afacerilor, de exemplu, spațiul este în relație directă cu rangul individului: pe măsură
ce avansează în funcție, cresc dimensiunile biroului său.
În privința spațiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor străine este extrem de
selectiv, în funcție de tipul de relații pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt
primite doar în vestibul, altele în bucătărie, altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spațiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenție din
partea cercetătorilor.
Acest spațiu poate fi împarțit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind împărțită la rândul ei în
două subzone: un apropiată și alta îndepărtată.
Deosebim astfel:
1. Zona intimă, ce se întinde de la suprafața corpului până la o distanță de 46 cm. Este zona cea
mai importantă pentru om și cea mai apărată. Doar celor apropiați emoțional (îndrăgostiți,
părinți, copii, soțul, soția) le este permis accesul în ea.
2. Zona personală e cuprinsă între 46 cm și 1,22 m. Distanța personală ne protejează față de
atingerea celorlalți și asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii își pot strânge mână, act
care se face de regulă pe un “teren neutru”, încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a
interlocutorilor.
3. Zona socială desemnează spațiul personal pe care-l menținem atunci cînd intrăm în relații
oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relațiile de serviciu, relații față de necunoscuți
(față de vânzător, față de factorul poștal, de noul angajat), relații din care elementul de intimitate
este înlăturat total. Distanța prin care evităm contactul corporal este menținută prin amplasarea
unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra,
ghișeul, scaunul amplasat la câțiva metri distanță.
4. Zona publică, peste 3,60 m, e distanța corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup
mare de oameni, în care comunicarea și-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal.
Este totodată distanța care se menține (în sălile de tribunal) între politicieni și ziariști la
conferințele de presă, între comandant și trupă.
Situațiile de aglomerație din autobuz, lift, la cinema, când zonele intime ne sunt invadate de
necunoscuți, ne creează iritație și stânjeneală. Oamenii adoptă în astfel de situații un
comportament impersonal, vorbind sau mișcându-se cât mai puțin cu putință.